Translate

miercuri, 25 martie 2015





                                                               CALEA CATRE PACE

                                                               - III -


          J.N.Darby



          Am privit lucrarea lui Hristos in caracterul pe care ea l-a avut in ceea ce priveste satisfacerea, ba mai mult, glorificarea lui Dumnezeu, fiindca a trebuit sa vedem cum poate fi obtinuta indreptatirea. Insa trebuie sa ne aducem aminte ca dragostea suverana a lui Dumnezeu a fost cea care L-a dat pe Hristos, si aceeasi dragoste L-a facut si pe El sa Se dea pe Sine pentru noi. Nu dreptatea domneste in cazul nostru; aceasta va fi valabila in vremurile viitoare, cand judecata se va baza pe dreptate, atunci cand Dumnezeu va judeca pamantul. Pentru noi insa harul este acela care domneste, bunatatea suverana, Dumnezeu Insusi, prin dreptate este adevarat, o dreptate divina, asa cum am vazut, care ne ofera un loc in glorie in prezenta lui Dumnezeu, potrivit cu acceptarea de care Hristos Se bucura, si unde suntem ca El Insusi. Harul suveran daruieste pacatosului un loc langa Fiul lui Dumnezeu, fiind facut asemenea cu chipul Lui. Totul este bazat pe dreptate, fiindca sangele si lucrarea Sa pretind in mod deplin si necesar un astfel de loc, asa cum am vazut in Ioan 13 si 17. Iar acum "ne laudam in Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos". Il cunoastem ca dragoste (iar pe aceasta ca suma tuturor bucuriilor si binecuvantarilor noastre), si totusi in dreptate in Hristos, caci suntem facuti dreptatea lui Dumnezeu in El. Il cunoastem deci pe Dumnezeu in dragoste si suntem impacati cu El. Acesta este un loc binecuvantat, un loc al afectiunilor sfinte si al odihnei pline de pace. Avem comuniune cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos. Poti sa-mi spui ce inseamna comuniune ?
         -  Cred ca ganduri, bucurii si simtaminte comune.
         -  Gandeste-te acum ca toate acestea le avem cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos!
         -  Asta-i minunat. Cu greu pot patrunde o asemenea binecuvantare.
         -  Ei bine, trebuie sa cautam ca Hristos sa locuiasca in inimile noastre prin credinta, fiind inradacinati si intemeiati in dragoste, pentru ca astfel sa putem intelege pe deplin. Totusi, daca Duhul Sfant care locuieste in noi este sursa gandurilor, bucuriilor si simtamintelor noastre, ele nu pot fi in dezacord, macar ca suntem niste creaturi slabe si sarmane, cu cele ale Tatalui si Fiului. Nu-si gaseste inima crestinului placerea in Hristos, in cuvintele Lui, in ascultarea, in sfintenia si in jertfirea Lui pentru implinirea voii Tatalui ? Si nu-si gaseste si Tatal placerea in aceste lucruri ? Noi, intr-adevar, intr-un fel slab si sarac, El insa intr-un mod infinit; dar obiectul este acelasi. Domnul Isus este ales si pretios inaintea lui Dumnezeu si la fel si in ochii celor credinciosi. Bineinteles ca mai exista si chestiunea vietii de zi cu zi si a perseverentei inimii; insa poti sa intelegi ca ceea ce vine de la Duhul Sfant nu se poate sa nu fie potrivit cu gandul Tatalui si al Fiului.
          -  Asta este clar, desi totul este asa de nou pentru mine. Parca as fi intr-o lume noua! Daca toate acestea sunt adevarate, unde ne aflam oare toti ?
          -  Te las pe tine sa meditezi la aceasta, si de asemenea sa cercetezi Cuvantul ca sa vezi daca toate aceste lucruri sunt adevarate; sa vezi daca Scriptura, care recunoaste de altfel ca exercitiile de inima exista in procesul premergator, il considera pe crestin altfel decat iertat si primit in Cel Preaiubit, altfel decat ca pe unul care nu a primit un duh de robie, ca sa mai aiba frica, ci un duh de infiere, prin care striga: "Ava, Tata!".
          - Mai exista un pasaj pe care nu-l inteleg. Ni se spune sa ne cercetam pe noi insine daca suntem in credinta, iar ceea ce tu ai spus pana acum, dupa cate vad eu, inlatura un astfel de lucru.
          -  Nu ni se spune niciodata asa ceva. Multe suflete sincere incearca sa faca acest lucru si cu toti, fireste, ne-am lovit de el la inceput.
            -  Dar este scris in Scriptura.
          -  Cuvintele acestea constituie o parte dintr-un fragment din 2 Corinteni 13. Inceputul frazei insa este acesta: "De vreme ce voi cautati o dovada ca in mine vorbeste Hristos" ...apoi o paranteza ..."pe voi insiva cercetati-va daca sunteti in credinta". Este o provocare ironica ce contine un repros in acelasi timp. Corintenii pusesera la indoiala faptul ca Hristos vorbea prin Pavel, precum si apostolatul lui, dupa cum poti vedea de-a lungul ambelor epistole. Iar el, ca un argument final, spune:"Mai bine v-ati cerceta (examina) pe voi insiva; cum ati ajuns voi sa fiti crestini ?", fiindca el fusese instrumentul convertirii lor. Prin urmare adauga: "Nu recunoasteti voi ca Hristos locuieste in voi, afara doar daca sunteti dezaprobati ?". Cum ajunsese Hristos sa locuiasca in ei? Pavel apeleaza la certitudinea pe care o aveau despre ei insisi, pentru a-si dovedi apostolatul, facandu-i astfel de rusine. Dar asa ceva nu reprezinta nicidecum un indemn de a ne cerceta sa vedem daca suntem sau nu in credinta. Este foarte bine sa cercetam daca umblam la nivelul credintei, dar aceasta este un lucru total diferit. Un copil face bine sa se cerceteze daca purtarea lui este demna de pozitia pe care o ocupa, insa ar fi ceva foarte trist sa faca asta pentru a vedea daca intr-adevar este copilul parintilor sai. A fi constient de relatia in care te afli este un lucru diferit de purtarea potrivita cu relatia respectiva; iar noi nu trebuie sa confundam aceste doua lucruri. Pierderea simtamantului relatiei (lucru care nu cred ca se poate intampla decat in cazurile cand intevine disciplina divina din pricina pacatului) distruge temeiul indatoririlor si afectiunilor potrivite ei. Citeste pasajul din 2 Corinteni in intregime.
          -  Acum vad limpede. Nu exista completare la cuvintele "De vreme ce voi cautati o dovada ca Hristos vorbeste in mine", daca nu le conectam cu cele de care am vorbit. Si oricum, forta argumentului apostolului este clara, iar el apeleaza la certitudinea lor: "Nu recunoasteti voi?". Aceste cuvinte din urma nu ar mai avea niciun sens daca ei trebuiau sa se examineze ca sa vada daca era asa. Oh, iata unde am ajuns cu Scriptura!
          -  Mai degraba, iata unde am ajuns fara ea! Tu n-o citesti si n-o cercetezi asa cum trebuie. Fa asa si adevarul ti se va infatisa limpede. Numai ca, bineinteles, avem nevoie de harul lui Dumnezeu si sa privim la El, ca astfel sa primim, ca niste prunci, "laptele duhovnicesc si curat". Mai am inca o chestiune pe care as vrea s-o aduc in discutie pe scurt, ca astfel sa fim limpezi cu privire la subiectul pe care il cercetam. Primindu-L pe Hristos, primim viata. "Si marturia este aceasta", spune Ioan, "ca Dumnezeu ne-a dat viata eterna si aceasta viata este in Fiul Sau". Nu exista nimic comun intre aceasta viata si carne. Daca nu realizam ce inseamna rascumpararea, atunci faptul ca suntem nascuti din nou (nu eliberati de lege si de simtamantul responsabilitatii noastre) ne face sa ne simtim nenorociti la vederea pacatului din noi, asa cum vedem in Romani 7. Daca intelegem rascumpararea si am fost pecetluiti cu Duhul, inca exista conflict: "carnea pofteste impotriva Dhului, iar Duhul impotriva carnii"; acestea doua sunt opuse ca intotdeauna. Dar daca suntem calauziti de Duhul, nu mai suntem sub lege. Pana acum tu ai incercat sa tragi concluzii linistitoare din faptul ca gaseai semne ale vietii in tine insuti, avand doar o intelegere generala, care intotdeauna insoteste convertirea reala, despre bunatatea lui Dumnezeu, intarita de cunoasterea faptului ca Hristos a murit. Insa toate aceste ganduri pe care ti le formai despre tine nu insemnau nicidecum credinta in rascumparare. Ele inca te lasau, chiar daca cu o nadejde mai buna, expus judecatii. Sau, cel putin, cand priveai la cruce si vedeai ca acolo exista ceea ce tu aveai nevoie ca pacatos, tot aveai tendinta sa cauti ceva mai bun in tine insuti si nu puteai astfel sa afirmi ca posedai ceea ce aveai nevoie din lucrarea crucii. Viata nu este rascumparare. Amandoua apartin credinciosului, insa sunt lucruri diferite. Cautai dovezi ale vietii, crezand ca daca acestea existau, puteai trece cu bine de judecata. Si poate ca atunci, intr-un fel vag, Il luai in consideratie si pe Hristos.
              -  Cred ca mi-ai descris starea destul de exact.
          -  Cand o asemena persoana traieste aproape de Dumnezeu in simplitate de inima, simtamantul bunatatii Lui predomina si se simte mireasma evlaviei; insa cand el nu se afla intr-o astfel de stare, exista framantare si neliniste; predomina constiinta care acuza, iar el este nefericit, daca nu chiar infricosat. Insa in ambele cazuri rascumpararea nu este cunoscuta cu adevarat; nu se cunoaste ca Hristos a luat locul nostru in judecata si ne-a daruit in schimb gloria Sa. Nu mai avem de asteptat decat infierea insasi, rascumpararea trupului. Felul in care Scriptura uneste aceste doua adevaruri se afla in invierea lui Hristos. Aceasta reprezinta puterea vietii si pecetea acceptarii lucrarii Lui - scoaterea Lui totala de sub consecintele pacatului nostru si asezarea Lui intr-o alta stare. La fel si cu noi in El. Eram morti in pacat, expusi judecatii si sub sentinta mortii. Hristos S-a coborat din cer, a implinit prin moarte lucrarea de inlaturare a pacatelor noastre, iar noi suntem morti impreuna cu El. Apoi El si noi impreuna cu El suntem inviati, consecinta a lucrarii implinite si a acceptarii ei de catre Dumnezeu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze