Translate

sâmbătă, 31 ianuarie 2015




                                 Simon Petru

                                                                  - VII -


          Henri Rossier


          11 - Slujba si hrana slujitorilor Domnului - Ioan 21:1-14

          Intalnim in acest pasaj cateva invataturi cu privire la slujba si hrana slujitorilor Domnului. Le vom cerceta mai amanuntit.
          Dupa toate experientele pe care le-a avut, Simon Petru pare de acum calificat pentru slujba. Urmat de alti sase ucenici, el a plecat sa pescuiasca pe Marea Tiberiadei. Aceasta actiune este caracterizata de faptul ca Petru incepe aceasta lucrare din proprie initiativa pentru a obtine rezultatele muncii sale. Ele sunt nule, si noaptea se scurge fara ca apostolul si tovarasii sai sa vada activitatea lor incununata de succes. Petru, a folosit aceleasi procedee ca cele pe care le-a utilizat in scena care a precedat convertirea sa. De cate ori, atunci cand Dumnezeu ne incredinteaza o activitate pentru slujirea Sa, noi folosim modul de a actiona si deciziile omenesti potrivit carnii, si rezultatul muncii noastre este zadarnic. Este important sa intelegem ca in slujire, totul, absolut totul, trebuie sa fie de la Dumnezeu si nimic de la om. 
          Atunci cand Isus sta pe tarm, scena se schimba imediat ; zorile unei zile binecuvantate apar odata cu prezenta Sa. Mai inainte de toate este nevoie de prezenta Sa. Cat timp ei au lucrat, El era absent ; departe de privirea Sa, munca lor a fost in zadar.
          Aceasta scena are loc la inceputul zilei. Era un moment special, hotarat de Dumnezeu pentru slujire, si ucenicii, care au ignorat acest moment, au pierdut timpul lor toata noaptea. Au gasit peste in partea dreapta a corabiei, intr-un loc anume, cunoscut doar de Isus, si Petru trebuie sa se bazeze pe aceasta cunoastere pentru a vedea activitatea sa incununata de succes.
          Ucenicii au aruncat plasa la cuvantul Sau : ei nu puteau depinde decat de ea. Au prins o suta cincizeci si trei de pesti mari : pescuitul lor, in acel loc, s-a incheiat cu un numar bine stabilit pe care numai Domnul putea sa-l cunoasca. Din acest moment ei au un alt lucru de facut : sa aduca rezultatul muncii lor la Isus (v.10). Nu au pescuit pentru ei, nici pentru altii, ci doar pentru Domnul.
          Ah ! fie ca inimile noastre, scumpi slujitori ai lui Hristos, sa invete aceasta lectie. Cand, unde, cu ce, prin cine si pentru cine lucram noi ? Viata noastra este o noapte lunga de activitate omeneasca condusa de vointa omului, sau este ca zorii unei zile luminate de prezenta Domnului, si in care vedem plasele noastre pline, pentru ca lucram in dependenta de El ?
          Iata acum hrana : Domnul sta pe tarm si zice : "Copilasilor, aveti ceva de mancare ?" "Nu", raspund ei. Gandeau, fara indoiala, ca acest strain pe care nu L-au recunoscut, are nevoie de hrana. Dar intrebarea Domnului i-a obligat sa marturiseasca ca dupa toata munca lor nu aveau nimic ce sa-I ofere lui Hristos. Atunci vin aceste cuvinte : "Aruncati plasa". Ca si cum le-ar spune : Daca vreti sa-Mi dati ceva, trebuie ca mai intai sa primiti de la Mine. Prin urmare, Ioan nu mai poate ignora, el pe care il iubea Isus, caci Domnul era pentru el Cel care poate sa faca totul.
          Dar un alt aspect reiese de aici : ucenicii, ei insisi nu aveau nimic ce sa manance. Munca nu i-a hranit, ci le-a produs foame. Chiar o lucrare productiva, o pescuire minunata, face ca ucenicilor sa li se faca foame. Cate suflete, in aceste zile pline de activitate, raman uscate in ciuda muncii lor, pentru ca ele isi fac iluzii cu privire la beneficiile pe care aceste activitati le poate oferi pentru viata lor spirituala. Nu pe mare, in mijlocul efortului si agitatiei care ii inconjura, ci pe tarm, in liniste, aud ucenicii aceste cuvinte ale Domnului : "Veniti, mancati". Aceasta masa nu era pregatita cu pestele pe care l-au scos din plasele lor. Ea a fost pregatita de Domnul Insusi, care le-a si impartit. Ei se hraneau cu rezultatul lucrarii lui Hristos, din ceea ce a facut El singur pentru ei (*). La fel poate fi si pentru noi, preaiubitilor. Dupa ce am adus la Domnul rezultatul slujirii, pentru ca El sa faca ceea ce crede de cuviinta, ne asezam la masa la care El ne invita, hranindu-ne cu ce ne ofera El, in linistea tarmului. Este nevoie sa revenim permanent, nu doar pentru altii, ci inainte de toate pentru noi insine, la Cuvantul sfant care Il descopera pe Hristos. Dupa ce a mancat, Petru este chemat la o slujba mai buna, unde a fost facut in stare sa imparta hrana pentru mieluseii si oile Domnului.

          (*) Nu am intentia sa explic aici semnificatia acestei scene. Altii au facut-o, si nu pot decat sa trimit pe cititor la scrierile lor.


          12 - Sufletul restaurat - Ioan 21:15-19

          Dupa ce i-a saturat pe toti ucenicii Sai, aratand astfel o dragoste care nu face nici o deosebire intre ei, Domnul l-a luat pe Petru de-o parte, si l-a intrebat : "Simone, al lui Iona, Ma iubesti tu mai mult decat acestia ?" Petru Il iubea pe Domnul ; El avea deja un ucenic care Il iubea, nu pot sa spun mai mult, dar mai bine decat Petru. In timp ce acesta din urma era ocupat cu lucrarea sa, Ioan era ocupat cu Domnul. El nu s-a numit niciodata ucenicul care Il iubea pe Isus, ci ucenicul pe care Il iubea Isus. Ceea ce i se parea minunat de consemnat, era ca Isus iubea o astfel de fiinta ca el, si-i placea sa aminteasca mereu acest lucru. Ionatan il iubea pe David ca pe sufletul sau, si totusi nu si-a sacrificat pozitia sa pentru el ; dragostea manifestata de Abigail, la care cea a lui Ioan se aseamana cel mai bine, nu era decat constienta de a fi iubita de un astfel de om, ea, "o roaba care spala picioarele slujitorilor domnului ei". Ioan, ca si Maria din Magdala, era ocupat de persoana si de dragostea lui Hristos, asa ca este gata sa-L recunoasca pe Isus, si neavand nevoie, ca Petru, de cineva sa-i spuna : "Este Domnul". Petru s-a aruncat in mare, cu tot elanul naturii sale, pentru a merge la El si a-I arata afectiunea sa ; Ioan se multumeste sa fie obiectul dragostei lui Isus.
          "Ma iubesti tu mai mult decat acestia ?" Petru a spus ca Il iubeste mai mult si L-a renegat. Domnul l-a luat, ca sa zic asa, de mana si a mers cu el de la momentul caderii sale, a increderii in puterile sale si in dragostea sa pentru Hristos. In ultimele discutii ale Mantuitorului cu ucenicii Sa, trei afirmatii ale lui Petru arata destul de clar starea sufletului sau. "Daca toti se vor poticni de Tine, eu niciodata nu ma voi poticni" (Mat.26:33). "Doamne, cu Tine sunt gata sa merg si la inchisoare si la moarte" (Luca 22:33), si : "Doamne, de ce nu Te pot urma acum? Eu imi voi da viata pentru tine" (Ioan 13:37). Domnul reia aceste trei afirmatii, incepand de la prima : "Daca toti se vor poticni". "Ma iubesti tu mai mult decat acestia ?" Din nefericire, toti ! L-au parasit, dar numai Petru L-a renegat ! Petru, nu mai putea deci sa se bazeze pe dragostea sa, pentru a se compara cu altii. In umilinta sa, apeleaza, nu la sentimentele sale, ci la cunostinta Domnului. Acesta stia.... "Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc". Nu mai adauga : "mai mult decat ei", caci el se compara cu Hristos, si in smerenie apreciaza pe alti mai presus de sine.
          Atunci Isus ii spune : "Paste mieluseii Mei". Este smerenia, atasata de dragostea pentru Domnul, care decurge din pastorirea sufletelor tinere. Cand Domnul gaseste aceste lucruri la ai Sai, poate sa le incredinteze aceasta slujba. Alte daruri, poate, nu sunt neaparat legate de starea interioara ; dar nu poate fi o preocupare reala cu nevoile sufletelor sincere fara devotament si fara multa dragoste, nu doar pentru ele, ci si pentru Hristos.
          "Paste mieluseii Mei". Acest singur cuvant ne arata ce sunt ei pentru Isus si valoarea pe care Domnul i-a incredintat-o lui Petru. Ei sunt proprietatea Sa. Inima lui Hristos nu S-a schimbat fata de Petru ; este primul pas pe care l-a facut ucenicul pe dificilul drum care duce la o deplina restaurare, Domnul i-a incredintat ceea ce El iubea. Inima lui Petru este zdrobita, dar sustinuta de Hristos in aceasta zdrobire. Isus nu l-a intrebat de trei ori pentru a-i da un raspuns decat dupa a treia intrebare, ci El i-a dat deja dupa prima. Ce delicatete de afectiune si de grija in disciplina ! Daca cele trei intrebari ar fi fost puse fara incurajarea unei promisiuni, la fiecare, aceasta inima intristata de caderea sa, ar fi fost cuprinsa  de o mare tristete. Promisiunea, din contra, l-a sustinut de fiecare data sub lovitura destinata pentru a-l zdrobi. Este ca rugul aprins pe care harul il impiedica sa fie ars. Isus l-a cercetat pe Petru de trei ori, el L-a renegat pe Isus de trei ori. La ultima, ce a mai ramas din el ? Doar ceea ce Domnul putea vedea si produce. Tristete, fara indoiala, dar impreuna cu certitudinea ca aceasta dragoste,  rod al dragostei Sale, acoperita de orice privire sub manifestarea carnii, doar privirea lui Hristos si deplina Sa cunostinta ar putea sa o distinga si s-o cunoasca. "Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc". La a doua intrebare, supravegherea oilor, la a treia hrana intregii turme, sunt in final asezate in mainile lui Petru. Ca si cand, cu privirea intoarsa, prin har, asupra lui insusi, este obligat sa apeleze la Domnul pentru ca El a descoperit ceea ce Petru a renuntat sa descopere, atunci el se afla in posesiune binecuvantarii depline si fara rezerve.


          13 - Urmeaza-Ma - Ioan 21:18-19

          Petru, increzandu-se in sine, a zis : "Doamne, cu Tine sunt gata sa merg si la inchisoare si la moarte" (Luca 22:33). Sufletul ucenicului a fost zdrobit, si acum Domnul poate sa-l formeze : "Adevarat, adevarat iti spun: Cand erai mai tanar, te incingeai singur si umblai unde voiai" La inceputul chemarii sale, dispunea, ca sa zicem asa, de propria sa putere (braul este ceea ce intareste mijlocul omului (*) ; rezultatul fiind increderea in sine. Mergea unde voia si umbla astfel in independenta. "Dar, cand vei imbatrani, iti vei intinde mainile si altul te va incinge si te va duce unde nu voiesti". La sfarsitul lucrarii sale, cand batranetea va invinge puterea sa naturala, va depinde de altul pentru putere si trebuie sa accepte sa fie condus de altul acolo unde vointa sa nu l-ar fi dus niciodata. Petru a zis ; "In inchisoare si la moarte". Acest lucru va avea loc, dar nicidecum prin puterea omului ; ea se va realiza in deplina slabiciune a unui batran. "Dar a spus aceasta, aratand cu ce moarte Il va glorifica el pe Dumnezeu". Dumnezeu va fi glorificat in aceasta zdrobire completa a omului, in timp ce batranul, slab, si condus de altii impotriva vointei sale, se pare sa fi devenit un instrument nefolositor. Cat de gresit judecam de obicei ceea ce este potrivit pentru Dumnezeu si ceea ce Il onoreaza ! Atunci cand, loviti in trupurile noastre, in intelegerea noastra poate, suntem pusi de-o parte de oameni, cand, simtim ca nu mai suntem cu nimic de folos, suntem tentati sa zicem ca si lumea, ca nu mai suntem buni de nimic, atunci Dumnezeu spune ca Ii suntem de folos. Pana aici ucenicul, cu toata energia sa, mai mult L-a dezonorat decat sa-L glorifice pe Domnul. Acum omul va imbatrani, va slabi, va muri, si inainte de moartea sa, Dumnezeu spune : Iata ce Ma glorifica. Aceasta glorie nu se realizeaza decat in vase zdrobite, dependente, si care nu au putere, decat cea primita de la Dumnezeu.

          (*) Este interesant de vazut in Cuvant ca incingerea are loc pentru umblare (Ex.12:11), pentru slujire (Luca 12:35), si pentru lupta (Efes.6:14).

          Dupa aceasta Isus a spus ; "Urmeaza-Ma". Raspunzand astfel la cuvantul spus de Petru altadata : "Doamne, de ce nu Te pot urma acum ?" (Ioan 13:37). Acum sosise timpul cand putea sa-L urmeze.
          Petru se intoarce si-l vede venind pe Ioan, "ucenicul pe care-l iubea Isus si care se rezemase la cina pe pieptul Lui si spusese : Doamne, cine este cel care Te va vinde ?" (v.20). Trei lucruri il caracterizeaza aici pe ucenicul preaiubit. El era obiectul dragostei lui Hristos si era constient de aceasta ; avea incredere doar in Hristos, si atitudinea sa din timpul cinei arata ca el avea o intimitate de comuniune cu Invatatorul, pe care ceilalti nu o aveau. Niciun motiv nu este mai simplu de a-L urma pe Isus, ca cel care straluceste aici ; dragostea Sa, care ne-a cunoscut, care ne atrage spre El, aceasta dragoste care a castigat increderea noastra si ne-a pus in comuniune cu Domnul. I-a fost data lui Petru pentru a-L urma acum pe Domnul pas cu pas, trecand chiar prin moarte. Experientele lui insusi, dinainte de a se "intoarce" (Luca 22:32), erau de acum terminate ; si-a pierdut increderea in el, castigand incredere in Hristos, si a intrat de acum pe un drum binecuvantat unde avea sa  invete dependenta pana la moarte. Am spus : "avea sa invete", caci aceasta dependenta nu se invata dintr-o singura lovitura si dintr-o data, oricare ar fi profunzimea lucrarii care actioneaza aupra sufletului. "Cand vei imbatrani", spune Domnul ; Petru avea sa treaca prin incercare pana la moarte si acolo, ca si Invatatorul sau, va fi incununat cu o viata chemata sa-L glorifice pe Dumnezeu. Ioan are alta misiune : el nu este chemat sa-L urmeze pe Isus pe drumul unei morti cumplite, ci de a ramane figurativ pana cand Domnul va veni, asistand la declinul si la ruina Bisericii si, in legatura cu ea, la aceasta venire in putere a Domnului, a carei imagine, ucenicii au vazut-o pe muntele cel sfant in legatura cu imparatia. Dar Ioan L-a urmat de asemenea pe Domnul. Nu avea nevoie, ca Petru, de o porunca sau de incurajare pentru a-L urma ; dragostea l-a atras spre El.
          Urmandu-L pe Domnul, Petru nu trebuia sa se ocupe de altii. "Ce-ti pasa tie ? Tu urmeaza-Ma". In momentul cand s-a intors, a incetat sa-L urmeze si s-a oprit. Lucrul este foarte serios. Pentru a-L urma, este nevoie de o unitate de gandire si o privire limpede. Petru nu putea sa fie preocupat si cu Ioan si cu Hristos. Pentru a-L urma intr-un mod potrivit pe Domnul, trebuie indepartat gandul, atat de puternic in noi, ca noi nu ne mai apartinem. Este singurul motiv de a renunta la noi insine, singurul motiv de a purta, cu indrazneala crucea noastra ; credem ca doar Isus merita sa fie urmat aici jos, chiar cu pretul unei vieti de suferinta. Ucenici L-au urmat in doua moduri : inainte si dupa cruce. In primul capitol al Evangheliei lui Ioan, Isus i-a spus lui Filip : "Urmeaza-Ma", la ultimul capitol, El ii spune lui Petru : "Urmeaza-Ma". In primul caz, inainte de cruce, ucenicii au parasit totul pentru a-L urma, caci credeau in El, dar umblarea lor s-a oprit inaintea Calvarului, si au fugit cu toti. Petru a ramas ultimul, si L-a urmat de departe ; am vazut unde a sfarsit aceasta.
          Dincolo de cruce, drumul intrerupt este reluat, dar ucenicii urmeaza de acum un Hristos inviat, ceresc, care imprima caracterul Sau in umblarea lor. Aceasta umblare devine cereasca. Inainte de cruce, desi cu alte motive si cu alte sentimente decat ucenicii, multimile puteau sa-L urmeze si ele ; dupa cruce, lumea nu mai poate, caci pentru aceasta este nevoie de sfarsitul omului vechi si puterea Duhului, doua lucruri pe care numai cel credincios le-a gasit, in moartea si in invierea lui Hristos.
          Fie ca Domnul sa ne dea o intensitate sustinuta si o energie tot mai mare pentru a-L urma. Urmandu-L, pe El care ne-a lasat "un model, ca sa calcati pe urmele Lui" (1 Pet.2:210, vom deveni  si noi modele pentru altii. Imensul nostru privilegiu este de a avea in El un model de Om care a umblat aici jos intr-o deplina desavarsire, si un model de Om sfintit in cer pentru noi ; dar urmandu-L, repet, putem deveni si noi insine modele pentru fratii nostri. Apostolul Pavel spune : "Fiti impreuna-imitatori ai mei, fratilor, si atintiti-va privirea la cei care umbla asa cum ne aveti model pe noi" (Fil.3:17). Pavel nu se oferea ca unul care trebuie urmat, ceea ce ar fi insemnat sa se substiuie lui Isus, dar el se dadea exemplu unui om care, nu avea alt obiect decat aceasta Persoana binecuvantata, care era chemat sa-L urmeze aici jos si sa alerge spre El, avandu-L ca tinta in glorie. Astfel, persoana lui Pavel nu-L ascundea pe Domnul de fratii sai, ci, din contra, Il punea intr-o lumina deplina ca singurul obiect demn de a fi urmat, demn dea fi atins !      

vineri, 30 ianuarie 2015




                                 Simon Petru

                                                                  - VI -


          Henri Rossier


          9 - Petru intra in ispita - Luca 22:31-62

          Petru a invatat din scena spalarii picioarelor, de ce avea nevoie pentru a fi in comuniune cu Domnul. Trecand peste binecuvantarile derulate inaintea sa de la inceputul chemarii lui, se pare ca cercul este complet si ca el nu mai are nimic de invatat...Ramane un lucru, fara de care toate aceste binecuvantari sunt fara efect, cunoasterea si judecarea carnii si neputinta sa totala inaintea lui Dumnezeu. In v. 31 din cap.22 Luca introduce aceasta noua scena : Satan a cerut sa-i poata cerne ca pe grau, pe sarmani ucenici. Ca si in cazul lui Iov, Vrajmasul s-a prezentat inaintea lui Dumnezeu pentru a-i acuza. S-a folosit de un moment potrivit pentru planurile sale, cand Domnul le va fi luat si cand ei vor fi fara aparare, el a cerut sa-i cearna, stiind ca daca Dumnezeu ar fi acceptat, nu ar fi ramas nimic din ei. Satan gandea sa-i smulga astfel de Hristos ; dar se insela. Fara indoiala, in sita nu ar fi ramas nimic din om, dar ceea ce Dumnezeu a lucrat in ucenici trebuia sa ramana. In ura sa, Satan ignora ca, daca el are toata puterea asupra carnii, el nu are nici o putere asupra lui Dumnezeu si asupra celor care vin la El. Dumnezeu ii acorda lui Satan cererea sa, pentru ca El are in vedere harul si dragostea, fata de Petru si de ucenici, ca si altadata fata de Iov. Simon este lasat in mainile Vrajmasului pentru a invata sa se cunoasca. Erau necesare astfel de cai pentru a-l binecuvanta ; ele au fost altfel fata de Saul din Tars. Acesta din urma, la prima sa intalnire cu Hristos, a invatat cunoasterea de sine pe drumul spre Damasc. Oricat a fost de dureros, el a avut fericirea s-o faca cu Dumnezeu (cunoasterea de sine), si nu a mai fost obligat sa se mai intoarca. De la inceput, a putut spune : "Stiu ca in mine, adica in carnea mea, nu locuieste nimic bun", si de asemenea : "Noi care nu avem nici o incredere in carne". Inaintea acestei intalniri, caracterul sau natural ajunsese la o dezvoltare deplina, manifestandu-se deplin prin roadele sale. Imprejurarile au dovedit ca in carnea sa era animat, fara niciun motiv, de cea mai grozava vrajmasie care putea fi vazuta, fata de Hristos. Constiinta sa, si el avea multa, caci spune : "In adevar, eu m-am gandit in mine insumi ca trebuie sa fac multe impotriva Numelui lui Isus Nazarineanul" (Fapte 26:9), l-a transformat intr-un aprig vrajmas al lui Isus. Petru, am spus de multe ori, avea multa dragoste pentru Domnul. Daca ceva era in stare sa impiedice carnea sa se manifeste, si sa-l pazeasca, era aceasta dragoste. Ei bine ! dragostea sa pentru Hristos nu facea decat sa-i dea incredere in carnea sa ! Chiar la Pavel care a invatat lectia sa, carnea ar fi vrut sa se foloseasca, mai tarziu, de comuniunea cu Dumnezeu, pentru a se mandri. Pavel a avut nevoie de un inger al lui Satan ca sa-l pazeasca de cadere (2 Cor.12:7). Petru, trebuia sa cada si sa fie cernut de Satan pentru a i se deschide ochii.
          Dar daca Vrajmasul si-a desfasurat lucrarea sa, Hristos Si-a inceput lucrarea inaintea lui si a devansat momentul cernerii : "Eu M-am rugat pentru tine, ca sa nu slabeasca credinta ta" (v.32). El a mijlocit pentru Petru, chiar inainte sa treaca prin cernere, indiferent ce era in constiinta ucenicului. Primul aspect al preotiei, cea care Il privea pe Dumnezeu, a avut loc fara ca Petru sa stie ceva, si in vederea unei caderi care nu avusese inca loc ; al doilea aspect incepe dupa cadere, cand "Domnul, intorcandu-se, a privit la Petru" (v.61), si atinge constiinta sa. O singura privire a lui Hristos este punctul de plecare a oricarei binecuvantari care a urmat, amintind inimii ucenicului toata dragostea care a fost folosita pentru a preveni caderea sa, asigurandu-l ca aceasta dragoste inepuizabila nu se va schimba prin necredinciosia sa, si atingand in sfarsit constiinta sa, facandu-l sa verse lacrimi amare de pocainta in prezenta harului.
          Doar atunci Petru, odata intors, va fi in stare sa intareasca pe fratii sai (v.32), lucrand asupra inimii si constiintei altora. Lucrarea nu poate fi exercitata decat printr-o judecata de sine : tot ceea ce Petru intelesese mai inainte, nu putea sa-l califice pentru o lucrare binecuvantata fata de fratii sai ; ceea ce il facea potrivit, era cunoasterea harului, luand ca punct de plecare experienta pe care a trebuit sa o faca cu privire la intreaga sa nevrednicie.
          Acum (v.33), Domnul il lasa pe Petru sa-si arate toata increderea sa in sine insusi : "Doamne, cu Tine sunt gata sa merg si la inchisoare si la moarte". Sunt gata ; aceasta era carnea ! Gata sa infrunte tot ! Carnea, desi avertizata, are totdeauna incredere in sine. Daca ea ar avea doar un atom de putere, atunci atentionarea atat de serioasa a Domnului ar fi trebuit sa-l impiedice sa cada. Sosise momentul cand Petru, inarmat cu propriile sale resurse (v.35-38), Il insoteste pe Domnul in Ghetsimani. Invatatorul este lasat singur ; niciun ucenic nu a vegheat macar un ceas impreuna cu El. "Vegheati si rugati-va", le spune El, "ca sa nu intrati in ispita" (Mat.26:41). Veghea si se ruga, era ceea ce facea Isus. Daca Petru ar fi ascultat (dar el dormea inaintea ispitei, asa cum dormea si inaintea gloriei), ispita l-ar fi gasit veghind si in dependenta de Dumnezeu, si nu ar fi intrat in ea. Intrarea in ispita, pentru fiintele carnale, aceasta este cadere. Doar Hristos putea sa intre si sa iasa intr-un mod divin si biruitor, si aceasta biruinta, El nu a castigat-o decat prin dependenta. Putea sa se foloseasca de puterea Sa pentru a scapa : doar vazandu-L, vrajmasii Sai s-au retras si au cazut cu fetele la pamant ; ar fi putut sa ceara legiuni de ingeri, dar S-a supus, rabdand tradarea lui Iuda, Si-a abandonat toate drepturile Sale (si ce drepturi !) in mainile oamenilor, mut ca o oaie inaintea celui care o tunde, fara nicio impotrivire, fara niciun murmur. Petru nu a vegheat nici nu s-a rugat, a intrat in ispita si a cazut imediat. Nelinistit, scoate sabia pentru a se apara, face sa curga sange, in loc sa-L insoteasca pe Domnul pentru a fi lovit ca si El. L-a urmat de departe, si a intrat in curtea marelui preot - pana acolo putea carnea sa-l duca. Aici, intreaga sa putere carnala cade si este facuta praf inaintea cuvantului unei slujitoare !


