Translate

marți, 24 martie 2015




                                                              CALEA CATRE PACE

                                                                             - II -



          J.N.Darby


          L-am gasit pe Hristos si am crezut in El. El este ispasirea pentru pacatele noastre, pe care le-a purtat in trupul Sau pe lemn. Si astfel, avandu-L pe Hristos, El este dreptatea noastra. Dumnezeu a condamnat pacatul in carne atunci cand Hristos a fost jertfa pentru pacat (Romani 8:3), iar noi nu mai suntem "in carne", ci "in Hristos". In locul lui Adam si al pacatelor sale, adica in locul nostru, Il avem pe Hristos si valoare crucii Sale. Acest lucru este adevarat pentru oricine care crede in El, care vine la Dumnezeu prin El. Daca am fi si noi la fel de simpli ca Scriptura, am vedea acest lucru imediat. Dar nu suntem, asa ca trebuie sa fim vindecati de dreptatea noastra personala din inimile noastre si, ca simpli pacatosi inaintea lui Dumnezeu, sa intelegem ca, in dragostea Lui, El a rezolvat problema pacatelor si a firii noastre rele, a purtat de grija in vederea zilei de judecata si, prin cruce, a dat o solutie deplina si pentru totdeauna tuturor nevoilor celor care vin la El prin Hristos. Pacatele noastre au fost indepartate potrivit cu propria Lui dreptate, iar forma cea mai completa a pacatului in carne, anume vrajmasia impotriva lui Dumnezeu, a fost tratata prin cruce, ceea ce a insemnat judecata pentru ea, insa har pentru noi. Pacatul si Dumnezeu s-au intalnit la cruce, atunci cand Hristos a fost facut pacat pentru noi, iar prin moartea Lui noi suntem morti fata de pacat si constituim rodul muncii sufletului Sau inaintea lui Dumnezeu. El a purtat pacatele multora si S-a aratat ca sa inlature pacatul - L-a glorificat pe Dumnezeu deplin in acele ceasuri memorabile. A luat asupra Lui ceea ce eu meritam, iar eu am parte acum de rodul lucrarii Sale. Practic vorbind, vin la Dumnezeu ca si Abel, cu acea jertfa in mainile mele. Dumnezeu trebuie sa-i recunoasca valoarea. Am marturia ca sunt indreptatit; marturia este data jertfei mele, iar eu sunt acceptat potrivit cu valoarea pe care jertfa lui Hristos o are in ochii lui Dumnezeu. Venind cu o astfel de jertfa, eu marturisesc ca ma dau pe mine insumi la o parte si ca nu mai caut nicio imbunatatire. Vin cu Hristos in mainile mele, ca sa zic asa, cu Mielul meu injunghiat, iar martuiria este data despre darul meu. Dumnezeu la El priveste cand vin astfel, nu la starea mea care, in felul in care vin, este recunoscuta ca fiind cea a unui pacatos, nimic mai mult, care luat in sine este complet despartit de Dumnezeu.
          -  Dar nu trebuie ca eu sa-L accept pe Hristos ?
          -  Ah, cum se strecoara "eul" pana si in cele mai binecuvantate marturii despre caile lui Dumnezeu in har fata de noi. Am spus: "Iata-L pe Hristos, darul lui Dumnezeu pentru tine - Mielul lui Dumnezeu". Tu raspunzi: "Dar nu trebuie ca eu...?" Nu ma surprinde acest lucru. Nu-ti fac niciun repros prin asta. Motivul este firea omeneasca, natura noastra in carne; dar stim ca in noi nu locuieste nimic bun. Spune-mi insa, nu ai fi bucuros sa-L ai pe Hristos ?
          -  Bineinteles ca as fi.
          -  Atunci adevarata ta problema nu consta in a-L accepta, ci in aceea daca Dumnezeu ti L-a daruit cu adevarat, si prin El viata eterna. Un suflet simplu ar zice: "Il accept! Sunt cu totul multumit sa-L am!". Insa, de vreme ce nu toti sunt simpli, voi mai adauga ceva. Sa presupunem ca ai jigni pe cineva, iar un prieten cauta sa ofere scuzele de rigoare. Cine trebuie sa le accepte ?
          -  Persoana jignita, bineinteles.
          -  Cu siguranta. Si cine a fost jignit de pacatele tale ?
          -  Dumnezeu.
          -  Atunci cine trebuie sa primeasca satisfactie cu privire la ele ?
          -  Tot El.
          -  Asa este. Crezi ca El a acceptat-o ?
          -  Fara indoiala ca da.
          -  Si cum este El ?
          -  Satisfacut.
          -  Si tu nu esti ?
-  Oh! Acum vad. Hristos a realizat intrega lucrare si Dumnezeu a acceptat-o, iar acum nu se mai pot pune in discutie vinovatia sau dreptatea mea. Hristos este dreptate pentru mine inaintea lui Dumnezeu. Ce minunat! Dar cum de n-am vazut asta pana acum ? Ce neghiobie!
          -  Pana in acest moment ai avut credinta in lucrarea lui Hristos, insa fara increderea ca Dumnezeu
