Translate

marți, 31 martie 2015




                   
                          TREI ASPECTE CU PRIVRE LA DISPUTELE DINTRE FRATI
                                                          1 Corinteni 6:1-11



          J.A.Monard


          Printre multele dezordini pentru care apostolul Pavel trebuia sa-i mustre pe corinteni, erau si certurile dintre frati - certuri atat de grave incat ele conduceau la procese inaintea necredinciosilor. Apostolul ii mustra cu vehementa pe corinteni cu privire la acest subiect. Mai intai le arata cat de nepotrivit este ca cei credinciosi - care intr-o zi vor participa la judecarea lumii - sa apeleze astazi la arbitrajul ei. El le da apoi cateva invataturi de baza cu privire la litigiile dintre frati si arata calea care poate duce la o rezolvare.


          1     Medierea

          Daca trebuie cu adevarat ca doua parti sa faca apel la un arbitru, trebuie cel putin sa se adreseze la un frate, si nu la un necredincios! (v.4). Pentru o astfel de raspundere, nu trebuie cautati frati cu un dar special ; chiar un frate "mai putin valoros" trebuie sa fie in stare s-o implineasca. "Spre rusinea voastra vorbesc" adauga apostolul. Apoi el atrage atentia asupra necesitatii de a incredinta aceasta misiune dificila la un "intelept...care sa poata decide intre fratii sai" (v.5).
          Aceasta nu este cea mai buna cale, dupa cum vom vedea. Dar daca trebuie sa fie asa, este de dorit ca cel care este chemat la o astfel de raspundere sa pazeasca recomandarile pe care Moise le face celor care au fost randuiti ca judecatori in Israel: "Judecati cu dreptate intre om si fratele sau... Sa nu fiti partinitori in judecata; sa ascultati atat pe cel mic, cat si pe cel mare. Sa nu va temeti de fata omului" (Deut.1:10-17). Mai mult, mediatorul poate, daca el este calauzit de Domnul, sa exercite o slujba pastorala fata de fratii sai aflati in litigiu, pentru a-i aduce sa-si recunoasca greselile lor si sa se smereasca cu adevarat.


          2     Suferinta si iertare

          Totusi, apostolul nu se opreste asupra modului cum trebuie facuta medierea. El are sa le arate o alta cale, mai buna. "Deci, in adevar, oricum este deja in voi o greseala, ca aveti judecatai intre voi. De ce nu suferiti mai bine nedreptatea? De ce nu, mai de graba, sa fiti pagubiti?" (v.7).
          Este omenesc a cauta sa-ti pui in valoare drepturile tale. Este greu de a accepta sa fii lezat, sa fii tratat pe nedrept, sa fii acuzat in mod gresit...Natura noastra se impotriveste imediat, si riposteaza. Si totusi Domnul a spus: "Nu va impotriviti raului; ci, oricui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt; si celui care vrea sa mearga la judecata cu tine si sa-ti ia camasa, lasa-i si haina" (Mat.5:39,40).
          Si Domnul nostru nu doar a dat aceasta invatatura, ci El a pus-o intr-un mod admirabil si in practica. Petru, care a putut sa-L contemple in drumul Sau aici pe pamant, ne aminteste ca "fiind insultat, nu raspundea cu insulta; suferind, nu ameninta, ci Se incredinta pe Sine Celui care judeca drept" (1 Pet.2:23). Si ne-a dat un model astfel ca si noi sa calcam pe urmele Lui (v.21). Este poate mai greu de a accepta nedreptatile din partea fratilor in credinta decat din partea oamenilor din lume. Dar invataturile Domnului si cele din epistole nu ne autorizeaza sa suferim mai putin sau sa fim mai putin dispusi sa iertam daca nedreptatile ne sunt facute de credinciosi. Sa ne amintim de unul din cuvintele apostolului Pavel: "Imbracati-va deci, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti, cu o inima plina de indurare, cu bunatate, smerenie, blandete, indelunga-rabdare, ingaduindu-va unii pe altii si iertand unii altora, daca are cineva vreo plangere impotriva cuiva; , dupa cum si Hristos v-a iertat, asa si voi" (Col.3:12,13). Ce masura!
          Este adevarat ca, daca este vorba de nedreptati facute de frati in credinta, starea inimii si a constiintei lor inaintea lui Dumnezeu trebuie sa ne preocupe. Este o ocazie speciala de a ne ruga pentru cei care ne fac rau, asa cum ne invata Domnul (Mat.5:44). Si o slujba a dragostei fratesti pentru a castiga pe fratele sau isi are locul sau (Mat.18:15). Dar in niciun caz, aceasta slujba nu poate suprima sau atenua datoria noastra de a suferi si de a ierta, asa cum pasajele precedente ne amintesc. Neintelegerile dintre frati trebuiau sa fie rezolvate, dar intr-un duh de umilinta, de dragoste si de iertare - si nu cu scopul de a reabilita o onoare jignita sau de a obtine o reparare dreapta.


          3     Recunoasterea propriilor greseli

          Sa revenim la 1 Corinteni 6. Dupa ce le-a cerut credinciosilor sa sufere nedreptatile si sa accepte sa fie pagubiti, apostolul adauga brusc: "Ci voi insiva nedreptatiti si pagubiti, si aceasta pe frati" (v.8). "Voi" din versetul 7 si cel din versetul 8 pot foarte bine sa desemneze aceleasi persoane. Intotdeauna este mai usor sa vedem nedreptatile care ne sunt facute decat cele pe care le facem noi altora. De asemenea, ne putem gandi ca sunt multe lucruri pe care ar trebui sa le iertam fratelui nostru, si nu ne dam seama ca exista la fel de multe, poate chiar mai multe, de care fratele nostru trebuie sa ne ierte.
          Constientizarea propriilor greseli este un element esential in reglementarea unei dificultati intre frati. Si daca Domnul ne descopera ceva din greselile noastre - fie prin vocea constiintei noastre fie prin cea a unui mesager - sa nu trecem cu usurinta peste ele. "Dumnezeu sta impotriva celor mandri, dar da har celor smeriti. Smeriti-va deci sub mana puternica a lui Dumnezeu" (1 Pet.5:5,6).
          Marturisind fratelui nostru propriile noastre greseli - dupa ce le-am marturist Domnului - il incurajam pe fratele nostru sa faca la fel.
          Sa ne amintim de imensa datorie care ne-a fost stearsa (Mat.18:32). Sa nu actionam ca slujitorul nemilos.
          Daca, intr-o zi, am venit inaintea lui Dumnezeu cu inimi pocaite si I-am marturisit toate pacatele noastre, nu a fost pentru ca stiam ca El este "bogat in indurare", ca "nu oboseste iertand" si chiar nu-Si va mai aminti "niciodata" de pacatele noastre? (Efes.2:4 ; Is.55:7 ; Ev.10:17). El a dat incredere inimilor noastre, si ne-a adus la El. "Fiti deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca niste copii preaiubiti" (Efes.5:1).

luni, 30 martie 2015




                                                       VORBIREA DE RAU
                                 
                                                                  - II -


          Paul Fuzier



                    Vorbirea de rau si zvonurile false


          Un rau mare

     Este un rau caruia nu-i banuim de obicei gravitatea si care este la originea situatiilor dificile, ca sa nu spune mai mult, in multe adunari: semanand diviziuni in duhuri si in inimi, el este generator de tulburari si de neintelegeri. Vrem sa vorbim despre vorbirea de rau si de raspandirea zvonurilor false.
        Dumnezeu vrea ca amintirea catorva pasaje din Scriptura sa fie pentru noi o atentionare folositoare cu privire la acest subiect si ne incurajeaza, dupa cum suntem indemnati, sa "lepadam...orice vorbire de rau" si sa nu "gresim in cuvant" (1 Petru 2:1 ; Iacov 3:2).


          Interzisa de legea lui Moise

          Deja sub regimul legii, indemnuri precise erau adresate poporului lui Dumnezeu referitor la aceste doua puncte: "Sa nu raspandesti zvonuri neadevarate" si "Sa nu umbli incoace si incolo ca un purtator de vorbe in poporul tau" (Ex.23:1 ; Lev.19:16). Chiar daca noi suntem astazi sub har, aceste cerinte nu si-au pierdut din valoarea lor si trebuie sa-si impuna in noi intreaga lor autoritate divina. - A raspandi zvonuri neadevarate, inseamna a relata fapte de a caror veridicitate nu suntem siguri, sau despre care stim mai mult sau mai putin daca sunt corecte, sau chiar - si aceasta este mult mai serios caci ele devin calomnie - ne indoim ca sunt exacte. Mergand incoace si incolo vorbind de rau, inseamna a raspandi despre cineva cuvinte rautacioase, dezvaluind greselile sale sau chiar defectele cele mai semnificative, fara a fi sigur de exactitate faptelor si cu intentia mai mult sau mai putin constienta de a-i face rau. Vorbind de rau, s-a remarcat pe drept, facem rau la trei persoane: celui care este vorbit de rau, celui caruia ii este adresata vorbirea de rau si, in final, cel care vorbeste de rau. Aceasta nu trebuie sa ne faca sa reflectam asupra consecintelor vorbirii de rau, astfel ca sa fim paziti de a cadea in aceasta greseala ?


          Ce trebuie facut in loc de a vorbi de rau

          Daca nu suntem pe deplin siguri de exactitatea unui fapt, nu avem dreptul moral de a-l relata. Si chiar daca am fi siguri de exactitatea sa, noi nu avem dreptul de a-l face cunoscut daca este posibilitatea ca prin aceasta sa facem rau celui in cauza: in cazuri asemanatoare, dupa ce a fost facut un subiect de rugaciune, este potrivit sa-l cautam pe cel in cauza si sa exersam fata de el slujba pastorala,  cu har si dragoste, cautand inainte de toate binele sau. Daca nu ne simtim in stare sa implinim aceasta slujba, putem cel putin, dupa ce am adus cauza inaintea Domnului, sa impartasim intr-un duh potrivit unui frate spiritual, capabil sa mearga ca preot sa vindece rana. Aceasta cauza trebuie impartasita unui astfel de frate si la nimeni altul !


          Calomnia

          Se poate intampla uneori ca vorbirea de rau facandu-si lucrarea, fratii sa fie condusi a cerceta cu grija, fara ca cercetarile lor sa conduca la aducerea de dovezi clare. Aceste fapte neputand fi stabilite, dovedite cel putin printr-o dubla marturie, a continua sa fie raspandite devine un lucru foarte grav. Calomnia, care consta in a relata fapte nedovedite, si care trebuie sa fie privite ca inexacte, este un pacat extrem de grav.


          Guvernarea lui Dumnezeu

          Citam, in incheiere, trei pasaje din Scriptura:

          -     Cel care vorbeste de rau va avea el loc in cortul Domnului, pe muntele Sau cel sfant ? Psalmul 15 raspunde la aceasta intrebare: "Doamne, cine va sta in cortul Tau? Cine va locui pe muntele sfinteniei Tale? Cel care umbla fara vina si lucreaza dreptate si vorbeste adevarul din inima lui; el nu defaimeaza cu limba lui, nu face rau semenului sau si nu face ca aproapele sau sa fie dispretuit" (v.1-3).

          -    Apostolul, temandu-se ca va gasi la Corint, printre alte lucruri, "vorbiri de rau, insinuari", declara ca "daca voi veni din nou, nu voi cruta" (2 Cor.12:20 la 13:2).

          -    De asemenea, cat de serioase sunt cuvintele lui Asaf in Psalmul 50: "Iti dai gura la rau si limba ta urzeste viclesug; stai si vorbesti impotriva fratelui tau, defaimezi pe fiul mamei tale; ai facut acestea si am tacut. Ai gandit ca sunt ca tine, dar te voi mustra si ti le voi pune sub ochi" (v.19-21).


          A veghea sa nu vorbim de rau

          Dumnezeu sa lucreze in noi, prin Cuvantul si Duhul Sau, astfel incat sa ne faca constienti pe deplin de un asemenea pericol care ne scapa deseori! Si sa ne faca sa pastram, pentru a le pune in practica, cele doua indemnuri amintite la inceputul acestor randuri:

          "Sa nu raspandesti zvonuri neadevarate".
          "Sa nu umbli incoace si incolo ca un purtator de vorbe in poporul tau ", ca si cele din 1 Petru 2:1-3 : "Lepadand deci orice rautate si orice viclenie si fatarnicii si invidii si orice vorbiri de rau, ca niste prunci nou-nascuti, sa doriti mult laptele spiritual curat al Cuvantului, ca prin el sa cresteti spre manruire, daca ati gustat, in adevar, ca Domnul este bun".

                                                                                        


                    "Lumea poate sa-i urasca pe cei credinciosi, dar ii dispretuieste pe cei care nu umbla potrivit privilegiilor primite si nu sunt despartiti de ea"
                                                                                                      J.N.D.


                                                                                           
       

   
                    


vineri, 27 martie 2015




                                                          VORBIREA DE RAU

                                                                   - I -
                                      



          Paul Fuzier



                    Acuzatii neadevarate


          Se intampla uneori sa fim obiectul unor acuzatii neadevarate. Stim, pentru ca am experimentat fiecare, cat de mult ele ne revolta si ce energie desfasuram pentru a ne indreptati - poate, chiar sa incercam a ne razbuna pe cei care ne-au acuzat in mod gresit. Actionand astfel nu este dupa gandul lui Dumnezeu; este doar manifestarea carnii care este permanent in noi si gata oricand sa se arate.