          10 - Mormantul - Ioan 20:1-18

          Cateva femei si ucenicul preaiubit au asistat la ultimul act de la cruce. Inainte de a-Si pleca capul si a-Si da duhul, Domnul a rostit acest cuvant : "S-a implinit". Binecuvantare fara margini pentru inimile ucenicilor, care au primit astfel siguranta unei dragoste divine care a avut mila de starea lor, si care a facut, cu orice pret, tot ceea ce era necesar pentru a le umple. S-a implinit ! la o astfel de lucrare nu mai este nimic de facut. Crucea nu mai putea sa tina victima. Iosif din Arimateea si Nicodim sunt instrumente alese de Dumnezeu pentru a-I da Mantuitorului un loc cu cel bogat in mormantul Sau, si aceasta ne duce la pasajul pe care l-am citit.
          De fapt, cunoasterea dragostei care L-a facut pe Domnul sa mearga pentru ei pana la moarte, nu era totul, ramanea un alt punct important de cunoscut : ce continea mormantul ? Ce avea de-a face moartea cu Mantuitorul, daca Mantuitorul a avut de-a face cu ea ? Daca El a intrat in mormant, lucrarea Sa era in zadar si niciunul din cei pentru care El S-a dat nu era achitat, nici indreptatit. Maria gaseste mormantul deschis, Petru si Ioan constata ca el este gol. Petru intra si vede ; atributele mortii erau acolo, marturisind prin prezenta lor ca moartea nu au putut sa-si tina prada, si ca ea este invinsa, de o biruinta pasnica, fara lupta. Stergarul era strans de-o parte, ca o haina care a fost dezbracata. Dovada acestui "s-a implinit" era data ; dragostea care a facut aceasta lucrare, a dus-o la bun sfarsit, si ucenicii care nu cunosteau inca Scripturile, sunt convinsi de ceea ce vad ; ei cred si se intorc acasa cu o cunostinta a unei lucrari de acum incheiate (*).

          (*) Se pare ca Petru a fost mai putin convins decat Ioan (Luca 24:12).

          Este mult, fara indoiala, dar, la confuzia celor doi ucenici, este putin in comparatie cu ceea ce a gasit la mormant o sarmana femeie nestiutoare. Maria din Magdala, ea insasi un martor al dragostei lui Hristos care a eliberat-o de plinatatea demonica, Il iubea pe Domnul cu o afectiune izvorata din maretia unei astfel de dragoste, si care depasea cu mult cunostinta sa. Fericita femeie, dincolo de toate, caci cunostinta lui Petru si a lui Ioan putea fi atasata de o lucrare si erau multumiti, dar afectiunea Mariei nu putea ; ii trebuia altceva, ea vrea persoana care era obiectul ei. Petru, care a intrat in mormant, nu a vazut decat fasiile si stergarul ; Maria, cauta o persoana, si plangand langa mormant, vede pe ingeri. Fasiile erau suficiente pentru ucenici, dar ingerii nu erau suficienti pentru Maria. Chiar in prezenta lor, si fara a astepta raspunsul lor, ea se intoarce, caci avea nevoie de Domnul ei. Mai intai, lipsa sa completa de cunostinta cu privire la lucrurile care  "trebuiau sa se intample", a impiedicat-o sa-L recunoasca, dar "Isus i-a spus: Maria", - un singur cuvant : Maria.
          Ce miscatoare poate fi legatura de afectiune a Mariei fata de Isus ! persoana desavarsita a Mantuitorului a atras toate gandurile si toata dragostea unei fiinte nestiutoare si nedesavarsite, si pe deasupra, cand aceasta fiinta a fost ea insasi obiectul unei eliberari atat de mari ! Dar ce legatura de afectiune a lui Isus fata de Maria, iata lucrul cel mai minunat ! Dintre mii si mii, o cunoaste pe nume, ca pe o oaie a Sa, amintind-o pe cea mai nenorocita. Ea striga : Invatatorule ! El nu-i raspunde : mergi la slujitorii Mei, ci : "mergi la fratii Mei si spune-le: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, si la Dumnezeul Meu si la Dumnezeul vostru". Afectiunea Mariei, atasata de Hristos, a primit o descoperire mult mai mare ca toate cele ale lui Petru, primite pana atunci. Dragostea care se ataseaza de persoana Sa devine detinatorul unei cunostinte mult mai vaste. Cu simpla cunoastere a lucrarii Sale, ucenicii s-au intors acasa ; cu dragostea care s-a atasat de persoana Sa, Maria din Magdala a gasit, la picioarele Mantuitorului, cunostinta rezultatelor gloriose ale jertfei Sale ! Iata de ce Petru si Ioan au un rol atat de sters in aceasta scena ; o femeie slaba, ramanand in modestia pozitiei ei, i-a intrecut. Picioarele lor sunt iuti, fara indoiala, pentru ai duce la mormant ; Maria, a fost prima, care a cunoscut drumul care duce direct la Tatal si, revenind pe picioarele ei, cu aceasta minunata revelatie, duce acest mesaj ucenicilor !   

joi, 29 ianuarie 2015




                                                                 Simon Petru
                                                                  - V -


          Henri Rossier


          8 - Preotia si comuniunea - Ioan 13

          Scena cinei descopera lui Petru un nou aspect din caracterul lui Hristos si al lucrarii Sale, preotia Sa in relatie cu comuniunea. Pe muntele cel sfant, ucenicul a fost introdus deja chiar in locul comuniunii, si L-a auzit pe Tatal exprimandu-Si placerea Sa care se gasea in Fiul Sau, dar Petru avea sa invete ceea ce ii era necesar pentru a avea aceasta comuniune, pentru a o mentine, sau pentru a reintra in ea daca a pierdut-o. Noi putem, ca si ucenicul in cap. 17 din Evanghelia dupa Matei, sa ne bucuram intr-o oarecare masura de relatia noastra cu Dumnezeu, fara ca sa avem o comuniune reala cu El. Comuniunea, inseamna a avea un gand comun cu Tatal si cu Fiul. Domnul il exprima in capitolul nostru, cand ii spune lui Petru : "Daca nu te spal Eu, nu ai parte cu Mine" (v.8). Avem noi, fara nici o rezerva,  parte cu Hristos in aprecierile, gandurile si afectiunile Sale ? Avem noi, impreuna cu Dumnezeu, aceeasi judecata fata de om , lume si pacat ; aceeasi gandire despre lucrarea lui Hristos si valoarea sangelui Sau ; avem noi aceleasi afectiuni pe care le are Fiul pentru Tatal, pe care le are Tatal pentru Fiul ; o bucurie comuna cu Dumnezeu despre perfectiunea lui Hristos, o gandire comuna cu Fiul despre Tatal pentru a-L glorifica, a-I face placere, a face voia Sa, a ne increde in El, a ne bucura deplin de prezenta Sa ?
          Din nefericire ! cand este sa realizam aceste lucruri, suntem fortati sa recunoastem ca aceasta comuniune, abia o cunoastem ! In adevar, clipele cand ne bucuram de comuniunea divina sunt coplesite de multimea preocuparilor vietii noastre crestine. Si totusi, nimic nu ne impiedica sa le avem permanent, caci avem viata eterna care ne introduce in aceasta comuniune (1 Ioan 1). Dar daca comuniunea ne este atat de putin familiara, sa nu fim multumiti de masura noastra si, pe de alta parte, sa nu ne descurajam. Dumnezeu a prevazut pentru intreaga noastra neputinta si pentru totala noastra slabiciunea, preotia lui Hristos.
          Aceasta preotie are la baza dragostea, aratata odata, dar nu epuizata la cruce, caci ea ramane si va ramane aceeasi pana la capat : "Isus, iubindu-i pe ai Sai, care erau in lume, i-a iubit pana la capat" (Ioan 13:1). Nu a fost suficient pentru Domnul sa ne mantuiasca doar ; dragostea Sa vrea sa ne mantuiasca pana la capat, si aceasta este maniera in care lucreaza El ca preot. El are "o preotie care nu se transmite. De aceea si poate sa mantuiasca pana la desavarsire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El" (Evrei 7:24-25). Nimic nu poate opri sau chiar impiedica aceasta slujba preoteasca in favoarea alor Sai. Chiar in momentul tradarii lui Iuda (13:2), El se incinge pentru a spala picioarele ucenicilor Sai. Stapanirea peste toate lucrurile, propria Sa demnitate ca venind de la Dumnezeu si mergand la Dumnezeu, nu L-au indepartat de aceasta pozitie de slujire ; din contra, se foloseste de toata puterea Sa pentru a o pune, in umilinta, in slujirea preaiubitilor Sai (v.3). Astfel este dragostea manifestata in preotie.
          Preotia lui Hristos are o multime de functii. Fara a vorbi de necesitatea de a face ispasire (Evrei 2:17), o vedem exercitata in ajutorul celor care sunt ispititi (Evrei 2:18), si pentru a ne incuraja sa ne apropiem de tronul de har (Evrei 4:16). O vedem la lucru pentru ca noi sa putem avea comuniune cu Domnul acolo unde El este acum (Ioan 13), si in final, pentru a reface aceasta comuniune cand prin pacat am pierdut-o ( 1Ioan 2:1). In lucrarea sa pentru noi, aceasra preotie are doua fete, una indreptata spre Dumnezeu, si una spre noi. El este inaintea lui Dumnezeu pentru noi, Mijlocitorul nostru ; ne aduce ajutor din partea Sa.
          Din punctul de vedere al comuniunii, gasim in capitolul nostru mana de ajutor a preotiei. Atunci cand Isus ii spune mai tarziu lui Petru : "Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca sa nu slabeasca credinta ta" (Luca 22:32), este exercitarea preotiei inaintea lui Dumnezeu pentru restaurarea ucenicului Sau. Aici, Il vedem pe Domnul care ne pune in legatura cu Cuvantul (apa curatitoare), pe care il aplica El Insusi constiintei si umblarii noastre, pentru a putea avea parte acum - nu in viitor - cu El : "daca nu te spal Eu, nu ai parte cu Mine". Este ceea ce vedem atat de bine infatisat in imaginea vitelei rosii la cap.19 din Numeri.
          Dar, despre aceasta preotie a lui Hristos care i se infatiasa astfel, Petru nu intelegea nimic inca si nu putea sa intre acolo unde voia sa-l duca aceasta. Pentru aceasta, doua lucruri pe care nu le intelegea, sunt exprimate in aceste doua cuvinte ; "Ce fac Eu, tu nu stii acum, dar vei intelege dupa acestea" (v.7) ; si "Unde Ma duc Eu, tu nu Ma poti urma acum, dar mai tarziu ma vei urma" (v.36). Aceste doua lucruri sunt cunostinta si puterea.
          Petru avea o reala afectiune pentru Domnul, dar aceasta afectiune nu putea sa-l scape de caderea cea mai grava. Ii lipsea un lucru esential : cunostinta, care putem constata pana aici, ca era absenta in faptele cele mai deosebite din viata sa. Cand el zice (Matei 16:22) : "Dumnezeu sa se indure de Tine, Doamne! Nicidecum sa nu Ti se intample asa ceva" afectiunea sa era cea care vorbea astfel, si totusi, chiar in acel moment, Petru era un Satan care, necunoscand inima lui Hristos, indraznea sa gandeasca ca Dumnezeul dragostei admitea sa fie egoist. Atunci cand, pe munte, el zice : "Sa facem trei corturi, unul pentru Tine, unul pentru Moise, si unul pentru Ilie", era de asemenea, afectiunea pentru Isus, dar cunoasterea gloriei Acestei persoane ii lipsea total, chiar daca ea s-a manifestat inaintea sa. El punea harul divin pe acelasi nivel cu "legea venita prin Moise" pentru a condamna, si cu profetii care anuntau judecata. In scena didrahmelor, acel "da" al lui Petru la intrebarea : "Invatatorul vostru nu plateste ?" de asemenea, denota afectiune pentru Invatatorul sau, gandind ca Il onoreaza inaintea compatriotilor sai, dar fara nici o cunostinta despre demnitatea Celui care era Dumneze, Creatorul, Domnul templului, Fiul Imparatului de pe tron. Intr-un fel, cunostinta precede afectiunea, caci in fond, ea nu este altceva decat intelegerea prin Duhul Sfant a lucrarii, dragostei si persoanei lui Hristos ; de asemenea ea le urmeaza, caci afectiunea pentru Hristos este cel mai bun mijloc de a-L cunoaste mai bine. In capitolul de care ne ocupam, aceste cuvinte ale lui Petru ; "Doamne, Tu sa-mi speli mie picioarele ?" arata din nou afectuinea sa, impreuna cu sentimentul demnitatii lui Hristos, dar de asemenea, in necunostinta de preotia Mantuitorului, si de o dragoste care isi gaseste satisfactia sa in devotamentul slujirii. Apoi, cand Domnul ii spune ; "Daca nu te spal Eu, nu ai parte cu Mine" el Ii cere sa-i spele nu doar picioarele, ci si mainile si capul. Cu siguranta, era afectiunea pentru Hristos, pentru ca el aprecia ca un lucru pretios sa aiba parte cu El ; dar aceasta afectiune era insotita de o ignoranta totala fata de lucrarea care a fost deja implinita prin curatirea odata pentru totdeauna (*).

          (*) Am spus "implinita", pentru ca, de la acest cap. 13 si pana la cap. 17, Domnul ni se infatiseaza ca fiind dincolo de cruce, ceasul Sau sosise, pentru a merge din lume la Tatal.

          In aceasta cunoastere a lucrarii si a dragostei lui Hristos se gaseste taina oricarei relatii cu fratii nostri. Asa cum i-a iubit Domnul, trebuia ca si ucenicii sa se iubeasca unii pe altii (v.34) ; asa cu El le-a spalat picioarele, asa si ei trebuiau sa-si spele picioarele unii altora (v.14). In aceasta privinta, remarcam in treacat ca, atunci cand noi insine avem nevoie de preotie pentru restaurare, nu este momentul exercitarii acestei spalari fata de fratii nostri. Pentru a face stropirea cu apa de curatire peste cineva care a fost intinat prin atingere de un mort, trebuia sa fie cineva curat care nu era intinat (Num.19). Daca nu suntem atenti in umblarea noastra, pierdem, impreuna cu comuniunea care este rezultatul aceste umblari, marele privilegiu al slujirii preotesti fata de altii.
          Dupa cum am spus mai sus, al doilea lucru care ii lipsea lui Petru era puterea. Omeneste, el era caracterizat de o energie, prin care trebuia sa faca fata dificultatilor, dar care, era energia carnii, si care nu-l facea in stare sa le depaseasca. "Te voi urma". "Imi voi da viata pentru Tine". "Nu Te voi parasi", acesta era limbajul sau obisnuit. Era afectiune permanenta, dar fara puterea divina ; si aceasta afectiune nu l-a impiedicat pe ucenic sa-L renege pe Invatatorul sau. Puterea care-i lipsea era puterea Duhului, care este total opusa puterii carnii, si care nu se arata decat in masura cand carnea este judecata. Trebuie, pentru ca ea sa se manifeste deplin, ca omul sa aiba cunoasterea deplinei sale neputinte.
          Petru nu putea avea nici aceasta cunoastere, nici aceasta putere, inaintea mortii si invierii lui Hristos, si inaintea darului Duhului Sfant, dar experientele pe care a trebuit sa le aiba, atunci cand nu avea aceste doua lucruri, i-au fost de folos, sunt si vor fi si altora. In Fapte, totul este schimbat in viata lui Petru. Cunoasterea lui Hristos, puterea, uitarea de sine, lucrari binecuvantate pentru altii, se regasesc la fiecare pas. Lucrurile vechi au trecut, acum este o noua viata intr-un om nou.
            

miercuri, 28 ianuarie 2015




                                                                 Simon Petru
                                                                 - IV -


          Henri Rossier


          6 - Casa Tatalui - Luca 9:34-36

          Am vazut mai inainte cum ucenicii au fost chemati sa se bucure de gloria lui Hristos inainte de aratarea Sa. Aceasta scena, a carei insemnatate nu au inteles-o atunci, trebuia sa fie mai tarziu suportul autoritati lor apostolice. Din aceasta privinta, noi nu am fost chemati sa contemplam aceasta scena, pe care o cunoastem doar pe baza marturiei lor ; dar avem si noi de asemenea, scena noastra actuala de glorie ; caci este spus ca : "noi toti, privind ca intr-o oglinda, cu fata descoperita, gloria Domnului, suntem transformati in acelasi chip, din glorie spre glotie, intocmai ca de la Duhul Domnului (lit.Domnul Duh)" (2 Cor.3:18).
          Totusi, muntele cel sfant nu este numai scena viziunii viitoare sau contemplarea actuala a glorie, el ofera ucenicilor o parte intima cu Hristos. Acest Petru care, cu cateva zile mai inainte, si-a permis sa-L mustre pe Domnul, este chemat acum prin har sa intre impreuna cu tovarasii sai, acolo unde omul nu a intrat niciodata inaintea lor. Norul i-a acoperit pe ucenici, si ei au intrat impreuna cu Isus in nor. Lucru de neconceput pentru un iudeu ! Cum sa nu le fie "teama" sa patrunda in prezenta lui Iehova, in care norul era locuinta Sa ? Cum sa nu tremure cand se gandeau ca insusi marele preot trebuia, ca sa nu moara, sa se invaluie cu un nor de tamaie, atunci cand intra in templu in prezenta lui Dumnezeu ? Dar ceea ce ii linistea pe ucenici era ca : norul nu mai era de acum inainte pentru ei locuinta lui Iehova al lui Israel, ci el era de acum casa Tatalui ! Prezenta lui Hristos in nor impreuna cu ei era mijlocul de a le face cunoscut Numele Aceluia care locuia acolo. Ei au devenit, nu doar ca Moise si Ilie, insotitorii Fiului Omului in gloria Sa, ci insotitorii Fiului in casa Tatalui Sau. A locui in glorie este, de fapt, o binecuvantare viitoare pe care niciun sfant, chiar adormit, nu a atins-o inca ; a locui in casa Tatalui este de asemenea o parte prezenta si viitoare. Daca as putea spune vorbind de viitor : "Voi locui in casa Domnului zile indelungate" (Ps.23:6), as putea la fel de bine exclama, vorbind de prezent : "Un lucru I-am cerut Domnului, pe acesta il voi cauta: sa locuiesc in casa Domnului toate zilele vietii mele, ca sa vad frumusetea Domnului si sa intreb despre El in templul Sau" (Ps.27:4). In aceasta casa a Tatalui, abia convertit, a fost introdus fiul risipitor ; acolo, imbracat cu haina cea mai buna, si umbland in demnitatea de fiu, ii este dat sa aiba parte de toate bunurile Tatalui si de bucuria pe care vrea s-o imparta cu el. Aceasta casa este locuinta tainica a comuniunii. In transfigurare, multe lucruri au atras privirele ucenicilor : fata lui Hristos stralucea ca soarele, vesmintele Sale erau albe ca lumina, Moise si Ilie, aceste personaje renumite, aparute in glorie. In nor, nimic nu mai semana. Ca si Pavel rapit in paradis, ucenici nu au mai vazut nimic, caci Moise si Ilie au disparut ; dar spre ce puteau sa-si indrepte toata atentia era un cuvant, in care se rezuma toate gandurile lui Dumnezeu.
          In timp ce l-a vazut pe Moise si pe Ilie, Petru uita de intaietatea lui Hristos. "Sa facem trei corturi", spune el. Asa cum fac multi crestini de o maniera inconstienta, el voia sa puna legea si profetii pe acelasi nivel cu Hristos, asociindu-le cu El. Sarman ucenic ! cum isi arata nevrednicia fata de acest spectacol ! Cuvintele sale, somnul si teama sa, tradeaza starea sufletului sau ! Cu cat mai mult stralucea desavarsirea lui Isus, cu atat mai mult se vedea nedesavarsirea lui Petru. Pana sa ajunga la deplina judecata de sine, asa il vom gasi in fiecare ocazie. Duhul ii dadea puterea, iar carnea i-o indeparta ; Duhul ii oferea cunostinta, iar carnea se arata ingnoranta, in mod deosebit in ce privea crucea ; Duhul il facea sa admire gloria, iar carnea il facea sa coboare aceasta glorie la nivelul oamenilor care au falimentat. La fel va fi si in imprejurarea cu didrahmele (taxa pt. templu, n.tr.), si la cina, si in Ghetsimani, si in curtea marelui preot, pana cand Petru a invatat ce este carnea si a primit putere de sus.
          Dar gloria magnifica, in loc sa-i indeparteze pe ucenici, i-a atras la Hristos, i-a asezat la picioarele Sale ca ucenici, spunandu-le : "De El sa ascultati", si Petru, impreuna cu ceilalti, este introdus in gandurile Tatalui cu privire la Fiul dragostei Sale. Da, casa Tatalui este locul acestei revelatii. Ucenicii, am mai spus, au auzit un singur cuvant, o scurta exprimare de gandire pe care prezenta Fiului o face sa iasa din gura Tatalui, dar un cuvant care rezuma tot ceea ce se afla in inima Sa : "Acesta este Fiul Meu Preaiubit; de El sa ascultati". La fel este si binecuvantarea noastra actuala.
Am primit descoperirea tainei Tatalui ; aceasta taina ne introduce inca de astazi intr-o intimitate cu El care va fi realizata, dar nu va putea fi mai mare, in starea eterna. Acolo, vom vedea deplina desfasurarea a gloriei lui Hristos si noi vom fi vazuti in aceasta glorie, dar acum noi suntem beneficiarii gandirii Tatalui despre Fiul Sau, Tatal pe care Fiul ni-L descopera. Glasul se face auzit, Isus ramane singur cu noi. Ascultandu-l, invatam totdeauna cel mai bine ce este Tatal pentru El si pentru noi.