a acceptat aceasta lucrare. Acum nu mai ai nevoie sa cercetezi sa vezi daca crezi cu adevarat. Obiectul credintei se afla inaintea sufletului tau, este vazut de el; ceea ce Dumnezeu a revelat devine cunoscut prin faptul ca este vazut astfel prin credinta. Acesta este lucrul de care poti fi sigur, nu de starea ta. Asa cum vezi un lucru inaintea ta si-l cunosti, nu prin cunoasterea starii ochilor tai, ci cunosti starea ochilor tai prin faptul ca vezi lucrul respectiv. Ai amintit de neghiobie. Intotdeauna se intampla asa. Insa da-mi voie sa te intreb ce cautai inainte, pe Hristos sau sfintenia in tine insuti si o stare mai buna a sufletului ?
          -  Sfintenia si o stare mai buna a sufletului.
-  Atunci nu este de mirare ca nu-L puteai vedea pe Hristos. Ceea ce insa ai experimentat tu acum este ceea ce Dumnezeu numeste a te supune dreptatii Lui, descoperind astfel o dreptate care nu este nici a noastra, nici in noi insine. L-ai gasit pe Hristos inaintea lui Dumnezeu si, prin har, ti-ai abandonat propria vointa, acceptand ca mantuirea a fost lucrata in afara noastra. Hristos a luat locul eului. Daca ai fi obtinut pacea in felul in care o cautai, de cine ai fi fost multumit ?
            -  De mine insusmi.
          -  Exact. Si ce-ar fi fost asta ? Cu adevarat nimic real, pe langa faptul ca Hristos ar fi fost tinut departe, afara doar ca ajutor. Dar ca dreptate si pace ar fi fost tinut departe. Si cum un suflet integru invatat cu adevarat de Dumnezeu nu poate fi satisfacut cu el insusi, atunci el ramane, desi increzandu-se in dragostea lui Dumnezeu daca umbla cu El, fara pace, poate ani de zile, pana cand se supune dreptatii lui Dumnezeu. Iar acum retine un alt lucru: sufletul care are pace cu Dumnezeu poate de acum sa-L contemple pe Hristos pentru a invata mai mult. El nu numai ca ne-a purtat pacatul si a murit pentru pacat, punand capat prin moarte intregii stari a omului pentru cei care cred, ei fiind rastigniti impreuna cu El, ci El L-a si glorificat pe Dumnezeu in aceasta lucrare (Ioan 12:31,33 ; 17:4,5) si astfel a obtinut un loc pentru om in gloria lui Dumnezeu, precum si un loc de acceptare pozitiva in prezent, potrivit cu natura si favoarea lui Dumnezeu pe care L-a glorificat. Acesta este locul nostru inaintea lui Dumnezeu. Deci nu numai ca omul vechi si pacatele lui sunt inlaturati dinaintea Sa, ci noi suntem in Hristos inaintea lui Dumnezeu. Iar Cel care ne face constienti de acest lucru este Duhul Sfant care ne-a fost dat (Ioan 14:20). El ne face sa pricepem ca suntem acceptati in Cel Preaiubit si ca favoarea divina se odihneste peste noi intocmai ca peste El. Si tot prin Duhul Sfant El locuieste in noi, lucru care ne conduce catre sfintenia reala si practica. Suntem sfinti, pusi deoparte de catre Dumnezeu prin sangele lui Hristos; insa suntem asa prin faptul ca posedam viata Sa, sau altfel spus, pe El ca viata a noastra, si avem Duhul Sfant. Domnul Isus Insusi devine masura umblarii si relatiei noastre cu Dumnezeu. Nu mai suntem ai nostri, ci suntem cumparati cu un pret, si nimic care nu sta in acord cu sangele Lui, cu valoarea si puterea lui in inimile noastre, nu poate fi compatibil cu viata unui crestin. Lucrul acesta a fost foarte frumos exprimat prin simbolurile din Vechiul Testament. Cand un lepros era curatit, pe langa jertfa in sine mai era si faptul ca i se ungeau acestuia  cu sange varful urechii si degetul mare de la mana si de la picior. Orice gand, orice fapta, orice lucru din purtarea noastra care nu poate trece testul acestui sange, trebuie sa fie exclus din viata crestinului. Si cat de fericit este el sa fie eliberat de aceasta lume si de puterea pacatului si sa aiba sangele pretios ca motivul, masura si siguranta umblarii lui. Orice lucru care intristeaza pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, prin care suntem pecetluiti dupa ce suntem astfel stropiti, este nepotrivit pentru crestin. Iar sangele si dragostea lui Hristos aratata in varsarea lui devin motivele, iar Duhul Sfant puterea, devotamentului si dragostei de a umbla asa cum Hristos a umblat. Daca suntem in Hristos, Hristos este in noi; si stim aceasta prin Mangaietorul dat noua (Ioan 14). Suntem epistola lui Hristos in aceasta lume: viata lui Isus trebuie sa se arate in trupul nostru muritor.
               - Standardul tau este foarte inalt.