                    Exemplul Domnului

          Ca in toate lucrurile, Cuvantul ne indeamna sa privim si sa urmam Modelul desavarsit: "Hristos a suferit pentru voi, lasandu-va un model, ca sa calcati pe urmele Lui: El, care n-a facut pacat, nici nu s-a gasit viclenie in gura Lui; care, fiind insultat, nu raspundea cu insulta; suferind, nu ameninta, ci Se incredinta pe Sine Celui care judeca drept" (1 Pet.2:21-23). De cate ori a putut sa fie El acuzat pe nedrept, in zilele carnii Sale! "El care n-a facut pacat", Il vedem acuzat de iudei ca este un raufacator (Ioan 18:29,30). Dar El nu a deschis gura ca sa Se apere, El "Se incredinta pe Sine Celui care judeca drept" - si, departe sa exercite vreo razbunare impotriva acuzatorilor Sai, El zice - atunci cand este pus in numarul celor nelegiuiti, asezat pe o cruce intre doi talhari: "Tata, iarta-i..." (Luca 23:33,34). Divin Model ! Putem sa-L imitam si noi, realizand indemnul "psalmistului placut al lui Israel": "Incredinteaza Domnului cale ta si increde-te in El: si El va lucra; si va face sa iasa dreptatea ta ca lumina si dreptul tau ca ziua la amiaza. Ramai linistit in Domnul si asteapta-L cu rabdare...Lasa mania si paraseste furia" (Ps.37:5-8). Daca cineva ne va acuza in mod gresit, nu stie Dumnezeu si nu va interveni la momentul potrivit, cu o intelepciune desavarsita ? Sa lasam deci mania, sa parasim furia si sa-L asteptam doar pe El.
          Dumnezeu ingaduie acuzatii neadevarate pentru a ne invata ceva din caracterul lui Hristos care suferea pentru dreptate. Totusi, atunci cand suntem acuzati intr-un mod gresit, poate fi din cauza necredinciosiei noastre, pentru care trebuie sa suferim. Cateva locuri din Scriptura ne vor arata o invatatura folositoare in aceasta privinta.


                    David si Simei - 2 Sam. 16:5-14

          "Si imparatul David a venit la Bahurim". Daca este scris "imparatul David", lucrul acesta este potrivit pentru ca Duhul Sfant vrea sa ne atraga atentia asupra faptului ca el era imparat, desi a fugit dinaintea fiului sau Absalom. In timp ce locul sau era pe tron, el era fugarit de un om din casa lui Saul care il blestema si arunca cu pietre dupa el. Am putea spune: este aceasta drept ? Dar mai mult, Simei il acuza ca este un om al sangelui: "Domnul a intors asupra ta tot sangele casei lui Saul, in locul caruia ai imparatit..." (v.8). Ce incercare pentru David ! A dorit el sa se urce pe tron in locul lui Saul ? A varsat el sange pentru a-si insusi imparatia ? Era el vinovat de moartea lui Saul si a fiilor sai ? Nu, "David facuse ce era drept in ochii Domnului si nu se abatuse de la tot ce ii poruncise El, in toate zilele vietii sale..." (1 Imp.15:5).
          Atunci cand suntem acuzati pe nedrept, gandirea inimii naturale este sa se razbune. Si aceasta era in inima lui Abisai (2 Sam.16:9). Dar cu totul diferit era in cea a lui David: el accepta imprejurarile prin care trece ca ingaduite de Dumnezeu, ba mai mult, poruncite de El. Stie deja, ce va experimenta mai tarziu profetul Ieremia: "Cine este acela care zice ceva si se implineste fara ca sa fi poruncit Domnul? Nu ies din gura Celui Preainalt nenorocirea si binele? De ce sa se planga un om care traieste, pentru pedeapsa pacatelor lui?" ( Plangeri 3:37-39). Astfel , el nu-i ingaduie lui Abisai sa exercite razbunarea ; din contra, ii zice: "Da, sa blesteme, pentru ca Domnul i-a zis: Blestema pe David!" (2 Sam.16:10). Dar, nu Domnul i-a zis ; 2 Samuel 19:16-29 ne ajuta sa intelegem. Dar David stia oarecum ce-a fost, ceea ce facuse si ce merita. Stia de asemenea, ca daca trebuia sa treaca prin aceasta incercare, era pentru ca Dumnezeu a trimis-o si, in consecinta, necesara pentru binele lui. Dar mai mult, daca intr-un anumit punct era acuzat pe nedrept, nu erau alte lucruri de care el nu era acuzat si de care era totusi vinovat ? Nu Dumnezeu era Cel care a ingaduit, si chiar a poruncit pentru a fi atinsa constiinta lui, de-o asa maniera incat sa fie adus la o profunda judecata de sine ? Nu, el nu a fost un om al sangelui pentru a-si insusi imparatia, dar nu a fost el acela care a incercat sa stearga urma pacatului sau, dupa ce a luat-o pe sotia lui Urie ? Versetul 5 din 1 Imparati 15, citat deja, se incheie astfel: "...in afara de fapta cu Urie hetitul". Fara indoiala Simei nu stia, dar Dumnezeu nu stia ?
          David accepta imprejurarile prin care trecea ca venind din partea lui Dumnezeu si, increzandu-se in bunatatea Sa totusi, el adauga: "Poate ca Domnul se va uita la necazul meu si Domnul imi va rasplati cu bine pentru blestemul meu de astazi" (2 Sam.16:12). El are siguranta ca inima lui Dumnezeu este o inima a dragostei si daca va vrea, El poate sa intoarca in bine blestemul care apasa astazi peste el, si pe care recunoaste ca-l merita, desi era acuzat pe nedrept. Judecandu-se astfel in constiinta lui, isi urmeaza drumul sau in liniste, desi incercarea se prelungea, caci Simei il blestema intruna si arunca cu pietre dupa el (v.13). Si noi vom putea sa mergem in pace, daca in imprejurari asemanatoare vom sti sa actionam ca si David.


                    Iosif - Geneza 42 si 44

          Sa citim acum Geneza 42 si 44. Fratii lui Iosif sunt acuzati pe nedrept ca sunt spioni (42:9). Cu siguranta, nu pentru ca "sa vedeti locurile neintarite ale tarii" au venit ei, ci "au venit sa cumpere grau... pentru ca era foamete in tara Canaanului" (v.5). Ei erau acuzati pe nedrept si aceasta acuzatie i-a facut sa sufere "sub paza trei zile" (v.17). Dar ce exercitiu de constiinta a produs in ei ! A treia zi ei spun: "Cu adevarat suntem vinovati ..." (v.21). Vinovati de a fi spioni ? Nu, "... cu privire la fratele nostru; pentru ca am vazut stramtorarea sufletului sau, cand se ruga  de noi si nu l-am ascultat; de aceea a venit stramtorarea aceasta peste noi" (v.21). Iata adevarata cauza a stramtorarii lor ! Aceasta nu era acuzatia nedreapta de care ei au avut parte. Dar aceasta acuzatie a fost mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a trezi consiinta lor impietrita, pentru a-i conduce sa inteleaga raul care era inca ascuns.
          Mai tarziu, vor fi iarasi acuzati pe nedrept: niciunul dintre ei nu a pus paharul in sacul lui Beniamin. Dar constiinta lor este atinsa, si de aceasta data de o maniera decisiva. Ah! nu mai este chestiunea de a incerca sa se justifice, desi erau acuzati pe nedrept: "Ce sa vorbim si cum sa ne indreptatim?" Ei sunt in prezenta celui care stie tot, in ai carei ochi toate lucrurile sunt goale si descoperite: "Ce fapta ati facut? N-ati stiut ca un om ca mine stie, in adevar, sa ghiceasca?" Ei nu mai au decat sa marturiseasca pacatul lor, spunand: "Dumnezeu a descoperit nelegiuirea robilor tai" (Gen.44:15,16). Dumnezeu Insusi a descoperit nelegiuirea lor; au simtit si au fost adusi la aceasta prin mijlocul unei acuzatii de care ei nu erau vinovati. Doar atunci, pacatul lor a fost in intregime marturisit, incat Iosif a putut sa li se faca cunoscut: a plans inaintea lor si a strigat: "Eu sunt Iosif" (45:1-3). El a plans in camera lui dupa ce l-a revazut pe Beniamin (43:30), dar afectiunile sale nu s-au manifestat inaintea fratilor sai decat dupa ce ei au zis: "Ce sa vorbim si cum sa ne indreptatim? Dumnezeu a descoperit nelegiuirea robilor tai". Era nevoie pentru aceasta de o acuzatie nedreapta! Daca ar fi fost acuzati direct ca l-au vandut pe fratele lor, lucrarea constiintei care trebuia sa lucreze in ei nu ar fi putut sa fie implinita, sau descoperita. Era necesar sa se arate daca ei erau, ca altadata, insensibili la durerea unui tata si la plansul unui frate sau daca, dimpotriva, o lucrare s-a produs in constiinta si in inima lor. Aceasta acuzatie nedreapta le va pune in evidenta.


                    Concluzii

          Dumnezeu sa ne pazeasca, atunci cand suntem acuzati pe nedrept, de ganduri si de actiuni izvorate dintr-o inima naturala. El sa ne faca sa privim aceste acuzatii ca o disciplina din partea Sa : sa nu dispretuim mana Sa (Evrei 12:5). Din contra, "deprinsi prin ea" (Evrei 12:11), suntem condusi la o profunda judecata de sine inaintea Lui, marturisind tot ceea ce intr-adevar suntem vinovati si de care nu am fost acuzati. El sa ne dea in final, daca suntem chemati sa suferim pentru dreptate, sa manifestam ceva din caracterul Celui care ne-a lasat un model, ca si noi sa calcam pe urmele Sale!



    






       
       




                                                               CALEA CATRE PACE

                                                                  - IV -


          J.N.Darby



          El ne-a adus la viata impreuna cu Domnul Isus, iertandu-ne toate greselile. Aceasta este viata a carei putere divina si deplina este aratata in inviere. Nu este doar viata eterna daruita, ci eliberare din starea in care eram si introducerea in alta. Bineinteles nu inca in fapt, insa cu totul real datorita posedarii acestei vieti. Racumpararea inseamna, desi prin platirea unui pret, eliberare din stare in care eram, aducandu-ma intr-alta, cu totul libera. De aceea vorbim de rascumpararea trupului, pe care inca nu o avem. Viata in sine nu ofera acest lucru, insa prin intermediul ei simtim povara starii vechi in care ne aflam. Dar cand descoperim ca suntem si rascumparati, atunci cunoastem ca am fost scosi, cu pretul mortii lui Hristos, din starea veche a primului Adam si asezati in ultimul. Prin urmare, avem "indrazneala in ziua judecatii. Caci asa cum este El, asa suntem si noi in aceasta lume".
          -  Nu pot urmari prea bine sirul gandurilor din Scriptura pe care le prezinti. Trebuie sa ma familiarizez cu aceste lucruri, insa pot sa vad diferenta dintre rascumparare si viata, desi le avem pe amandoua in Hristos acum. El a murit si a inviat. Presupun ca aveam viata inainte, insa acum, intr-o anumita masura, am inteles si ce este rascumpararea.
          -  Bineinteles ca erai si inainte rascumparat. Si cu siguranta Dumnezeu lucrase in tine in har asa cum am spus; insa, cum am amintit deja, Il priveai pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al judecatii, desi intrevedeai din cand in cand raze ale dragostei divine, dar nu credeai cu adevarat in rascumpararea implinita. Iata cum argumentul apostolului se aplica acestui lucru in Romani 5:19: "Prin ascultarea Unuia singur, cei multi vor fi facuti drepti". "Deci", spune carnea, "pot sa traiesc in pacat". Care este raspunsul ? Este oare: "Nu, nu trebuie" ? Daca as raspunde asa ar insemna sa te asez inapoi sub lege si astfel sa distrug iarasi ceea ce suntem invatati despre ascultarea lui Hristos. Nicidecum, ci adevaratul raspuns este: "Noi, care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in pacat?". Ai fost botezat pentru moartea lui Hristos si esti crestin prin faptul ca ai parte in moartea Sa. Cum este posibil, daca ai murit impreuna cu El fata de pacat, sa mai traiesti in pacat ? Acum suntem liberi sa ne dam pe noi insine lui Dumnezeu, ca vii din morti. Adevarul este ca cei mai multi dintre crestinii sinceri sunt ca unii care se afla afara, nadajduind ca totul va fi bine cand vor intra inauntru, in loc sa se afle inauntru si sa arate lumii cum este acolo, ca niste epistole ale lui Hristos.
          -  Deci tu vrei sa spui ca toti care suntem crestini suntem morti fata de lume si fata de orice altceva ?
          -  Desigur. "Un om nehotarat este nestatornic in toate caile sale". Ochiul curat face ca tot trupul sa fie plin de lumina. Nu mai suntem ai nostri. Omul nou nu-si poate avea telurile aici jos, desi lucrarea si-o desfasoara intr-adevar pe acest pamant. La fel au stat lucrurile cu Hristos. Suntem rastigniti fata de lume si lumea fata de noi; si astfel ne-am rastignit carnea cu patimile si poftele ei. Sa ne amintim ca ea pofteste impotriva Duhului, astfel ca avem nevoie de veghere, "ducand pana la capat", in ce priveste trecerea prin aceasta pustie, "mantuirea noastra cu frica si cutremur"; nu din cauza ca pozitia noastra ar fi incerta, ci fiindca "Dumnezeu lucreaza in noi si ne da si vointa si infaptuirea", si este un lucru serios sa mentii cauza lui Dumnezeu atunci cand carnea este in tine, iar Satan dispune de lume pentru a ne pune piedici si a ne insela. Insa nu te descuraja, caci Dumnezeu este Cel care lucreaza in tine; Cel care este in noi este mai mare decat cel care este in lume. Si nu te poti lupta cu dificultatile pustiei daca nu ai fost mai intai rascumparat din Egipt. "Harul Meu iti este de ajuns", spune Hristos. "Puterea Mea in slabiciune se face desavarsita". "Daca Dumnezeu este pentru noi, cine va fi impotriva noastra?". Secretul sta in smerenia inimii si in sentimentul de dependenta, precum si a privi cu incredere la Hristos, care ne-a mantuit si ne-a dat o chemare sfanta. Nu poti fi niciodata prea neincrezator in tine insuti sau prea increzator in Dumnezeu. Prin rascumparare ai fost adus la Dumnezeu si te afli in mijlocul natiunii Lui (putem spune acum in mijlocul copiilor Sai si al bisericii ca atare) si esti chemat sa slujesti de glorie Lui. Adevarata cunoastere a rascumpararii te aduce intr-o stare de pace perfecta, intr-o dependenta reala si constanta fata de Rascumparator. Iar daca nu o ai pe prima, n-o poti avea nici pe a doua; si nici nu poti umbla cu Dumnezeu dac nu esti impacat cu El.
          -  Este adevarat. Nu ca as dori sa creez dificultati, insa mai este ceva care as vrea sa intreb, fiindca doresc ca aceste lucruri sa-mi fie cat mai clare. Am fost invatati sa ne sprijinim pe promisiunile lui Dumnezeu si sa ne incredem in ele pentru mantuirea noastra. Acesta este felul de vorbire pe care-l auzim mereu si nu pot sa-mi dau seama, daca vederea ta este corecta, cum poate fi impacata cu increderea in promisiunile pentru mantuire. Caci cu siguranta ca trebuie sa le punem fata in fata.
          -  Raspunsul este foarte simplu, si ma bucur ca ai pus aceasta intrebare. Chiar aceste lucruri vroiam sa le cercetam acum. Increderea in fagaduintele lui Dumnezeu este fara indoiala buna, asta-i clar. Si exista multe fagaduinte scumpe. Spune-mi insa, exista vreo promisiune ca Hristos va veni, va muri si va invia ?
          -  Nu; El a venit deja, a murit si a inviat, iar acum Se afla la dreapta lui Dumnezeu.
          -  Deci aceasta nu poate fi o promisiune, deoarece este un fapt implinit. Pentru Avraam a fost o promisiune si el a facut bine crezand-o ca atare. Pentru noi insa este un fapt implinit si trebuie deci ca si noi sa-l credem ca atare. Asa spune Scriptura. El a crezut ca ceea ce Dumnezeu a promis este in stare sa si implineasca. dar noi credem ca El a implinit deja ceea ce ne mantuieste. Ar fi necredinta sa tratam in continuare aceasta lucrare ca pe o promisiune. Asa gasim scris: "Si noua ne va fi socotita, care credem in Cel ce a inviat dintre morti pe Isus, Domnul nostru". Vei gasi amandoua pasajele care vorbesc despre acest lucru impreuna, la sfarsitul capitolului 4 din Romani. Exista multe promisiuni pretioase in ce priveste ajutorul in calatoria noastra pe acest pamant. "Nicidecum n-am sa te las, cu niciun chip nu te voi parasi". "Dumnezeu, care este credincios, nu va ingadui sa fiti ispititi peste puterile voastre". "Nimeni nu poate smulge oile din mana Tatalui Meu". "Care va va intari pana la sfarsit, ca sa fiti fara vina in ziua Domnului nostru Isus Hristos". As putea cita inca multe alte fagaduinte pentru mangaierea noastra in dificultatile de pe cale. Insa lucrarea in care trebuie sa cred, care ma indreptateste si ma impaca cu Dumnezeu, singura care imi indeparteaza pacatele si ma rascumpara pentru El, nu este o promisiune; nici nu poate fi privita asa. Ea este un fapt implinit, o lucrare deja acceptata de Dumnezeu.
          -  Acum vad clar; intr-adevar, nimic nu poate fi mai simplu si mai limpede. Ceea ce indreptateste inaintea lui Dumnezeu nu este deloc o fagaduinta, ci un fapt implinit. Nu bagasem de seama acel pasaj din Romani 4. Este foarte clar. Cat de neatent se poate citi Scriptura. Intr-adevar, adevarul celor spuse de tine iese la iveala.
          -  Da-mi voie, daca am ajuns la acest punct, sa-ti atrag atentia la un alt lucru cu privire la forma in care lucrarea si marturia harului sunt puse. Vei remarca, in pasajul din Romani 4, ca nu se spune "celor ce credem in Isus", oricat de adevarat ramane acest lucru, ci "celor ce credem in Cel ce a inviat dintre cei morti pe Isus, Domnul nostru". La fel in Petru: "prin El credem in Dumnezeu care L-a inviat dintre morti si I-a dat glorie". Tot asa spune si Domnul Insusi: "Cine asculta cuvintele Mele si crede in Cel care M-a trimis". Noi Il cunoastem pe Dumnezeu Insusi doar cunoscandu-L pe Hristos. Daca-L cunosc asa, Il cunosc ca pe Dumnezeu Mantuitorul nostru; ca pe Unul care nu Si-a crutat Fiul pentru mine; ca pe Unul care, atunci cand Hristos era mort in urma purtarii pacatelor noastre, L-a inviat dintre cei morti. Intr-un cuvant, nu cred numai in Hristos, ci in Cel care l-a dat pe Hristos si I-a aprobat lucrarea; care l-a glorificat pe om in El; care a intervenit sa ma mantuiasca, nu care asteapta sa ma judece. Cred in El prin Hristos. Cand Israel a traversat Marea Rosie, ei au crezut intr-un Dumnezeu care-i izbavise si ii adusese la Sine Insusi; la fel si eu. Nu cunosc alt Dumnezeu decat pe El. Daca cred in El prin Hristos, astept o fagaduinta: rascumpararea trupului, ca implinire deplina a lucrarii Sale. Astfel ca, crestinismul ne ofera afectiuni prezente, intr-o stare de pace, intr-o relatie cunoscuta, precum si puterea datatoare de energie a nadejdii: cele doua lucruri care dau binecuvantare si energie omului in ce priveste pozitia lui; caci dragostea este izvorul tuturor lucrurilor. Dragoste, fiindca El ne-a iubit mai intai. Apoi ne gasim bucuria in El, ii iubim pe altii, fiindca avem aceeasi natura ca El, care locuieste in inimile noastre, asa incat dragostea ne constrange.
          -  Dupa ceea ce spui, crestinul are o pozitie minunata; insa suntem asa de slabi pentru o astfel de pozitie!
          -  N-as putea niciodata, prin cuvintele mele, sa zugravesc pozitia crestinului asa cum o face Dumnezeu prin cuvintele Lui. In ce priveste slabiciunea, cu cat o simtim mai mult, cu atat mai bine. Puterea lui Hristos este facuta desavarsita in slabiciune.

                                                                                      

