temelia si adevarul

                                 Simon Petru

                                                                  - VI -

          Henri Rossier

          9 - Petru intra in ispita - Luca 22:31-62

          Petru a invatat din scena spalarii picioarelor, de ce avea nevoie pentru a fi in comuniune cu Domnul. Trecand peste binecuvantarile derulate inaintea sa de la inceputul chemarii lui, se pare ca cercul este complet si ca el nu mai are nimic de invatat...Ramane un lucru, fara de care toate aceste binecuvantari sunt fara efect, cunoasterea si judecarea carnii si neputinta sa totala inaintea lui Dumnezeu. In v. 31 din cap.22 Luca introduce aceasta noua scena : Satan a cerut sa-i poata cerne ca pe grau, pe sarmani ucenici. Ca si in cazul lui Iov, Vrajmasul s-a prezentat inaintea lui Dumnezeu pentru a-i acuza. S-a folosit de un moment potrivit pentru planurile sale, cand Domnul le va fi luat si cand ei vor fi fara aparare, el a cerut sa-i cearna, stiind ca daca Dumnezeu ar fi acceptat, nu ar fi ramas nimic din ei. Satan gandea sa-i smulga astfel de Hristos ; dar se insela. Fara indoiala, in sita nu ar fi ramas nimic din om, dar ceea ce Dumnezeu a lucrat in ucenici trebuia sa ramana. In ura sa, Satan ignora ca, daca el are toata puterea asupra carnii, el nu are nici o putere asupra lui Dumnezeu si asupra celor care vin la El. Dumnezeu ii acorda lui Satan cererea sa, pentru ca El are in vedere harul si dragostea, fata de Petru si de ucenici, ca si altadata fata de Iov. Simon este lasat in mainile Vrajmasului pentru a invata sa se cunoasca. Erau necesare astfel de cai pentru a-l binecuvanta ; ele au fost altfel fata de Saul din Tars. Acesta din urma, la prima sa intalnire cu Hristos, a invatat cunoasterea de sine pe drumul spre Damasc. Oricat a fost de dureros, el a avut fericirea s-o faca cu Dumnezeu (cunoasterea de sine), si nu a mai fost obligat sa se mai intoarca. De la inceput, a putut spune : "Stiu ca in mine, adica in carnea mea, nu locuieste nimic bun", si de asemenea : "Noi care nu avem nici o incredere in carne". Inaintea acestei intalniri, caracterul sau natural ajunsese la o dezvoltare deplina, manifestandu-se deplin prin roadele sale. Imprejurarile au dovedit ca in carnea sa era animat, fara niciun motiv, de cea mai grozava vrajmasie care putea fi vazuta, fata de Hristos. Constiinta sa, si el avea multa, caci spune : "In adevar, eu m-am gandit in mine insumi ca trebuie sa fac multe impotriva Numelui lui Isus Nazarineanul" (Fapte 26:9), l-a transformat intr-un aprig vrajmas al lui Isus. Petru, am spus de multe ori, avea multa dragoste pentru Domnul. Daca ceva era in stare sa impiedice carnea sa se manifeste, si sa-l pazeasca, era aceasta dragoste. Ei bine ! dragostea sa pentru Hristos nu facea decat sa-i dea incredere in carnea sa ! Chiar la Pavel care a invatat lectia sa, carnea ar fi vrut sa se foloseasca, mai tarziu, de comuniunea cu Dumnezeu, pentru a se mandri. Pavel a avut nevoie de un inger al lui Satan ca sa-l pazeasca de cadere (2 Cor.12:7). Petru, trebuia sa cada si sa fie cernut de Satan pentru a i se deschide ochii.

          Dar daca Vrajmasul si-a desfasurat lucrarea sa, Hristos Si-a inceput lucrarea inaintea lui si a devansat momentul cernerii : "Eu M-am rugat pentru tine, ca sa nu slabeasca credinta ta" (v.32). El a mijlocit pentru Petru, chiar inainte sa treaca prin cernere, indiferent ce era in constiinta ucenicului. Primul aspect al preotiei, cea care Il privea pe Dumnezeu, a avut loc fara ca Petru sa stie ceva, si in vederea unei caderi care nu avusese inca loc ; al doilea aspect incepe dupa cadere, cand "Domnul, intorcandu-se, a privit la Petru" (v.61), si atinge constiinta sa. O singura privire a lui Hristos este punctul de plecare a oricarei binecuvantari care a urmat, amintind inimii ucenicului toata dragostea care a fost folosita pentru a preveni caderea sa, asigurandu-l ca aceasta dragoste inepuizabila nu se va schimba prin necredinciosia sa, si atingand in sfarsit constiinta sa, facandu-l sa verse lacrimi amare de pocainta in prezenta harului.

          Doar atunci Petru, odata intors, va fi in stare sa intareasca pe fratii sai (v.32), lucrand asupra inimii si constiintei altora. Lucrarea nu poate fi exercitata decat printr-o judecata de sine : tot ceea ce Petru intelesese mai inainte, nu putea sa-l califice pentru o lucrare binecuvantata fata de fratii sai ; ceea ce il facea potrivit, era cunoasterea harului, luand ca punct de plecare experienta pe care a trebuit sa o faca cu privire la intreaga sa nevrednicie.

          Acum (v.33), Domnul il lasa pe Petru sa-si arate toata increderea sa in sine insusi : "Doamne, cu Tine sunt gata sa merg si la inchisoare si la moarte". Sunt gata ; aceasta era carnea ! Gata sa infrunte tot ! Carnea, desi avertizata, are totdeauna incredere in sine. Daca ea ar avea doar un atom de putere, atunci atentionarea atat de serioasa a Domnului ar fi trebuit sa-l impiedice sa cada. Sosise momentul cand Petru, inarmat cu propriile sale resurse (v.35-38), Il insoteste pe Domnul in Ghetsimani. Invatatorul este lasat singur ; niciun ucenic nu a vegheat macar un ceas impreuna cu El. "Vegheati si rugati-va", le spune El, "ca sa nu intrati in ispita" (Mat.26:41). Veghea si se ruga, era ceea ce facea Isus. Daca Petru ar fi ascultat (dar el dormea inaintea ispitei, asa cum dormea si inaintea gloriei), ispita l-ar fi gasit veghind si in dependenta de Dumnezeu, si nu ar fi intrat in ea. Intrarea in ispita, pentru fiintele carnale, aceasta este cadere. Doar Hristos putea sa intre si sa iasa intr-un mod divin si biruitor, si aceasta biruinta, El nu a castigat-o decat prin dependenta. Putea sa se foloseasca de puterea Sa pentru a scapa : doar vazandu-L, vrajmasii Sai s-au retras si au cazut cu fetele la pamant ; ar fi putut sa ceara legiuni de ingeri, dar S-a supus, rabdand tradarea lui Iuda, Si-a abandonat toate drepturile Sale (si ce drepturi !) in mainile oamenilor, mut ca o oaie inaintea celui care o tunde, fara nicio impotrivire, fara niciun murmur. Petru nu a vegheat nici nu s-a rugat, a intrat in ispita si a cazut imediat. Nelinistit, scoate sabia pentru a se apara, face sa curga sange, in loc sa-L insoteasca pe Domnul pentru a fi lovit ca si El. L-a urmat de departe, si a intrat in curtea marelui preot - pana acolo putea carnea sa-l duca. Aici, intreaga sa putere carnala cade si este facuta praf inaintea cuvantului unei slujitoare !

          10 - Mormantul - Ioan 20:1-18

          Cateva femei si ucenicul preaiubit au asistat la ultimul act de la cruce. Inainte de a-Si pleca capul si a-Si da duhul, Domnul a rostit acest cuvant : "S-a implinit". Binecuvantare fara margini pentru inimile ucenicilor, care au primit astfel siguranta unei dragoste divine care a avut mila de starea lor, si care a facut, cu orice pret, tot ceea ce era necesar pentru a le umple. S-a implinit ! la o astfel de lucrare nu mai este nimic de facut. Crucea nu mai putea sa tina victima. Iosif din Arimateea si Nicodim sunt instrumente alese de Dumnezeu pentru a-I da Mantuitorului un loc cu cel bogat in mormantul Sau, si aceasta ne duce la pasajul pe care l-am citit.

          De fapt, cunoasterea dragostei care L-a facut pe Domnul sa mearga pentru ei pana la moarte, nu era totul, ramanea un alt punct important de cunoscut : ce continea mormantul ? Ce avea de-a face moartea cu Mantuitorul, daca Mantuitorul a avut de-a face cu ea ? Daca El a intrat in mormant, lucrarea Sa era in zadar si niciunul din cei pentru care El S-a dat nu era achitat, nici indreptatit. Maria gaseste mormantul deschis, Petru si Ioan constata ca el este gol. Petru intra si vede ; atributele mortii erau acolo, marturisind prin prezenta lor ca moartea nu au putut sa-si tina prada, si ca ea este invinsa, de o biruinta pasnica, fara lupta. Stergarul era strans de-o parte, ca o haina care a fost dezbracata. Dovada acestui "s-a implinit" era data ; dragostea care a facut aceasta lucrare, a dus-o la bun sfarsit, si ucenicii care nu cunosteau inca Scripturile, sunt convinsi de ceea ce vad ; ei cred si se intorc acasa cu o cunostinta a unei lucrari de acum incheiate (*).

          (*) Se pare ca Petru a fost mai putin convins decat Ioan (Luca 24:12).

          Este mult, fara indoiala, dar, la confuzia celor doi ucenici, este putin in comparatie cu ceea ce a gasit la mormant o sarmana femeie nestiutoare. Maria din Magdala, ea insasi un martor al dragostei lui Hristos care a eliberat-o de plinatatea demonica, Il iubea pe Domnul cu o afectiune izvorata din maretia unei astfel de dragoste, si care depasea cu mult cunostinta sa. Fericita femeie, dincolo de toate, caci cunostinta lui Petru si a lui Ioan putea fi atasata de o lucrare si erau multumiti, dar afectiunea Mariei nu putea ; ii trebuia altceva, ea vrea persoana care era obiectul ei. Petru, care a intrat in mormant, nu a vazut decat fasiile si stergarul ; Maria, cauta o persoana, si plangand langa mormant, vede pe ingeri. Fasiile erau suficiente pentru ucenici, dar ingerii nu erau suficienti pentru Maria. Chiar in prezenta lor, si fara a astepta raspunsul lor, ea se intoarce, caci avea nevoie de Domnul ei. Mai intai, lipsa sa completa de cunostinta cu privire la lucrurile care  "trebuiau sa se intample", a impiedicat-o sa-L recunoasca, dar "Isus i-a spus: Maria", - un singur cuvant : Maria.

          Ce miscatoare poate fi legatura de afectiune a Mariei fata de Isus ! persoana desavarsita a Mantuitorului a atras toate gandurile si toata dragostea unei fiinte nestiutoare si nedesavarsite, si pe deasupra, cand aceasta fiinta a fost ea insasi obiectul unei eliberari atat de mari ! Dar ce legatura de afectiune a lui Isus fata de Maria, iata lucrul cel mai minunat ! Dintre mii si mii, o cunoaste pe nume, ca pe o oaie a Sa, amintind-o pe cea mai nenorocita. Ea striga : Invatatorule ! El nu-i raspunde : mergi la slujitorii Mei, ci : "mergi la fratii Mei si spune-le: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, si la Dumnezeul Meu si la Dumnezeul vostru". Afectiunea Mariei, atasata de Hristos, a primit o descoperire mult mai mare ca toate cele ale lui Petru, primite pana atunci. Dragostea care se ataseaza de persoana Sa devine detinatorul unei cunostinte mult mai vaste. Cu simpla cunoastere a lucrarii Sale, ucenicii s-au intors acasa ; cu dragostea care s-a atasat de persoana Sa, Maria din Magdala a gasit, la picioarele Mantuitorului, cunostinta rezultatelor gloriose ale jertfei Sale ! Iata de ce Petru si Ioan au un rol atat de sters in aceasta scena ; o femeie slaba, ramanand in modestia pozitiei ei, i-a intrecut. Picioarele lor sunt iuti, fara indoiala, pentru ai duce la mormant ; Maria, a fost prima, care a cunoscut drumul care duce direct la Tatal si, revenind pe picioarele ei, cu aceasta minunata revelatie, duce acest mesaj ucenicilor !