          7 - Relatia cu Fiul - Mat.17:24-27

          Pe munte, Petru a vazut oameni asociati cu Hristos in gloria imparatiei ; apoi introdus in nor, el a intrat in comuniune cu Tatal, cu privire la Fiul Sau. Aici, in imprejurarea didrahmelor, Domnul il asociaza pe ucenicul Lui, nu la o glorie viitoare, nici la o bucurie cereasca actuala, ci aici jos, pe pamant, ca Fiu al lui Dumnezeu umbland in constienta demnitatii Sale de Fiu. Atunci cand Domnul le arata ucenicilor Sai pe insotitorii Sai din glorie, la un moment dat ucenicii dispar, ramanad doar Isus singur, pentru ca gloria lui Hristos, "mult mai mare decat a lui Moise", sa fie recunoscuta in toata maretia sa ; dar atunci cand Domnul il asociaza pe Petru impreuna cu El, ca Fiu, il aseza si pastreaza in aceeasi relatie pe care o are El fata de Tatal. Aceste trei afirmatii : "Deci fiii sunt scutiti" ; "dar, ca sa nu-i facem sa se poticneasca", si "da-li-l lor pentru Mine si pentru tine", sunt expresii binecuvantate ale acestei relatii.
          Cat de putin cunoastem si apreciem aceasta relatie ! A fi fii ai lui Dumnezeu, a avea o relatie cu El, care nu este inferioara de cea a lui Isus ca om, este un lucru de neconceput, imposibil, daca nu ne-ar fi afirmat de Dumnezeu. Ne grabim sa adaugam ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu sub doua aspecte : ca "Unicul Fiu care este in sanul Tatalui", El are o relatie pe care noi nu o avem si pe care nu o vom avea niciodata, dar ca om El este numit Fiul lui Dumnezeu (Ps.2 si Luca 1:35), si noi suntem asezati in aceasta relatie, in care exista doar o singura diferenta intre El si noi, aceea ca El se afla in aceasta relatie datorita valorii si demnitatii Sale personale (cand intra in aceasta lume, Dumnezeu Il saluta cu aceste cuvinte : "Tu esti Fiul Meu, astazi Te-am nascut"), in timp ce noi suntem fii in virtutea lucrarii Sale. Dar este minunat sa gandim ca relatia noastra este absolut la fel : "Tatal Meu si Tatal vostru, Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru". "Ati primit un duh de infiere, prin care strigam; Ava, Tata!" ; "mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna-mostenitori cu Hristos !"
          Dar vai ! ca in fiecare situatie gandurile naturale ies in evidenta la sarmanul ucenic ! Atunci cand zice : "Dumnezeu sa se indure de Tine, Doamne! Nicidecum sa nu Ti se intample asa ceva!", gandurile sale erau omenesti, adica satanice ! Ca si cum Isus ar fi putut gandi sa se salveze pe Sine ! Pe munte, Petru "nestiind ce spune" (Luca 9:33). Aceasta era nebunie, vrand sa faca dintr-o scena viitoare o scena actuala. Ar putea fi asemanate aceste cuvinte ale lui Simon : "Este bine sa fim aici", cu cele ale crestinilor din zilele noastre care asteapta pentru timpul prezent o imparatie a lui Hristos pe pamant prin Evanghelie. In plus, nebunia sa adauga ceva pe langa Hristos, o alta autoritate pe langa a Sa. Am spus mai sus : asa cum fac atatia crestini un amestec de lege si har ; harul este cel care ne mantuieste, iar legea este regula noastra de umblare ! Gandurile omenesti ale lui Petru erau o piatra de poticnire pentru Hristos, de aceea l-a mustrat aspru pe ucenicul Sau ; dar, pe munte, Dumnezeu raspunde in har ignorantei sale ( ce condescendenta ! ), asezandu-L pe Hristos inaintea lui ca singurul pe care trebuia sa-L asculte.
          In imprejurarea didrahmelor, intalnim la ucenic dorinta de a revendica pentru Invatatorul sau caracterul unui iudeu plin de ravna. Ca si cum ar fi nevoie, atat de frecvent in zilele noastre, de a-L potrivi pe Hristos la religia unei lumi care L-a respins, pentru a-L face acceptat, recunoscut si onorat. Petru nu voia ca Isus sa fie tratat ca un strain de sistemul oficial si nu avea tendinta ca se desparte de acest sistem. Domnul ii arata ucenicului Sau ca El umbla potrivit lui Dumnezeu, si nu unui sistem. Daca Hristos era de acum incolo strain sistemului iudaic, este ca acesta din urma era strain lui Dumnezeu, in timp ce, fata de Dumnezeu, Isus era Fiu. Mai mult, Domnul templului nu trebuia sa plateasca impozit pentru templu ; El, Creatorul, care are toata puterea supra creatiei, nu poate fi asemuit creaturii ; El, caruia un peste chiar, din fundul marii, ii aduce tribut, nu trebuia sa plateasca tribut.
          Cat de jalnice sunt cele mai bune ganduri omenesti, atunci cand este vorba sa-L aprecieze pe Hristos ! De asemenea, si Domnul nu poate niciodata, in afirmatiile Sale, sa recunoasca inteligenta lui Petru, in afara de situatia cand acesta din urma a primit direct din partea Tatalui o revelatie, pe care carnea si sangele nu putea sa i-o dea. Dar, am spus, harul raspunde nebuniei ucenicului. Suveranul accepta aceasta pozitie de umilinta nemeritata, pentru a nu-i face sa se poticneasca . El nu cauta sa combata un sistem pe care Dumnezeu l-a parasit, dar care nu era inca judecat. Cel care era cu adevarat respins nu vrea ca sa se poticneasca oamenii care L-au respins. Desi era Fiu, a acceptat pozitia de dependenta care I-a fost data. Mai mult, nu a vrut, ca refuzand sa plateasca didrahmele, sa-l umileasca si sa-l contrazica pe ucenicul Sau inaintea lumii. Ce condescendenta !
          Dar a facut mai mult ; in raspunsul Sau, ii descopera lui Petru asocierea sa cu Hristos, ca Fiul Dumnezeului suveran. Pe munte, ucenicii au primit revelatia Tatalui despre Fiul Sau ; aici, Isus descopera ucenicului Sau o minunata relatie de familie. Ei sunt amandoi fiii lui Dumnezeu ; dar Petru era doar in virtutea faptului ca Hristos S-a coborat pentru a ne salva. Aceste binecuvantari sunt actuale ! Pe munte, erau trei sarmani pacatosi cuprinsi de teama, somn si ignoranta, chemati sa intre in casa Tatalui, pentru a avea comuniune cu El cu privire la Fiul Sau ; aici, la Capernaum, vedem un ucenic slab in care ravna omeneasca pentru a-L onora pe Hristos, are ca efect umilinta, chemat asa cum era, sa umble impreuna cu El, in umilinta , dar de asemenea, in constienta demnitatii unui fiu de Dumnezeu.  
          

duminică, 25 ianuarie 2015




                                                                   Simon Petru
                                                                   - III -


          Henri Rossier

      
      4 - A veni dupa El - Matei 16:24-28

         Vedem aici, ucenicii chemati sa vina dupa Hristos. Pentru a veni dupa El, trebuie mai intai doua lucruri pe care le-am vazut in capitolul precedent : cunoasterea personala a lui Hristos si cunoasterea crucii. Petru a primit-o pe prima si s-a retras dinaintea la a doua ; dar crucea singura inlatura orice piedica de a-L urma pe Hristos. Este punctul de plecare, primul nostru pas pe drumul crestin, caci credinciosul nu poate sa faca niciun pas, daca nu pleaca de la piciorul crucii. Aceasta contrazice orice gand firesc, orice invatatura obisnuita a omului religios. Aceasta invatatura se reduce astfel : Faceti primul pas spre Hristos, parasiti viciile voastre, dedicati- va lui Dumnezeu, si harul Sau va va ajuta. Niciodata nu a spus Dumnezeu asa ceva. Chiar istoria lui Petru este dovada. Cuvantul ne invata ca Dumnezeu a facut primul pas spre om, ca acest prim pas L-a condus pe Domnul la cruce, ca prin acest pas omul a inceput sa-I fie placut. Acesta este deci punctul nostru de plecare pentru a merge dupa El. Vedem cu ce conditie putem sa mergem pe acest drum. "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine insusi". O mare parte dintre crestini traduc aceste cuvinte astfel : trebuie sa renuntat la anumite pacate, la anumite placeri ; Cuvantul ne spune ca trebuie sa renuntam la noi insine. Dar putem ? Numai in puterea omului nou, caci omul cel vechi nu poate sa se lepede de sine. Trebuie sa fie un om nou pentru a putea sa se considere ca fiind dezbracat de omul cel vechi si sa spuna : "Am fost rastignit impreuna cu Hristos si traiesc, dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". Pentru omul cel nou, carnea nu mai are loc, nici drepturi ; el se socoteste mort. Consecinta este ca cel credincios, si el singur, poate renunta la orice. Ce sunt pentru omul cel nou obiceiurile si placerile carnale ? Sa le observam ; nu mai este vorba sa se straduiasca pentru a scapa de legaturile sale. Este cunoasterea unei judecati care a trecut peste noi la cruce, si de pozitia cea noua a omului in Hristos, care ne-a eliberat. Apoi, vine lupta intre cele doua naturi. A renunta la sine, aceasta este ceea ce a facut Hristos, numai ca a facut-o intr-o maniera diferita de noi, caci in El nu era omul vechi pe care trebuia sa-l judece. El a umblat in toata puterea omului nou, caci era ca viteaua rosie fara pata, care nu a fost pusa la jug niciodata (Num.19). Dar Hristos, ca om, avea o vointa desavarsita, dar a supus-o in intregime : "Nu voia Mea, ci a Ta sa se faca". Hristos avea drepturi, dar a renuntat la ele ; avea putere, dar a fost rastignit in slabiciune. A intrat in scena cu renuntarea la Sine, si a iesit cu aceeasi renuntare absoluta, consumata prin darul propriei Sale vieti.
          "Si sa-si ia crucea". Aceasta este consecinta renuntarii de sine. A-L urma inseaman a-L imita ; a-L imita, inseamana ati intemeia pe El faptele si gandurile.
          Aceste trei lucruri sunt necesare pentru a veni la El. Unde gasim putere pentru a le implini ? Petru, in cap. 22 din Luca v. 33, isi facea iluzie in aceasta privinta. Gandea ca aceasta putere se afla in intentiile sale bune, in deciziile sale, in dragostea sa pentru Domnul. Cat de multi crestini gandesc la fel ! Ei spun cu bunavointa : "Doamne, cu Tine sunt gata sa merg si la inchisoare si la moarte". Dar aceasta putere nu este in om ( vom reveni mai tarziu asupra acestui subiect), ea este legata in mod esential de doua lucruri : de darul Duhului Sfant, puterea de sus pentru umblarea noastra, si de abandonarea oricarei increderi in carne. Aceasta neincredere in sine, Simon Petru a realizat-o impreuna cu Satan, printr- o cadere, si de asemenea, impreuna cu Dumnezeu prin cunoasterea unui Hristos glorios. Atunci cand Petru a fost zdrobit in intregime, Domnul a putut sa-i spuna in final : "Urmeaza-Ma" (Ioan 21:19). Si ucenicul, L-a urmat pe Isus, trecand prin moarte, pana a ajuns la Hristos in glorie. Fratilor, sa-L urmam pana la capat ! Dupa cum vom vedea in cap.17 din Evanghelia noastra, avem inca de acum o rasplata binecuvantata, sa invatam, de aici jos, sa-L cunoastem in glorie.