miercuri, 25 martie 2015





                                                               CALEA CATRE PACE

                                                               - III -


          J.N.Darby



          Am privit lucrarea lui Hristos in caracterul pe care ea l-a avut in ceea ce priveste satisfacerea, ba mai mult, glorificarea lui Dumnezeu, fiindca a trebuit sa vedem cum poate fi obtinuta indreptatirea. Insa trebuie sa ne aducem aminte ca dragostea suverana a lui Dumnezeu a fost cea care L-a dat pe Hristos, si aceeasi dragoste L-a facut si pe El sa Se dea pe Sine pentru noi. Nu dreptatea domneste in cazul nostru; aceasta va fi valabila in vremurile viitoare, cand judecata se va baza pe dreptate, atunci cand Dumnezeu va judeca pamantul. Pentru noi insa harul este acela care domneste, bunatatea suverana, Dumnezeu Insusi, prin dreptate este adevarat, o dreptate divina, asa cum am vazut, care ne ofera un loc in glorie in prezenta lui Dumnezeu, potrivit cu acceptarea de care Hristos Se bucura, si unde suntem ca El Insusi. Harul suveran daruieste pacatosului un loc langa Fiul lui Dumnezeu, fiind facut asemenea cu chipul Lui. Totul este bazat pe dreptate, fiindca sangele si lucrarea Sa pretind in mod deplin si necesar un astfel de loc, asa cum am vazut in Ioan 13 si 17. Iar acum "ne laudam in Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos". Il cunoastem ca dragoste (iar pe aceasta ca suma tuturor bucuriilor si binecuvantarilor noastre), si totusi in dreptate in Hristos, caci suntem facuti dreptatea lui Dumnezeu in El. Il cunoastem deci pe Dumnezeu in dragoste si suntem impacati cu El. Acesta este un loc binecuvantat, un loc al afectiunilor sfinte si al odihnei pline de pace. Avem comuniune cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos. Poti sa-mi spui ce inseamna comuniune ?
         -  Cred ca ganduri, bucurii si simtaminte comune.
         -  Gandeste-te acum ca toate acestea le avem cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos!
         -  Asta-i minunat. Cu greu pot patrunde o asemenea binecuvantare.
         -  Ei bine, trebuie sa cautam ca Hristos sa locuiasca in inimile noastre prin credinta, fiind inradacinati si intemeiati in dragoste, pentru ca astfel sa putem intelege pe deplin. Totusi, daca Duhul Sfant care locuieste in noi este sursa gandurilor, bucuriilor si simtamintelor noastre, ele nu pot fi in dezacord, macar ca suntem niste creaturi slabe si sarmane, cu cele ale Tatalui si Fiului. Nu-si gaseste inima crestinului placerea in Hristos, in cuvintele Lui, in ascultarea, in sfintenia si in jertfirea Lui pentru implinirea voii Tatalui ? Si nu-si gaseste si Tatal placerea in aceste lucruri ? Noi, intr-adevar, intr-un fel slab si sarac, El insa intr-un mod infinit; dar obiectul este acelasi. Domnul Isus este ales si pretios inaintea lui Dumnezeu si la fel si in ochii celor credinciosi. Bineinteles ca mai exista si chestiunea vietii de zi cu zi si a perseverentei inimii; insa poti sa intelegi ca ceea ce vine de la Duhul Sfant nu se poate sa nu fie potrivit cu gandul Tatalui si al Fiului.
          -  Asta este clar, desi totul este asa de nou pentru mine. Parca as fi intr-o lume noua! Daca toate acestea sunt adevarate, unde ne aflam oare toti ?
          -  Te las pe tine sa meditezi la aceasta, si de asemenea sa cercetezi Cuvantul ca sa vezi daca toate aceste lucruri sunt adevarate; sa vezi daca Scriptura, care recunoaste de altfel ca exercitiile de inima exista in procesul premergator, il considera pe crestin altfel decat iertat si primit in Cel Preaiubit, altfel decat ca pe unul care nu a primit un duh de robie, ca sa mai aiba frica, ci un duh de infiere, prin care striga: "Ava, Tata!".
          - Mai exista un pasaj pe care nu-l inteleg. Ni se spune sa ne cercetam pe noi insine daca suntem in credinta, iar ceea ce tu ai spus pana acum, dupa cate vad eu, inlatura un astfel de lucru.
          -  Nu ni se spune niciodata asa ceva. Multe suflete sincere incearca sa faca acest lucru si cu toti, fireste, ne-am lovit de el la inceput.
            -  Dar este scris in Scriptura.
          -  Cuvintele acestea constituie o parte dintr-un fragment din 2 Corinteni 13. Inceputul frazei insa este acesta: "De vreme ce voi cautati o dovada ca in mine vorbeste Hristos" ...apoi o paranteza ..."pe voi insiva cercetati-va daca sunteti in credinta". Este o provocare ironica ce contine un repros in acelasi timp. Corintenii pusesera la indoiala faptul ca Hristos vorbea prin Pavel, precum si apostolatul lui, dupa cum poti vedea de-a lungul ambelor epistole. Iar el, ca un argument final, spune:"Mai bine v-ati cerceta (examina) pe voi insiva; cum ati ajuns voi sa fiti crestini ?", fiindca el fusese instrumentul convertirii lor. Prin urmare adauga: "Nu recunoasteti voi ca Hristos locuieste in voi, afara doar daca sunteti dezaprobati ?". Cum ajunsese Hristos sa locuiasca in ei? Pavel apeleaza la certitudinea pe care o aveau despre ei insisi, pentru a-si dovedi apostolatul, facandu-i astfel de rusine. Dar asa ceva nu reprezinta nicidecum un indemn de a ne cerceta sa vedem daca suntem sau nu in credinta. Este foarte bine sa cercetam daca umblam la nivelul credintei, dar aceasta este un lucru total diferit. Un copil face bine sa se cerceteze daca purtarea lui este demna de pozitia pe care o ocupa, insa ar fi ceva foarte trist sa faca asta pentru a vedea daca intr-adevar este copilul parintilor sai. A fi constient de relatia in care te afli este un lucru diferit de purtarea potrivita cu relatia respectiva; iar noi nu trebuie sa confundam aceste doua lucruri. Pierderea simtamantului relatiei (lucru care nu cred ca se poate intampla decat in cazurile cand intevine disciplina divina din pricina pacatului) distruge temeiul indatoririlor si afectiunilor potrivite ei. Citeste pasajul din 2 Corinteni in intregime.
          -  Acum vad limpede. Nu exista completare la cuvintele "De vreme ce voi cautati o dovada ca Hristos vorbeste in mine", daca nu le conectam cu cele de care am vorbit. Si oricum, forta argumentului apostolului este clara, iar el apeleaza la certitudinea lor: "Nu recunoasteti voi?". Aceste cuvinte din urma nu ar mai avea niciun sens daca ei trebuiau sa se examineze ca sa vada daca era asa. Oh, iata unde am ajuns cu Scriptura!
          -  Mai degraba, iata unde am ajuns fara ea! Tu n-o citesti si n-o cercetezi asa cum trebuie. Fa asa si adevarul ti se va infatisa limpede. Numai ca, bineinteles, avem nevoie de harul lui Dumnezeu si sa privim la El, ca astfel sa primim, ca niste prunci, "laptele duhovnicesc si curat". Mai am inca o chestiune pe care as vrea s-o aduc in discutie pe scurt, ca astfel sa fim limpezi cu privire la subiectul pe care il cercetam. Primindu-L pe Hristos, primim viata. "Si marturia este aceasta", spune Ioan, "ca Dumnezeu ne-a dat viata eterna si aceasta viata este in Fiul Sau". Nu exista nimic comun intre aceasta viata si carne. Daca nu realizam ce inseamna rascumpararea, atunci faptul ca suntem nascuti din nou (nu eliberati de lege si de simtamantul responsabilitatii noastre) ne face sa ne simtim nenorociti la vederea pacatului din noi, asa cum vedem in Romani 7. Daca intelegem rascumpararea si am fost pecetluiti cu Duhul, inca exista conflict: "carnea pofteste impotriva Dhului, iar Duhul impotriva carnii"; acestea doua sunt opuse ca intotdeauna. Dar daca suntem calauziti de Duhul, nu mai suntem sub lege. Pana acum tu ai incercat sa tragi concluzii linistitoare din faptul ca gaseai semne ale vietii in tine insuti, avand doar o intelegere generala, care intotdeauna insoteste convertirea reala, despre bunatatea lui Dumnezeu, intarita de cunoasterea faptului ca Hristos a murit. Insa toate aceste ganduri pe care ti le formai despre tine nu insemnau nicidecum credinta in rascumparare. Ele inca te lasau, chiar daca cu o nadejde mai buna, expus judecatii. Sau, cel putin, cand priveai la cruce si vedeai ca acolo exista ceea ce tu aveai nevoie ca pacatos, tot aveai tendinta sa cauti ceva mai bun in tine insuti si nu puteai astfel sa afirmi ca posedai ceea ce aveai nevoie din lucrarea crucii. Viata nu este rascumparare. Amandoua apartin credinciosului, insa sunt lucruri diferite. Cautai dovezi ale vietii, crezand ca daca acestea existau, puteai trece cu bine de judecata. Si poate ca atunci, intr-un fel vag, Il luai in consideratie si pe Hristos.
              -  Cred ca mi-ai descris starea destul de exact.
          -  Cand o asemena persoana traieste aproape de Dumnezeu in simplitate de inima, simtamantul bunatatii Lui predomina si se simte mireasma evlaviei; insa cand el nu se afla intr-o astfel de stare, exista framantare si neliniste; predomina constiinta care acuza, iar el este nefericit, daca nu chiar infricosat. Insa in ambele cazuri rascumpararea nu este cunoscuta cu adevarat; nu se cunoaste ca Hristos a luat locul nostru in judecata si ne-a daruit in schimb gloria Sa. Nu mai avem de asteptat decat infierea insasi, rascumpararea trupului. Felul in care Scriptura uneste aceste doua adevaruri se afla in invierea lui Hristos. Aceasta reprezinta puterea vietii si pecetea acceptarii lucrarii Lui - scoaterea Lui totala de sub consecintele pacatului nostru si asezarea Lui intr-o alta stare. La fel si cu noi in El. Eram morti in pacat, expusi judecatii si sub sentinta mortii. Hristos S-a coborat din cer, a implinit prin moarte lucrarea de inlaturare a pacatelor noastre, iar noi suntem morti impreuna cu El. Apoi El si noi impreuna cu El suntem inviati, consecinta a lucrarii implinite si a acceptarii ei de catre Dumnezeu.

