temelia si adevarul

                                                                 Simon Petru

                                                                  - V -

          Henri Rossier

          8 - Preotia si comuniunea - Ioan 13

          Scena cinei descopera lui Petru un nou aspect din caracterul lui Hristos si al lucrarii Sale, preotia Sa in relatie cu comuniunea. Pe muntele cel sfant, ucenicul a fost introdus deja chiar in locul comuniunii, si L-a auzit pe Tatal exprimandu-Si placerea Sa care se gasea in Fiul Sau, dar Petru avea sa invete ceea ce ii era necesar pentru a avea aceasta comuniune, pentru a o mentine, sau pentru a reintra in ea daca a pierdut-o. Noi putem, ca si ucenicul in cap. 17 din Evanghelia dupa Matei, sa ne bucuram intr-o oarecare masura de relatia noastra cu Dumnezeu, fara ca sa avem o comuniune reala cu El. Comuniunea, inseamna a avea un gand comun cu Tatal si cu Fiul. Domnul il exprima in capitolul nostru, cand ii spune lui Petru : "Daca nu te spal Eu, nu ai parte cu Mine" (v.8). Avem noi, fara nici o rezerva,  parte cu Hristos in aprecierile, gandurile si afectiunile Sale ? Avem noi, impreuna cu Dumnezeu, aceeasi judecata fata de om , lume si pacat ; aceeasi gandire despre lucrarea lui Hristos si valoarea sangelui Sau ; avem noi aceleasi afectiuni pe care le are Fiul pentru Tatal, pe care le are Tatal pentru Fiul ; o bucurie comuna cu Dumnezeu despre perfectiunea lui Hristos, o gandire comuna cu Fiul despre Tatal pentru a-L glorifica, a-I face placere, a face voia Sa, a ne increde in El, a ne bucura deplin de prezenta Sa ?

          Din nefericire ! cand este sa realizam aceste lucruri, suntem fortati sa recunoastem ca aceasta comuniune, abia o cunoastem ! In adevar, clipele cand ne bucuram de comuniunea divina sunt coplesite de multimea preocuparilor vietii noastre crestine. Si totusi, nimic nu ne impiedica sa le avem permanent, caci avem viata eterna care ne introduce in aceasta comuniune (1 Ioan 1). Dar daca comuniunea ne este atat de putin familiara, sa nu fim multumiti de masura noastra si, pe de alta parte, sa nu ne descurajam. Dumnezeu a prevazut pentru intreaga noastra neputinta si pentru totala noastra slabiciunea, preotia lui Hristos.

          Aceasta preotie are la baza dragostea, aratata odata, dar nu epuizata la cruce, caci ea ramane si va ramane aceeasi pana la capat : "Isus, iubindu-i pe ai Sai, care erau in lume, i-a iubit pana la capat" (Ioan 13:1). Nu a fost suficient pentru Domnul sa ne mantuiasca doar ; dragostea Sa vrea sa ne mantuiasca pana la capat, si aceasta este maniera in care lucreaza El ca preot. El are "o preotie care nu se transmite. De aceea si poate sa mantuiasca pana la desavarsire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El" (Evrei 7:24-25). Nimic nu poate opri sau chiar impiedica aceasta slujba preoteasca in favoarea alor Sai. Chiar in momentul tradarii lui Iuda (13:2), El se incinge pentru a spala picioarele ucenicilor Sai. Stapanirea peste toate lucrurile, propria Sa demnitate ca venind de la Dumnezeu si mergand la Dumnezeu, nu L-au indepartat de aceasta pozitie de slujire ; din contra, se foloseste de toata puterea Sa pentru a o pune, in umilinta, in slujirea preaiubitilor Sai (v.3). Astfel este dragostea manifestata in preotie.

          Preotia lui Hristos are o multime de functii. Fara a vorbi de necesitatea de a face ispasire (Evrei 2:17), o vedem exercitata in ajutorul celor care sunt ispititi (Evrei 2:18), si pentru a ne incuraja sa ne apropiem de tronul de har (Evrei 4:16). O vedem la lucru pentru ca noi sa putem avea comuniune cu Domnul acolo unde El este acum (Ioan 13), si in final, pentru a reface aceasta comuniune cand prin pacat am pierdut-o ( 1Ioan 2:1). In lucrarea sa pentru noi, aceasra preotie are doua fete, una indreptata spre Dumnezeu, si una spre noi. El este inaintea lui Dumnezeu pentru noi, Mijlocitorul nostru ; ne aduce ajutor din partea Sa.

          Din punctul de vedere al comuniunii, gasim in capitolul nostru mana de ajutor a preotiei. Atunci cand Isus ii spune mai tarziu lui Petru : "Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca sa nu slabeasca credinta ta" (Luca 22:32), este exercitarea preotiei inaintea lui Dumnezeu pentru restaurarea ucenicului Sau. Aici, Il vedem pe Domnul care ne pune in legatura cu Cuvantul (apa curatitoare), pe care il aplica El Insusi constiintei si umblarii noastre, pentru a putea avea parte acum - nu in viitor - cu El : "daca nu te spal Eu, nu ai parte cu Mine". Este ceea ce vedem atat de bine infatisat in imaginea vitelei rosii la cap.19 din Numeri.

          Dar, despre aceasta preotie a lui Hristos care i se infatiasa astfel, Petru nu intelegea nimic inca si nu putea sa intre acolo unde voia sa-l duca aceasta. Pentru aceasta, doua lucruri pe care nu le intelegea, sunt exprimate in aceste doua cuvinte ; "Ce fac Eu, tu nu stii acum, dar vei intelege dupa acestea" (v.7) ; si "Unde Ma duc Eu, tu nu Ma poti urma acum, dar mai tarziu ma vei urma" (v.36). Aceste doua lucruri sunt cunostinta si puterea.

          Petru avea o reala afectiune pentru Domnul, dar aceasta afectiune nu putea sa-l scape de caderea cea mai grava. Ii lipsea un lucru esential : cunostinta, care putem constata pana aici, ca era absenta in faptele cele mai deosebite din viata sa. Cand el zice (Matei 16:22) : "Dumnezeu sa se indure de Tine, Doamne! Nicidecum sa nu Ti se intample asa ceva" afectiunea sa era cea care vorbea astfel, si totusi, chiar in acel moment, Petru era un Satan care, necunoscand inima lui Hristos, indraznea sa gandeasca ca Dumnezeul dragostei admitea sa fie egoist. Atunci cand, pe munte, el zice : "Sa facem trei corturi, unul pentru Tine, unul pentru Moise, si unul pentru Ilie", era de asemenea, afectiunea pentru Isus, dar cunoasterea gloriei Acestei persoane ii lipsea total, chiar daca ea s-a manifestat inaintea sa. El punea harul divin pe acelasi nivel cu "legea venita prin Moise" pentru a condamna, si cu profetii care anuntau judecata. In scena didrahmelor, acel "da" al lui Petru la intrebarea : "Invatatorul vostru nu plateste ?" de asemenea, denota afectiune pentru Invatatorul sau, gandind ca Il onoreaza inaintea compatriotilor sai, dar fara nici o cunostinta despre demnitatea Celui care era Dumneze, Creatorul, Domnul templului, Fiul Imparatului de pe tron. Intr-un fel, cunostinta precede afectiunea, caci in fond, ea nu este altceva decat intelegerea prin Duhul Sfant a lucrarii, dragostei si persoanei lui Hristos ; de asemenea ea le urmeaza, caci afectiunea pentru Hristos este cel mai bun mijloc de a-L cunoaste mai bine. In capitolul de care ne ocupam, aceste cuvinte ale lui Petru ; "Doamne, Tu sa-mi speli mie picioarele ?" arata din nou afectuinea sa, impreuna cu sentimentul demnitatii lui Hristos, dar de asemenea, in necunostinta de preotia Mantuitorului, si de o dragoste care isi gaseste satisfactia sa in devotamentul slujirii. Apoi, cand Domnul ii spune ; "Daca nu te spal Eu, nu ai parte cu Mine" el Ii cere sa-i spele nu doar picioarele, ci si mainile si capul. Cu siguranta, era afectiunea pentru Hristos, pentru ca el aprecia ca un lucru pretios sa aiba parte cu El ; dar aceasta afectiune era insotita de o ignoranta totala fata de lucrarea care a fost deja implinita prin curatirea odata pentru totdeauna (*).

          (*) Am spus "implinita", pentru ca, de la acest cap. 13 si pana la cap. 17, Domnul ni se infatiseaza ca fiind dincolo de cruce, ceasul Sau sosise, pentru a merge din lume la Tatal.

          In aceasta cunoastere a lucrarii si a dragostei lui Hristos se gaseste taina oricarei relatii cu fratii nostri. Asa cum i-a iubit Domnul, trebuia ca si ucenicii sa se iubeasca unii pe altii (v.34) ; asa cu El le-a spalat picioarele, asa si ei trebuiau sa-si spele picioarele unii altora (v.14). In aceasta privinta, remarcam in treacat ca, atunci cand noi insine avem nevoie de preotie pentru restaurare, nu este momentul exercitarii acestei spalari fata de fratii nostri. Pentru a face stropirea cu apa de curatire peste cineva care a fost intinat prin atingere de un mort, trebuia sa fie cineva curat care nu era intinat (Num.19). Daca nu suntem atenti in umblarea noastra, pierdem, impreuna cu comuniunea care este rezultatul aceste umblari, marele privilegiu al slujirii preotesti fata de altii.

          Dupa cum am spus mai sus, al doilea lucru care ii lipsea lui Petru era puterea. Omeneste, el era caracterizat de o energie, prin care trebuia sa faca fata dificultatilor, dar care, era energia carnii, si care nu-l facea in stare sa le depaseasca. "Te voi urma". "Imi voi da viata pentru Tine". "Nu Te voi parasi", acesta era limbajul sau obisnuit. Era afectiune permanenta, dar fara puterea divina ; si aceasta afectiune nu l-a impiedicat pe ucenic sa-L renege pe Invatatorul sau. Puterea care-i lipsea era puterea Duhului, care este total opusa puterii carnii, si care nu se arata decat in masura cand carnea este judecata. Trebuie, pentru ca ea sa se manifeste deplin, ca omul sa aiba cunoasterea deplinei sale neputinte.

          Petru nu putea avea nici aceasta cunoastere, nici aceasta putere, inaintea mortii si invierii lui Hristos, si inaintea darului Duhului Sfant, dar experientele pe care a trebuit sa le aiba, atunci cand nu avea aceste doua lucruri, i-au fost de folos, sunt si vor fi si altora. In Fapte, totul este schimbat in viata lui Petru. Cunoasterea lui Hristos, puterea, uitarea de sine, lucrari binecuvantate pentru altii, se regasesc la fiecare pas. Lucrurile vechi au trecut, acum este o noua viata intr-un om nou.