          5 - Contempandu-L in glorie - Mat.17:1-8 ; Luca 9:28-34 ; 2 Petru 1:16-19

          Am ajuns acum la o noua imprejurare din viata spirituala a ucenicului. Dupa ce a inteles ca binecuvantarile nu pot fi obtinute decat prin moartea si invierea lui Hristos, Petru si doi dintre tovarasii sai primesc favoarea de a-L contempla aici jos pe Domnul Isus venind in glorie. Ei au privilegiul sa vada unde sfarseste ingrozitorul drum care a inceput la cruce, si de a se bucura de o astfel de viziune. Acest spectacol a lasat o impresie profunda in epistola lui Petru, si despre care, mai tarziu, i-a inteles toata insemnatatea. La cap. 1 din a doua sa epistola, dupa ce a pus inaintea sfintilor conditiile de intrare in imparatia eterna a Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos, amintindu-si de transfigurare, le arata in ce consta aceasta imparatie : "Pentru ca v-am facut cunoscut puterea si venirea Domnului nostru Isus Hristos nu urmand basme iscusit alcatuite, ci fiind martori ocular ai maretiei Sale. Pentru ca El a primit de la Dumnezeu Tatal onoare si glorie, cand un astfel de glas I-a fost adresat prin gloria minunata : Acesta este Fiul Meu Preaiubit, in care Eu Imi gasesc placerea; si noi am auzit acest glas rostit din cer, fiind impreuna cu El pe muntele cel sfant" (2 Pet.1"16-18).
          Toate adevarurile care tin de imparatie se rezuma in persoana lui Hristos. Puterea si venirea sa ; maretia Sa era vizibila ; onoare si glorie I-au fost date de la Dumnezeu, din sanul gloriei magnifice. Era deci, in primul rand, El Insusi care S-a aratat in transfigurare. Trebuia ca ucenicii sa cunoasca aici jos cine era acest Hristos care le vorbea de umilinta si de crucea Sa. Trebuia ca Petru sa invete sa-L cunoasca, nu doar ca Fiul Dumnezeului celui viu, datatorul tututror binecuvantarilor ceresti, ci ca Om declarat Fiul Preaiubit al Tatalui din glorie. Trebuia ca El sa fie contemplat, ca centrul acestei glorii, un om din care nu doar decurge orice binecuvantare, ca in cap.16, ci in care se arata toata onoarea si toata gloria, ca unicul Obiect de pe pamant si din cer. Trebuia ca urechile ucenicului sa retina acest glas suprem care declara ca toate afectiunile si toate gandurile lui Dumnezeu erau concentrate asupra acestui Om. In afara de El nu este nimic. Cand acest glas a spus : "De El sa ascultati", ei nu au vazut decat pe Isus singur, si daca si El le-ar fi fost luat, cerul insusi ar fi ramas pustiu si gol !
          Al doilea adevar descoperit lui Petru pe munte, era ca oameni, supusi acelorasi slabiciuni ca si noi, erau asociati cu Fiul Omului in gloria Sa. Un fapt remarcabil. Moise si Ilie esuand si unul si altul in responsabilitatea lor, au trebuit sa fie opriti inainte de a-si duce pana la capat drumul credintei. Binecuvantarea atasata de aceasta le-a fost retrasa, pentru Ilie, cel putin, cu privire la lucrarea lui de profet (1 Imp.19:16). Retineti bine, acesti doi oameni au fost foarte mari, caci ei reprezentau, in ochii ucenicilor, legea si profetii. Totusi, Moise a lovit de doua ori stanca, uitand sa-L "sfinteasca pe Domnul inaintea poporului", si a trebuit sa moara pe Nebo, in fata tarii promise ; Ilie s-a culcat sub ienupar si dorea sa moara, apoi se plange impotriva lui Israel inaintea lui Dumnezeu, si a trebuit sa fie scos din slujba de profet, ungand pe altul in locul sau. Si totusi, minunat har, ei sunt in aceiasi glorie ca a lui Isus, glorie data lui Hristos, si incredintata si a lor Sai, in virtutea lucrarii Sale. Moise si Ilie nu adorau aici ; ei vorbeau cu El, semn al unei intimitati depline. Subiectul discutiei lor, era moartea Sa. Gloria este rezultatul mortii Sale, si moartea Sa este subiectul de discutie in glorie !
          In al treilea rand, Petru are, pe muntele cel sfant, o viziune deplina a tot ceea ce constituie imparatia : un Hristos glorios, sfintii inviati sau schimbati, venind cu El in glorie, sfintii pamantesti asociati la aceasta scena binecuvantata, adevaruri profetice bine cunoscute, pe care le-am atins doar in treacat, si despre care apostolul putea sa spuna : "Si noi avem mai tare cuvantul profetic, la care bine faceti ca luati aminte (ca la o lumina stralucind intr-un loc intunecos), pana se va ivi ziua si va rasari steaua de dimineata in inimile voastre". 

             



          

                                
                                             

joi, 22 ianuarie 2015




                                                                     Simon Petru
                                                              - II -


          Henri Rossier


       2 - Petru mergand la Isus pe ape - Mat.14:22-33

          Isus venea dupa ce saturase cu paine saracii lui Israel, potrivit profetiei din Ps.132:15, implinindu-Si rolul Sau de Mesia in mijlocul unui popor care nu L-a primit. Dupa ce le-a facut bine, El a dat drumul multimi, despartindu-se in imagine de Israel pe care l-a parasit pentru un timp. S-a facut seara ; Domnul S-a suit singur pe munte deoparte ca sa se roage. Venise noaptea pentru cei doisprezece, pe care Isus i-a obligat sa urce in corabie. El incheiase relatiile Sale cu poporul, dar avea pentru El o ramasita care naviga spre celalalt tarm. Ucenici erau plini de teama, singuri in timpul acestor ceasuri intunecate, pe o mare batuta de furtuna, cand, la a patra straja din noapte, spre ora trei dimineata, Domnul a pornit spre ei. Venirea Sa este semnalul reluarii relatiilor Sale cu cei pe care ii va numi din nou poporul Sau. Vine la ei pe o mare agitata, in mijlocul dificultatilor care nu inseamna nimic pentru picioarele Sale divine, dar care va fi drumul lor pentru a-L cunoaste. Astfel, El se va folosi de "necazul lui Iacov". Scena miscatoare, si din care noi, crestinii, putem sa invatam o lectie morala, dar care nu ne priveste intr-un mod personal, pentru ca este o scena intre Isus si Petru.
          Primul act al lui Petru a fost sa se arunce la picioarele lui Isus, recunoscandu-si starea de pacatos, al doilea este de a umbla sa vina inaintea Lui. Nu vom insista prea mult asupra acestui aspect (*). Ceea ce trebuie sa urmeze convertirii, este umblarea noastra de a veni inaintea Mantuitorului. Aceasta precede slujirea. Petru ne avand inca decat promisiunea de a fi pescar de oameni, era atras sa mearga inaintea Lui. El isi indreapta privirea aici spre Cel care a venit din varful muntelui, si aceasta nu este decat inceputul glorioselor revelatii pe care el le va primi despre persoana lui Hristos. Scump cititor, ai iesit tu in intampinarea Sa ? Daca nu ai facut-o de la inceput, dupa convertire, nu ai depasit inca cunoasterea mantuirii, caci nu poti pretinde a-L cunoaste mai profund pe Hristos, asa cum Petru a primit mai tarziu, daca, mai intai, Domnul venit din cer nu a devenit obiectul tau si nu te-a umplut cu dorinta sa vii la El.

          (*) Nu facem aici decat o aplicatie individuala din acest pasaj, care ne prezinta de fapt, pentru a completa imaginea atat de intinsa din cap. 14, pozitia Bisericii, iesita din iudaism, pentru a merge sa-L intalneasca pe Hristos, prin credinta in cuvantul Sau si privirea atintita spre El, acolo unde, in aparenta, nu se afla nici o cale.

          In primul moment, aceasta cunoastere este mica pentru Petru : "Doamne, daca esti Tu", zice el. Dar aceasta ii este suficient pentru a pleca ; pentru el, totul depinde de identitatea acestei persoane, si, daca este El, cuvantul Sau este de ajuns pentru Petru sa paraseasca corabia : "porunceste-mi sa vin la Tine pe ape". Era un lucru grav ca sa parasesca locul de aparenta siguranta, pentru a merge acolo unde nu era nici o cale, dar, am spus, cuvantul lui Hristos ii era de ajuns. Ii stia bine puterea. La cuvantul Sau, el a coborat plasa ; la cuvantul Sau, el a plecat. Cuvantul Sau era de ajuns ca sa-l faca sa mearga pe ape, asa cum era de ajuns pentru el sa-L cunoasca pe Mantuitorul. 
          "Porunceste-mi sa vin la Tine". Cerand un astfel de har, Petru nu avea in gand sa incerce o experienta, nici de a-si arata abilitatea de a depasi obstacole ; ceea ce el vrea, era sa vina la El. Hristos l-a atras. Pentru moment, nu s-a gandit la vant, nici la valuri, caci daca inima naturala nu cunoaste calea care duce la Hristos, credinta gaseste o cale in dificultatile de tot felul, in noapte si in furtuna, pentru a se apropia de Domnul. Ea paraseste corabia, singurul adapost aparent, pe care nu-l considera un loc de siguranta, si, dupa o expresie remarcabila a unui filozof antic, ea "se imbarca pe un cuvant divin", pentru a ajunge la Isus, a carui prezenta inseamna mai mult pentru ea decat a ajunge pe celalalt tarm.
          Din nefericire ! a inceput bine ; credinta si dragostea dintai, simplitatea unei inimi plina de un obiect ne sustine, apoi privirea se indreapta in alta parte. Satan a cautat sa-i tulbure pe ucenici, facandu-i sa le fie teama de Isus (v.26) ; dar ei au auzit imediat din gura Lui ca nu trebuie sa se teama. Atunci vrajmasul il inspaimanta pe Petru prin dificultati. Ce nebunie sa-l ascultam ! Nu duc dificultatile la Hristos ? Sarmani necredinciosi ce suntem ! In incercari, ca si in nevoi, singurul lucru pe care nu trebuie sa-l pierdem din vedere, puterea divina, este singurul lucru pe care il uitam ! In imprejurarea precedenta, la v.17, ucenicii nu au uitat sa conteze pe  painile si pestii lor, nici pe resursele din sate, dar nu au contat deloc pe prezenta Domnului ; la fel si Petru, dupa ce a plecat, a inceput sa se gandeasca la puterea vantului si incercand sa se intoarca cu fortele sale, si uitand ca are inaintea lui o putere de atractie mult mai mare ca a polului unui magnet, pentru al aduce la Isus ; atunci a inceput sa se afunde.
          Cine nu a fost in situatia sa se afunde ca si Petru ? Biserica, oamenii in mod personal nu au avut ei aceeasi soarta ? Dar un strigat a iesit din gura ucenicului : "Doamne, scapa-ma!" nu "Pleaca de la mine", ci contrariul, caci Mantuitorul este cunoscut de credincios ; stie ca El poate salva. Petru a strigat dupa ajutor in momentul cand era gata sa ajunga la tinta ; Isus intinde doar mana pentru al aduce la El. Un minut de credinta in plus, si ucenicul nu s-ar fi afundat ! Nu ne indoim si noi adesea ? Ne este ingaduit sa ne indoim de multe lucruri, dar niciodata de Hristos. Sa avem incredere in Cel care ne poate salva pana la capat, caci furtuna nu se va linisti decat atunci cand Domnul si ai Sai vor fi pentru totdeauna reuniti.
 

          3 - Cunoasterea personala a lui Hristos - Mat.16:13-23

          Petru a invatat sa-L cunoasca pe Domnul ca Cel care raspunde la nevoile sale : Mantuitor cu privire la pacatele sale, si Salvator in ce priveste slabiciunea sa. Acum, ucenicul va fi introdus intr-o cunoastere mult mai profunda si mult mai minunata. Invata ceea ce Domnul este in Sine Insusi.
          Totdeauna este la fel : credinciosul inainteaza pas cu pas in cunoasterea lui Hristos. Totusi, nu datorita credinciosiei lui Petru i-a fost data aceasta noua binecuvantare ; ea i-a fost oferita prin credinciosia lui Dumnezeu, care l-a despartit de oameni pentru ai da o astfel de revelatie. Tatal, nu carnea si sangele, era Cel care I-a revelat aceste lucruri (v.17).
          Introdus de Tatal in centrul binecuvantarii, Petru este pus in prezenta Dumnezeului cel viu. In Fiul Omului, Il recunoaste pe Hristosul, obiectul oricarei promisiuni, si de care se leaga toate planurile lui Dumnezeu ; dar acest Hristos este Fiul Dumnezeului cel viu. El nu este doar acest om nascut in lume si despre care Dumnezeu a spus ca este Fiul Sau, zicand :"Tu esti Fiul Meu ; astazi Te-am nascut" ; ci El este Fiul Dumnezeului celui viu ; El are o putere de viata care este proprie doar lui Dumnezeu, si ca toata plinatatea se gaseste in Hristos.
          Oamenii, de care Petru a fost departit pentru a primi aceasta gloriosa revelatie, ignorau in totalitate maretia lui Isus. El nu era pentru ei decat fiul lui Iosif, cel mult unul dintre profeti. Ei se gaseau in fata acestei maretii fara s-o cunoasca, caci trebuia o revelatie din partea Tatalui pentru aceasta. De acum inainte, Petru avea sa-L cunoasca pe Mantuitorul in gloria Sa personala, sursa si centrul oricarei binecuvantari ; de asemenea Simon, fiul lui Iona, este numit fericit de Isus Insusi. Cerul ii este deschis, avand o fericire care nu se poate egala cu nimic (*).

          (*) Vreau sa remarc ca nu este vorba, in aceasta meditatie si in urmatoarele, de maniera in care Petru a inteles lucrurile care i-au fost descoperite, ci de insemnatatea revelatiei care i-a fost facuta. In realitate, Petru si tovarasii sai nu au inteles aceste lucruri decat dupa primirea darului Duhului Sfant.

          Dar Tatal nu putea sa-i reveleze lui Simon gloria personala a Fiului Sau, fara ca Fiul sa-i reveleze ucenicului Sau relatiile acestei glorii cu binecuvantarea individuala si colectiva a celor rascumparati. "Si Eu de asemenea iti spun..". Hristos de asemenea ii spune ce decurge din caracterul Sau de Fiu al Dumnezeului cel viu.
          1- Tu esti Petru ; asa cum Tatal ti-a descoperit Numele Meu,  si Eu il voi face cunoscut pe al tau. Tu ai, individual si oficial, un loc in edificiul care va fi zidit pe aceasta revelatie.
          2- Temelia acestui edificiu fiind cunoscuta de acum ( ea va fi pusa mai tarziu prin declararea Fiului lui Dumnezeu in putere, rod al invierii dintre morti), Domnul spune ca va zidi pe ea aceasta Adunare ; in care ucenicul va fi o piatra vie. "Voi zidi Adunarea Mea". ea trebuie sa fie Adunarea lui Hristos, Lui Ii apartine, si este obiectul interesului si afectiunii Sale. Pentru noi, lucrul este realizat ; Adunarea exista, si noi ii apartinem. 
          Si tu , scump cititor, participi in vreun fel la interesul si sentimentele lui Hristos pentru Adunarea Sa ? Exista, multumim lui Dumnezeu, inimi crestine care bat pentru ea si care, in ciuda ruinei sale, sunt capabile sa inteleaga frumusetea sa, pentru ca ei privesc cu ochii Mantuitorului si apreciaza pretul care L-a dat pentru ea, spunand despre ea, asa cum spunea Duhul altadata despre Israel : "El n-a zarit nelegiuire in Iacov si n-a vazut rautate in Israel".
          Aceasta temelie, un Hristos inviat si inaltat in cer, ii da Biserici un caracter ceresc. Fara indoiala, ea este zidita pe pamant, dar temelia sa este in cer, dincolo de portile hadesului (locuinta mortilor, n.tr.). Acolo se afla ea deja. Puterea mortii, zdrobita de Hristos inviat care tine cheile mortii si ale hadesului, nu poate si nu va putea niciodata sa faca ceva impotriva ei.
          3- In virtutea acestei declaratii, o noua dispensatie s-a deschis aici jos. Israel trebuia sa fie inlocuit prin imparatia cerurilor, in care Petru avea cheile ; el a fost chemat sa introduca pe iudei si pe cei dintre natiuni intr-o noua scena de binecuvantare pe pamant. A luat fiinta in aceasta lume, in virtutea revelatiei despre Fiul Dumnezeului celui viu, un teren pe care marturisesc cei care ii apartin. Petru urma sa fie, dupa cum am vazut in Fapte, instrumentul pentru introducerea in aceasta marturisire binecuvantata. Prin el se exercita, ca sa zicem asa, administarea exterioara si interioara a imparatiei, cheile si puterea de a lega si deslega. Cunoasterea personala a lui Hristos deschide toate cercurile de binecuvantari pentru Simon Petru ; el este asezat in centrul binecuvantari, care este Hristos, pentru a contempla teritoriul nemarginit de care depinde.
          Acesta a fost facut (v.20) pentru toate legaturile lui Israel cu un Mesia pamantesc. Mai tarziu, aceste legaturi vor fi reluate ; dar din acest moment, Domnul descopera ucenicilor o schimbare radicala in ce priveste nadejdea si pozitia lor care, din una pamanteasca, avea sa devina una cereasca.
          Adevaruri glorioase precum cele cuprinse in descoperirea facuta lui Petru. Privilegii pretioase ! Dar iata o noua descoperire neasteptata : aceste privilegii sunt consecinta mortii lui Hristos ; ele ne sunt dat prin ea, si, pentru a le avea, trebuie sa primim crucea : "De atunci, Isus a inceput sa le arate ucenicilor Sai ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa sufere multe de la batrani si de la preotii de seama si de la carturari si sa fie omorat si a treia zi sa invieze" (v.21). Petru nu poate admite ca Hristos avea sa indure o astfel de rusine ; nu putea sa implineasca planurile Sale glorioase fara sa moara ? Ucenicul Il ia pe Invatatorul sau deoparte, si Il mustra, zicand : "Dumnezeu sa se indure de Tine, Doamne! Nicidecum sa nu Ti se intample asa ceva!" Erau, in aceste cuvinte, afectiuni naturale pentru Hristos, dar descoperim ca Petru nu a inteles, si ca aprecia descoperirea pe care a primit-o, dar care nu se poate sa ne apartina cu acest pret. Mai mult, aceste cuvinte denota ca el nu voia o astfel de injosire, nici pentru Hristos care I-a promis astfel de privilegii, nici pentru sine care , impreuna cu cei doisprezece, alcatuiau alaiul lui Mesia.
          Dar daca putem, intr-o oarecare masura, sa distingem motivele naturale ale mustrarii lui Petru pentru Isus, in realitate, un lucru de care nici el insusi nu putea sa-si imagineze, era ca Satan se folosea de el pentru a pune o piatra de poticnire inaintea lui Hristos. Cele mai rele si mai periculoase
instrumente folosite de Satan sunt credinciosii care au adevarul si se bucura, poate, dar care se tem de dispretul si de vrajmasia lumii.
          Indepartarea de cruce, inseamna tagaduirea crestinismului, si aceasta este tendinta inimi noastre naturale. Legatura noastra cu lumea ne fac sa nu realizam aceasta. Lumea ne tolereaza cand incercam sa vorbim despre evenimente viitoare, sau de acele adevaruri care nu ating fondul crestinismului, dar daca vorbim de crucea si sangele lui Hristos, atunci ne dispretuieste. Nu ne place aceasta, caci am vrea sa evitam dispretul, si atunci ne meritam mustrarea severa din partea Domnului.
          Ce umilinta pentru Petru, sa cada de la inaltimea revelatiei la convingerea ca a jucat rolul Vrajmasului fata de Hristos ! El, duhovnicul Fiului Dumnezeului celui viu, el, viitoarea piatra vie a Bisericii, el, imbracat cu autoritatea imparatiei, sa auda spus de Invatatorul care il iubea : "Pleaca inapoia Mea, Satan!"
         Dar de asemenea, ce nebunie sa vina la Fiul Dumnezeului celui viu, pentru a-L mustra si a-I sugera ce ar trebui sa faca ! Ah ! cat de putin se cunostea Petru si cat de putin Il cunostea pe Cel pe care Tatal a vrut sa il descopere.
          Toata aceasta relatare ne dezvaluie ceea ce este carnea in cel credincios, vazuta in zilele ei cele mai bune, si cu intentiile cele mai bune. Ea se retrage dinaintea dispretului, a jignirii lui Hristos, si atunci Satan poate sa se identifice cu ea. Dupa ce a fost adus in prezenta Dumnezeului celui viu, Petru invata ca gandurile sale naturale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor. Acest cuvant spune tot : lucrurile oamenilor sunt cele pe care Satan le tine cu mana tare. Oamenii si Satan sunt in totalitate de acord !              
               

          

             

miercuri, 21 ianuarie 2015



                                                                  Simon Petru
                                                                   - I -
                              

           Henri Rossier


          Introducere

          Istoria lui Simon Petru este deosebit de instructiva. Fiecare crestin poate sa-si recunoasca principalele trasaturi ale istoriei sale, de la primi pasi care i-a facut de la cunoasterea lui Hristos, pana la starea, din nefericire atat de rar atinsa sau mentinuta, in care Duhul Sfant actioneaza fara piedici si desfasoara in noi puterea Sa. Intre aceste doua limite, se deruleaza intreaga lucrare a harului care ne face sa patrundem in cunoasterea lui Hristos si a privilegiilor crestine. De asemenea, ne confruntam cu zdrobirea necesara a sufletului, pentru ca, cel credincios, dupa ce a pierdut orice incredere in sine, sa poata in final realiza privilegiile sale si sa-L urmeze pe Domnul, pe drumul pe care Il traseaza.
          Istoria lui Petru se imparte in mod natural in doua parti pe care le gasim in Cuvantul lui Dumnezeu. Evangheliile o prezinta pe prima, iar cealalta o gasim in Fapte si in epistole. Prima parte se refera la adevarurile despre care vrem sa vorbim ; a doua, de care ne vom ocupa mai tarziu daca Dumnezeu va ingadui, este plina, nu fara piedici din partea omului, de activitatea Duhului Sfant in lucrarea lui Petru, si a puterii divine care l-a sustinut, ca martor al lui Hristos, in mijlocul greutatilor si al luptelor.