          -  Nu este altul decat acela pe care Scriptura il fixeaza. "Cine zice ca ramane in El, trebuie sa umble si el cum a umblat Isus". Dumnezeu Insusi este asezat inaintea noastra ca model, Hristos fiind expresia a ceea ce este divin intr-un om. "Urmati, deci, exemplul lui Dumnezeu, ca niste copii iubiti. Umblati in dragoste, dupa cum Hristos ne-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru noi ca prinos si ca jertfa de bun miros lui Dumnezeu". Nu exista limite aici. "Noi am cunoscut dragostea, prin aceea ca El Si-a dat viata pentru noi; si noi trebuie sa ne dam viata pentru frati". "Acum sunteti lumina in Domnul. Umblati deci ca niste copii ai luminii". Se poate insa vedea ca nu exista nimic legic in aceste versete, nimic care sa arate ca noi, prin ale implini, cautam sa castigam un loc favorabil inaintea lui Dumnezeu. Multi sunt tentati sa spuna ca harul si siguranta desavarsita ne dau libertatea sa facem ce vrem; ca, daca suntem complet mantuiti, de ce ar mai trebui sa facem fapte bune. Acesta este un principiu cu totul daunator. Ca si cum noi n-am avea alt motiv de a face fapte bune decat ca sa fim mantuiti, iar impulsul pentru asa ceva n-ar consta decat in robia legica si in obligatii; iar daca suntem mantuiti, toate motivele dispar. Oare ingerii nu au niciun motiv ? O astfel de teorie constituie o greseala pe care n-am putea-o face in lucrurile omenesti. Ce-am crede despre cineva care ne-ar spune ca fiii unui om sunt scutiti de orice obligatie, din moment ce sunt cu siguranta  si pentru totdeauna fiii lui ? Mai degraba eu as spune ca ei sunt cu siguranta si intotdeauna raspunzatori tocmai din cauza ca sunt copiii lui, iar daca nu ar fi, obligatia ar inceta.
          -  Este limpede ca asa stau lucrurile, desi nu m-am gandit niciodata la asta. Vrei insa sa spui ca inainte de a fi copii ai lui Dumnezeu, nu ne-am aflat sub nicio obligatie ?
          -  N-am spus asa ceva, ci ca nu ne aflam sub obligatia de copii. Nu poti fi raspunzator sa traiesti ca un crestin pana cand nu esti crestin. Inainte ne aflam sub obligatia de a trai asa cum oamenii in carne trebuie sa traiasca inaintea lui Dumnezeu. Iar masura perfecta a acestei responsabilitati este legea. Insa pe acest taram eram cu totul pierduti, asa cum am vazut deja. Acum suntem cu desavarsire mantuiti, aceia care prin har am crezut si suntem copii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos Isus. Iar indatoririle noastre sunt indatoririle copiilor lui Dumnezeu. Intotdeauna indatoririle, ca si afectiunile potrivite, decurg din relatiile in care suntem, iar cunoasterea relatiei constituie izvorul si caracterul indatoririi; desi chiar daca uitam asta, acest lucru nu inlatura obligatia. Astfel vorbeste Scriptura intotdeauna: "Uramati exemplul lui Dumnezeu, ca niste copii iubiti". "Astfel deci, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti, imbracati-va cu o inima plina de indurare". Afectiunile potrivite si indatoririle decurg din locul in care ne aflam deja si nu sunt niciodata mijloacele de a ajunge in acest loc. Ne bucuram de pozitie atunci cand umblam in ea; de fapt ne bucuram de lumina si de favoarea lui Dumnezeu, de comuniunea cu El in aceasta pozitie. Retine insa ca falimentul in credinciosie nu trebuie sa ne conduca sa punem relatia la indoiala ci, tocmai fiindca suntem in ea, ne judecam pe noi insine pentru ca nu am umblat in conformitate cu ea. Aici intervine mijlocirea lui Hristos, precum si alte adevaruri in care nu voi intra acum, ci voi mentiona ca fiecare din ele este foarte pretios la locul lui. Sa remarcam doar ca aceasta mijlocire nu este modul de a obtine indreptatirea, ci este bazata pe ea si pe faptul ca Hristos a facut ispasire pentru pacatele noastre. Nu noi mergem la El ca sa mijloceasca in favoarea noastra, ci El face aceasta din pricina ca am pacatuit. Hristos se rugase pentru Petru inainte ca acesta sa fi comis pacatul, si Se rugase exact pentru ceea ce trebuia: nu ca sa nu fie cernut, ci ca credinta lui sa nu slabeasca in momentul respectiv. Ah, daca am stii cum sa ne incredem in El! Priveste cum, aflat in mijlocul vrajmasilor Sai, El S-a uitat la Petru chiar in momentul potrivit pentru a-i frange inima!
          -  Cat de simple sunt lucrurile cand venim la Cuvant. Si cum iti schimba el toate gandurile despre Dumnezeu. Esti cu totul intr-o noua stare!
          -  Intr-adevar, iar aceasta ma conduce la alte doua puncte pe care as vrea sa le semnalez.      

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze