temelia si adevarul

                                                                     Simon Petru

                                                              - II -

          Henri Rossier

       2 - Petru mergand la Isus pe ape - Mat.14:22-33

          Isus venea dupa ce saturase cu paine saracii lui Israel, potrivit profetiei din Ps.132:15, implinindu-Si rolul Sau de Mesia in mijlocul unui popor care nu L-a primit. Dupa ce le-a facut bine, El a dat drumul multimi, despartindu-se in imagine de Israel pe care l-a parasit pentru un timp. S-a facut seara ; Domnul S-a suit singur pe munte deoparte ca sa se roage. Venise noaptea pentru cei doisprezece, pe care Isus i-a obligat sa urce in corabie. El incheiase relatiile Sale cu poporul, dar avea pentru El o ramasita care naviga spre celalalt tarm. Ucenici erau plini de teama, singuri in timpul acestor ceasuri intunecate, pe o mare batuta de furtuna, cand, la a patra straja din noapte, spre ora trei dimineata, Domnul a pornit spre ei. Venirea Sa este semnalul reluarii relatiilor Sale cu cei pe care ii va numi din nou poporul Sau. Vine la ei pe o mare agitata, in mijlocul dificultatilor care nu inseamna nimic pentru picioarele Sale divine, dar care va fi drumul lor pentru a-L cunoaste. Astfel, El se va folosi de "necazul lui Iacov". Scena miscatoare, si din care noi, crestinii, putem sa invatam o lectie morala, dar care nu ne priveste intr-un mod personal, pentru ca este o scena intre Isus si Petru.

          Primul act al lui Petru a fost sa se arunce la picioarele lui Isus, recunoscandu-si starea de pacatos, al doilea este de a umbla sa vina inaintea Lui. Nu vom insista prea mult asupra acestui aspect (*). Ceea ce trebuie sa urmeze convertirii, este umblarea noastra de a veni inaintea Mantuitorului. Aceasta precede slujirea. Petru ne avand inca decat promisiunea de a fi pescar de oameni, era atras sa mearga inaintea Lui. El isi indreapta privirea aici spre Cel care a venit din varful muntelui, si aceasta nu este decat inceputul glorioselor revelatii pe care el le va primi despre persoana lui Hristos. Scump cititor, ai iesit tu in intampinarea Sa ? Daca nu ai facut-o de la inceput, dupa convertire, nu ai depasit inca cunoasterea mantuirii, caci nu poti pretinde a-L cunoaste mai profund pe Hristos, asa cum Petru a primit mai tarziu, daca, mai intai, Domnul venit din cer nu a devenit obiectul tau si nu te-a umplut cu dorinta sa vii la El.

          (*) Nu facem aici decat o aplicatie individuala din acest pasaj, care ne prezinta de fapt, pentru a completa imaginea atat de intinsa din cap. 14, pozitia Bisericii, iesita din iudaism, pentru a merge sa-L intalneasca pe Hristos, prin credinta in cuvantul Sau si privirea atintita spre El, acolo unde, in aparenta, nu se afla nici o cale.

          In primul moment, aceasta cunoastere este mica pentru Petru : "Doamne, daca esti Tu", zice el. Dar aceasta ii este suficient pentru a pleca ; pentru el, totul depinde de identitatea acestei persoane, si, daca este El, cuvantul Sau este de ajuns pentru Petru sa paraseasca corabia : "porunceste-mi sa vin la Tine pe ape". Era un lucru grav ca sa parasesca locul de aparenta siguranta, pentru a merge acolo unde nu era nici o cale, dar, am spus, cuvantul lui Hristos ii era de ajuns. Ii stia bine puterea. La cuvantul Sau, el a coborat plasa ; la cuvantul Sau, el a plecat. Cuvantul Sau era de ajuns ca sa-l faca sa mearga pe ape, asa cum era de ajuns pentru el sa-L cunoasca pe Mantuitorul. 

          "Porunceste-mi sa vin la Tine". Cerand un astfel de har, Petru nu avea in gand sa incerce o experienta, nici de a-si arata abilitatea de a depasi obstacole ; ceea ce el vrea, era sa vina la El. Hristos l-a atras. Pentru moment, nu s-a gandit la vant, nici la valuri, caci daca inima naturala nu cunoaste calea care duce la Hristos, credinta gaseste o cale in dificultatile de tot felul, in noapte si in furtuna, pentru a se apropia de Domnul. Ea paraseste corabia, singurul adapost aparent, pe care nu-l considera un loc de siguranta, si, dupa o expresie remarcabila a unui filozof antic, ea "se imbarca pe un cuvant divin", pentru a ajunge la Isus, a carui prezenta inseamna mai mult pentru ea decat a ajunge pe celalalt tarm.

          Din nefericire ! a inceput bine ; credinta si dragostea dintai, simplitatea unei inimi plina de un obiect ne sustine, apoi privirea se indreapta in alta parte. Satan a cautat sa-i tulbure pe ucenici, facandu-i sa le fie teama de Isus (v.26) ; dar ei au auzit imediat din gura Lui ca nu trebuie sa se teama. Atunci vrajmasul il inspaimanta pe Petru prin dificultati. Ce nebunie sa-l ascultam ! Nu duc dificultatile la Hristos ? Sarmani necredinciosi ce suntem ! In incercari, ca si in nevoi, singurul lucru pe care nu trebuie sa-l pierdem din vedere, puterea divina, este singurul lucru pe care il uitam ! In imprejurarea precedenta, la v.17, ucenicii nu au uitat sa conteze pe  painile si pestii lor, nici pe resursele din sate, dar nu au contat deloc pe prezenta Domnului ; la fel si Petru, dupa ce a plecat, a inceput sa se gandeasca la puterea vantului si incercand sa se intoarca cu fortele sale, si uitand ca are inaintea lui o putere de atractie mult mai mare ca a polului unui magnet, pentru al aduce la Isus ; atunci a inceput sa se afunde.

          Cine nu a fost in situatia sa se afunde ca si Petru ? Biserica, oamenii in mod personal nu au avut ei aceeasi soarta ? Dar un strigat a iesit din gura ucenicului : "Doamne, scapa-ma!" nu "Pleaca de la mine", ci contrariul, caci Mantuitorul este cunoscut de credincios ; stie ca El poate salva. Petru a strigat dupa ajutor in momentul cand era gata sa ajunga la tinta ; Isus intinde doar mana pentru al aduce la El. Un minut de credinta in plus, si ucenicul nu s-ar fi afundat ! Nu ne indoim si noi adesea ? Ne este ingaduit sa ne indoim de multe lucruri, dar niciodata de Hristos. Sa avem incredere in Cel care ne poate salva pana la capat, caci furtuna nu se va linisti decat atunci cand Domnul si ai Sai vor fi pentru totdeauna reuniti.

 

          3 - Cunoasterea personala a lui Hristos - Mat.16:13-23

          Petru a invatat sa-L cunoasca pe Domnul ca Cel care raspunde la nevoile sale : Mantuitor cu privire la pacatele sale, si Salvator in ce priveste slabiciunea sa. Acum, ucenicul va fi introdus intr-o cunoastere mult mai profunda si mult mai minunata. Invata ceea ce Domnul este in Sine Insusi.

          Totdeauna este la fel : credinciosul inainteaza pas cu pas in cunoasterea lui Hristos. Totusi, nu datorita credinciosiei lui Petru i-a fost data aceasta noua binecuvantare ; ea i-a fost oferita prin credinciosia lui Dumnezeu, care l-a despartit de oameni pentru ai da o astfel de revelatie. Tatal, nu carnea si sangele, era Cel care I-a revelat aceste lucruri (v.17).

          Introdus de Tatal in centrul binecuvantarii, Petru este pus in prezenta Dumnezeului cel viu. In Fiul Omului, Il recunoaste pe Hristosul, obiectul oricarei promisiuni, si de care se leaga toate planurile lui Dumnezeu ; dar acest Hristos este Fiul Dumnezeului cel viu. El nu este doar acest om nascut in lume si despre care Dumnezeu a spus ca este Fiul Sau, zicand :"Tu esti Fiul Meu ; astazi Te-am nascut" ; ci El este Fiul Dumnezeului celui viu ; El are o putere de viata care este proprie doar lui Dumnezeu, si ca toata plinatatea se gaseste in Hristos.

          Oamenii, de care Petru a fost departit pentru a primi aceasta gloriosa revelatie, ignorau in totalitate maretia lui Isus. El nu era pentru ei decat fiul lui Iosif, cel mult unul dintre profeti. Ei se gaseau in fata acestei maretii fara s-o cunoasca, caci trebuia o revelatie din partea Tatalui pentru aceasta. De acum inainte, Petru avea sa-L cunoasca pe Mantuitorul in gloria Sa personala, sursa si centrul oricarei binecuvantari ; de asemenea Simon, fiul lui Iona, este numit fericit de Isus Insusi. Cerul ii este deschis, avand o fericire care nu se poate egala cu nimic (*).

          (*) Vreau sa remarc ca nu este vorba, in aceasta meditatie si in urmatoarele, de maniera in care Petru a inteles lucrurile care i-au fost descoperite, ci de insemnatatea revelatiei care i-a fost facuta. In realitate, Petru si tovarasii sai nu au inteles aceste lucruri decat dupa primirea darului Duhului Sfant.

          Dar Tatal nu putea sa-i reveleze lui Simon gloria personala a Fiului Sau, fara ca Fiul sa-i reveleze ucenicului Sau relatiile acestei glorii cu binecuvantarea individuala si colectiva a celor rascumparati. "Si Eu de asemenea iti spun..". Hristos de asemenea ii spune ce decurge din caracterul Sau de Fiu al Dumnezeului cel viu.

          1- Tu esti Petru ; asa cum Tatal ti-a descoperit Numele Meu,  si Eu il voi face cunoscut pe al tau. Tu ai, individual si oficial, un loc in edificiul care va fi zidit pe aceasta revelatie.

          2- Temelia acestui edificiu fiind cunoscuta de acum ( ea va fi pusa mai tarziu prin declararea Fiului lui Dumnezeu in putere, rod al invierii dintre morti), Domnul spune ca va zidi pe ea aceasta Adunare ; in care ucenicul va fi o piatra vie. "Voi zidi Adunarea Mea". ea trebuie sa fie Adunarea lui Hristos, Lui Ii apartine, si este obiectul interesului si afectiunii Sale. Pentru noi, lucrul este realizat ; Adunarea exista, si noi ii apartinem. 

          Si tu , scump cititor, participi in vreun fel la interesul si sentimentele lui Hristos pentru Adunarea Sa ? Exista, multumim lui Dumnezeu, inimi crestine care bat pentru ea si care, in ciuda ruinei sale, sunt capabile sa inteleaga frumusetea sa, pentru ca ei privesc cu ochii Mantuitorului si apreciaza pretul care L-a dat pentru ea, spunand despre ea, asa cum spunea Duhul altadata despre Israel : "El n-a zarit nelegiuire in Iacov si n-a vazut rautate in Israel".

          Aceasta temelie, un Hristos inviat si inaltat in cer, ii da Biserici un caracter ceresc. Fara indoiala, ea este zidita pe pamant, dar temelia sa este in cer, dincolo de portile hadesului (locuinta mortilor, n.tr.). Acolo se afla ea deja. Puterea mortii, zdrobita de Hristos inviat care tine cheile mortii si ale hadesului, nu poate si nu va putea niciodata sa faca ceva impotriva ei.

          3- In virtutea acestei declaratii, o noua dispensatie s-a deschis aici jos. Israel trebuia sa fie inlocuit prin imparatia cerurilor, in care Petru avea cheile ; el a fost chemat sa introduca pe iudei si pe cei dintre natiuni intr-o noua scena de binecuvantare pe pamant. A luat fiinta in aceasta lume, in virtutea revelatiei despre Fiul Dumnezeului celui viu, un teren pe care marturisesc cei care ii apartin. Petru urma sa fie, dupa cum am vazut in Fapte, instrumentul pentru introducerea in aceasta marturisire binecuvantata. Prin el se exercita, ca sa zicem asa, administarea exterioara si interioara a imparatiei, cheile si puterea de a lega si deslega. Cunoasterea personala a lui Hristos deschide toate cercurile de binecuvantari pentru Simon Petru ; el este asezat in centrul binecuvantari, care este Hristos, pentru a contempla teritoriul nemarginit de care depinde.

          Acesta a fost facut (v.20) pentru toate legaturile lui Israel cu un Mesia pamantesc. Mai tarziu, aceste legaturi vor fi reluate ; dar din acest moment, Domnul descopera ucenicilor o schimbare radicala in ce priveste nadejdea si pozitia lor care, din una pamanteasca, avea sa devina una cereasca.

          Adevaruri glorioase precum cele cuprinse in descoperirea facuta lui Petru. Privilegii pretioase ! Dar iata o noua descoperire neasteptata : aceste privilegii sunt consecinta mortii lui Hristos ; ele ne sunt dat prin ea, si, pentru a le avea, trebuie sa primim crucea : "De atunci, Isus a inceput sa le arate ucenicilor Sai ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa sufere multe de la batrani si de la preotii de seama si de la carturari si sa fie omorat si a treia zi sa invieze" (v.21). Petru nu poate admite ca Hristos avea sa indure o astfel de rusine ; nu putea sa implineasca planurile Sale glorioase fara sa moara ? Ucenicul Il ia pe Invatatorul sau deoparte, si Il mustra, zicand : "Dumnezeu sa se indure de Tine, Doamne! Nicidecum sa nu Ti se intample asa ceva!" Erau, in aceste cuvinte, afectiuni naturale pentru Hristos, dar descoperim ca Petru nu a inteles, si ca aprecia descoperirea pe care a primit-o, dar care nu se poate sa ne apartina cu acest pret. Mai mult, aceste cuvinte denota ca el nu voia o astfel de injosire, nici pentru Hristos care I-a promis astfel de privilegii, nici pentru sine care , impreuna cu cei doisprezece, alcatuiau alaiul lui Mesia.

          Dar daca putem, intr-o oarecare masura, sa distingem motivele naturale ale mustrarii lui Petru pentru Isus, in realitate, un lucru de care nici el insusi nu putea sa-si imagineze, era ca Satan se folosea de el pentru a pune o piatra de poticnire inaintea lui Hristos. Cele mai rele si mai periculoase

instrumente folosite de Satan sunt credinciosii care au adevarul si se bucura, poate, dar care se tem de dispretul si de vrajmasia lumii.

          Indepartarea de cruce, inseamna tagaduirea crestinismului, si aceasta este tendinta inimi noastre naturale. Legatura noastra cu lumea ne fac sa nu realizam aceasta. Lumea ne tolereaza cand incercam sa vorbim despre evenimente viitoare, sau de acele adevaruri care nu ating fondul crestinismului, dar daca vorbim de crucea si sangele lui Hristos, atunci ne dispretuieste. Nu ne place aceasta, caci am vrea sa evitam dispretul, si atunci ne meritam mustrarea severa din partea Domnului.

          Ce umilinta pentru Petru, sa cada de la inaltimea revelatiei la convingerea ca a jucat rolul Vrajmasului fata de Hristos ! El, duhovnicul Fiului Dumnezeului celui viu, el, viitoarea piatra vie a Bisericii, el, imbracat cu autoritatea imparatiei, sa auda spus de Invatatorul care il iubea : "Pleaca inapoia Mea, Satan!"

         Dar de asemenea, ce nebunie sa vina la Fiul Dumnezeului celui viu, pentru a-L mustra si a-I sugera ce ar trebui sa faca ! Ah ! cat de putin se cunostea Petru si cat de putin Il cunostea pe Cel pe care Tatal a vrut sa il descopere.

          Toata aceasta relatare ne dezvaluie ceea ce este carnea in cel credincios, vazuta in zilele ei cele mai bune, si cu intentiile cele mai bune. Ea se retrage dinaintea dispretului, a jignirii lui Hristos, si atunci Satan poate sa se identifice cu ea. Dupa ce a fost adus in prezenta Dumnezeului celui viu, Petru invata ca gandurile sale naturale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor. Acest cuvant spune tot : lucrurile oamenilor sunt cele pe care Satan le tine cu mana tare. Oamenii si Satan sunt in totalitate de acord !