marți, 24 martie 2015




                                                              CALEA CATRE PACE

                                                                             - II -



          J.N.Darby


          L-am gasit pe Hristos si am crezut in El. El este ispasirea pentru pacatele noastre, pe care le-a purtat in trupul Sau pe lemn. Si astfel, avandu-L pe Hristos, El este dreptatea noastra. Dumnezeu a condamnat pacatul in carne atunci cand Hristos a fost jertfa pentru pacat (Romani 8:3), iar noi nu mai suntem "in carne", ci "in Hristos". In locul lui Adam si al pacatelor sale, adica in locul nostru, Il avem pe Hristos si valoare crucii Sale. Acest lucru este adevarat pentru oricine care crede in El, care vine la Dumnezeu prin El. Daca am fi si noi la fel de simpli ca Scriptura, am vedea acest lucru imediat. Dar nu suntem, asa ca trebuie sa fim vindecati de dreptatea noastra personala din inimile noastre si, ca simpli pacatosi inaintea lui Dumnezeu, sa intelegem ca, in dragostea Lui, El a rezolvat problema pacatelor si a firii noastre rele, a purtat de grija in vederea zilei de judecata si, prin cruce, a dat o solutie deplina si pentru totdeauna tuturor nevoilor celor care vin la El prin Hristos. Pacatele noastre au fost indepartate potrivit cu propria Lui dreptate, iar forma cea mai completa a pacatului in carne, anume vrajmasia impotriva lui Dumnezeu, a fost tratata prin cruce, ceea ce a insemnat judecata pentru ea, insa har pentru noi. Pacatul si Dumnezeu s-au intalnit la cruce, atunci cand Hristos a fost facut pacat pentru noi, iar prin moartea Lui noi suntem morti fata de pacat si constituim rodul muncii sufletului Sau inaintea lui Dumnezeu. El a purtat pacatele multora si S-a aratat ca sa inlature pacatul - L-a glorificat pe Dumnezeu deplin in acele ceasuri memorabile. A luat asupra Lui ceea ce eu meritam, iar eu am parte acum de rodul lucrarii Sale. Practic vorbind, vin la Dumnezeu ca si Abel, cu acea jertfa in mainile mele. Dumnezeu trebuie sa-i recunoasca valoarea. Am marturia ca sunt indreptatit; marturia este data jertfei mele, iar eu sunt acceptat potrivit cu valoarea pe care jertfa lui Hristos o are in ochii lui Dumnezeu. Venind cu o astfel de jertfa, eu marturisesc ca ma dau pe mine insumi la o parte si ca nu mai caut nicio imbunatatire. Vin cu Hristos in mainile mele, ca sa zic asa, cu Mielul meu injunghiat, iar martuiria este data despre darul meu. Dumnezeu la El priveste cand vin astfel, nu la starea mea care, in felul in care vin, este recunoscuta ca fiind cea a unui pacatos, nimic mai mult, care luat in sine este complet despartit de Dumnezeu.
          -  Dar nu trebuie ca eu sa-L accept pe Hristos ?
          -  Ah, cum se strecoara "eul" pana si in cele mai binecuvantate marturii despre caile lui Dumnezeu in har fata de noi. Am spus: "Iata-L pe Hristos, darul lui Dumnezeu pentru tine - Mielul lui Dumnezeu". Tu raspunzi: "Dar nu trebuie ca eu...?" Nu ma surprinde acest lucru. Nu-ti fac niciun repros prin asta. Motivul este firea omeneasca, natura noastra in carne; dar stim ca in noi nu locuieste nimic bun. Spune-mi insa, nu ai fi bucuros sa-L ai pe Hristos ?
          -  Bineinteles ca as fi.
          -  Atunci adevarata ta problema nu consta in a-L accepta, ci in aceea daca Dumnezeu ti L-a daruit cu adevarat, si prin El viata eterna. Un suflet simplu ar zice: "Il accept! Sunt cu totul multumit sa-L am!". Insa, de vreme ce nu toti sunt simpli, voi mai adauga ceva. Sa presupunem ca ai jigni pe cineva, iar un prieten cauta sa ofere scuzele de rigoare. Cine trebuie sa le accepte ?
          -  Persoana jignita, bineinteles.
          -  Cu siguranta. Si cine a fost jignit de pacatele tale ?
          -  Dumnezeu.
          -  Atunci cine trebuie sa primeasca satisfactie cu privire la ele ?
          -  Tot El.
          -  Asa este. Crezi ca El a acceptat-o ?
          -  Fara indoiala ca da.
          -  Si cum este El ?
          -  Satisfacut.
          -  Si tu nu esti ?
-  Oh! Acum vad. Hristos a realizat intrega lucrare si Dumnezeu a acceptat-o, iar acum nu se mai pot pune in discutie vinovatia sau dreptatea mea. Hristos este dreptate pentru mine inaintea lui Dumnezeu. Ce minunat! Dar cum de n-am vazut asta pana acum ? Ce neghiobie!
          -  Pana in acest moment ai avut credinta in lucrarea lui Hristos, insa fara increderea ca Dumnezeu
a acceptat aceasta lucrare. Acum nu mai ai nevoie sa cercetezi sa vezi daca crezi cu adevarat. Obiectul credintei se afla inaintea sufletului tau, este vazut de el; ceea ce Dumnezeu a revelat devine cunoscut prin faptul ca este vazut astfel prin credinta. Acesta este lucrul de care poti fi sigur, nu de starea ta. Asa cum vezi un lucru inaintea ta si-l cunosti, nu prin cunoasterea starii ochilor tai, ci cunosti starea ochilor tai prin faptul ca vezi lucrul respectiv. Ai amintit de neghiobie. Intotdeauna se intampla asa. Insa da-mi voie sa te intreb ce cautai inainte, pe Hristos sau sfintenia in tine insuti si o stare mai buna a sufletului ?
          -  Sfintenia si o stare mai buna a sufletului.
-  Atunci nu este de mirare ca nu-L puteai vedea pe Hristos. Ceea ce insa ai experimentat tu acum este ceea ce Dumnezeu numeste a te supune dreptatii Lui, descoperind astfel o dreptate care nu este nici a noastra, nici in noi insine. L-ai gasit pe Hristos inaintea lui Dumnezeu si, prin har, ti-ai abandonat propria vointa, acceptand ca mantuirea a fost lucrata in afara noastra. Hristos a luat locul eului. Daca ai fi obtinut pacea in felul in care o cautai, de cine ai fi fost multumit ?
            -  De mine insusmi.
          -  Exact. Si ce-ar fi fost asta ? Cu adevarat nimic real, pe langa faptul ca Hristos ar fi fost tinut departe, afara doar ca ajutor. Dar ca dreptate si pace ar fi fost tinut departe. Si cum un suflet integru invatat cu adevarat de Dumnezeu nu poate fi satisfacut cu el insusi, atunci el ramane, desi increzandu-se in dragostea lui Dumnezeu daca umbla cu El, fara pace, poate ani de zile, pana cand se supune dreptatii lui Dumnezeu. Iar acum retine un alt lucru: sufletul care are pace cu Dumnezeu poate de acum sa-L contemple pe Hristos pentru a invata mai mult. El nu numai ca ne-a purtat pacatul si a murit pentru pacat, punand capat prin moarte intregii stari a omului pentru cei care cred, ei fiind rastigniti impreuna cu El, ci El L-a si glorificat pe Dumnezeu in aceasta lucrare (Ioan 12:31,33 ; 17:4,5) si astfel a obtinut un loc pentru om in gloria lui Dumnezeu, precum si un loc de acceptare pozitiva in prezent, potrivit cu natura si favoarea lui Dumnezeu pe care L-a glorificat. Acesta este locul nostru inaintea lui Dumnezeu. Deci nu numai ca omul vechi si pacatele lui sunt inlaturati dinaintea Sa, ci noi suntem in Hristos inaintea lui Dumnezeu. Iar Cel care ne face constienti de acest lucru este Duhul Sfant care ne-a fost dat (Ioan 14:20). El ne face sa pricepem ca suntem acceptati in Cel Preaiubit si ca favoarea divina se odihneste peste noi intocmai ca peste El. Si tot prin Duhul Sfant El locuieste in noi, lucru care ne conduce catre sfintenia reala si practica. Suntem sfinti, pusi deoparte de catre Dumnezeu prin sangele lui Hristos; insa suntem asa prin faptul ca posedam viata Sa, sau altfel spus, pe El ca viata a noastra, si avem Duhul Sfant. Domnul Isus Insusi devine masura umblarii si relatiei noastre cu Dumnezeu. Nu mai suntem ai nostri, ci suntem cumparati cu un pret, si nimic care nu sta in acord cu sangele Lui, cu valoarea si puterea lui in inimile noastre, nu poate fi compatibil cu viata unui crestin. Lucrul acesta a fost foarte frumos exprimat prin simbolurile din Vechiul Testament. Cand un lepros era curatit, pe langa jertfa in sine mai era si faptul ca i se ungeau acestuia  cu sange varful urechii si degetul mare de la mana si de la picior. Orice gand, orice fapta, orice lucru din purtarea noastra care nu poate trece testul acestui sange, trebuie sa fie exclus din viata crestinului. Si cat de fericit este el sa fie eliberat de aceasta lume si de puterea pacatului si sa aiba sangele pretios ca motivul, masura si siguranta umblarii lui. Orice lucru care intristeaza pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, prin care suntem pecetluiti dupa ce suntem astfel stropiti, este nepotrivit pentru crestin. Iar sangele si dragostea lui Hristos aratata in varsarea lui devin motivele, iar Duhul Sfant puterea, devotamentului si dragostei de a umbla asa cum Hristos a umblat. Daca suntem in Hristos, Hristos este in noi; si stim aceasta prin Mangaietorul dat noua (Ioan 14). Suntem epistola lui Hristos in aceasta lume: viata lui Isus trebuie sa se arate in trupul nostru muritor.
               - Standardul tau este foarte inalt.
          -  Nu este altul decat acela pe care Scriptura il fixeaza. "Cine zice ca ramane in El, trebuie sa umble si el cum a umblat Isus". Dumnezeu Insusi este asezat inaintea noastra ca model, Hristos fiind expresia a ceea ce este divin intr-un om. "Urmati, deci, exemplul lui Dumnezeu, ca niste copii iubiti. Umblati in dragoste, dupa cum Hristos ne-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru noi ca prinos si ca jertfa de bun miros lui Dumnezeu". Nu exista limite aici. "Noi am cunoscut dragostea, prin aceea ca El Si-a dat viata pentru noi; si noi trebuie sa ne dam viata pentru frati". "Acum sunteti lumina in Domnul. Umblati deci ca niste copii ai luminii". Se poate insa vedea ca nu exista nimic legic in aceste versete, nimic care sa arate ca noi, prin ale implini, cautam sa castigam un loc favorabil inaintea lui Dumnezeu. Multi sunt tentati sa spuna ca harul si siguranta desavarsita ne dau libertatea sa facem ce vrem; ca, daca suntem complet mantuiti, de ce ar mai trebui sa facem fapte bune. Acesta este un principiu cu totul daunator. Ca si cum noi n-am avea alt motiv de a face fapte bune decat ca sa fim mantuiti, iar impulsul pentru asa ceva n-ar consta decat in robia legica si in obligatii; iar daca suntem mantuiti, toate motivele dispar. Oare ingerii nu au niciun motiv ? O astfel de teorie constituie o greseala pe care n-am putea-o face in lucrurile omenesti. Ce-am crede despre cineva care ne-ar spune ca fiii unui om sunt scutiti de orice obligatie, din moment ce sunt cu siguranta  si pentru totdeauna fiii lui ? Mai degraba eu as spune ca ei sunt cu siguranta si intotdeauna raspunzatori tocmai din cauza ca sunt copiii lui, iar daca nu ar fi, obligatia ar inceta.
          -  Este limpede ca asa stau lucrurile, desi nu m-am gandit niciodata la asta. Vrei insa sa spui ca inainte de a fi copii ai lui Dumnezeu, nu ne-am aflat sub nicio obligatie ?
          -  N-am spus asa ceva, ci ca nu ne aflam sub obligatia de copii. Nu poti fi raspunzator sa traiesti ca un crestin pana cand nu esti crestin. Inainte ne aflam sub obligatia de a trai asa cum oamenii in carne trebuie sa traiasca inaintea lui Dumnezeu. Iar masura perfecta a acestei responsabilitati este legea. Insa pe acest taram eram cu totul pierduti, asa cum am vazut deja. Acum suntem cu desavarsire mantuiti, aceia care prin har am crezut si suntem copii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos Isus. Iar indatoririle noastre sunt indatoririle copiilor lui Dumnezeu. Intotdeauna indatoririle, ca si afectiunile potrivite, decurg din relatiile in care suntem, iar cunoasterea relatiei constituie izvorul si caracterul indatoririi; desi chiar daca uitam asta, acest lucru nu inlatura obligatia. Astfel vorbeste Scriptura intotdeauna: "Uramati exemplul lui Dumnezeu, ca niste copii iubiti". "Astfel deci, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti, imbracati-va cu o inima plina de indurare". Afectiunile potrivite si indatoririle decurg din locul in care ne aflam deja si nu sunt niciodata mijloacele de a ajunge in acest loc. Ne bucuram de pozitie atunci cand umblam in ea; de fapt ne bucuram de lumina si de favoarea lui Dumnezeu, de comuniunea cu El in aceasta pozitie. Retine insa ca falimentul in credinciosie nu trebuie sa ne conduca sa punem relatia la indoiala ci, tocmai fiindca suntem in ea, ne judecam pe noi insine pentru ca nu am umblat in conformitate cu ea. Aici intervine mijlocirea lui Hristos, precum si alte adevaruri in care nu voi intra acum, ci voi mentiona ca fiecare din ele este foarte pretios la locul lui. Sa remarcam doar ca aceasta mijlocire nu este modul de a obtine indreptatirea, ci este bazata pe ea si pe faptul ca Hristos a facut ispasire pentru pacatele noastre. Nu noi mergem la El ca sa mijloceasca in favoarea noastra, ci El face aceasta din pricina ca am pacatuit. Hristos se rugase pentru Petru inainte ca acesta sa fi comis pacatul, si Se rugase exact pentru ceea ce trebuia: nu ca sa nu fie cernut, ci ca credinta lui sa nu slabeasca in momentul respectiv. Ah, daca am stii cum sa ne incredem in El! Priveste cum, aflat in mijlocul vrajmasilor Sai, El S-a uitat la Petru chiar in momentul potrivit pentru a-i frange inima!
          -  Cat de simple sunt lucrurile cand venim la Cuvant. Si cum iti schimba el toate gandurile despre Dumnezeu. Esti cu totul intr-o noua stare!
          -  Intr-adevar, iar aceasta ma conduce la alte doua puncte pe care as vrea sa le semnalez.      

luni, 23 martie 2015





                                                              CALEA CATRE PACE

                                                                   - I -


          J.N.Darby


                    "Am avut ceva retineri in a pune acest articol sub forma unui dialog, deoarece nu agreez fictiunea in lucrurile divine. Insa el reprezinta insumarea reala a multor conversatii avute, asa ca l-am prezentat in aceasta forma fiindca prezinta mai clar dificultatile obisnuite ale unui suflet".



           -  Cum pot avea pace cu Dumnezeu ?
           -  El a facut "pace prin sangele crucii Lui".
           -  Nu neg asta. O cred. Dar nu am pace; si cum pot avea si eu aceasta pace ?
           -  "Fiind indreptatiti prin credinta, avem pace cu Dumnezeu".
           -  Bine, stiu ca asa scrie, insa eu nu am aceasta pace. As vrea s-o am, iar cateodata ma gandesc ca de fapt nici nu am crezut. Vad ca tu esti fericit; cum poate fi obtinuta aceasta fericire a sufletului ?
        -  Deci tu crezi ca ar fi o ingamfare sa ai pace cu Dumnezeu, sa fii incredintat de favoarea Lui si sigur ca esti mantuit ?
         -  Cred ca ar fi o ingamfare in cazul meu; insa vad acest lucru in Scriptura, deci inseamna ca asa este. Si vad pe unii care se bucura de favoarea divina intr-un mod real. Dar nu stiu cum pot ajunge si eu la aceasta. Ma amarasc de fiecare data cand ma gandesc la asa ceva, desi continui sa merg inainte zi dupa zi asa cum fac ceilalti crestini. Insa cand se ridica aceasta problema, stiu ca nu am pace, nici nu sunt sigur de favoarea divina, asa cum vad ca tu si altii sunteti. Iar aceasta este un lucru serios, fiindca daca "fiind indreptatiti prin credinta, avem pace cu Dumnezeu", asa cum spui si cum stiu ca Scriptura spune, iar eu nu am pace cu Dumnezeu, atunci se pune intrebarea: Sunt eu oare indreptatit ?
          -  Tu nu intelegi cu adevarat indreptatirea prin credinta. Nu spun ca nu esti indreptatit in ochii lui Dumnezeu, insa constiinta ta nu si-a insusit acest adevar. Reformatorii au mers mai departe decat ce spun eu acum. Cu toti au sustinut ca daca un om nu are siguranta mantuirii, atunci el nu este deloc indreptatit. Insa, de fapt, oricine crede in Fiul lui Dumnezeu este, in ochii lui Dumnezeu, indreptatit de toate lucrurile. Dar pana cand el nu vede asta, pana cand nu intelege valoarea lucrarii lui Hristos, nu este constient de indreptatire in propriul sau suflet. Si daca este serios, asa cum esti tu, atunci nu are pace. De asemenea, aceasta pace nu este pe deplin intemeiata pana cand nu ajunge sa inteleaga ca el este in Hristos, tot asa cum a inteles ca Hristos a murit pentru el. Iar mersul acesta zi de zi inaintea crestinilor, pe care l-ai amintit, este un lucru fals si fara greutate, care mai devreme sau mai tarziu va fi dat pe fata. Iata cauza pentru care multi credinciosi sunt tulburati pe patul de moarte. Tot din pricina aceasta caracterul activitatii crestine este deteriorat in mod trist, activitatea devenind un mijloc de a deveni fericit, nu slujirea in puterea Duhului a unui suflet care are pace. Daca cineva este cu adevarat serios si daca umbla inaintea lui Dumnezeu, nu poate fi linistit in duh pana cand nu are pace cu El. Si cu cat aceste exercitii de inima sunt mai profunde, cu atat mai bine. Insa El a facut pace prin sangele crucii. Toate aceste exercitii nu fac decat sa scoata buruienile la suprafata, ca atunci cand un camp este arat si grapat. Ele sunt deci folositoare in acest sens, si necesare; insa nu sunt recolta pe care o produce credinta in lucrarea incheiata a lui Hristos. Lucrarea Lui este terminata. "Acum, la sfarsitul veacurilor, El S-a aratat o singura data, inlaturand pacatul prin jerfa Sa". A terminat lucrarea pe care Tatal Sau I-a dat-o sa o faca. Aceasta lucrare, care indeparteaza pacatul nostru, este completa si acceptata de Dumnezeu. Daca vii la Dumnezeu prin El si pacatele tale nu sunt in intregime inlaturate prin aceasta lucrare, atunci ele nu pot fi niciodata date la o parte, fiindca El nu mai poate muri din nou. Toate pacatele sunt inlaturate "printr-o singura jerfa", asa cum apostolul demonstreaza in Evrei 9, "El ar fi trebuit sa sufere de mai multe ori".
      -  Vad acum mai clar ca lucrarea este perfecta, incheiata si facuta o data pentru totdeauna.
          -  Atunci ce iti lipseste ca sa ai pace ?
          -  Ei bine, tocmai asta vreau sa aflu.
          -  Doresc, inainte sa vorbim despre starea si piedicile tale, sa avem aceasta lucrare clar infatisata inainte mintilor noastre. Cine a facut aceasta lucrare ?
          - Hristos, bineinteles.
          - Ce parte ai avut tu la implinirea ei ?
          -  Nici una.
      -  Nici una, desigur, cu exceptia pacatelor tale. S la ce stare a sufletului tau are ea aplicatie: la o stare de sfintenie sau la una nelegiuita ?
          -  Bine, dar nu trebuie sa fiu sfant ?
          -  Cu siguranta, caci "fara sfintenie nimeni nu va vedea pe Dumnezeu". Insa observi cat de repede, si cu ce instinct al dreptatii personale, te intorci de la lucrarea lui Hristos la sfintenia ta - la ceea ce esti tu ? Este curios cat de repede se leaga omul de ceea ce de fapt, in esenta, face ca el insusi si multumirea lui de sine sa nu fie altceva decat nimic. Daca ai fi indiferent, atunci ar trebui ca mai intai sa-ti fie trezita constiinta, nu sa vorbim despre pace, ci mai degraba sa fie daramata falsa pace. Insa acum dorim sa vedem cum poate un suflet cercetat sa obtina pacea.
          -  Chiar asa. Sunt cateodata grozav de nepasator, iar aceasta este unu dintre lucrurile care ma ingrijoreaza. Totusi nu am pace si as da orice pentru ea.
        -  Nu ma indoiesc ca aceasta nepasare intarzie, intr-un anumit sens, procesul de obtinere a pacii, insa trebuie sa invatam cu umilinta ce suntem in noi insine. Repet insa intrebarea: Lucrarea lui Hristos are aplicatie la sfintenia sau la nelegiuirea ta, ori cel putin la o stare cat de cat imbunatatita ?
            -  E clar ca la nelegiuirea mea.
          -  Fara indoiala. Prin urmare nu la sfintenie, daca e sa existe asa ceva, nici la o stare imbunatatita. Si totusi ce anume cauti tu pentru a obtine pacea ? Oare nu o stare mai buna a sufletului tau ?
             -  Da, este adevarat.
          -  Atunci inseamna ca esti pe drumul gresit, caci lucrarea prin care Hristos "a facut pace" are aplicatie la nelegiuirea ta. Dorinta pe care o ai este corecta, insa tu pui caruta inaintea cailor, asa cum spun oamenii. Cauti sfintenia pentru a-L obtine pe Hristos, in loc de a privi la El pentru a obtine sfintenia.
             -  Dar nadajduiesc in ajutorul Lui pentru a o obtine.
          -  Cred, dar tu cauti ajutorul Lui, nu lucrarea sau varsarea sangelui Sau, pentru a beneficia de pace. Tu ai nevoi de indreptatire, nu de ajutor. Avem nevoie de ajutorul Lui in orice moment atunci cand suntem indreptatiti. Inainte de asta tot El este Autorul oricarui gand bun din noi. Dar asta nu inseamna pace, nici varsarea sangelui Sau, nici indreptatire. Totusi aceasta cautare nu este deloc lipsita de roade, fiindca ea te face sa constati ca este imposibil ca, in felul acesta, sa gasesti ceea ce cauti. O astfel de cautare nu-ti va oferi nici sfintenie, nici pace. Insa dupa ce vei descoperi ca esti neputincios si ca desi "exista vointa" dar "nu exista putere de a face binele", vei ajunge, prin har, sa intelegi ca nimic bun nu locuieste in tine, si astfel vei fi condus la ceea ce ofera pacea - lucrarea lui Hristos - si nu la starea ta si la lucrarea harului din tine. Aceasta lucrare din urma o face intr-adevar Dumnezeu, insa El nu intentioneaza ca noi sa privim la ea ca temelia pacii, ci sa ne atintim privirea, prin intermediul ei si afara din noi insine, in mod simplu si in totalitate, doar la lucrarea lui Hristos si la felul cum este El acceptat inaintea lui Dumnezeu. Iar acum se pune intrebarea: care este pozitia ta inaintea lui Dumnezeu ?
            -  Nu stiu. tocmai asta este ceea ce ma tulbura.
            -  Esti pierdut ?
          -  Sper ca nu. Bineinteles, prin natura noastra suntem pierduti cu toti. Nadajduiesc totusi ca exista o lucrare a harului in mine, desi uneori ma indoiesc.
          -  Sa presupunem ca te-ai afla acum inainte lui Dumnezeu si cazul tau ar trebui sa fie hotarat. Care ar fi rezultatul daca ai fi judecat dupa faptele tale, asa cum de altfel este criteriul judecatii ? Ai incredere ?
          -  Nadajduiesc ca totul sa fie bine. Nu pot sa nu cred ca exista o lucrare a harului in mine, insa nu ma pot gandi la judecata fara sa ma tem.
          -  Cred ca exista o lucrare a harului in tine, nu ma indoiesc. Aici insa se afla punctul de cotitura al cercetarii noastre: ceea ce tu ai nevoie este sa te asezi inaintea lui Dumnezeu si sa intelegi acolo ca daca Dumnezeu ar fi sa te judece (pe baza starii si faptelor tale), ai fi pur si simplu pierdut ! Tu esti pacatos, iar un pacatos nu poate deloc rezista in fata judecatii lui Dumnezeu. In aceasta privinta nu de ajutor ai nevoie, ci de indreptatire; iar asa ceva tu nu ai obtinut inca. Adica nu ai obtinut-o in ce priveste credinta si constiinta, prin care si in care posedam aceasta indreptatire. Ea este singura care poate rezista inaintea lui Dumnezeu. Este dreptate Lui, caci noi nu avem asa ceva si nici nu putem gasi alta in afara de ea. Iar aceasta dreptate nu este produsa de lucrarea harului din noi. Ea se capata prin credinta, prin lucrarea lui Hristos, si in El beneficiem de ea; prin El Dumnezeu ii indreptateste pe cei nelegiuiti. Cazul fiului risipitor va ilustra ceea ce vreau sa spun. A inceput in el o lucrare a lui Dumnezeu. Si-a venit in fire, a vazut ca acolo era sortit mortii si a pornit catre tatal sau. Cand s-a asternut la drum si-a recunoscut pacatele, adaugand la asta "fa-ma ca pe unul din argatii tai". Se nascusera in el integritatea, simtamantul bunatatii divine si al pacatului, iar el acum tragea concluzii cu privire la ce avea sa se astepte atunci cand isi va intalni tatal; si in aceeasi stare esti si tu. El avea ceea ce crestinatatea numeste umilinta si nadejde cuviincioasa. Tragea concluzii, la fel cum faci tu, care ce dovedeau ? Ca niciodata nu-si cunoscuse tatal. Daca l-ar fi cunoscut, nu s-ar fi gandit la cum avea sa fie primit de el. Aceasta reprezinta pozitia cuiva care nu L-a intalnit inca pe Dumnezeu, macar ca Acesta lucreaza in el. Cand si-a intalnit tatal, nu mai auzim deloc cuvintele "fa-ma ca pe unul din argatii tai". Vedem marturisirea lui completa si faptul ca experienta lui trecuta il facuse sa apara inaintea tatalui in zdrente, in pacatele sale (pe care nu le iubea, insa in ele, si marturisindu-le). Efectul lucrarii precedente a fost ca atunci el L-a intalnit pe Dumnezeu in constiinta sa, iar asta a fost totul. Acum insa tatal l-a cuprins in brate - harul care domneste - si a primit haina cea mai buna, pe Hristos, dreptatea lui Dumnezeu, pe care niciun progres nu i-o daruise si din care nu avusese nimic inainte. Ea a fost un lucru cu totul nou oferit lui. Cand este vorba de a sta in prezenta lui Dumnezeu, avem nevoie de Hristos, nu de progres; de dreptate si de indreptatire prin El, nu de ajutor sau de imbunatatire. Dumnezeu ne-a ajutat intr-adevar, altfel nu ne-am afla acolo in prezenta Lui. A existat progres, insa el a constat in a ne aduce in prezenta lui Dumnezeu, ca acolo sa judecam pacatul si sa intelegem ca El nu poate accepta nimic din el, si astfel sa-L aflam pe Hristos ca pe motivul acceptarii noastre inaintea Lui, pe Hristos care a purtat pacatele noastre si care este dreptatea noastra, absoluta si eterna. Nu vom gasi pacea privind la progresul nostru. Daca asa ar sta lucrurile, atunci ar trebui sa spunem: "Deci, fiindca am fost indreptatiti prin experienta, avem pace cu Dumnezeu"; insa asa ceva Scriptura nu spune niciodata. Adevaratul progres in aceasta privinta este sa fim adusi in prezenta lui Dumnezeu ca pacatosi cu totul pierduti, marturisindu-ne pacatele si ca "in noi, adica in carnea noastra, nu locuieste nimic bun", realizarea faptului ca suntem pierduti fiind astfel un lucru prezent. Nu este vorba de pentru ce sau cum vom fi judecati daca am fi in ziua judecatii, ci de descoperirea a ceea ce suntem - pacatele si firea noastra pacatoasa - aceasta din urma fiind o adevarata pacoste pentru un suflet integru. Astfel Il obtinem pe Hristos in locul acestora; obtinem "haina cea mai buna" in locul zdrentelor noastre.

sâmbătă, 21 martie 2015




                                                                       ELIBERARE

                                                                              - II -



          Catre aceeasi domnisoara    X  ,

          Procesul prin care invatam cine suntem este experimental si foarte umilitor, insa ne arunca in bratele Domnului, asa incat sa ne dam seama ca El este dreptatea noastra si nu ceea ce suntem noi, nici starea noastra. De asemenea, obtinem putere; caci "unde pacatul s-a inmultit, harul s-a inmultit si mai mult". Tu ai vointa puternica si nu esti obisnuita sa te carmuiesti singura, prin urmare conflictul este mult mai dureros; insa Domnul este credincios si te va scoate la capat. Trebuie sa simti ca eliberarea nu este a ta pana cand nu o obtii. Vointa noastra se amesteca cu carnea mai mult decat am fi noi gata sa credem, insa este mult mai bine sa suferi sub apasarea ei decat sa o tratezi cu usuratate. Cand o simti ca apasa asupra vointei tale, priveste indata la Hristos, si omul nou fiind atunci in actiune, inima isi gaseste refugiul in alta parte. Astfel nu va fi un conflict direct cu ea, fiindca totul petrecandu-se sub lege, nu ar duce decat la amplificarea pornirilor pacatului. In asemenea cazuri Satan obisnuieste sa pateze constiinta cu vreun pacat si astfel sa ne descurajeze. Impotriveste-te lui, si nu spun ca vei invinge, ci "el va fugi de la voi", pentru ca Hristos la biruit pentru noi. De asemenea, gaseste-ti ocupatii active si utile: sunt multe de facut in aceasta lume daca avem inima pentru asa ceva. Mai presus de toate, crede intotdeauna ca "Harul Meu iti este de ajuns". Cand inima ajunge sa se sprijine pe Hristos, totul este usor; ceea ce inseamna curse intinse pentru noi sunt departe de El. Indata ce il lasam pe diavol inauntru, astfel ca mintea sa ne fie ocupata cu ceea ce este o ispita pentru carnea noastra, este cu mult mai greu sa iesim dintr-o astfel de stare decat ar fi fost sa o evitam. Cand spui ca apar raze de lumina cateodata, asta este ceea ce se intampla intotdeauna atunci cand Dumnezeu trece pe cineva prin procesul cunoasterii de sine. E ca atunci cand un om isi inalta capul deasupra apei si mai ia o gura de aer, fara de care s-ar ineca, apoi se scufunda din nou ca sa se arate ca exista un astfel de loc unde poti respira. Trebuie sa intelegi ca Dumnezeu face asta, fiindca in timp ce El trebuie sa te faca sa te cunosti, tot El este deasupra si poate sa te elibereze. Si o va face. Vei vedea ca Hristos este credincios si ca ceea ce iti arata prin scurte raze de lumina, astfel ca sa nu ajungi sa disperi, El va implini pe deplin. Striga la El - ar trebui ca intotdeauna sa facem asta, si sa nu obosim. Citeste Biblia ca pe ceva adresat tie, rugandu-L sa-i dea eficacitatea Duhului Sfant pentru sufletul tau. Nu lasa ca vointa proprie sa se manifeste, ci fi gata de slujire, in ceea ce indatoririle casei sau altele te-ar solicita, si vei vedea - nu ca firea pacatoasa nu este acolo, ci - ca tu nu esti in ea.
          Puterea care face lucrul acesta este moartea lui Hristos, nu pentru pacatele noastre, ci pentru pacat (vezi Romani 8). Dumnezeu a condamnat pacatul in carne la cruce, asa ca nu mai este nici o condamnare pentru noi. Pacatul pe care il vedem lucrand in noi este vrednic de condamnare, insa el a fost condamnat atunci cand Domnul Isus a fost jertfa pentru pacat. Acest lucru il invatam prin credinta, desi Dumnezeu ne invata in mod experimental ce inseamna el, ceea ce este exact in Romani 7. Capitolul 6 reprezinta doctrina, capitolul 8 rezultatul, dupa ce am trecut prin capitolul 7. Conflictul ramane, insa Duhul se afla acolo; nu mai este conflictul de sub lege dintre cele firi (Galateni 5:17,18).
          Priveste la Hristos care este intotdeauna credincios si plin de dragoste, si "pacatul nu va mai avea stapanire asupra voastra, pentru ca nu sunteti sub lege, ci sub har", adica Dumnezeu este pentru tine, nu cerand, ci daruind si iertand.

          Londra, 11 Mai 1881                                                                     J.N.Darby

vineri, 20 martie 2015




                                                                      ELIBERARE

                                                                   - I -


          J.N.Darby


       
          Draga domnisoara     X   ,

          Domnul lucreaza acum la ceea ce a fost si este mereu necesar, adica te aduce sa te cunosti pe tine insati. Adesea se intampla ca acceptam Evanghelia cu sinceritate si totusi nu cunoastem deloc cine suntem, mai precis ce inseamna pacatul in carne. In ce priveste marturisirea (Iacov 5:16) - forma pe care tulburarea o ia in cazul tau -, vreau sa precizez ca ea nu este o porunca impusa, ci un mijloc oferit pentru a umbla deplin in lumina, un ajutor in cazul in care singur nu pot scapa de un lucru care apasa asupra constiintei mele. Reprezinta cu adevarat un ajutor pentru deschiderea inimii, numai ca nu trebuie facuta cu usuratate, ci cu un simtamant real al raului, iar celuilalt i se ofera ocazia sa se roage pentru mine. Asta sta in legatura cu carmuirea lui Dumneze si n-are nimic de-a face cu eliberarea. Caracterul acestei marturisiri este pierdut daca privim la ea ca o obligatie impusa; ea ne ajuta sa dam raul afara si astfel tot simtamantul vinei si al falsei aparente este indepartat. Cateodata marturisirea este facuta doar pentru a ne simti usurati, fara sa existe insa o tratare profunda a raului inaintea lui Dumnezeu, tratare care sa mearga pana la radacina.
          Romani 5:1 reprezinta in mod simplu iertare, credinta ca Hristos a fost dat pentru greselile noastre. Daca asa stau lucrurile, Dumnezeu ar trebui sa dispretuiasca lucrarea lui Hristos inainte ca sa-mi impute mie, credinciosului adica, pacatul; si asta nu numai ca ar fi imposibil, insa Dumnezeu deja a oferit o dovada a contrariului prin faptul ca L-a inviat din morti si L-a asezat ca om in glorie; iar El nu a dus pacatele mele acolo. Lucrarea pe care Dumnezeu a facut-o in Hristos mi-a sters pacatele; nu mi se mai poate imputa niciun pacat. Vine insa apoi o alta sursa de intristare, chiar daca sunt clar ca daca am crezut in Isus sunt indreptatit de toate lucrurile. Vad ca omul meu cel vechi, carnea mea, produce inca roade rele. Acest lucru nedumereste pe cel care a invatat ce este iertarea si aduce indoieli si tulburare adanca celui care nu stie inca ce inseamna sa fii iertat. Aceasta experienta este intotdeauna legalista in natura ei - adica face ca placerea lui Dumnezeu despre noi sa depinda de ceea ce noi suntem. Mai clar, face ca gandurile Lui fata de noi sa fie dependente de starea noastra inaintea Lui, in timp ce, in realitate, starea noastra depinde de gandurile Lui. Priveste la fiul risipitor atunci cand se intalneste cu tatal sau (compara cu Numeri 23:23).
          Pacea de care ne bucuram cu privire la pacatele noastre sta simplu in faptul ca ele sunt iertate si inlaturate: Hristos le-a purtat. Daca cred in El, Dumnezeu a declarat acest lucru - sunt indreptatit de toate lucrurile. Dar pentru descoperirea starii noastre pacatoase si pentru a obtine eliberarea, exista un proces experimental in noi. Invatatura este ca am murit impreuna cu Hristos: Romani 6. Insa realizarea adevarului gasit acolo ca invatatura este legata de experienta pe care o gasim in cap.7, iar rezultatul este in cap. 8. Aceasta experienta reprezinta modul dureros de a invata ca nu avem nici o putere de a face binele. Exista un punct in aceasta experienta, adesea ajutator, dar care nu reprezinta eliberarea, si anume ca, de vreme ce urasc raul care lucreaza in mine, nu mai sunt eu cel ce face raul, caci eu il urasc, si eu nu pot fi ceea ce urasc. Insa dupa asta vad ca ceea ce urasc este prea puternic pentru mine si sunt adus la a realiza ca sunt lipsit de putere, punctul spre care Dumnezeu m-a condus folosind toata aceasta experienta: "Pe cand eram noi inca fara putere, Hristos, la timpul cuvenit, a murit pentru cei nelegiuiti".
          Ingrijorarea ta cu privire la marturisire, precum si tulburarea din sufletul tau, vor dispare atunci cand vei avea eliberarea care urmeaza acestei zdrobiri complete. Atunci suntem constienti ca suntem in Hristos, asa cum Romani 8:1 arata; iar apoi Hristos este in noi ca putere de viata (v.2,3). Hristos ia locul eului inainte lui Dumnezeu pentru noi ca dreptate a noastra. Ce sunt eu inaintea lui Dumnezeu ? Hristos. Iar El, care a murit si a inviat si pe care L-am primit prin credinta, traieste in noi; iar carnea este considerata a nu fi eu, ci pacatul care locuieste in mine, si avem prin Duhul Sfant constienta ca suntem copii ai lui Dumnezeu. Intr-un cuvant, Hristos ia locul eului inaintea lui Dumnezeu si El traieste in noi - "asa cum este El, asa suntem si noi in lumea aceasta". Iata invatatura lui Dumnezeu; ea apartine fiecaruia care crede in Hristos, insa nu o putem obtine experimental pana cand eul care detine inca pozitia lui Hristos nu este complet judecat si zdrobit - nu exista nimic bun in el si nu este niciun mijloc de a-l inbunatati, oricat de mult am dori aceasta. Acesta este procesul prin care treci, cu o vointa destul de puternica ce trebuie sfaramata prin intermediul lui. Adaug ca este foarte important ca in timpul acestui conflict sa eviti orice forma a raului - nu ca asta ti-ar da pace, aceasta decurge din faptul de a fi mort impreuna cu Hristos; insa daca nu suntem veghetori, acest lucru ofera un punct de spijin vrajmasului.
          Hristos a venit ca sa mantuiasca pe cei ce sunt pierduti, iar noi trebuie sa ajungem sa vedem ca suntem pierduti in ce priveste starea noastra, ca sa putem obtine eliberarea. Dumnezeu, in harul Sau care a venit sa ne salveze pe cand eram asa, stie cand eul este judecat cu adevarat, si atunci El ne da pace. In tine insati, in carne, esti pierduta, insa iesim din aceasta stare prin a fi morti impreuna cu Hristos. Pacatul in carnea noastra a fost judecat la cruce. Nu mai auzim nimic despre fiul risipitor dupa ce se intalneste cu tatal sau; tot ce urmeaza este ceea ce reprezenta tatal pentru el.



                        REFLECTII  ASUPRA  CASATORIEI  IN  AFARA  DOMNULUI


          J.N.Darby


               (Urmatoarele observatii au fost facute intr-o imprejurare deosebit de solemna, cand o tanara credincioasa, convertita in 1853, a cazut in cursa de a accepta o cerere in casatorie facuta de un barbat din lume. Ea a incercat sa ascunda acest lucru de adunarea crestina in care se afla, insa o intarziere, provocata de unele imprejurari asa zis accidentale, a oferit ocazia unui frate de a-i descoperi intentiile. Acesta a avertizat-o in mod solemn. Ea si-a recunoscut greseala, insa a persistat in ea. A plecat la una din rudele ei, unde s-a imbolnavit de o febra violenta, pe care a recunoscut-o din primul moment ca fiind disciplinarea Domnului. A murit dupa trei zile, dupa ce cuvantul Lui a patruns-o si a condus-o, nu numai la o judecata de sine completa, ci si la o bucurie deplina.)

          Intamplarea de mai sus relateaza, in toata simplitatea crestina, lucruri care arata cum poate Dumnezeu sa intervina in disciplina pentru a-i izbavi pe copiii Sai de consecintele spirituale dureroarse care decurg din lipsa de credinciosie. O tanara crestina a ingaduit sa fie atrasa in a accepta o oferta de casatorie cu un barbat neconvertit. Constiinta i-a aratat in mod clar ca actiona impotriva voii lui Dumnezeu. Dar ea n-a stiut sa se opreasca la primul pas si, nerespingand de la bun inceput o asemenea oferta ca reprezentand necredinciosie si pacat, nu a mai avut dupa aceea puterea de a renunta, iar Dumnezeu a fost silit sa o ia din aceasta lume, pentru ca s-o pazeasca de un pacat pe care ea nu voia sa-l comita, dar la care nu avea putere sa reziste. O, cat de greu este sa te opresti, de indata ce ai pornit pe un astfel de drum !
          Oricine care a privit mai indeaproape la umblarea crestinilor si care s-a ingrijit de suflete cu o inima cat de cat zeloasa pentru gloria Domnului si pentru binele spiritual al copiilor lui Dumnezeu, nu va fi esuat sa perceapa influenta fatala pe care lumea o exercita asupra lor atunci cand isi gaseste intrarea in inima. Numai Dumnezeu stie, si cel care a trecut printr-o astfel de experienta, prin ce metode subtile si sub ce haina placuta patrunde adesea lumea in inima crestinului. Insa manifestarea lui Hristos catre suflet si puterea prezentei Lui nu sunt niciodata caile prin care lumea se strecoara in inima. Prin urmare, aceia care se gasesc, prin har, aproape de Hristos, sunt la adapost de influenta unor astfel de simtaminte si le pot judeca, ca si pe oricare alt lucru care tinde sa croiasca in inima o cale pentru lume sau pentru dorintele legate de lume.
          Aici, pe acest pamant, suntem in conflict cu vrajmasul. El cauta sa ne ia prin surprindere, atunci cand nu suntem atenti; si, pentru a realiza acest lucru, el stie chiar si cum sa se transforme intr-un inger de lumina. Daca nu suntem aproape de Hristos si nu suntem imbracati cu toata armura lui Dumnezeu, este imposibil sa rezistam vicleniilor lui. A rezista puterii lui Satan nu constituie dificultatea principala, pentru ca Hristos l-a biruit pentru noi pe acest teribil vrajmas, ci cel mai greu este sa descoperi cursele pe care el ni le intinde si, mai presus de toate, sa-ti dai seama ca el este acela care lucreaza. In lupta noastra cu vrajmasul totul devine o chestiune de a ne cunoaste starea inimii. Ochiul curat (adica, inima plina de Hristos) deosebeste raul, iar sufletul apeleaza la Domnul pentru izbavire; si, mai mult, fiindca afectiunile ii sunt canalizate catre Hristos, inima nu prezinta niciun punct de sprijin pentru eforturile vrajmasului. Inima care este simpla si ocupata cu Domnul este ferita de multe lucruri care tulbura pacea celor care nu sunt aproape de El. Glorie lui Dumnezeu, sufletul tulburat si chinuit gaseste o resursa si o restabilire deplina in harul Aceluia pe care L-a uitat intr-un fel asa de nebunesc; insa se bucura de roadele harului prin multe dureri si exercitii de inima. Totusi sa nu-si piarda curajul ! Domnul stie cum sa izbaveasca la fel de bine cum stie sa aiba mila.
          Exista doua principii care reglementeaza caile lui Dumnezeu cu privire la noi. Pe de-o parte, Dumnezeu lucreaza in inima pentru a o face sa intelega scopul pe care El il are; de cealalta parte, Hristos mijloceste pentru noi cu privire la tot ceea ce poate fi numit slabiciune. Exista dificultati reale de-a lungul drumului, iar in noi exista slabiciune si, din nefericire, o vointa careia nu-i place fraul si care se tradeaza printr-o multime de ganduri si de fapte. Slabiciunile, ca si vointa noastra, tind sa ne impiedice de a ajunge la capatul calatoriei. Insa este o mare diferenta intre felul in care Dumnezeu actioneaza cu privire la slabiciunile noastre si cel in care El lucreaza cu privire la vointa noastra si la gandurile care-si au izvorul in ea. "Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunzand pana la despartirea sufletului si a duhului, a incheieturilor si a maduvei, si in stare sa judece gandurile si intentiile inimii" (Evrei 4:12). Dumnezeu judeca gandurile si intentiile noastre prin Cuvantul Sau. Nu-I scapa nimic. El este credincios fata de noi. Cuvantul Lui este in inima ca un ochi de care nimic nu este ascuns; "toate sunt goale si descoperite inaintea ochilor Aceluia cu care avem a face". Auzi tu aceste lucruri, suflet nechibzuit care vrei sa te hranesti cu iluziile pe care le iubesti ? Nimic nu este ascuns; nici macar unul dintre gandurile sau intentiile tale nu poate fi ascuns de ochii Aceluia cu care ai a face. Si asta nu e totul. Cuvantul lui e simplu, curat si clar; el vorbeste constiintei tale; il auzi ? Stii ca atunci cand Dumnezeu vorbeste ai de-a face cu Acela care vorbeste si, in aceeasi masura, cu ceea ce zice El ? Te vei impotrivi Lui si-L vei provoca la gelozie ? Nu poti sa scapi de El; El are deja un drept asupra constiintei tale si niciodata nu va renunta la el.
          Vrei sa lovesti cu piciorul impotriva tepuselor ? Gandeste-te mai degraba la sfarsitul pe care-l are Dumnezu in vedere. El ar fi putut sa te lase sa umbli cum vrei tu; ar fi putut sa te lase sa cazi in lucruri care, daca harul Lui n-ar interveni, ar face ca intreaga calatorie prin pustia acestei lumi sa fie dureroasa si umilitoare pentru tine. El ar fi putut sa spuna cu privire la tine ceea ce a spus despre Israel: "Efraim s-a alipit de idoli:lasati-l!" (Osea 4:17). Cumplita pedeapsa ! Mai grea decat orice disciplinare exterioara ! Insa Dumnezeu nostru nu ne va lasa fara lumina fetei Sale si fara dulceata comuniunii cu El. Pentru ca Dumnezeu nu pedepseste voit; aceasta este lucrarea Lui ciudata (anormala), asa cum El spune (Isaia 28:21). Insa pacatul este totdeauna pacat in ochii Lui, si El nu-l poate tagadui. Cum lucreaza deci Dumnezeu in sarmanele noastre inimi ? El le atinge cu Cuvantul Sau, astfel incat constiintele noastre sa vada totul asa cum El Insusi vede. Ochiul Lui este peste noi, peste inima noastra, iar ochiul constiintei ne este luminat cu privire la ce se intampla in inima noastra prin acel cuvant care-L descopera pe Dumnezeu catre ea. Ceea ce se afla in inima ta este oare gandul unui strain si calator, gandul unuia care-L iubeste pe Dumnezeu ? Este un gand conform cu voia lui Dumnezeu, un gand care se potriveste unuia pe care Hristos l-a iubit atat de mult incat S-a smerit de dragul lui pana la moarte ? Opreste-te, suflet sarman, si intreaba-te daca ingadui gandul care te preocupa fiindca el este placut lui Hristos, Acelui care S-a dat pentru tine ca sa te mantuiasca. El are izbavirea ta pe inima; El te iubeste; El stie lucrurile care te pot duce la ruina, care te pot face sa cazi in pustie. El nu va carmui dupa nici un alt principiu afara de cele ale Lui - acelea ale sfinteniei, acelea in care omul nou isi gaseste placerea si care apartin naturii divine. El nu se poate tagadui pe Sine Insusi (2 Tim.2:13). El doreste ca tu sa nu ai parte de disciplinarea teribila care asteapta pe sufletul care s-a ratacit. Doreste ca tu sa nu suferi pierderile la care nechibzuinta te poate conduce, daca te lasi calauzit de propria-ti vointa. El vrea ca tu sa nu pierzi bucuria comuniunii cu El, si ca dovezile dragostei Sale pentru tine sa nu fie estompate sau slabite in inima ta. El iti vorbeste prin Cuvantul Sau si judeca gandurile si intentiile inimii tale. Ai dori mai degraba sa-L auzi judecandu-te decat sa-I ceri sa te izbaveasca de ceea ce este prea puternic pentru tine ? Sau vei spune, precum Israel: "In zadar; nu, pentru ca ii iubesc pe straini si voi merge dupa ei" (Ier.2:25) ? Stii bine ca un astfel de gand nu vine de la Hristos. Nu I-ai cerut sfatul, desi poate ca ai avut indrazneala sa-I ceri sa-ti binecuvanteze intentiile si sa te calauzeasca. Stii, de asemenea, ca Scriptura condamna ceea ce tu pastrezi inca in inima ta si care are putere asupra ta; esti sclavul si nu stapanul propriului tau gand. Nu, acest gand nu este de la Hristos si, in timp ce-l ingadui, Il nesocotesti pe Dumnezeu si Cuvantul Sau. Astfel aduci peste tine disciplinarea lui Dumnezeu. El este plin de indurare si are mila de noi si de slabiciunile noastre, este bun si indurator in caile Sale; insa daca noi suntem hotarati sa ne urmam voia, El stie cum s-o zdrobeasca. El carmuieste toate lucrurile si indeosebi pe copiii Lui. Nu se lasa batjocorit, si ce seamana omul aceea va si secera (Galateni 6:7). Cea mai cumplita pedeapsa pentru noi este sa ne lase sa ne urmam caile.
          Al doilea punct asupra caruia as dori sa ne oprim este carmuirea pe care Dumnezeu o exercita cu privire la copiii Sai. El ii avertizeaza prin Cuvantul Sau, iar daca ei nu asculta, intervine cu puterea Sa pentru ai opri, ca sa poata astfel sa-i binecuvanteze. Vezi Iov 36:5-14 ; 33:14-30. In astfel de lucrari ale lui Dumnezeu mantuirea nu este pusa in discutie. El priveste la copiii Sai si ii disciplineaza pe cei pe care-i iubeste. Cei despre care vorbeste Duhul Sfant in Iov sunt numiti "drepti". Dumnezeu nu-Si intoarce ochii de la ei, asa cum spune lui Israel prin profetul Amos: "Numai pe voi v-am ales dintre toate familiile pamantului, de aceea voi cerceta asupra voastra toate nelegiuirile voastre" (Amos 3:2).
          In prima epistola catre Corinteni vedem ca, atunci cand crestinii au transformat cina Domnului intr-o scena de dezmat, Dumnezeu a apasat asupra lor. Unii dintre ei erau bolnavi, iar altii chiar adormisera (adica murisera); iar apostolul, atragand atentia asupra acestui lucru, adauga: "Pentru ca, daca ne-am judeca noi insine, n-am fi judecati. Dar cand suntem judecati, suntem disciplinati de Domnul, ca sa nu fim condamnati impreuna cu lumea" (1 Cor.11:31,32). Iata un lucru foarte serios ! Suntem sub mana Domnului care pedepseste pacatul oriunde il gaseste. El este un foc mistuitor si, atunci cand vine momentul, judecata incepe de la casa Lui. Ce diferenta intre o astfel de relatie cu Dumnezeu si bucuria dragostei Sale si a comuniunii cu El atunci cand Duhul Sfant n-a fost intristat si cand umblarea se face sub ochiul Lui si in lumina fetei Sale ! Nu ma indoiesc ca o mare parte dintre bolile si incercarile crestinilor sunt disciplinari trimise de Dumnezeu din pricina lucrurilor care sunt rele in ochii Lui, lucruri la care constiinta ar fi trebuit sa ia seama, dar pe care le-a neglijat. Oricum, ar fi neadevarat sa presupui ca toate necazurile sunt disciplinari. Desi uneori asa se intampla, ele nu sunt trimise intotdeauna din pricina pacatului. Exista lucruri in suflet legate de caracterul natural, care trebuiesc corectate ca sa putem trai mai mult in comuniune cu Dumnezeu si sa-L putem glorifica in toate amanuntele vietii. Ceea ce noi nu stim sa facem cu aceste lucruri, face Dumnezeu pentru noi; insa sunt multi copii ai Sai care comit greseli pe care constiinta lor ar trebui sa le simta, si pe care le-ar descoperi daca sufletul lor s-ar afla in prezenta lui Dumnezeu.
          Iacov a trebuit sa lupte toata viata impotriva lui insusi, deoarece Dumnezeu ii cunoscuse caile; si, ca sa-l poata binecuvanta, Dumnezeu a trebuit sa se lupte cu el, si din pricina asta nu a vrut sa-i descopere numele Sau. Cu totul altfel stau lucrurile in viata lui Avraam. Lui Pavel i s-a dat un tepus in carne, pentru ca raul sa fie astfel impiedicat; fiindca in cazul lui pericolul nu se ridica din pricina neglijentei in umblare, ci din cauza abundentei de descoperiri pe care le primise.
          Unde exista o afectiune reala care-L cunoaste pe Dumnezeu si recunoaste relatiile in care El ne-a asezat in raport cu Sine, este absolut imposibil ca un crestin sa admita sa se casatoreasca cu o persoana din lume, fara ca sa incalce toate obligatiile sale fata de Dumnezeu si fata de Hristos. Daca un copil al lui Dumnezeu se aliaza cu un necredincios, este un lucru evident ca el Il lasa pe Hristos in afara acestei chestiuni, si ca face acest lucru in mod voluntar in cel mai important moment din viata sa. Acesta este exact momentul cand el ar trebui sa aiba cea mai intima comuniune de ganduri, afectiuni si interese cu Hristos. Iar Acesta este cu totul exclus ! Credinciosul s-a injugat cu un necredincios. El a ales sa traiasca fara Hristos; a preferat in mod deliberat sa-si faca propria voie si sa-L excluda pe Domnul mai degraba decat sa renunte la voia sa si astfel sa se bucure de El si de aprobarea Lui. El si-a dat inima altuia, abandonandu-L pe Hristos si refuzand sa-L asculte. Cu cat exista mai multa afectiune, cu cat inima este mai atasata, cu atat iese mai mult in relief ca altceva a fost preferat in locul lui Hristos. Ce decizie inspaimantatoare ! sa hotarasti sa-ti petreci astfel viata, alegand ca partener pe un vrajmas al Domnului. Efectul unei astfel de legaturi este in mod necesar alunecarea crestinului inapoi spre lume. El deja a hotarat sa accepte ceea ce este din lume ca pe obiectul cel mai drag inimii lui; iar celor din lume le plac numai lucrurile lumii, macar ca sfarsitul lor este moartea (Romani 6:21-23). "Lumea trece, si pofta ei; dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac". Ce pozitie cumplita ! Fie sa devii necredincios lui Hristos, fie sa te opui in mod constant exact acolo unde afectiunea cea mai gingasa ar trebui sa stabileasca o unitate perfecta. Este un lucru cert ca, daca harul suveran al lui Dumnezeu nu intervine, barbatul sau femeia crestina cedeaza si intra putin cate putin pe o cale lumeasca. Nimic nu este mai firesc. Omul din lume nu are decat dorintele sale lumesti. Crestinul, in afara de crestinismul sau, are carnea in el (natura pacatoasa); si mai mult, el deja si-a abandonat principiile crestine pentru propria-i placere, unindu-se cu unul care nu-L cunoaste pe Domnul. Rezultatul unei astfel de aliante este ca el nu are nici macar un gand privitor la subiectul care ar trebui sa fie cel mai pretios pentru inima lui, cu persoana care ii este cea mai draga din lume si care este ca o parte din el insusi. Ei nu vor avea altceva decat certuri, asa cum este scris: "Pot sa mearga impreuna doi, fara sa se fi invoit?" (Amos 3:3). Daca nu, atunci crestinul trebuie intai sa cedeze lumii si sa-si gaseasca placerea in ea. Insa acest rezultat trist nu este luat in seama atunci cand se face primul pas pe drumul care duce la el. Crestinul aluneca incetul cu incetul; el nu mai este in comuniune cu Mantuitorul sau si isi poate gasi placerea langa o persoana care ii este draga, fara sa se gandeasca la Isus. Cand este singur, nu se gandeste la rugaciune; iar cand este cu cel pe care-l iubeste, desi constiinta si ceilalti credinciosi il avertizeaza, el nu are nici o tarie, iar Hristos nu are suficienta putere asupra inimii sale pentru a-l face sa se intoarca si sa renunte la o dragoste pe care stie ca Domnul o dezaproba. El se leaga, mai mult sau mai putin, de alte motive, precum simtamantul onoarei - cateodata, din nefericire, de motive mult mai detestabile, ca de pilda interesul material - si astfel isi sacrifica constiinta, Mantuitorul, propriul suflet, atat cat depinde de el, si, in orice caz, gloria lui Dumnezeu. Ceea ce la inceput n-a fost nimic mai mult decat un capriciu, a devenit acum o vointa de nestavilit.
          Mai este o alta observatie pe care istoria acestei tinere crestine imi da prilejul sa o fac. Primul inceput al unui suflet convertit, oricat de sincer ar fi el, produce orice altceva dar nu condamnarea sinelui si a carnii, acea condamnare care, prin faptul ca ne ajuta sa descoperim cat de slabi suntem, ne face sa ne punem sarcina la picioarele lui Isus. Abia atunci vom cauta puterea doar in El, si numai in El ne vom increde. Increderea pe care un suflet, care se cunoaste pe sine si care nu se mai increde in el insusi, o are in Hristos este aceea care ii ofera o pace solida si durabila, atunci cand a inteles, nu numai ca doctrina, ci si acceptata in inima, ca El singur este dreptatea noastra. Ajungem insa la acest punct numai atunci cand ne-am aflat in prezenta lui Dumnezeu si am facut acolo decoperirea ca nu suntem decat pacat, ca Hristos este dreptatea desavarsita, iar Dumnezeu este dragostea desavarsita. Din acest moment nu ne mai incredem in noi, luptam impotriva noastra, iar carnea si vrajmasul nu mai au aceeasi putere de a ne insela.
          Nu cred ca tanara persoana la care aceste pagini fac referire fusese dezbracata de "eu". Sunt multi crestini in aceasta stare, si desi cu toti putem fi expusi la aceleasi pericole, totusi unii trebuie sa se teama mai mult de viclesugurile vrajmasului, fiindca ei n-au invatat cat de mult ne poate insela carnea, si nu stiu cu ce tradator groaznic avem de-a face. Cand ajungem sa cunoastem acest lucru, desi poate exista o lipsa de veghere, totusi Hristos are un loc mai mare in inima, exista mai multa liniste si mai putin din "eu".
          Observati cat de inselatoare este inima si cum isi pierde tot controlul de sine atunci cand se departeaza de Dumnezeu. Aceasta sarmana tanara (dupa ce s-a scufundat tot mai adanc in mlastina pe marginile careia se aventurase, ca sa folosim propria ei expresie) i-a cerut mamei prietenului ei sa faca tot ce poate pentru a da la o parte orice obstacol din cale casatoriei; iar aceasta, care era o femeie cu o oarecare doza de evlavie, a fost surprinsa ca A. ar fi dispusa sa se casatoreasca cu un om din lume.
          Cat de rea si de inselatoare este inima noastra ! Ce sclavi face un idol din noi ! Pentru ca desi putem incerca sa scapam de pericol, totusi actionam pentru implinirea lucrului pe care-l dorim, chiar in timp ce fugim de el. Ce lucru ingrozitor este sa te indepartezi de Dumnezeu ! Aceasta tanara, inainte sa fie inlantuita de aceasta afectiune, s-ar fi dat inapoi cu oroare la ideea unei astfel de actiuni. Cand inima L-a abandonat pe Dumnezeu, se teme de om chiar mai mult decat de El. Dumnezeu, care a iubit-o pe A., si care a fost cu adevarat iubit de ea, a fost silit sa o ia din aceasta lume unde ea nu a avut curajul sa se intoarca pe drumul cel drept. Dumnezeu a luat-o la El. A murit in pace, si prin harul curat a biruit. Crestinul, in timp ce se bucura de pace in ultimile sale clipe, ar trebui sa simta intotdeauna ca Dumnezeu este Acela a carui mana se afla acolo. Ce lectie serioasa pentru cei care doresc sa se desparta de Dumnezeu si de Cuvantul Sau sfant, pentru a-si satisface o inclinatie care ar fi usor de biruit la inceput, dar care, atunci cand este adapostita in inima, devine tiranica si fatala ! Dumnezeu sa dea har cititorilor acestor randuri, ca si tututror copiilor Sai, ca ei sa caute prezenta Lui zi de zi.

aze