Translate

duminică, 15 martie 2015




                               Meditatii asupra cartii a doua Imparati

                                                                 - XVII -


          Henri Rossier


                    Capitolul 8:1-6 - Din nou, Sunamita

          Capitolul 7 tocmai ne-a prezentat adevaruri care pot fi aplicate Evangheliei ; versetele pe care le avem sub ochii nostri ne readuc, impreuna cu Sunamita, pe terenul credinciosilor din Israel. Este necesar sa folosim cu sobrietate imaginile din Scriptura, pentru a nu forta interpretarea, dar, de alta parte, sa nu uitam ca aici avem scrieri profetice, avand doar o semnificatie istorica partiala, si care de descopera de exemplu, principiile evenimentelor de la sfarsit.
          Regasim aici, ca in toata aceasta istorie, caracterul de har al profetului Elisei. Ca si la cap.7, adevaratul slujitor anunta vestea buna pentru toti, vestea buna pentru tot poporul fara nici o deosebire, ocupandu-se aici, in har, de unul din ramasita credincioasa, de Sunamita, a carei inima era atat de legata de Dumnezeu. Aceasta femeie evlavioasa este obiectul grijii deosebite a lui Dumnezeu, care o ocroteste in timpul cand judecatile Sale au cazut asupra intregii tari. Profetul stia dinainte anii de foamete ce aveau sa vina ; el a instiintat-o pe Sunamita, asa cum el stia dinainte sfarsitul foametei din Samaria, si l-a anuntat intregului popor, mari si mici. A transmis taina lui acestui suflet apreciat de el si pe care voia s-o puna la adapost impreuna cu casa ei. Capitolul anterior si acesta mentioneaza doua timpuri de foamete. Prima foamete, cea din Samaria, era locala si partiala ; ea era judecata lui Dumnezeu, si dusmanul era folosit ca instrument pentru a o produce. A doua, de care ne ocupam, mult mai grava, este o judecata directa a lui Dumnezeu si se intinde pe intreg teritoriu lui Israel. Aceleasi situatii se vad in Apocalipsa, unde judecatile au mai intai un caracter providential la care se adauga apoi o intensitate extrema cand ele vin direct din partea lui Dumnezeu.
          "Ridica-te", ii zice profetul Sunamitei, "si pleaca, tu si casa ta, si locuieste temporar unde vei putea locui". Trebuia ca femeia aceasta, a carei bucurie era "sa locuiasca in mijlocul poporului ei", sa-si abandoneze bunurile si mostenirea sa, si sa fuga dinaintea judecatii iminente, punandu-se la adapost unde va putea. O perioada completa, o saptamana de ani, ii era atribuita ca refugiu intr-un teritoriu strain. Nu era vorba sa ramana, ca si Avraam in Canaan, in mijlocul foametei, nici ca Isaac, de a face o scurta calatorie la filisteni, caci niciunul nici altul din acesti patriarhi nu trebuia sa coboare in Egipt. Nu, ea trebuia sa plece unde va putea, cu o singura conditie, ca aceasta sa nu fie in Canaan. Judecata lui Dumnezeu avea sa se intinda pe intreg teritoriu lui Isarel, ca in timpul lui Iosif, in tot Egiptul ; Pentru Canaan, nici o dispozitie providentiala nu mai remedia raul. Sunamita trebuia sa stea in afara acestui loc cand necazul avea sa vina peste intreg Israelul. Aceasta este in imagine istoria ramasitei credincioase de la sfarsitul timpului, in timp ce Biserica, in contrast, va fi pazita de ceasul incercarii.
          Putem afirma ca in acel moment, Sunamita era vaduva. Profetul nu ar fi putut sa-i spuna, daca i-ar fi trait sotul, "tu si casa ta". Pierdu-se deci pe aparatorul ei ; ea era obligata sa abandoneze bunurile sale, destul de semnificative altadata si care acum aveau sa intre pe mana unor straini ; ajunsa in saracie, ea a plecat sa fie hranita de Domnul, in locul pe care il va gasi. Dar l-a luat cu ea pe fiul pe care profetul l-a inviat.
         Toate aceste detalii prefigureaza istoria ramasitei credinciose din Israel, de la sfarsitul timpului. Ea va face experienta puterii de inviere inainte de a fugi departe de tara sa. Ea va fi adevaratul Israel dupa gandul lui Dumnezeu, femeia din Apocalipsa care va naste pe fiul ei de parte barbateasca, si care va fugi in pustiu, unde va avea un loc pregatit de Dumnezeu, pentru a fi hranita acolo (Apoc.12). Destinul acestui popor va fi exact ca cel al Sunamitei ; apoi el va reveni ca si ea la mostenirea sa, la timpul de la sfarsit, cand judecatile lui Dumnezeu peste teritoriul lui Israel vor lua sfarsit.
          In aceste limite putem intelege sensul tipic al relatarii de care ne ocupam. Ceea ce parea fara importanta, intr-o zi  s-a intamplat ca Ioram sa interesat de minunile facute de Elisei. Constiinta lui nu era nicidecum atinsa ; a dovedit-o din plin in timpul vietii lui, dar poate fi foarte departe de Dumnezeu, in timp ce se intereseaza de El si de lucrarea Sa. Este un caracter izbitor al vremurilor din urma. Niciodata, mai mult ca in zilele noastre, nu sa intrebat de minuni si de cuvantul lui Dumnezeu. Aceste lucruri au un mare interes chiar pentru inimile in care nu este niciun loc pentru credinta. Se poate intelege deci ca imparatul dorea sa se informeze despre lucrarile deosebite ale profetului. Ghehazi, necredinciosul sau slujitor, de care se lipise pentru totdeauna lepra lui Naaman, Ghehazi este acum la curtea imparatului. Un lepros, sub judecata lui Dumnezeu, la dispozitia imparatului necredincios. Ce schimbare a intervenit in viata lui ! Altadata, impartind saracia impreuna cu profetul, a fost intermediarul sau binecuvantat inaintea celor credinciosi, si a celor credinciosi din Israel inaintea lui Elisei. El putea povesti lumii, al carei slujitor devenise, minunile de altadata, cunoscand destul de bine aceste lucruri pentru a le expune cu exactitate, dar el nu putea sa faca mai mult.
          Pozitie asemanatoare se intalneste cu usurinta in crestinatatea de astazi. Oameni care, asemenea lui Ghehazi, preferand avantajele pe care lumea le ofera, pot fi acreditati sa expuna lucrurile lui Dumnezeu. Ei spun adevarul, dar fara puterea de al aplica constiintei lor ; consiinta lor fiind rea, neputand astfel sa atinga pe ale altora. Erau, fara indoiala, subiecte pe care Ghehazi evita sa le discute, si care ii erau in mod deosebit interzise. Cum sa vorbeasca de vindecarea lui Naaman, cand el insusi era plin de lepra ; si ce intrebari indiscrete s-ar fi putut naste in mintea imparatului in urma relatarilor sale ? Si totusi, Dumnezeu se foloseste de toate, de curiozitatea imparatului, de prezenta lui Ghehazi la curtea sa, pentru a implini planurile Sale de har fata de preaiubitii Lui. Femeia apare impreuna cu fiul ei chiar in momentul cand se vorbea despre ea. Cine deci a condus lucrurile in acest punct anume ? Dumnezeu Insusi, caci trebuia ca ea sa primeasca, din gura unui martor ocular, marturia identitatii sale. Aici se sfarseste rolul lui Ghehazi. Imparatul nu mai are nevoie de el ; el o intreaba pe femeie care ii relateaza totul (v.6). Dumnezeu care a condus lucrurile, atinge de asemenea inima imparatului, restituind tot, acelei care pierdu-se totul.
          Odata cu ea istoria profetica se incheie. Judecata lui Israel se sfarseste, ea si casa ei intra deplin in mostenirea lor la sfarsitul zilelor. Imparatul zice "Intoarce-i tot ce era al ei si tot venitul ogorului ei, din ziua care a parasit tara pana acum". "Pana acum !" Zilele de incercare pentru ramasita credincioasa au trecut, regasind acum toate binecuvantarile de care a fost lipsita, de la exodul sau printre natiuni, cu toate veniturile pierdute, fara ca sa-i lipseasca ceva.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze