Translate

marți, 29 aprilie 2014




                            Comuniunea crestina 

                                                                     - II -


               Arend Remmers



           1     Comuniunea cu Tatal si cu Fiul ( 1 Ioan 1:3)

          Am privit pana aici conditiile preliminare care sunt necesare pentru stabilirea comuniunii ; ne vom ocupa acum de subiectul in sine, si vom incepe cu comuniunea noastra cu Tatal si cu Fiul. In Noul Testament, vom gasim multe feluri si forme ce definesc comuniunea crestina, toate bazate pe ceea ce Ioan numeste comuniunea cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos ; vom reveni asupra acestui lucru.
          Cuvantul lui Dumnezeu nu ne spune ca Tatal are comuniune cu noi, ci ne arata ca am fost adusi in comuniune cu Tatal. Ar putea fi altfel ? Este usor de inteles ca un pacatos nu poate avea comuniune cu Dumnezeul cel Sfant. Dar ca rascumparati, vedem de asemenea inca in noi prezenta carnii si a dorintelor sale, desi omul nostru cel vechi a fost judecat de Dumnezeu la cruce. In consecinta, doar lui Dumnezeu Il apartine sa stabileasca nivelul si caracterul comuniunii, si nu creaturii, nici chiar celor rascumparati. Imediat dupa ce ne arata despre comuniunea noastra cu Tatal si cu Fiul, Ioan vorbeste despre esenta lui Dumnezeu :  " Si acesta este mesajul pe care l-am auzit de la El si pe care vi-l vestim, ca Dumnezeu este lumina si in El nu este nicidecum intuneric" (1 Ioan 1:5). Tatal care, in dragostea Sa fara margini, ne-a adus in comuniune cu El este in acelasi timp Dumnezeu cel Sfant. Astfel este vorba de o comuniune divina, sfanta. Teritoriul acesteia nu este pamantul, ci lumina, venita la noi in persoana Fiului ca " lumina vietii " ( Ioan 1:4,9 ; 8:12), si devenind acum, prin credinta in El, si sfera noastra de viata.
          Ioan scrie : " Ce am vazut si auzit va vestim si voua, ca si voi sa aveti comuniune cu noi ; si comuniunea noastra este in adevar cu Tatal si cu Filu Sau , Isus Hristos " ( 1 Ioan 1:3). Apostolii, care au vazut si atins, in persoana Fiului lui Dumnezeu devenit carne, viata eterna, au fost primii care au gustat comuniunea cu Tatal si cu Fiul dupa coborarea Duhului Sfant la Cincizecime. Ei au transmis ceea ce au primit, pentru ca toti adevaratii copii ai lui Dumnezeu sa se poata bucura de aceasta minunata comuniune. Putem cunoaste aceasta bucurie deplina inca de acum, fara a astepta sa fim in casa cereasca a Tatalui.
          Atunci cand Ioan scria aceste cuvinte, deja primele curente anticrestine erau vizibile printre credinciosi ; si de atunci, in ciuda diverselor treziri care au avut loc in cursul secolelor, falimentul a inaintat in mod constant si de neoprit. Dar cu toate atacurile din ce in ce mai violente duse de anticristi impotriva persoanei Fiului lui Dumnezeu, si in ciuda abandonarii tot mai mari, din cauza necredinciosiei noastre, a caracterului ceresc al adunarii si al despartirii sale de lume, comuniunea cu Tatal si cu Fiul ramane, intr-un mod individual, izvorul unei bucurii adanci si stranse pentru copii lui Dumnezeu pana la venirea Domnului.
          Domnul Isus este centrul comuniunii noastre. Ca unicul Fiul care este in sanul Tatalui, L-a descoperit deplin pe Dumnezeu, Tatal, si ne-a dobandit, in virtutea lucrarii Sale de la cruce, viata eterna si orice binecuvantare spirituala in locurile ceresti. Avem comuniune cu Tatal prin cunoasterea Fiului Sau, si comuniune cu Fiul prin cunoasterea Tatalui. Participam la bucuria Tatalui in Fiul, caci Acela in care Tatal a gasit totdeauna placerea Sa este Obiectul adorarii noastre. Luam parte la bucuria Fiului in Tatal, avand intrare libera ca fii si fice prin Fiul. Aceasta comuniune prezenta este scopul cel mai inalt, obiectul cel mai pretios al vietii celei noi, divina, si inimile noastre gasesc in ea o bucurie deplina. Dar ce va fi la venirea Domnului cand vom fi transformati, pentru a-L vedea asa cum este, si pentru a ne bucura etern de o comuniune desavarsita si fara nicio limita cu El si cu Tatal !
          Atunci cand Pavel scria : " Credincios este Dumnezeu, prin care ati fost chemati la comuniunea cu Fiul Sau Isus Hristos, Domnul nostru " (1 Cor.1:9), el pune inaintea inimilor noastre comuniunea la modul care ii este propriu. In scrierile apostolului Ioan, relatia de copii ai lui Dumnezeu, devine partea noastra prin nasterea din nou si viata eterna, care ocupa primul loc ; Pavel, pune accent mai mult pe pozitia in care am fost introdusi prin identificarea noastra cu Hristos glorificat in cer. Este Acelasi Dumnezeu, Acelasi Fiu, dar Ioan ne vede ca si copii ai lui Dumnezeu in comuniune cu Tatal si cu Fiul, in timp ce Pavel ne vede in comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos. In alta parte Pavel scrie : " Pentru ca, prin El, avem si unii si altii intrare la Tatal, intr-un singur Duh " mai mult, " in care avem indraznela si intrare cu incredere, prin credinta in El " ( Efes.2:18 ; 3:12).


           2     Bucuria comuniunii

          In pasajele pe care le-am privit, cei doi apostoli prezinta comuniune cu Fiul lui Dumnezeu si cu Tatal intr-un mod nelimitat. Ea este privilegiul oricarui credincios, si nu doar pentru unii, ca si siguranta mantuirii, posesiunea Duhului Sfant, apartenenta la Trupul lui Hristos sau rapirea credinciosilor inainte de necazul cel mare, chiar daca sunt copii ai lui Dumnezeu care nu cunosc toate aceste binecuvantari legate de aceste adevaruri, si nu se bucura de ele. Asadar, pentru ca aceasta este pozitia lor, toti cei care L-au primit pe Domnul Isus prin credinta au fost adusi in comuniune cu Tatal si cu Fiul, chiar daca masura de cunoastere si de bucurie difera de la unul la altul.
          Invatatura cu privire la pretiosul privilegiu al comuniunii ocupa un loc important. Nu pot sa ma bucur de ceea ce nu cunosc. Primii credinciosi nu aveau Cuvantul lui Dumnezeu complet, dar ei staruiau " in invatatura si comuniunea apostolilor " ( Fapte 2: 42). Vedem ca invatatura este urmata de comuniune. Aceasta din urma este asezata pe o temelie solida, cunoscuta si recunoscuta de toti. O invatatura incorecta, incompleta sau chiar falsa cu privire la comuniune antreneaza consecinte triste si greseli grave.
          Totusi, multumiri fie aduse lui Dumnezeu, lipsa de cunostinta sau de intelegere nu reprezinta neaparat o piedica pentru Duhul Sfant care locuieste in credinciosi. Vedem uneori ca tineri credinciosi, care nu au multa invatatura, se bucura de o stransa comuniune zilnica cu Domnul Isus. Bucuria mantuirii ii face sa se bucure in Mantuitorul. Persoana Sa este atat de importanta pentru ei, si El ocupa primul loc in viata lor.
          In ce ne priveste, dorinta de a gusta comuniunea practica cu Dumnezeu este necesar mai mult decat invatatura. Constatarea din Fapte 2:42 : " Ei staruiau in invatatura si comuniunea apostolilor...", ca si dorinta de binecuvantare exprimata in 2 Cor.13:14 : " comuniunea Sfantului Duh fie cu voi toti ! " care arata ca ea (comuniunea) nu este spontana si ca nu se pastreaza prin ea insasi ; in umblare, trebuie sa o dorim si sa o cautam. In greaca, verbul a starui mentionat in primul pasaj, este derivat dintr-o radacina folosita pentru cuvantul " tare", si inseamna in special " a tine cu tarie " si " a se ocupa asiduu de anumite lucruri ". Este intocmai ceea ce faceau primii crestini in Ierusalim referitor la comuniune, dar si in ce priveste invatatura apostolilor, frangerea painii si rugaciune. Si, in al doilea verset citat, indemnul apostolului Pavel de asemenea ar fi fost de prisos daca Corintenii s-ar fi bucurat permanent de aceasta comuniune. Din nefericire, le lipsea realizarea practica a harului Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu si comuniunea Duhului Sfant. De asemenea Pavel adreseaza tututror acest indemn de la sfarsitul epistolei sale.
          Unii cititori ai acestor randuri ar putea gandi astfel : " Atunci cand am de facut ceva care necesita multa atentie sau efort fizic, nu pot in acelasi timp sa citesc Cuvantul lui Dumnezeu, sa meditez si sa intretin, prin rugaciune sau adorare, o comuniune constienta si sustinuta cu Tatal si cu Fiul ". Este adevarat. Oricat ar fi de pretioase momentele de comuniune constienta, totusi, pentru mare parte dintre noi ele sunt destul de rare, datorita obigatiilor noastre cotidiene. Dar nu ar trebui sa veghem a ne rezerva totdeauna momente de intretinere in liniste cu Domnul si cu Dumnezeu si Tatal nostru ? Numai asa comuniunea noastra poate fi insufletita, temeinica si tare. Cu toate acestea, chiar daca astfel de momente sunt rare, pot sa-mi implinesc munca cu dorinta de ai place Domnului, si a-mi trai viata zilnic privind la mana Sa, ca sa zicem asa, ca un copil care tine strans mana tatalui in timp ce merge alaturi de el. Se poate vorbi de o comuniune " inconstienta ", sursa permanenta de bucurie si de tarie spirituala pentru noi. Dar o astfel de comuniune presupune, de asemenea, in adancul inimii mele, dorinta de a umbla cu Domnul si de a fi pazit de orice pacat.


           3     Efectele comuniunii

          Comuniunea practica cu Tatal si cu Fiul Sau nu va ramane fara rezultat asupra vietii noastre spirituale. Dupa ce a prezentat comuniunea, Ioan mentioneaza un efect direct : " Si va scriem aceste lucruri, ca bucuria voastra sa fie deplina " (1 Ioan 1:4). A fi ocupati cu Tatal si cu Fiul, aceasta produce in noi o bucurie profunda.
          In parabola fiului risipitor, bucuria comuniunii cu Tatal este descrisa pe scurt, dar in cuvinte foarte miscatoare. Plin de mila, tatal a cazut pe gatul fiului sau pocait si l-a acoperit de sarutari. Haina cea mai buna, inelul si incaltamintea erau doar inceputul a ceea ce il astepta pe acest fiu. Tatal a taiat vitelul cel ingrasat, apoi s-au asezat impreuna la masa si " au inceput sa se veseleasca " ( Luca 15:22-24). Cuvintele " au inceput " nu arata o bucurie fara sfarsit ? Aceasta este bucuria comuniunii la care Ioan indeamna pe destinatarii epistolei sale : " Si va scriem aceste lucruri, pentru ca bucuria voastra sa fie deplina ". Bucuria in Domnul, pe care o gasim mentionata de multe ori in epistola catre Filipeni, este de asemenea rezultatul comuniunii cu Dumnezeu Tatal si cu Domnul Isus, Fiul Sau. Este acelasi lucru pentru bucuria infatisata in Galateni 5:22 ca roada a Duhului.
          Bucuria comuniunii cu Tatal si cu Fiul produce de asemenea inauntrul nostru o pace adanca. De cate ori inimile sunt tulburate si nemultumite ! Cat de usor ingrijorarile zilnice, dar mai ales nemultumirea fata de imprejurarile prin care trecem, vin sa ne rapeasca pacea inimilor noastre ! Totusi, daca traim in comuniune practica cu Domnul, si daca aruncam asupra Lui ingrijorarile noastre, pacea lui Dumnezeu, care intrece orice pricepere, va pazi inimile si gandurile noastre in Hristos Isus, si pacea lui Hristos, la care am fost chemati cu toti cei care apartinem unui singur trup, va stapani in inimile noastre ( Filip. 4:7 ; Col. 3:15).
          Poate lumea din jurul nostru sa exercite o atractie asupra noastra, atunci cand partea cereasca si eterna din Tatal si din Fiul a devenit practic si partea noastra ? Putem sa urmarim interese care nu sunt in acord cu aceasta minunata comuniune ? Comuniunea practica cu Dumnezeu ne fereste de atractiile lumii, in timp ce comuniunea cu lumea ne indeparteaza de comuniunea cu Dumnezeu. Corintenilor care nu au inteles acest lucru, Pavel este nevoit sa-i intrebe : " Ce comuniune are lumina cu intunericul ? " (2Cor.6:14).
          Dar daca, in comuniune cu Domnul, luam jugul Sau usor asupra noastra, decat sa ne punem sub un jug nepotrivit impreuna cu lumea, si daca primim invataturile Celui care este bland si smerit cu inima ( Matei 11:29), vom arata totdeuna, in practica vietii noastre, caracterele Sale ca roade ale comuniunii noastre. Nu avem noi atunci o dorinta arzatoare de a fi in casa Tatalui, unde ne vom bucura etern de o comuniune desavarsita cu Tatal si cu Fiul, comuniune pe care nici lumea nici carnea nu pot sa o tulbure vreodata ?

         
           

vineri, 25 aprilie 2014




                            Comuniunea crestina

                                                                     - I -


               Arend Remmers



          Comuniunea poate fi definita ca urmarirea in comun de interese si scopuri identice. Implica in aceeasi masura, pe plan interior, o uniune intima si, in exterior, faptul de a fi impreuna. In consecinta, o comuniune ideala se bazeaza pe o identitate de ganduri sau de sentimente, dar exprimata intr-o colectivitate vizibila si armonioasa. Comuniunea se realizeaza deci pe diferite planuri, si poate astfel, in domeniul uman, sa inglobeze relatii foarte complexe si variate.


           1     Comuniunea cu Dumnezeu

          Totusi, comuniunea de care vorbeste Noul Testament depaseste de departe orice comuniune pamanteasca. Este vorba de forma cea mai inalta care ar putea fi conceputa. Prin ea, ca rascumparati suntem introdusi in relatia cea mai intima posibila cu Dumnezeu si unii cu altii. Desi aceasta comuniune este partea noastra aici jos, ea imbraca un caracter ceresc si spiritual. Gasim aici motivele pentru care aceasta notiune nu apare in Vechiul Testament, care ne prezinta mai degraba binecuvantarile temporare ale poporului pamantesc al lui Dumnezeu. Cu siguranta, Avraam, "prietenul lui Dumnezeu", si alti credinciosi care, ca si el, au umblat inaintea lui Dumnezeu, au cunoscut practic comuniunea cu Dumnezeu. Dar privilegiul, pentru creaturi, de a se bucura de o parte comuna si trainica cu Dumnezeu, a implicat venirea Fiului Sau ; Domnul Isus care i-a introdus pe toti cei care cred in El in comuniune cu Sine si cu Tatal Sau.
          Astfel Domnul Isus ne-a dat exemplul cel mai frumos si desavarsit de comuniune cu Dumnezeu Tatal. Desi nu a folosit niciodata aceasta expresie, Domnul a trait ca om intr-o comuniune permanenta cu Acela care L-a trimis. Una cu Tatal in ce priveste fiinta si natura Sa (Ioan 10:30), bucurandu-se de comuniune neintrerupta cu Tatal. Cand Il privim la varsta de doisprezece ani in templu, raspunzand cu mirare mamei Sale : "Nu stiati ca trebuie sa fiu in cele ale Tatalui Meu ? " (Luca 2:49), in numeroase imprejurari atunci cand se ruga ( de zece ori numai in Evanghelia dupa Luca), sau la sfarsitul drumului Sau pe acest pamant, cand toti L-au lasat singur, si cand totusi putea sa spuna cu incredere : "Dar nu sunt singur, caci Tatal este cu Mine" (Ioan 16:32), toate arata o comuniune intima si permanenta a Fiului cu Tatal.
          Cei credinciosi sunt chemati si ei de asemenea la comuniunea cu Tatal si cu Fiul Sau. Apostolul Ioan scrie : "Si comuniunea noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos. Si va scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastra sa fie deplina" (1Ioan 1:3,4). Aceste cuvinte sunt foarte simple, dar de o profunzime nemarginita. Putem masura intinderea acestui adevar pe care il contine ea ? Dumnezeu Tatal ne-a ales pentru a avea o parte comuna cu El si cu Fiul Sau, Domnul si Mantuitorul nostru !
        Siguranta iertarii pacatelor noastre si bucuria odihnei depline a constiintei, constituie deja o parte minunata. Dar Dumnezeu nu se multumeste sa ne dea doar aceste binecuvantari, totusi atat de glorioase. El vrea sa ne aiba cu Sine, in apropierea Lui, atat cat poate fi posibil pentru creaturile care Le-a rascumparat cu un pret atat de mare. Si acesta nu este totul. Un rob sau un servitor poate fi foarte apropiat de stapanul sau, fara a avea cea mai mica comuniune cu el. Dar Dumnezeu nu a cautat doar servitori : El vrea copii cu care sa poata gusta o comuniune intima si reala, acum si pentru toata eternitatea. Prin lucrarea Domnului Isus, a oferit tot ceea ce era necesar in acest scop. Noua ne revine, prin credinta, aceasta plinatate de binecuvantari.


           2     Conditii pentru comuniune

          Cel care nu a trecut prin experienta nasterii din nou, cu siguranta nu poate avea comuniune cu Dumnezeu : lipseste baza necesara pentru a se bucura de acest privilegiu. Nu doar ca omul natural nu este in stare sa cunoasca aceasta comuniune, dar el nu este dispus ; nu vrea sa stie de Dumnezeu, il evita. Prima reactie a omului dupa cadere, a fost sa se ascunda dinaintea lui Dumnezeu. Intreaga istorie a umanitati  arata atat de clar ca "gandirea carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, pentru ca nu se supune legii lui Dumnezeu ; pentru ca nici nu poate" (Rom.8:7).
          Versetul 6 din 1 Ioan 1 confirma acest adevar : "Daca zicem ca avem comuniune cu El si umblam in intuneric, mintim si nu practicam adevarul". Este adevarat ca aceste cuvinte sunt aplicate adesea la crestinii care se aseamana cu lumea ; dar nu citim nicaieri in Noul Testament ca un credincios adevarat se gaseste sau umbla in intuneric. El a fost adus din intuneric la lumina lui Dumnezeu odata pentru totdeauna (1Pet.2:9), iar comuniunea nu poate fi realizata decat in aceasta lumina divina. In 1 Ioan 1, este vorba despre persoane care traiesc inca departe de Dumnezeu, in intuneric spiritual. Daca afirma ca au comuniune cu Dumnezeu, atunci ei mint.


           3     Nasterea din nou si viata eterna

          A avea comuniune cu Tatal si cu Fiul este necesar pentru om posesiune vietii divine, asemenea naturii divine. Aceasta nu poate rezulta decat dintr-o schimbare fundamentala. Este nevoie de nasterea din nou, adica nastere de o maniera cu totul noua (Ioan 3:3,5). Multi copii ai lui Dumnezeu ar putea sa se intrebe : Cum as putea sa am aceeasi natura ca a lui Dumnezeu, in timp ce constat zilnic in mine nedesavarsiri, si chiar pacate in ganduri, cuvinte si fapte ? Toate acestea, sunt adevarate ! In harul Sau, Dumnezeu a dat fiecaruia din cei care s-au pocait sincer de pacatele sale, si care L-au primit prin credinta pe Domnul Isus ca Mantuitor al lor, tot ceea ce este necesar ca sa aiba parte de natura divina (2 Pet.1:4). Dumnezeu a transmis oricarui credincios esenta Sa morala, care se gaseste rezumata in aceste doua cuvinte : lumina si dragoste (1 Ioan 1:5 ; 4:8,16). " Pentru ca odinioara erati intuneric, dar acum, lumina in Domnul "(Efes.5:8). " Pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant " (Rom.5:5). Este adevarat ca, in practica, avem permanent nevoie de a fi indemnati sa traim intr-un fel potrivit cu aceasta lumina si dragoste (Efes.5:2,8), dar in ce priveste pozitia celui credincios, partea sa este sigura ; chiar aceste indemnuri sunt dovada.
           In acelasi timp, Dumnezeu nu numai ca ne-a dat o viata noua, dar ne-a si introdus intr-o relatie noua cu El. Toti cei care sunt nascuti din nou, au acum dreptul sa se numeasca copii Sai. " Dar tuturor celor care L-au primit le-a dat dreptul sa fie copii ai lui Dumnezeu : celor care cred in Numele Lui, care au fost nascuti ... din Dumnezeu " (Ioan 1:12,13). Daca sunt copii, Dumnezeu este in mod necesar Tatal lor. Aceasta binecuvantare minunata ne-a fost data de asemenea prin Fiul lui Dumnezeu. In timpul vietii Sale pe pamant, Domnul Isus L-a descoperit pe Tatal (Ioan 1:14,18 ; 14:6-10), dar dupa inviere, i-a introdus pe ucenici in aceasta relatie de copii fata de Tatal, atunci cand spune Mariei din Magdala : " mergi la fratii Mei si spune-le : Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru " (Ioan 20:17). Tatal Sau era acum si Tatal lor. Pana in acel moment, o astfel de relatie constienta de copii ai lui Dumnezeu era necunoscuta credinciosilor. Erau cu siguranta nascuti din nou, dar nu-L cunosteau pe Dumnezeu intr-un mod atat de personal, ca Tatal lor ceresc. Gasim aici o diferenta fundamentala intre credinciosii din vremea Vechiului Testament si cei din perioada Noului Testament. Trebuia mai intai ca Dumnezeu sa-L trimita pe Fiul Sau Prea iubit intr-o lume vrajmasa fata de Sine, si ca Fiul lui Dumnezeu coborand aici jos, sa moara pentru pacatosii pierduti. Doar atunci oamenii au putut, prin credinta, sa devina copii ai lui Dumnezeu, beneficiind de viata eterna, si facuti capabili sa aiba comuniune cu Fiul lui Dumnezeu si cu Tatal.
          Ioan vorbeste de " viata eterna, care era la Tatal si ni s-a aratat " (1 Ioan 1:2). Ne este greu sa intelegem insemnatatea acestei afirmatii, atat de inalta in raport cu scurtimea si simplitatea sa. Viata eterna nu este numai o existenta fara sfarsit ; este viata Dumnezeului etern, care este lumina si dragoste, dar care, de asemenea, nu are nici inceput si nici sfarsit. Atunci cand Dumnezeu se numeste " Inceputul si Sfarsitul " in Apocalipsa 21:6, aceasta inseamna ca nimic nu poate fi conceput fara El, cel Etern. Numai El este " Dumnezeul cel viu ". Tot ce priveste planul Sau de mantuire si binecuvantare ne-a fost descoperit ; de asemeni, viata eterna a venit la noi aici jos in persoana singurului Fiu ; si oricine crede in El, are acum viata eterna (Ioan 3:15, 16, 36 ; 17:2). Si pentru a indeparta orice indoiala, Dumnezeu o confirma in mod expres : " Si aceasta este marturia : ca Dumnezeu ne-a dat viata eterna si aceasta viata este in Fiul Sau. Cine Il are pe Fiul are viata ; cine nu Il are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viata. " (1 Ioan 5:11,12). Cu toate acestea, viata eterna nu este doar in Fiul lui Dumnezeu, ci " El este adevaratul Dumnezeu si viata eterna " (1 Ioan 5:20). Prin credinta, suntem una cu El, astfel ca Hristos este acum viata noastra ( Col.3:4). Avand viata eterna in Fiul lui Dumnezeu,  prin credință, putem deveni mereu mai conștienți si bucurosi.
          Din cuvintele Domnului,  in Ioan 17:3, viata eterna implica, de asemenea, cunoasterea singurului Dumnezeu adevarat ca Tatal nostru si, in persoana lui Isus Hristos, pe Fiul Sau pe care ni L-a trimis. Putem intelege ceva despre persoanele Divine in suveranitatea lor eterna, absoluta, dar si dragostea lor vrednica de toata adorarea. Viata eterna este deci nu numai o persoana, ci de asemenea un domeniu minunat de relatie in interiorul Divinitati, deschis credinciosului prin cunoasterea Fiului si a Tatalui. Viata eterna este aratata aici ca atmosfera casei Tatalui, descoperita prin Fiul Tatalui, si in care ne-a introdus pentru propria Sa bucurie, dar si pentru a noastra.


           4     Duhul Sfant

          Pentru a ne bucura de comuniunea cu Dumnezeu ca Tatal nostra si cu Fiul Sau, cunostinta nu este suficienta, trebuie de asemenea puterea. Aceasta ne este data prin Duhul Sfant care a venit sa locuiasca in fiecare din cei care au primit, prin credinta, evanghelia mantuirii. Ca om, Domnul Isus Insusi a fost uns de Dumnezeu cu Duhul Sfant si putere, si a umblat de la inceputul slujbei Sale publice in puterea Duhului (Luca 4:14 ; Fapte 10:38). In momentul intoarcerii la Tatal, le-a spus ucenicilor ca vor primi si ei Duhul Sfant. Dupa plecarea Domnului, nu trebuia sa ramana singuri si parasiti ca niste orfani, ci vor fi imbracati cu putere de sus, atunci cand Duhul Sfant va veni peste ei (Luca 24:49 ; Fapte 1:8). Duhul ne da puterea sa experimentam viata cu Domnul si sa gustam comuniunea. Astfel Pavel, putea sa vorbeasca de " comuniunea Duhului Sfant " (2 Cor.13:13 ; Filip.2:1). In aceasta expresie, trebuie inteles nu doar o cumuniune cu Duhul Sfant, ci mai degraba comuniunea cu Tatal, cu Fiul si cu ceilalti copii ai lui Dumnezeu, lucrata de Duhul Sfant si specifica Lui.
          Tot Duhul Sfant ne introduce in binecuvantarile si privilegiile spirituale care constituie domeniul comuniunii noastre. " Dar, cand va veni Acela, Duhul adevarului, El va va calauzi in tot adevarul ; pentru ca nu va vorbi de la Sine Insusi, ci va vorbi ce va auzi si va va face cunoscut cele viitoare. Acela Ma va glorifica, pentru ca va primi din ce este al Meu si va va face cunoscut. Tot ce are Tatal este al Meu ; de aceea am spus ca va primi din ce este al Meu si va va face cunoscut "(Ioan 16:13-15). Duhul Sfant este deci Mijlocitorul si Puterea comuniunii, intre cei rascumparati, cu Tatal si cu Fiul. Izvorul gandurilor si sentimentelor vietii celei noi, El trezeste in noi ganduri in armonie cu cele ale Tatalui si ale Fiului. Aceasta inseamna comuniune.
       
       
         
       
         

 

miercuri, 23 aprilie 2014




                                              Despre Autoritatea Adunarii 
                                                                  - IV -


          Henri Rossier



          In final ajungem la Laodiceea unde gasim pretentia de a fi ceva, multumirea de sine. Intalnim o anumita cunostinta, iesita, nu ma indoiesc, din adevarurile Filadelfiei ; - cunostinta pe care Laodiceea si-o atribuie si pe care crede ca o poate primi prin vointa omului cazut si prin abilitatile care apartin vechii creatii stricate ; - adevaruri pe care le-a stricat in asa fel incat a provocat greata pentru Domnul.
            In Laodiceea Hristos este lepadat ; in locul Lui este inaltat omul si gloria lui desarta. Dar El, ramane ceea ce Biserica a incetat sa fie, "Martorul credincios si adevarat", ca si la Sardes, El are ceea ce Biserica a incetat sa aiba. Referitor la cei credinciosi, nu mai gasim "cateva nume" ca in Sardes, sau "doi sau trei" ca in Filadelfia, ci doar "cineva" (3:20) : persoane credincioase care deschid Domnului, cand El sta in afara si bate la usa.
          Astazi Biserica merge spre aceasta stare de lucruri. Mii de simptome indica, si marturia din mijlocul raului care creste, devine din ce in ce mai individuala. Totusi, multumiri fie aduse lui Dumnezeu, caracterul filadelfian va ramane pana la sfarsitul acestei istorii umilitoare : niciodata binecuvantata prezenta a Domnului in mijlocul celor doi sau trei adunati in Sfantul Sau Nume nu va fi pierduta.
          In Laodiceea era mai putin decat "putina putere" si se poate afirma ca "Amin-ul, Martorul credincios si adevarat, Inceputul creatiei lui Dumnezeu", a fost abandonat pentru a fi inlocuit cu omul si puterea sa, pentru El ne ramanad nimic. Astfel credinciosul care este chemat sa auda vocea Sa, si Il lasa sa intre la el, va cina cu Domnul.
          Daca autoritatea Bisericii a disparut pentru totdeauna, partea celui credincios din Laodiceea nu va fi mai mica decat a celor din Tiatira si Filadelfia, intr-o vreme viitoare. La Tiatira era autoritate guvernamentala cu Hristos (2:26,27) ; la Laodiceea, autoritate imperiala cu El (3:21) ; la Filadelfia, autoritate cereasca in noul Ierusalim (3:12).
          Prin acestea, vrem sa aratam ca, Biserica responsabila in ansamblu, a pierdut intreaga autoritate, de la inceput, nemai avand legatura cu Hristos ca singura sursa de putere.
          Dar, imi veti spune, autoritatea nu este incredintata astazi adunarii locale, celor doi sau trei care sunt " adunati in Numele Sau" ?
          Fara nicio indoiala ; si nu contestam in niciun fel puterea administrativa incredintata de Domnul adunarii locale, adica intr-un cadru restrans, si mijloacele pe care le foloseste pentru a mentine ordinea. Acest subiect atinge disciplina si unitatea de actiune a adunarii, care a fost tratat de mai multe ori. Astazi, in acest timp de faliment, puterea administrativa pentru a lega si a deslega, a primi si a indeparta din mijlocul sau, si alte actiuni asemanatoare, este incredintata la doi sau trei care sunt adunati in Numele Sau, desi Cuvantul, prevazand ca s-ar putea abuza, nu foloseste, pentru a o desemna, termenul "autoritate". Aceasta administrare, adunarea locala o exercita in virtutea prezentei lui Hristos in mijlocul ei, si puterea sa depinde doar de aceasta prezenta. Este adevarat ca Dumnezeu foloseste, pentru orice decizie care trebuie luata, instrumente omenesti, persoane din adunare, dar nu ei sunt cei care hotarasc, chiar daca activitatea lor este recunoscuta. Adunarea hotaraste, doar ea, pentru ca Hristos este acolo. Este foarte important de remarcat ca in Matei 18, expresia "va spun" din v. 18 (exercitarea disciplinei) si "din nou va spun" din v. 19 (raspunsul la rugaciune) se leaga una de alta prin faptul ca adunarea locala este alcatuita si caracterizata, in v. 20, prin prezenta lui Hristos in mijlocul ei. Deci, autoritatea (nu ma poticnesc de acest cuvant daca este inteles bine) adunarii are un cu totul alt caracter decat, de exemplu, autoritatea apostolului Petru, care era, in ce priveste administrarea, singura succesiune apostolica. Petru sau Pavel, exercitau din partea Domnului aceasta autoritate pe care El a pus-o in mainile lor ; adunarea locala nu o poate exercita decat avandu-l pe Domnul in mijlocul ei, si daca nu realizeaza acest adevar, nu are nicio autoritate, niciun fel de drept ; mai mult, ea nu poate fi o adunare.
           Dar de asemenea, un adevar care este de mare importanta, afirmarea acestei prezente este doar o pretentie falsa, daca sfintenia Aceluia in Numele Caruia adunarea se strange este tagaduita, fie prin cuvant, fie prin purtarea sa. Pentru a se bucura de autoritatea pe care Domnul o exercita, si a avea parte de ea, trebuie mai intai, ca si la Filadelfia, recunoscut si reprodus caracterul Sau. Hristos este prezent la Filadelfia ca folosind cheia lui David, dupa ce s-a facut cunoscut ca Cel Sfant si Cel Adevarat, si a constatat ca ea raspunde, in umblare, acestui caracter - pazind cuvantul Sau si netagaduind Numele Sau.
          Toate acestea, scump cititor, sunt de o mare importanta. Niciun act de administrare al adunarii nu este confirmat, asa cum este raspunsul la rugaciune (Matei 18:19,20), daca Isus nu este in mijlocul ei si caracterul Celui Sfant si Adevarat nu este pastrat, si daca adunarea nu corespunde acestui caracter. In sine, nu a avut niciodata, nici in timpul prezent, nicio putere, niciun drept si nicio autoritate fara Hristos ; adunarea nu poate pretinde ca exercita aceasta autoritate, fara a pastra caracterul Aceluia in jurul caruia este adunata.
          Aceasta prezenta nu consta in a face afirmatia ca El este acolo, caci aceasta afirmatie poate fi falsa. Prezenta Sa nu poate fi despartita de caracterul Sau. Niciodata Cel Sfant si Cel Adevarat nu va ingadui in adunare vreo nedreptate, un act de vointa proprie sau faradelege. Este un gand solemn care ar trebui sa ne umple de teama fata de Dumnezeu.
          Dar, iarasi imi veti spune, in aceasta situatie, vazand slabiciunile noastre, nu va pierde adunarea orice posibilitate de a exercita disciplina sau de a lua o hotarare oarecare ? Nicidecum.
           Este perfect adevarat ca adunarea locala, avand putina putere, ca si Filadelfia, este in stare sa actioneze in multe feluri, si orice adunare care este in comuniune cu Domnul este profund convinsa de aceasta ; singura salvare, si El o ofera, este sa se increada in puterea si in dragostea Sa. Daca este lipsa de sfintenie si discernamant spiritual, pentru a corecta aceste lucruri, nu sunt acestea in El Insusi ? El are mii de resurse si poate sa le folosesca in acest scop "ajutoare, autoritati", o suta de diverse instrumente. Niciodata acest ajutor nu va lipsi, daca, asemeni Filadelfiei, o adunare locala, oricat de putina putere ar avea, isi indreapta privirea spre El, bazandu-se in smerenie pe El si Lui fiindu-i credincioasa. Dar daca, in loc sa priveasca spre El, adunarea locala se lasa condusa de motive sau considerente personale, prin influenta sau autoritatea omului, se expune la cea mai serioasa disciplina si devine adesea o cauza de tulburare si dezordine, in loc sa pastreze in casa lui Dumnezeu ordinea potrivita Lui. In rest nu ne trebuie decat putin mai multa "randare" ; timpul de incercare va lua sfarsit. Domnul vine, si slaba ramasita din Filadelfia va fi pazita, dupa fagaduinta Sa, de ceasul cumplitei incercari universale care va veni pe pamant.
          Scumpi cititori, sa nu punem niciodata inainte autoritatea noastra. De cate ori nu-i dam, in mod gresit, titlu de autoritatea adunarii, pentru a fi liberi sa facem voia noastra. Ceea ce avem de pastrat, este autoritatea lui Hristos in dragoste, in sfintenie si in adevar in Adunarea Sa, prezenta Duhului Sfant printre sfinti. A pretinde autoritate, facand abstractie de Hristos si de caracterul Sau in mijlocul a lor Sai, duce in mod necesar la pedepsirea raului sub orice forma ar fi : lipsa dragostei, mandrie, ura, neascultare, invidie, despartire, secte. Ah ! cat de departe am fi, in acest caz, de starea Filadelfiei, care purta dragostea frateasca gravata pe fruntea sa, comuniunea si asteptarea Domnului sapate in inima sa, sfintenia ca pecete in umblarea sa.
        El sa ne dea, in aceste vremuri grele, un adevarat duh filadelfian. Sa ne pazeasca sa gandim ca putem avea vreo putere in afara dependentei de Hristos. Sa evitam sa folosim numele de autoritate in adunare la orice ar fi rodul independentei  si al vointei noastre. Daca ne-am indepartat urmand propriile noastre ganduri, sa ne grabim pentru a ne pocai. Umilinta este binevenita ; trebuie ca ierburile amare sa preceada sarbatoarea azimilor (paine fara aluat) - sfintenia restabilita in umblarea noastra.
          De alta parte, sa ne pazim de intinarea vesmintelor ca in Sardes. Mondenitatea, sub orice forma ar fi, strica comuniunea si lasa sufletul neputincios cand vine "ziua cea rea". Vestirea Numelui Celui Sfant nu poate fi in acord cu vesminte intinate. Suntem chemati sa facem parte din cei "cateva nume", cunoscuti bine de Hristos, care, la Sardes, umblau in comuniune cu El in hainele albe ale sfinteniei, in haine de in subtire ale dreptatii practice.
                                                       
           
           



                                          Despre voia lui Dumnezeu (fragment)


               J. N. Darby


          ... cand noi facem voia noastra, sau suntem neatenti in umblare, Dumnezeu in indurarea Lui poate sa ne faca atenti printr-o piedica ce ne opreste pe loc, daca ne uitam cu bagare de seama la ea, pe cand "cel nebun merge inainte si este pedepsit". Dumnezeu poate ingadui, acolo unde este multa activitate si osteneala, ca Satan sa ridice piedici, pentru ca noi sa putem fi tinuti in dependenta de Domnul ; dar Dumnezeu nu ingaduie niciodata ca Satan sa lucreze altfel, decat prin firea pamanteasca (carne). Daca lasam "usa deschisa", daca ajungem sa ne departam de Dumnezeu, Satan ne poate face rau. Dar altminteri, silintele lui sunt doar incercarea credintei, ca sa ne instiinteze de un pericol sau cursa - de ceva care ne-ar face sa ne inaltam in ochii nostri.
          Incercarea lui devine un instrument pentru corectarea noastra. Adica, Dumnezeu ingaduie sa ne intristeze si sa ne fac sa suferim in firea pamanteasca (carne), pentru ca omul dinauntru sa fie pazit de rau.

duminică, 20 aprilie 2014




                                       Despre Autoritatea Adunarii 
                                                                  - III -


          Henri Rossier



          De la Tiatira trecem la Sardes. O ramasita - "celorlalti" - a iesit din mijlocul Tiatirei, si a luat, prin Reforma, forma adunarii din Sardes. In timpul Reformei a fost o lucrare puternica a Duhului Sfant pentru a pune in lumina Scripturile ; cei credinciosi au recurs la unica autoritate, a Domnului si a Cuvantului Sau ; era ca si cum steaua din Sardes era tinuta din nou in mana dreapta a Celui care tine toate ; dar acest moment binecuvantat despre care vorbim nu este mentioanat in aceasta epistola. Nu este vorba aici de inceputul adunarii din Sardes asa cum nu este vorba in capitolul doi de starea adunarii din Efes in timpul dragostei sale dintai. Duhul ne prezinta ceea ce Sardes, ramasita iesita din Tiatira, incarcata cu responsabilitate, a devenit. Era responsabila (2:25) sa tina cu tarie ceea ce avea, pana la venirea Domnului. A facut-o ? Ce a devenit trezirea protestanta, in ansamblu, avem inaintea noastra in acest pasaj. S-a despartit de Izvorul sau ; relatia vitala cu Capul Adunarii nu mai exista. Sardes a inlocuit in totalitate pe Duhul Sfant si plinatatea Sa, " cele sapte Duhuri ale lui Dumnezu" (3:1), prin aranjamente omenesti ; a trecut de la autoritatea Domnului si a Cuvantului Sau, si le-a inlocuit cu autoritatea clerului ; s-a amestecat cu lumea si s-a subjugat ei, fie ca este vorba de Stat sau de popor ; si astfel va avea parte de soarta lumii (3:3). Steaua, ingerul adunarii din Sardes, nu mai este in mana dreapta a lui Hristos, niciuna din cele sapte stele. El singur are cele sapte stele care reprezinta autoritatea, infatisata in ansamblu si in plinatatea ei.
          La fel puterea vietii, "cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu", plinatatea Duhului care discerne orice lucru, judeca tot, aduce totul la lumina (Apoc.1:4 ; 4:5 ; 5:6), nu mai este in adunare, caci Sardes este mort : doar Hristos are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu. El singur are intregul discernamant, toata puterea si intreaga autoritate. Sardes nu mai este ; daca ar fi altfel, ea ar trait.
           Ceea ce era la inceput ramasita - "celorlalti care sunteti in Tiatira" - a devenit in Sardes un trup mort, in mijlocul careia se poate distinge inca "unii care sunt aproape sa moara", din nou o ramasita, vai ! mult mai restransa ca cea din care sa format Sardes, "cateva nume" (v.4), cunoscute de Domnul, care nu si-au intinat vesmintele in asociere cu lumea. Dar acesti cativa nu sunt de compatimit : daca nu au nicio resursa in ei insisi, s-au abandonat in intregime lui Hristos, plinatatii Duhului si autoritatii depline care doar Lui ii apartine. El nu a pierdut nimic din acestea, si daca le are, le are pentru ai Sai si le pune la dispozitia lor, atunci cand Biserica nu mai are nici pe una nici pe alta (plinatatea Duhului si autoritatea deplina a lui Hristos, n.tr.).
          Sa trecem acum la Filadelfia. Cele "cateva nume" iesite din atmosfera moarta din Sardes au luat, in ochii lui Hristos, forma de Biserica - chiar daca nu sunt decat "doi sau trei". Ce atitudine va lua El fata de ei? Se va descoperi din nou ca Cel care tine cele sapte stele in mana Sa dreapta ? Nu ; dupa cum am vazut, necredinciosia Bisericii responsabile a facut-o sa piarda dependenta de Hristos, autoritatea pe care Domnul i-a incredintat-o ; dar aceasta autoritate, lucru nespus de pretios dupa cum putem constata, exista totusi pentru Filadelfia ; adevarata ramasita il vede in totalitate in Hristos. Domnul stie care este starea de slabiciune a acestui mic nucleu de martori ai Sai, dar Ii place sa-i recunoasca ca una din fazele Bisericii sale, si de a-i sustine in ciuda putinei lor puteri.
          Filadelfia nu numai ca are putina putere ; nu are nicio autoritate si nicio putere pentru a o exrcita. In Mine este puterea, le spune Domnul. El este pentru timpul prezent, adevaratul stalp a lui Boaz (1 Imp. 7:21) pentru adunare, si-i promite Filadelfiei ca ea va fi - ea care este astazi atat de slaba - , intr-un timp viitor, acest stalp in templu glorios a lui Dumnezeu.
          Mai mult, Isus se prezinta Filadelfiei ca avand cheia lui David. Adevaratul Eliachim (Isaia 22:22), care are puterea sa deschida si sa inchida ; are autoritate si dreptul de a administra casa lui Dumnezeu, administrare luata lui Sebna, necredinciosul. Nu spune Filadelfiei : "Iti voi da autoritate, dreptul si puterea", ci El ii spune : "Eu le am, si aceasta iti este suficient. Slaba ramasita, le-am pus la dispozitia ta. Poti conta pe Mine, si doar pe Mine". Cheia lui David deschide, inaintea adunarii, o usa pentru a iesi sa implineasca in afara slujba sa, si nimeni nu poate s-o inchida.
        Este demn de remarcat ca El este Cel care acum are cheile - caci in Apocalipsa, El le are pe toate (1:18) - si nu un apostol. El este Cel care are cheia administrarii casei lui Dumnezeu - cheia lui David - asa cum are cheile mortii si ale locuintei mortilor. Altadata a incredintat cheile imparatiei cerurilor, dreptul de administrare, apostolului Petru (Matei 16:19) ; apoi a incredintat Bisericii, ca intreg, administrarea ei insisi, dreptul de a lega si a deslega in interiorul ei, in virtutea prezentei Sale in mijlocul ei, ca Biserica responsabila. Ea s-a dovedit in totalitate necredincioasa, si administrarea i-a fost retrasa, ca si administratorului din Luca 16:1,2, desi i-a mai lasat-o putin timp in mainile sale. Acum, El este Cel care are administrarea de o maniera generala, si se foloseste de ea pentru binecuvantarea celor doi sau trei, o ramasita fara putere, dar care a pazit Cuvantul Sau si n-a tagaduit Numele Sau. Da, daca autoritatea, daca puterea de administrare, sunt in adunarea din Filadelfia, reduse, ca sa spunem asa, la conditia de "doi sau trei" a unei adunari locale, aceasta este posibil deoarece El este Cel care le are. Filadelfia are parte de acestea pentru ca este in comuniune cu El, si nu ca prin ea insasi ar avea cheia lui David.
          Adaugam aici inca un lucru de importanta esentiala. Cel care detine cheia lui David, are de asemenea in adunarea din Filadelfia, un anumit caracter, nedespartit de administrarea Sa. El este Cel Sfant si Cel Adevarat, si adunarea actioneaza in acord cu acest caracter. Acesta este motivul pentru care este recunoscuta aceasta slaba ramasita ; Filadelfia nu ar fi avut parte de acestea daca nu ar fi pazit Cuvantul Celui Adevarat si ar fi tagaduit Numele Sau prin umblarea si purtarea sa. Aceste lucruri, legate de asteptarea Domnului, dragostea pentru Domnul si pentru frati, pe care Filadelfia trebuie sa le "tina cu tarie". Ea nu a tinut la drepturile sale, ci la ale Domnului din mijlocul ei. Filadelfia va avea odata, dupa cum am mai spus, exercitarea puterii, dar nu aici jos. Puterea si autoritatea, altadata pierdute datorita necredinciosiei Bisericii, nu se vor mai regasi ; dar, asa cum "celorlalti care sunt in Tiatira" vor avea si imparti, in imparatie, autoritate publica impreuna cu Hristos asupra natiunilor (2:26), Filadelfia, aceasta "ramasita din ramasita", va avea putere in templu ceresc al lui Dumnezeu. Identificata cu Hristos, adevaratul Boaz si adevaratul Iachin, va avea in acest loc, puterea in sine si va fi asezata pentru totdeuna in glorie.    
           

vineri, 18 aprilie 2014




                                              Despre Autoritatea Adunarii 
                                                                   - II -


          Henri Rossier



          Cand este vorba de Adunare, detaliu vrednic de remarcat, niciodata cuvantul "autoritate" ( aplicat totdeauna la persoane sau grupuri de persoane : unui apostol, magistrat, celor doisprezece, celor saptezeci ) nu este folosit. Aceasta  nu vrea sa spuna ca Adunare nu are autoritate,  in sensul a ceea ce reprezinta acest cuvant, dar ea o are intr-un cu totul alt mod. Autoritatea nu este incredintata Adunarii, asa cum este cazul apostolilor, ucenicilor si magistratilor care se pot folosi liber de ea, cu conditia sa fie responsabili de Cel care le-a incredintat-o. Biserica sau Adunarea are cu totul alt caracter. Ea este unita cu Hristos ca si Cap al ei, alcatuind un singur Trup cu El, ceea ce nu este cazul cu persoane individuale, oricare ar fi privilegiul pe care il au. Pentru Adunare, Trupul lui Hristos, autoritatea rezulta in intregime de la Cap care se ingrijeste de cresterea Trupului, asa cum, pe de alta parte, aceasta crestere se indreapta spre Cap (Efes.4:15,16).
       Este acelasi lucru atunci cand Domnul se prezinta ca centrul Adunarii, casa lui Dumnezeu, aceasta Adunare pe care El a zidit-o si care se aduna in Numele Sau ( Matei 16:18 ; 18:18-20). Puterea administrativa si judecatoreasca este incredintata in pasajul al doilea (18:18-20) adunarii locale, aceea care, in timpul de faliment, este recunoscuta ca Adunare ( cei "doi sau trei"), dar ea nu rezulta si nici nu poate fi exercitata decat in virtutea a ceea ce El este "acolo, in mijlocul lor". Deci, exercitarea acestei autoritati nu este asemenea celei incredintate unui apostol sau magistrat ; de asemenea Cuvantul are grija sa nu numeasca autoritate, -  puterea de a lega sau dezlega, administrarea intr-un cuvant, nefiind niciodata independenta de prezenta Sa, a Lui, in Adunare.
          Adunarea poate fi considerata ca o multime responsabila sa dea marturie si sa administreze ceea ce Domnul i-a incredintat. Aceasta administrare, este necesar sa se exercite, aceasta marturie, trebuie data intr-o dependenta stransa de Cel care i-a incredintat-o. Cele sapte adunari din Apocalipsa ne sunt infatisate din acest punct de vedere. Domnul, in loc sa fie in centru, umbla in mijlocul lor in maretie, dreptate, sfintenie si suprema Sa autoritate. Atunci se pune intrebarea : Adunarea a pastrat neschimbate relatiile sale cu Hristos, prin care putea supravietui ? De aceea, Domnul se adreseza ingerilor celor sapte adunari, adica, in limbaj simbolic, responsabilitatii lor, unei multimi personificate, caruia Domnul ii incredintase o administrare, cu dreptul si datoria sa o exercite. Adunarea responsabila si-a implinit acest privilegiu ? Sa nu uitam ca ingerii celor sapte adunari ne sunt prezentati ca sapte stele, aratand fiecare diversele faze ale Adunarii, din capitolele 2 si 3 din Apocalipsa. Stelele au , in limbaj simbolic, sensul de autoritati subordonate sau secundare, avand origine cereasca, si de asemenea responsabilitate de a lumina, si de a-i conduce pe cei peste care raspandeste lumina.
          La Efes, in prima faza a Bisericii responsabile, Domnul se prezinta sub doua aspecte : ca Cel care tine cele sapte stele in mana Sa dreapta si umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur. Cele sapte sfesnice reprezinta Adunarea, "instituita de El prin dreptatea lui Dumnezeu", pentru a da marturie clara in afara. Doar in aceasta adunare, din Efes, Domnul se face cunoscut potrivit cu chemarea Adunarii responsabile, "asa cum a instituit-o la inceput" ( sapte sfesnice de aur) ; si nu, ca in adunarile urmatoare, in raport cu ceea ce a devenit Biserica. Astfel, doar la Efes vedem ca Domnul tine in mana Sa dreapta cele sapte stele, adica autoritati subordonate, "asa cum a fost instituita la inceput". El singur tine cele sapte stele si le transimite autoritatea Sa. Fara o legatura stransa cu El, nu ar avea nicio putere sau autoritate. Daca le-ar lasa sa cada din mana Sa, nu ar mai avea nicio putere, ca orice putere subordonata din lume, alte stele pe care le vedem in Apocalipsa, care parasesc locul lor pentru a cadea pe pamant sa-l distruga, sau sa se stinga (6:12 ; 8:10 ; 9:1).
        Ocrotirea adunarii se afla acolo. Daca ea abandona aceasta relatie de dependenta si de legatura stransa cu aceasta mana puternica, avea sa cada si sa-i dispara lumina, caci in ea insasi nu avea nicio autoritate.
           Astfel s-a intamplat la Efes, Biserica responsabila de la inceput. A parasit dragostea dintai, adica dragostea lui Hristos, asezata in inima celor credinciosi : legatura directa cu Domnul a fost pierduta ; steaua poate sa straluceasca inca un timp prin lumina sa proprie inainte de a se stinge, dar Domnul spune ca sfesnicul ii va fi luat din locul lui, si aceasta amenintare se va implini cu siguranta. Ce se va intampla atunci cu aceasta autoritate subordonata a stelei, despartita de sursa sa de putere ? Orice crestin serios va fi de acord : aceasta autoritate va fi pierduta.
          Iata deci ce s-a intamplat cu Biserica in ansamblu ; dar, vedem aici ca aceasta se poate intampla cu orice adunare locala, caci cele sapte adunari sunt de asemenea adunari locale, chiar daca in mod special se refera simbolic la Adunarea responsabila in ansamblu ei.
          Adunarea din Tiatira ne duce un pas mai departe in ce priveste autoritatea Bisericii. Domnul, si aceasta este important, nu mai recunoaste adunarea din Tiatira in ansamblu. Nu mai cauta sa o intoarca la dragostea din dintai, cum a facut-o la Smirna prin persecutii, sau la Efes si Pergam prin pocainta. Tiatira a avut timp sa se pocaiasca dar nu a vrut (Apoc.2:21). De asemenea Domnul nu se mai adreseaza de acum inainte intregii adunari, facand apel la "cel care are urechi", ci se adreseaza ramasitei credincioase care se gasea acolo ; ceea ce reiese, asa cum a fost remarcat adesea, schimbarea pozitiei acestor cuvinte la ultimile patru adunari. Acestei ramasite, si nu intregii adunari din Tiatira, ii recunoaste lucrarile (2:19), caci Tiatira in ansamblu, nu are, sau mai degraba nu are decat lucrari rele. Care sunt deci aceste lucrari ale ramasitei ? Sa remarcam bine : "Stiu lucrarile tale si dragostea si credinta si slujirea si rabdarea ta si lucrarile tale din urma, ca sunt mai multe decat cele dintai" (v.9). Lucrarea credintei, slujirea dragostei si rabdarea sperantei pentru Domnul, caracteriza ramasita din Tiatira. Aceste lucruri lipseau la Efes, care, vinovata ca si-a parasit dragostea dintai, nu mai avea decat lucrare, osteneala si rabdare, fara energia care sa le puna in miscare. Ele se gaseau altadata la Tesalonic. Ele caracterizeaza, in acest pasaj, ramasita din Tiatira, desi dragostea dintai nu este probabil intreaga activitate, care caracteriza pe sfintii din Tesalonic. Lucrarile ingerului din Tiatira sunt deci dragostea dintai regasita de o ramasita pocaita, in timp ce adunarea nu vrea sa se pocaiasca. Ingerul din Tiatira devine astfel, intr-un fel, ingerul "celorlalti care sunt in Tiatira" adica ramasita din Tiatira ia aici pentru prima data, in ochii lui Hristos, caracterul de Biserica. Este ca un nou inceput, in mijlocul unui faliment total.
          Dar ce se intampla, in mijlocul acestei stari, cu autoritatea Adunarii ? La Tiatira, Isabela, ca regina si profeta, revendica principiul autoritatii rezultand din ea insasi, si stim ca aceasta pretentie va conduce, in catolicism, la infaibilitatea papala. Isabela isi zice profeteasa pentru a raspandi, sub aceasta infatisare, doctrinele sale perverse. Domnul recunoaste atat de putin aceasta autoritate ca, in mania Sa, "o arunc in pat", slaba si neputincioasa, si va face sa moara tot ce va iesi din ea. Deci, cui va incredinta Domnul aceasta autoritate ? Unei slabe ramasite, la acei "celorlalti care sunt in Tiatira", invinuiti, cu rautate de vrajmasi lor ca nu au cunoscut "adancimile lui Satan". El zice : "Si celui care va invinge si celui care pazeste pana la sfarsit lucrarile Mele, lui ii voi da autoritate peste natiuni ; si le va pastori cu un toiag de fier ...si-i voi da steaua de dimineata".
          Remarcati - si aceasta este de toata importanta - ca nu este pentru timpul prezent cand autoritatea este incredintata acestei ramasite ; ea este in prezent, dupa cum am vazut, complet si definitiv pierduta. Va fi data ramasitei din Tiatira in viitor, si aceasta autoritate va fi, de altfel, absolut nedespartita de cea a lui Hristos (Apoc.2:26 ; 19:15 ; Ps. 2:9), -  aceste doua autoritati nu vor fi, ca sa zicem asa, decat una singura cand Imparatia milenara va fi stabilitata pe pamant. La fel, in ce priveste partea cereasca a acestei ramasite, ea o va avea in viitor "steaua de dimineata" : Cel care vine, si a Carui lumina va straluci pentru totdeauna, in timp ce steau din Tiatira va fi stinsa.          

miercuri, 16 aprilie 2014




                                         Despre Autoritatea Adunarii
                                                                  - I -


          Henri Rossier


          In timpurile tulburi in care traim (2Tim.3:1), ne confruntam cu puterea spirituala a celui rau care ridica numeroase piedici inaintea celor credinciosi pentru ai abate de pe calea cea dreapta, si de multe ori reuseste. Totusi, aceste piedici nu pot fi o dificultate serioasa pentru cei care au Cuvantul lui Dumnezeu ca si calauza si care "umbla smeriti cu Dumnezeul lor" ( Mica 6:8). Poate nu cunosc de la inceput toate pericolele si cursele care se intind inaintea lor ; poate vor simti in primul moment unele ezitari, dar daca dificultatile necesita o oprire temporara pentru reculegere, aceasta oprire le va fi benefica si-i va face sa caute mai staruitor comuniunea cu Domnul, printr-o legatura mai stransa cu Scriptura. Ezitarile ii va invata ca trebuie sa renunte la orice incredere in propria intelepciune, sa cunoasca mai bine limitele lor, si sa se abandoneze deplin calauzirii Duhului Sfant, care singur poate sa le descopere gandurile lui Dumnezeu cuprinse in Cuvant. Intr-adevar, ignoranta noastra provine totdeauna din faptul ca nu depindem suficient de aceasta calauzire.
          Dar mai avem un alt pericol pe care trebuie sa-l evitam. Daca am primt o anumita cunostinta in lucrurile divine, suntem ispititi sa ne inaltam pe noi, atribuindu-ne meritul acesta. Aceasta mandrie spirituala ne expune la pericolul de a impune altora propriile noastre ganduri, fiind ispititi, pentru ca sunt ale noastre, a le considera mai mult sau mai putin infailibile. Sa fim siguri ca, daca cedam acestei ispite, Dusmanul si-a atins scopul, castigand aceasta etapa in lupta dusa impotriva noastra. Si astfel, noi care pretindem a fi calauze pentru cei ignoranti, devenim pastori falsi, condusi de vicleniile lui Satan. In loc de a conduce oile la pasuni verzi si ape linistite pe care Domnul Isus le are, le vom duce la degradare morala, in pustiul uscat si saracacios al gandurilor omenesti, unde vor muri de foame si de sete.
          Adesea nu este nevoie, pentru a rataci sufletele, decat a le prezenta un sistem doctrinar, un set elaborat de ganduri logice, apeland la inteligenta naturala a omului. Ideile filozofice au alcatuit intotdeauna astfel de sisteme bazate pe Cuvantul lui Dumnezeu, pentru atragerea de ucenici care sa-i urmeze. Un singur cuvant, deturnat de la adevaratul sau inteles, poate deveni punctul de plecare pentru erori grave sau aberatii mortale. Cei care cunosc planurile Dusmanului nu se vor lasa inselati. Ei stiu ca un fir de praf impiedica, chiar poate opri, functionare celui mai bun cronometru, si ca inima celui credincios este alcatuita dintr-o multime de rotite de o mare finete care necesita o supraveghere permanenta, si acolo unde are loc cea mai mica rupere a comuniunii cu Domnul poate deveni sursa celor mai mari tulburari. De asemenea, credinciosul smerit si atentionat de pericolele care il inconjoara, in special daca Domnul i-a incredintat o responsabilitate in adunare, va trebui sa vegheze asupra lui insusi cu teama si cutremur, pentru a nu-l lasa pe Dusman sa strecoare in duhul sau vreun gand subtil, ascuns sub o forma deosebita, care sa duca la inselarea sau ratacirea sufletelor.
          Am putea enumera o multime de dovezi despre pagubele ingrozitoare produse prin interpretarea falsa a unui cuvant. Cuvantul insusi ne ofera exemple . Astfel cuvantul "inviere", cuvantul "ziua Domnului", au fost folosite pentru raspandirea celor mai grave rataciri (1Cor.15:22 ; 2Tim.2:18 ; 2Tes.2:2). In timpurile mai recente, cuvantul "biserica" a fost folosit pentru a condamna toate sectele din crestinatate. Mai tarziu cuvantul "etern" a fost deviat de la adevaratul sau inteles pentru a combate pedeapsa eterna si a distruge crestinismul la baza ; chiar mai recent cuvantul "viata eterna", despartit de Persoana lui Hristos, a servit ca baza unei astfel de perfectiuni mistice, excluzand de la viata eterna un mare numar de copii ai lui Dumnezeu.
          Asa este de asemenea si cazul pentru cuvantul "autoritate", care a suferit schimbari similare, si despre care as dori sa ma ocup astazi impreuna cu cititorii mei credinciosi. Pe acest cuvant, Roma si-a construit un sistem care a lepadat autoritate lui Hristos si a Cuvantului Sau ; cu acest cuvant, protestantismul a condamnat drepturile Statului in Biserica ; pe el, clerul a stabilit, peste tot, pretentiile sale.
          Chiar mai recent, acest principiu de autoritate a fost revendicat din diverse parti pentru Adunare, raspandit prin diverse scrieri, si preconizat ca sa serveasca ca baza pentru administrarea sa.
          Mai intai, vrem sa scoatem in evidenta importanta cuvantului "autoritate" ( greac. εξονσια) in Scriptura. Aceasta importanta poate fi masurata in faptul ca acest cuvant il intalnim mai bine de o suta de ori in Noul Testament. Apreciata traducere "Versiunea Pau-Vevey" (J.N.Darby) l-a tradus in diferite moduri : de multe ori prin putere, prin autoritate ( prin acest termen sunt intelese autoritatile ceresti si pamantesti, autoritatea guvernatorilor si magistratilor, etc.) ; alte dati prin drept, rareori prin libertate, judecata. Termenul "autoritate" nu semnifica doar puterea, taria (grec. : δυναμιζ), ci : puterea cu dreptul de a o exercita. Ceea ce dovedeste ca in anumite pasaje cele doua cuvinta grecesti "putere" si "autoritate" sunt citate unul alaturi de celalalt (Fapte 1:7,8 ; Luca 9:1 ; 1Petru 3:22).
          Aceasta autoritate nu rezulta din om, nu este proprietatea lui, ca facand parte din fiinta sa ; ea rezulta din Dumnezeu Insusi. Rezulta in acelasi mod din Hristos Insusi, care este Dumnezeu aratat in carne. El invata cu autoritate (Matei 7:29 ; Marcu 1:22 ; luca 4:32), poruncea cu autoritate duhurilor necurate, si acestea il ascultau (Marcu 1:27 ; Luca 4:36). Avea puterea si dreptul (grec : εξονσια) sa ierte pacatele (Matei 9:6,8,etc.) ; puterea si dreptul cu privire la viata Sa, sa o dea si sa o ia ( Ioan 10:18). Mai mult, in virtutea mortii si invierii Sale, toata puterea i-a fost data in cer si pe pamant (Matei 28:18), si de asemenea autoritatea de a judeca, pentru ca este Fiul Omului ( Ioan 5:27).
          Aceasta autoritate, Dumnezeu nu o pastreaza doar pentru El, ci o incredinteaza si omului, fie guvernatorilor (Ioan 19:11), magistratilor (Rom.13:1-3), fie oricarei stapaniri de pe pamant sau din cer. La fel, Hristos o incredinteaza a lor Sai. In timpul sederii Sale pe pamant, a trimis pe cei doisprezece si le-a dat putere peste duhurile necurate ( Marcu 6:7) ; putere de a vindeca (Luca 9:1) ; dar numai El putea incredinta aceasta autoritate. Apostolii nu putea sa dea si la altii puterea de a face minuni sau a scoate demoni. Dupa invierea Sa, toata puterea , in cer si pe pamant, i-a fost data, si El a transmis-o celor unsprezece pentru a face ucenici din toate natiunile si sa-i invete (Matei 28:18-20), dar si pentru a birui si a trece peste toata puterea Dusmanului ( Marcu 16:15-18). Tot asa, Domnul incredinteaza apostolului Petru autoritate pentru administrarea imparatiei cerurilor (Matei 16:19), si mai tarziu, apostolului Pavel in vederea zidirii Adunarii (2Cor.10:8 ; 13:10).
          Este evident, dupa toate aceste pasaje, ca Domnul a incredintat oamenilor autoritate, adica puterea cu dreptul de a o exercita ; dar faptul ca Le-a incredintat-o, ne arata  ca sursa acestei autoritati nu se gaseste niciodata, in om, nici intr-un grup de oameni, ci doar in Acela care a incredintat-o. Totusi, primind autoritatea fara de care nu ar fi fost capabili sa faca nimic, puteau merge si exercita pe propria responsabilitate, din partea Domnului, si in aceasta directie, daca ne putem exprima asa, de o maniera independenta, dar niciodata independent de Domnul si de Cuvantul Sau, si fara o stare de zdrobire a carnii ( Matei 9:29).        
         
             

sâmbătă, 12 aprilie 2014




                                 Adunare - Comunitate - Biserica


          Christian Briem


                    Intrebare :
          Multimea copiilor lui Dumnezeu din timpul prezent este numita in Noul Testament "Adunarea lui Dumnezeu". Cred ca acest cuvant, "adunare", este cea mai buna traducere a cuvantului grec "eklesia", pentru ca este cel mai simplu si direct. Totusi, multe traduceri redau acest cuvant prin "comunitate" (sau parohie). Alti crestini folosesc foarte mult cuvantul "biserica". Acesti termeni semnifica acelasi lucru, sunt echivalenti, pot fi folositi de o maniera interschimbabila ? Traducerea germana Elberfeld revizuita CSV a pastrat peste tot cuvantul "adunare".


                     Raspuns :

          Cuvantul "adunare" pare de fapt cea mai buna traducere a cuvantului grec "eklesia", asa cum spun editorii CSV in prefata traducerii Eberfeld. Acest cuvant este constituit din prepozitia greceasca "ek" care vrea sa insemne "afara", "in afara" sau "afara din" si verbul grec "kaleo" care se traduce prin "a chema", astfel "eklesia" semnifica literal "chemata afara".
          Cuvantul grecesc "eklesia" desemneaza la origine multimea citadinilor (locuitorii cetatii), convocata (chemata sa se reuneasca) sau adunata pentru a discuta problemele publice. Gasim doua exmple referitor la aceasta in Fapte 19:39 : "Dar daca altceva cereti", spune guvernatorul, "se va lamuri in adunarea legala". Si in versetul 41 : "Si, spunand acestea, a dat drumul adunarii". In versiunea Septuaginta (traducerea greaca a Vechiului Testament) si in Fapte 7:38, Israel este desemnat prin cuvantul "adunare" : "Acesta este (Moise) cel care a fost in adunarea din pustiu cu ingerul ...si cu parintii nostri". Totusi, in cele mai multe pasaje din Noul Testament, acest cuvant se refera la "adunarea" credinciosilor crestini, care sunt "chemati afara din " lume si care sunt grupati acum - "adunati" - in jurul lui Hristos dupa gandul si voia lui Dumnezeu.
          Faptul de a fi adunati in jurul aceleiasi persoane nu este exprimat prin niciunul din cele doua cuvinte germane "Kirche" ( Biserica ) si "Gemeinde" ( Comunitate ). In mod clar intentia Duhului lui Dumnezeu folosind cuvantul "eklesia" era tocmai pentru a arata aceasta semnificatie. Cuvantul german "Kirche" ( Biserica ) (*), este un cuvant imprumutat, o germanizare a adjectivului grec "kyriake" care inseamna "apartinand Domnului" si care era folosit in perioada de inceput in limbajul primilor crestini pentru a desemna "casa lui Dumnezeu" si "comunitatea". Cuvantul "Kirche" ( Biserica ) se refera deci la un alt cuvant decat "eklesia" si, prin urmare, nu poate fi de ajutor pentru a desemna Adunarea lui Dumnezeu.

          (*) La fel ca in germana unde cuvantul "Kirche" provine din grecescul "kiriake", si in romana cuvantul "Biserica" provine din latina, "Basilica", si de asemenea nu are nicio legatura cu "eklesia" (n.tr.).

          Astfel gasim in Noul Testament o tripla utilizare a cuvantului "eklesia" ; desemnand :
                -  Adunare, in general ;
                - Adunarea lui Israel, in Vechiul Testament ;
       - Adunarea Dumnezeului celui viu (de ex. 1 Corinteni 10:32). Legat de aceasta semnificatie cuvantul "eklesia" este cel mai des folosit.

          Dupa toata aceasta analiza, cuvantul "adunare" apare ca cea mai buna expresie a ceea ce Dumnezeu a vrut sa realizeze prin coborarea Duhului Sfant la Cincizecime : Adunarea Sa. Si I s-a parut adecvat sa utilizeze cat mai mult posibil aceasta expresie.
          Expresia "comunitate" pune accent pe partea comuna, comuniunea, care leaga credinciosii intre ei. Dar nu da exact sensul cuvantului biblic "eklesia".
          Totusi, gandesc ca trebuie sa fim ingaduitori fata de publicatiile destinate unui public larg de cititori, atunci cand se foloseste ocazional cuvintele "comunitate" sau "biserica" alaturi de cuvantul "adunare". Mai intai ca, multi cititori, chiar credinciosi, nu inteleg la ce refera cuvantul "adunare", pentru ca nu sunt obisnuiti cu acest limbaj. Autorul stie din experienta, cum in expunerile publice, fete intunecate, parand ca nu inteleg nimic, se lumineaza brusc atunci cand se folosesc cuvinte ajutatoare. Pe langa corectitudinea expresiei, este foarte important sa fim intelesi.  

           

joi, 10 aprilie 2014




                                        Scrisoarea catre Laodicea 
                                                                  Apocalipsa 3:14-22
                                                                              - V -

                                                      Crestinatatea in ultima ei faza


          Christian Briem



          " Astfel, pentru ca esti caldicel - si nici rece, nici in clocot - te voi varsa din gura Mea "(Apoc.3:16)

          Nu cunosc niciun alt pasaj din Cuvantul lui Dumnezeu unde Domnul sa foloseasca un termen atat de dispretuitor ca cel  de : a varsa (vomita). Starea caldicica si indiferenta sunt in ochii Domnului raul manifestat prin aceasta stare. Stare care atrage mania Domnului impotriva a tot ceea ce o caracterizeaza. Si daca starea crestinatatii in ultima ei faza arata evident acest caracter de indiferenta - si am vazut ca acesta este cazul - atunci Domnul va pune sfarsit, la timpul Sau, la ceea ce ar fi trebuit sa fie marturie pentru El pe pamant.
          Daca sfesnicul nu raspandeste lumina divina, Domnul il va indeparta complet si definitiv de pe pamant. Iata sensul de a o varsa din gura Sa : Domnul nu va mai recunoaste aceasta marturie crestina, aceasta crestinatate ca luminatorul Sau (sfesnic) in aceasta lume. Aceasta varsare nu a avut loc inca, pentru ca Domnul nu a venit inca sa ia Mireasa Sa. El nu va varsa niciodata din gura Sa pe niciunul din ai Sai, pe care i-a rascumparat cu pretiosul Sau sange. El a spus : "... cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi scoate afara " (Ioan 6:37). Dar pentru crestinatatea de nume, asa cum se prezinta, judecata este aproape. " Iata, Judecatorul sta inaintea usii " (Iacov 5:9).
          Pentru exercitarea judecatii, vor fi, ca si in situatia poporului Israel, diferite trepte sau etape. Este mai intai atentionarea. Este ceea ce auzim noi astazi. Apoi Domnul Isus ii va rapi pe adevaratii credinciosi de pe pamant si se va intalni cu ei in vazduh ( 1Tes. 4:16,17), ca sa-i duca apoi in casa Tatalui. Acesta va fi un eveniment extraordinar pentru noi, dar pentru crestinatatea fara viata care va fi lasata pe pamant, rapirea sfintilor va fi cel mai solemn decret de condamnare. Intr-adevar, atunci va fi o despartire a binelui de rau ireversibila, care nu va mai putea fi pusa vreodata in discutie. Astfel, se pare ca momentul rapirii sfintilor coincide cu momentul cand Domnul va varsa din gura Sa crestinatatea de nume fara viata. Ar putea El sa exprime de o maniera mai clara dispretul Sau pentru Laodiceea si lepadarea Laodiceei ca sfesnic al Sau, decat luand pe sfintii ceresti la Sine in glorie, si lasand aici jos marea masa de crestini fara viata ? Este un gand solemn.
          Dupa rapirea celor credinciosi, Laodiceea va ramane cu siguranta un anumit timp pe pamant, sub o forma sau alta ; dar nu va mai fi recunoscuta ca sfesnic. Diavolul va profita foarte rapid de marturia crestina fara viata care va ramane, pana cand ea va fi in sfarsit nimicita definitiv de Domnul, in judecata Babilonului cel mare (Apoc.18). Dupa acea, nu numai ca nu va mai fi vorba de un sfesnic crestin, dar chiar de crestinatate pe pamant, nici macar sub forma unei marturii exterioare.
          Aceasta este de fapt evolutia trista si umilitoare a Bisericii ca sfesnic pe pamant ! Totusi, Domnul are in toate timpurile un drum pentru cel credincios - un drum pe care poate merge si glorifica pe Domnul.
           
         

duminică, 6 aprilie 2014




                                      Scrisoarea catre Laodiceea 
                                                                Apocalipsa 3:14-22
                                                                           - IV -

                                           Crestinatatea in ultima ei faza


               Christian Briem



          "Pentru ca spui : Sunt bogat si m-am imbogatit si n-am nevoie de nimic..." (Apoc. 3:17)

          Indiferentei fata de Persoana si interesele lui Hristos i se adauga un alt rau : etalarea bogatiei sale. Bogatie in lucruri spirituale si in cele materiale, bogatie in influenta si in inteligenta, bogatie in onoare si functii, bogatie in invatatura si in educatie, bogatie in activitati caritabile si sociale, bogatie in competente tehnice si in discernamant pentru a putea distinge daca o parte sau alta din Biblie este cu adevarat sau nu Cuvantul lui Dumnezeu. Din cele mentionate mai sus, nu este dificil sa dam o multime de exemple care preocupa lumea crestina actuala. Ma limitez doar sa le enumerez ; vedem toate aceste zilnic in jurul nostru, daca avem ochi pentru a le vedea. As vrea sa pun inca odata intrebarea : A existat vreodata un timp marcat mai mult de aceste lucruri ca al nostru ? Crestinatate este bogata, s-a imbogatit si nu are nevoie de nimic. Nu are nicio dorinta pentru lucrurile divine ; nu are nimic a face cu mantuirea si cu Mantuitorul.
          Neutralitatea fata de Hristos si de adevar, asociata cu automultimirea de a avea tot ceea ce este important, iata starea Laodiceei. Evanghelia harului lui Dumnezeu este inlocuita cu un fel de evanghelie sociala si de amabilitate umana. De fapt Hristos a fost inlocuit cu omul natural. Acesta este lucrul cel mai ingrozitor, si este baza a toate.
          Oamenii pot fi inselati prin aspectul exterior, dar nu Domnul. Cu ochii Sai ca o flacara de foc El vede in profunzime.

          "Pentru ca spui : Sunt bogat, m-am imbogatit si n-am nevoie de nimic, si nu stii ca tu esti cel nenorocit si de plans si sarac si orb si gol" (Apoc.3:17).

          Cat de importante sunt cuvintele "si nu stii "! La pretentie si automultumire se alatura ignoranta, insensibilitatea fata de propria sa stare si de propria situatie. Cat de multi, in crestinatate, se lauda cu bogatiile in sensul aratat aici si gandesc ca pot obtine tot ce este vrednic de efort ! Si totusi, in ochii lui Dumnezeu, sunt saraci, si orbi , si goi. Gandesc ca nu au nevoie de lucrarea rascumparatoare a lui Hristos, si in realitate nu au nimic din ceea ce este al lui Dumnezeu si din ceea ce este trainic inaintea Lui. Se marturiseste a fi crestin, dar viata divina lipseste, si ceea ce este mai grav, ei nu sunt constienti de aceasta.
          Este vreunul dintre cititorii mei care face parte din acesti crestini, care au numele ca traiesc, dar in realitate sunt morti spiritual ? (Apoc.3:1). Atunci il rog din inima : sa asculte sfatul Domnului Isus, nu sfatul meu, ci sfatul Domnului Insusi. Inca este ziua harului ; puteti veni inca la El si sa cumparati de la El "fara bani si fara plata" (Isaia 55:1) ceea ce va face cu adevarat bogati si fericiti.

          " Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa fii bogat, si haine albe, ca sa fii imbracat si sa nu se arate rusinea goliciunii tale, si alifie pentru ochi, sa-ti ungi ochii, ca sa vezi " ( Apoc.3:18).

          Ce har deosebit din partea Domnului sa faca inca o astfel de oferta, in ciuda indiferentei care se manifesta in Laodiceea ! Exista trei lucruri pe care El sfatuieste sa fie cumparate de la El : aur, haine albe si alifie pentru ochi.
          Aceasta oferta a Domnului, arata foarte clar ca Laodiceea ( marturia crestina in ultima ei faza) nu poseda nimic din aceste lucruri. Este adevarat ca existau acolo crediciosi, si Domnul se adreseaza lor in versetele care urmeaza. Am sa revin in ultimul capitol din aceasta lucrare, cand voi prezenta consecintele care decurg din toate acestea. Dar marturia crestina asa cum se prezinta astazi este caracterizata prin lipsa acestor trei lucruri : aur, haine albe si alifie pentru ochi.
          In ce-L priveste pe Domnul, El sta afara, la usa, in afara acestui sistem, si bate, dar nu la usa Laodiceei ci la fiecare credincios intr-un mod personal, care poate inca se mai afla asociat la aceasta stare. Dar am sa revin la sfarsitul aceste lucrari.
          Aurul curatit prin foc este un simbol despre ceea ce deja ne-am ocupat ; el vorbeste de dreptatea divina, o dreptate care, incercata in focul judecatii divine la Golgota, este socotita pentru toti cei care sunt din credinta in Isus ( Rom. 3:26). Cuvantul lui Dumnezeu spune cu privire la ei : " Iar din El, voi sunteti in Hristos Isus, care a fost facut pentru noi intelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintenie si rascumparare " ( 1Cor.1:30). Cat de multi astazi, in crestinatate, ca si in timpul Laodiceei, care nu poseda acest aur al dreptatii divine si care, din acest punct de vedere esential, sunt saraci ! Si cati se bazeaza pe propria lor dreptate, pe propriile lor eforturi ! Dar inaintea lui Dumnezeu acestea nu sunt decat o haina murdara ( Isaia 64:6). Pavel nu mai voia sa aiba aceasta dreptate proprie, dupa ce a gasit, prin credinta, " dreptatea care este de la Dumnezeu " ( Filip. 3:9).
          Hainele albe sunt o imagine a dreptatii practice in cel credincios. Gasim acest gand pe scurt in scrisoarea catre Sardes (3:4). In capitolul 19, ne este spus destul de clar : " pentru ca inul subtire sunt faptele drepte ale sfintilor " (19:8). Hainele albe trebuie sa fie vazute de oameni. Doar cel care poseda aurul dreptatii divine poate arata inaintea oamenilor hainele albe ale dreptatii practice. Aceste doua lucruri merg intotdeuna impreuna, si nu le gasim decat in Domnul Isus. In timp ce expresia in Hristos arata pozitia adevaratului credincios inaintea lui Dumnezeu, expresia Hristos in cel credincios pune accent pe revelatia ca cel credincios trebuie sa-L arate pe Hristos in lume. Daca Domnul Isus locuieste practic prin credinta in inimile noastre (Efes.3:17), atunci El va fi vazut in noi de cei din jur.
          Acestea sunt hainele albe. Crestinii marturisitori din Laodiceea nu le aveau. Puteau sa arate oarecare bunavointa pentru cei din jurul lor si, prin aceasta, cautau sa se imbrace cu propriile lor fapte. Dar Domnul spune ca, in acest mod, rusinea goliciunii lor nu poate fi acoperita.
          Le lipseste adevarata alifie pentru ochi, adica Duhul Sfant, care este numit in 1 Ioan 2:20 ungerea din partea Celui Sfant (adica de la Hristos). Doar ungerea Duhului Sfant poate indeparta orbirea omului natural si sa-i dea un adevarat discernamant spiritual. Dar cel care nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom.8:9).
          Duhul omului se glorifica astazi cu marile sale descoperiri, dar toate acestea seamana cu o licarire fumeganda a unui fitil uscat, care vrea sa dea ce are mai bun, dar fara ulei. Deja in parabola celor zece fecioare, Domnul Isus a aratat ca o parte din crestinatatea de nume desi are o candela (marturisirea), nu are uleiul (Duhul Sfant) (Matei 25:1-13). In momentul hotarator cand vor avea cea mai mare nevoie de lumina, candelele lor se vor stinge. Amagire dezastruoasa ! Sa ne plecam inca odata urechea la glasul plin de har al Domnului : " Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine... alifie pentru ochi, ca sa vezi "
          Inca un cuvant de atentionare pentru cei cu adevarat credinciosi. Am vazut prin ce se  caracterizeaza crestinatatea in ultima ei faza, si ca Laodiceea reprezinta starea caldicica din care lipseste tot ceea ce este din Dumnezeu. Vom vedea in curand ceea ce Domnul va face din aceasta marturie fara continut. Dar scump cititor credincios, tu si eu, suntem cu totii in pericol de a cadea, mai mult sau mai putin, in duhul Laodiceei, pe care Domnul Isus trebuie s-o mustre atat de aspru.
          Atunci cand, prin apostolul Ioan aflat in Patmos, Domnul face sa ajunga acest mesaj la adunarea din Laodiceea, cu siguranta raul nu era in deplina sa desfasurare, asa cum este astazi in "Laodiceea" in sens figurativ, crestinatatea din zilele din urma. Cu siguranta ar fi o eroare sa tragem concluzia ca nu erau credinciosi adevarati in aceasta adunare. Dar germenele oricarui rau descris, chiar duhul acestei stari, era deja prezent acolo, altfel Domnul nu ar fi vorbit in acest fel. Si in aceasta gasim o atentionare serioasa pentru noi, copiii lui Dumnezeu. Nu putem fi direct "Laodiceea" in sensul imaginii profetice, dar putem foarte bine sa imbracam trasaturile Laodiceei, si acesta este un pericol foarte grav pentru noi.
          Cine poate nega ca si printre noi, copiii lui Dumnezeu, nu poate fi, de asemenea, o atitudine caldicica si de indiferenta fata de Domnul si de interesele Sale ? Suntem noi cu adevarat eliberati de duhul multumirii de sine ? Nu se intampla si cu noi, mult prea usor, sa ne mandrim cu bogatiile spirituale pentru care parintii nostrii au luptat, nu noi insine, si ne-au fost date prin harul lui Dumnezeu ? Nu ne comportam deseori ca "oameni saraci", oameni care nu poseda mai mult decat lucrurile lumii acesteia ? Vederea noastra spirituala nu este uneori grav afectata, astfel ca nu putem vedea mai departe si ca privirea noastra nu se ridica catusi de putin deasupra lucrurilor pamantesti ?
          Sunt intrebari asupra carora cu totii trebuie sa reflectam, fiecare pentru el insusi, si sa ne asezam cu adevarat in lumina lui Dumnezeu. Sa luam aminte la cuvintele prin care se incheie scrisoarea catre Laodiceea :

          " Cine are urechi sa auda ceea ce Duhul spune adunarilor " (Apoc. 3:22).

          Nu se spune " ...ceea ce Duhul spune adunarii ", ci " ...ceea ce Duhul spune adunarilor ". Aceste invataturi nu sunt doar pentru aceasta adunare intr-un mod particular, unde aceasta stare a inceput, ci ele sunt pentru intreaga Adunare din orice timp, si de asemenea pentru noi astazi. Fie ca Domnul sa ne faca sa luam aminte, si sa nu ingaduie ca duhul Laodiceei sa intre in vietile noastre, in casele noastre si in strangerile noastre.        
                                                     

joi, 3 aprilie 2014



                                         Scrisoarea catre Laodiceea 
                                                            Apocalipsa 3:14-22
                                                                               - III -

                                                    Crestinatatea in ultima ei faza


               Christian Briem


       
          Semnificatia cuvantului Laodiceea - drepturile poporului - este plina de invatatura. Ar trebuie sa fii orb spiritual sa nu vezi ca principiile democratice isi exercita influenta lor peste tot in lume, si din nefericire chiar si pe terenul marturiei crestine. Astazi se cauta aceste drepturi ale poporului, si nu drepturile Domnului. A existat vreodata vreun timp, mai mult decat astazi, in care oamenii se lauda revendicandu-si pretinsele lor drepturi ? Omul isi apara drepturile, revendica puterea, chiar si in domeniul spiritual. A se asculta vocea poporului este de la sine inteles ca este un lucru normal. Dar cine asculta vocea Domnului Isus, vocea sfantului Sau Cuvant ? Unde sunt recunoscute drepturile care ii apartin doar Lui, El care este Capul Trupului, Capul Adunarii ?
          Aceasta ma conduce la un alt gand, care nu trebuie sa fie omis. Laodiceea rezulta din respingerea marturiei din Filadelfia. Caci la Filadelfia nu se asculta vocea poporului, ci a Domnului ; intr-adevar, El  a spus : "Ai pazit Cuvantul Meu...". La Filadelfia nu erau mentinute drepturile poporului, ci ale Domnului : "n-ai tagaduit Numele Meu" (3:8). Filadelfia si Laodiceea prezinta cel mai evident contrast. Vom vedea mai clar acest lucru in continuare.
          In perioada Filadelfiei, Dumnezeu a facut sa lumineze o lumina puternica asupra adevarului Evangheliei si a deschis o usa mare pentru vestirea sa in puterea Duhului. Evanghelia a ajuns la un mare numar de oameni, si o multime s-au convertit, pe toate continentele. Multi au abandonat bisercile si comunitatile instituite de oameni si s-au adunat doar in Numele Domnului Isus. Prin punerea in practica a dragostei fratesti, ei au constituit o marturie puternica a adevaratului spirit crestin. Faptele si gandurile erau conduse de asteptarea revenirii Domnului lor, pentru a rapi la cer Adunarea Sa - asa cum El a zis : "Eu vin curand"(Apoc.3:11 ; 22:20). Toate aceste au fost vazute, admirate, si in final respinse. Rezultatul este "Laodiceea", crestinatatea in forma sa actuala (*).

          (*) Nu as spune ca Laodiceea rezulta din Filadelfia. Mai degraba, Laodiceea rezulta din faptul ca crestinatatea a cunoscut adevarul lui Dumnezeu asa cum a fost prezentat de Filadelfia, dar apoi l-a respins. In locul adevarului, ea a primit libertatea de gandire. In ce ma priveste, afirmatia potrivit careia "Laodiceea este Filadelfia in stare caldicica" este falsa. Sardes nu rezulta direct din Tiatira. Sardes ne arata, dupa cum am vazut, o stare din interiorul crestinatatii care s-a instalat dupa Reforma. In ce priveste, Filadelfia, nu este alcatuita doar din credinciosi proveniti din Sardes, ci si din Tiatira. Bineinteles, aceste stari particulare se intalnesc intr-un anumit mod in diferite perioade ; ele nu se pot succeda  intr-o ordine inversa, dar o stare nu decurge in mod direct din starea precedenta.
          Inca un lucru. Diferitele scrisori descriu starea morala prin care marturia crestina este caracterizata, sau se caracterizeaza, in diferitele perioade ale istoriei sale pe pamant. Tiatira, Sardes si Filadelfia merg pana la revenirea Domnului, astfel este evidentiata mentiunea venirii Sale in cele trei scrisori care le sunt adresate. Ele subzistand alaturi inca si astazi, desi epocile cand au fost vazute trasaturile lor caracreristice au apus. Timpurile in care stare crestinatatii era caracterizata specific prin Tiatira, Sardes sau Filadelfia - in bine sau in rau - cu siguranta au trecut. Totusi, sunt convins ca Filadelfia exista si astazi. Este dorinta mea cea mai fierbinte sa fac parte din ea. Dar timpul cand caracterul marturiei crestine era marcat de aceasta maniera, nu apartine in realitate trecutului ? Spun aceasta cu o inima trista si rusinata. In ce priveste pe Tiatira si Sardes, ele conduc in Laodiceea fara a pierde din caracterele lor specifice.

          " Stiu faptele tale, ca nu este nici rece nici in clocot" (Apoc.3:15).

          Indiferenta, iata caracterul principal al Laodiceei, crestinatatea de astazi. Nu este raceala unei respingeri directe si deschise a Domnului, dar nici caldura unei afectiuni reale pentru El. Se mentine in exterior Numele lui Hristos, se marturiseste a fi crestin, dar nu se are nimic in inima pentru Acela care ii poarta Numele. Ingaduinta si toleranta sunt asezate pe cea mai inalta treapta a scarii de valori. Totul este ingaduit cu o inima larga, chiar si raul. Esential, este ca fiecare sa fie sincer convins de ceea ce face si gandeste, caci toate conceptele religioase sunt privite la fel de bune. Nu este nicio dorinta pentru ceea ce Ii place Domnului, nicio respingere fata de ceea ce II injoseste. Indiferenta fata de adevaratul bine, indiferenta fata de adevaratul rau, este ceea ce uraste atat de mult Domnul Isus si El o va varsa din gura Sa !
          De unde provine aceasta indiferenta totala ? Unde sunt radacinile acestei stari caldicele si acestei insensibilitati ingrozitoare ? Nu exista decat un raspuns posibil : Domnul Isus nu este iubit cu adevarat. S-a inceput prin parasirea dragostei dintai (Efes) si s-a sfarsit prin absenta totala a dragostei pentru Domnul (Laodiceea). Nu necunoasterea adevarului a condus la aceasta stare caldicica, ci faptul ca adevarul nu a fost apreciat, pentru ca de fapt nu L-au apreciat nici pe Hristos.
          M-am intrebat uneori de ce zice Domnul : "As vrea sa fi fost rece sau in clocot". Ar fi cu adevarat mai bine ca Laodiceea sa fie rece ?  Cand am inteles ce vrea sa zica rece si clocot, raspunsul nu este greu : o respingere deschisa nu doar ca ar fi sincera, dar ar lasa loc pentru o anumita speranta. Deseori, vrajmasi declarati ai lui Hristos au fost biruiti prin harul lui Dumnezeu. Dar a fi caldicel si a ramane asa este garantia cea mai sigura  ca intr-o zi vei fi varsat din gura Sa. Sardes era si este moarta. Laodiceea este caldicica. Ce stare efectiv iremediabila !
aze