          1 - "Sunt un om pacatos" - Luca 5:1-11

          Maniera in care Petru intra in relatie cu Domnul, in Evanghelia dupa Luca, este demna de remarcat (*). Soacra lui Simon (cap.4:38-39) era cuprinsa de febra puternica care o facea incapabila de orice activitate. Isus a vindecat-o si a facut-o potrivita pentru slujire. Asa se intampla, in multe situatii, cand un suflet se intalneste pentru prima data cu Hristos ; sufletul intra in contact cu El prin binecuvantari pe care le raspandeste fata de altii. La momentul potrivit, cand El se reveleaza inimii noastre, vom descoperi ca El nu ne este cu totul strain. Domnul foloseste aceasta cunoastere pregatitoare pentru a scurta lucrarea prin care constiinta noastra este deschisa la sentimentul fata de pacat, si inima noastra la cel fata de har. In Evanghelia noastra, Simon Petru, L-a cunoscut deci pe Isus pentru ca L-a vazut la lucru in casa lui.

          (*) Am omis intentionat relatarile interesante care ni le poate da momentul primei intalniri a lui Petru cu Domnul in celelalte evanghelii. In Evanghelia dupa Ioan (1:42,43), de exemplu, Petru Il cunoaste pentru ca I-a fost prezentat de fratele sau Andrei, care deja gasise in El pe Hristosul.

          In ce priveste preocuparea sa, fiul lui Iona era pescar ; el avea unelte necesare pentru pescuit, o barca si plase. Petru s-a folosit de acestea pentru a obtine ceea ce dorea si a lucrat toata noapte in acest scop, dar fara niciun rezultat. Asa si omul natural se foloseste de capacitatile si de mijloacele puse la dispozitia sa, pentru a ajunge la ceva care sa umple si sa satisfaca inima sa ; dar in zadar, plasa ramane goala. Munca sa nu aduce nimic care sa raspunda la profundele nevoi ale sufletului sau. Noaptea se scurge si apare ziua cand pescuitul, lucrare in cautarea fericirii, nu va mai fi nicidecum posibil.
          Neprinzand nimic, Simon si tovarasii sai au parasit barcile si isi spalau plasele. Ei le curatau, caci nu aveau in ele decat namolul de pe fundul marii, si dupa aceasta aveau sa inceapa iarasi pescuitul. Nu este la fel si cu omul in aceasta lume ? In fiecare zi isi reinoieste eforturile sale pentru a nu ajunge niciodata la scopul dupa care suspina.
          Dar, cand neputinta omului este scoasa in evidenta, Isus intra in scena, ocupandu-Se cu totul de altceva decat de Petru. Invata multimile, dar, in mijlocul lucrarii Sale, inima Sa este cu Simon si nu-l pierde din vedere. "Si, intrand intr-una din corabii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la mal". L-a despartit putin, impreuna cu El, de multime. Astfel, Petru a auzit in intregime discursul Domnului. Mai inainte, Isus nu Ii era strain ; acum, el aude cuvantul Sau, si pozitia sa de izolare impreuna cu El il face sa fie atent. Totusi, nu retine, se pare (v.5), din acest cuvant decat convingerea cu privire la autoritatea Sa.
          Atunci Domnul se ocupa in mod special de el. "Departeaz-o la adanc si coborati-va plasele pentru pescuire". Petru a facut aceasta toata noaptea, dar pana acum era prin vointa omului, acum aceasta era prin cuvantul Domnului. Petru crede acest cuvant si se supune. Acesta este primul rezultat al Cuvantului lui Dumnezeu. El produce credinta ; aceasta accepta autoritatea Sa si Il asculta. Domnul a vorbit ; aceasta este suficient pentru credinta.
          Dar Isus ii va vorbi lui Petru de o maniera mult mai puternica. Ii va arata in prezenta cui se gaseste, si va atinge astfel constiinta sa. El, Creatorul, care porunceste oricarui lucru, a adunat in plina zi pestii, acolo unde noaptea nu a gasit niciunul, si a umplut plasele lui Petru. Le-a umplut de binecuvantari pe care vasele omenesti sunt incapabile sa le cuprinda fara sa se rupa, si care depasesc nevoile ucenicului. Tovarasii sai venind cu o a doua barca ; ele se afundau, asa sunt bogatiile date de Domnul gloriei.
          Petru vede (v. 8) aceasta binecuvantare, dar ea il aseaza pentru prima data, asa cum era, in prezenta Celui care era sursa acestei binecuvantari, si care, o si administra. Astfel, nu doar cuvantul lui Isus l-a atins, ci Isus Insusi si gloria persoanei Sale. Un fenomen s-a petrecut in sufletul sau : Binecuvantarea nu i-a produs bucurie, ci i-a adus convingerea despre pacat si spaima, pentru ca ea l-a asezat in prezenta Domnului gloriei. Pe de alta parte, sentimentul starii sale, dandu-i certitudinea inspaimantatoare ca Domnul trebuie sa-l respinga, s-a aruncat la picioarele lui Isus, ca singura sa salvare.
          La fel, Ps. 130:1-4, ne arata sufletul care apeleaza la ajutorul Celui pe care L- a desconsiderat. Daca El ar lua aminte la nelegiuiri, nu ar mai fi nici o nadejde ; sufletul este pierdut, daca problema pacatelor  n-ar fi rezolvata. Dar Dumnezeul desconsiderat iarta : Dumnezeu este cunoscut in dragostea Sa ! Cunostinta binecuvantata pentru pacatosul care isi cunoaste adevarata stare, judecata care i se cuvine, si sfintenia lui Dumnezeu ! "Doamne, pleaca de la mine, pentru ca sunt un om pacatos". Petru se vede pacatos si nevrednic de prezenta lui Dumnezeu ; tremura inaintea sfinteniei si a dreptatii Sale. Nu stie inca decat de o maniera aproape instinctiva ce este harul, el ignora ca Dumnezeu poate sa ramana drept indreptatind pe cel care este din credinta in Isus ; dar el este la picioarele Sale, nu fuge, pentru ca, daca mai exista vreo nadejde, aceasta era acolo.
          Atat timp cat se ocupa sa spele plasele, el nu-L cunostea nici pe Dumnezeu, nici pe sine. Acum el Il cunoaste si pe unul si pe altul. Un lucru remarcabil, el nu condamna ce a facut, ci ceea ce el este. Multe suflete recunosc ca trebuie sa se pocaiasca de faptele lor vinovate, si le condamna, dar nu au ajuns sa vada sursa acestor fapte. Mai presus de pacate se afla "un om pacatos". Sentimentul prezentei lui Dumnezeu ne deschide ochii, ne arata ceea ce suntem, si ne face sa vedem ca nu exista niciun refugiu decat la Cel care ar putea sa ne condamne.
          "Teama l-a cuprins" ; dar Domnul nu lasa niciodata ca teama sa ramana in prezenta Sa ; El vorbeste si alunga teama, pentru ca El este Domnul harului. El lasa sa ramana restul ; nu micsoreaza cu nimic efectele lucrarii produse in suflet, dar indeparteaza teama. "Pleaca ?" Nu, Domnul nu va pleaca niciodata ; El zice : "Nu te teme; de acum incolo vei fi pescar de oameni". Daca nu te intalneam sa te salvez, nu as fi putut sa salvez pe altii prin tine. El il face pe Simon Petru mai mult decat fericit, ii da o noua binecuvantare ; ii promite o slujba. In loc sa ramana un pacatos, Petru devine un slujitor, in stare sa paraseasca tot pentru a-L urma pe Isus.
          

luni, 19 ianuarie 2015




                                               Pasteti turma lui Dumnezeu
                                                                  1 Petru 5:1-4

                                        Incurajari si indemnuri pentru pastori


          Bremicker E.A.


          Prima epistola a lui Petru, capitolul 5, versetele de la 1 la 4 ne ofera indicatii pretioase pentru toti cei care se simt chemati la o slujire pastorala fata de copiii lui Dumnezeu. Petru, care a primit el insusi o astfel de slujba din partea Domnului, prezinta aici, calauzit de Duhul lui Dumnezeu, propriile sale experiente. Ele ne indeamna sa nu abandonam slujirea noastra fata de fratii si surorile noastre in credinta. Daca Petru se adreseaza mai intai batranilor pentru ai indemna, putem sa desprindem principii general valabile pentru toti slujitorii Domnului.
          Sa luam aminte la urmatoarele cinci puncte :


          1 - Incurajare in slujirea pastorala

          Orice slujire fata de fratii si surorile noastre trebuie sa-si gaseasca mobilul in dorinta inimilor noastre. Dumnezeu nu forteaza pe nimeni la slujire, dar El doreste sa implinim slujirea cu multumire fata de El. A urmari un castig sau un duh de intaietate sunt tendinte carnale care pot afecta slujirea. Si Dumnezeu ii califica pe cei care slujesc cu bucurie.


          2 - Siguranta in slujirea pastorala

          Dumnezeu ne da o certitudine fericita atunci cand implinim o slujire pastorala fata de altii. Este vorba despre turma Sa, "turma lui Dumnezeu". Ocupandu-ne cu greselile si slabiciunile fratilor si surorilor, suntem in pericol sa ne descurajam. dar Dumnezeu nu vrea sa indrepte privirile noastre spre aceste slabiciuni, ci spre minunatul fapt ca acestea sunt oile Sale pe care El le-a castigat. Nu este vorba de turma noastra, ci de turma lui Dumnezeu.


          3 - Sfera slujirii pastorale

          Apostolul Petru indeama pe batrani : "Pastoriti turma lui Dumnezeu care este intre voi". Slujirea pastorala incepe totdeauna in teritoriul cel mai apropiat : cel al propriei familii. Apoi se intinde la credinciosii din localitatea unde locuim. Dumnezeu incredinteaza fiecaruia sfera sa, si unora chiar a incredintat o slujire dincolo de campul sau. Sa fim deci atenti la a recunoste propria noastra sfera de activitate, de a fi credinciosi si a nu depasi aceasta.


          4 - Adevarata stare de inima in slujirea pastorala

          Ea ne este prezentata prin aceste cuvinte : "fiind modele pentru turma". Daca nu suntem dispusi sa-L urmam noi insine in smerenie pe bunul Pastor, slujirea noastra nu va fi primita. Nu putem astepta si cere de la altii ceea ce noi insine nu vrem sa practicam. Deci exemplu este prima importanta.


          5 - Rasplata slujirii pastorale

          Dumnezeu va rasplati tot ce este facut din dragoste pentru El. Slujitorului credincios ii este pastrata "cununa care nu se vestejeste a gloriei". Ea va fi data atunci cand Domnul Isus, infatisat aici ca "Mai- marele Pastor", va fi aratat, atunci cand va veni pe acest pamant. Rasplatirea nu trebuie sa fie adevaratul motiv pentru slujire ; ea este totusi o stimulare data de Dumnezeu, astfel incat sa nu obosim in slujirea pentru El. 
          Mai presus de toate, avem privilegiul de a-L avea totdeauna inaintea noastra pe divinul si desavarsitul model, Domnul Isus. Doar El poate fi desemnat ca bunul Pastor. Ce har sa-L recunoastem si sa fim in slujba Sa !
           


          
aze