Translate

sâmbătă, 7 martie 2015





                                 Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                 - XV -


          Henri Rossier


                    Capitolul 6:8-23 - Dotan

          Vindecarea capeteniei ostirii sale se pare ca nu a produs niciun efect asupra constiintei imparatului Siriei. Cetele lui au facut deja mai multe incursiuni in teritoriul lui Israel (5:2, conf. cu v.23), si relatiile dintre cei doi imparati erau destul de tensionate deoarece, in imprejurarea cu Naaman, imparatul lui Israel presupunea ca imparatul Siriei "cauta pricina impotriva mea" (5:7).
          Nu mai era vorba acum de o lupta de hartuire ; razboiul izbucnise destul de serios. Imparatul Siriei isi aseaza tabara intr-un loc sau altul, cautand sa-l atraga pe Ioram in cursa, inselandu-l cu privire la miscarile adversarului ; dar el nu-L lua in calcul pe Dumnezeu. Elisei vine si-l ajuta pe imparatul lui Israel, avertizandu-l de mai multe ori despre asezarea taberei sirienilor. Bunavointa lui Dumnezeu se arata ea fata de Ioram ? Nicidecum, caci inima imparatului nu se schimbase din ziua cand Elisei i-a zis : "Ce am eu a face cu tine ? Mergi la profetii tatalui tau si la profetii mamei tale". Dar Dumnezeu vrea sa dovedeasca imparatului Siriei si ostirii lui ca se afla un profet in Israel, ca Domnul era acolo, asa cum i-a aratat deja vindecandu-l pe Naaman. Lucrand astfel, isi arata indelunga Sa rabdare fata de Ioram si de poporul sau, si daca, in prezenta acestei bunavointe, acest imparat necredincios nu se indrepta spre Domnul, el nu va avea nici o scuza.
          Vazand ca planurile sale sunt dejucate mereu, imparatul Siriei presupune ca este tradat de cineva din jurul lui, caci gandul despre Dumnezeu si interventia Sa - aceasta reiese constant in desfasurarea acestor imprejurari - nu se afla in mintea lui. Acesta este modul de gandire al lumii dintotdeauna ; atribuind oricarui eveniment din viata sa cauze naturale, decat sa vada mai degraba mana lui Dumnezeu. Unul din slujitorii imparatului, care realizeaza adevarata starea de lucruri, l-a avertizat. Discernamantul si cunostinta spirituala scade in general cand omul este asezat pe o treapta mai inalta, iar cei care vor avea cea mai mare nevoie sa cunoasca adevarul il cunosc cel mai putin. "Elisei, care este in Israel, spune imparatului lui Israel cuvintele pe care le rostesti tu in camera ta de dormit" (v.12). Gand apasator, inspaimantator, ingrozitor chiar ! Ce ! un personaj invizibil cunoaste "toate caile mele. Inca nu-mi ajunge cuvantul pe limba si, iata, Doamne, Tu il cunosti in totul" (Ps.139:3-4). Cand inima nu este sincera, nu realizeaza aceasta constatare si nu striga : "Unde sa ma duc de la Duhul Tau si unde sa fug de la fata Ta ?" se comporta nesabuit sau se ravrateste impotriva lui Dumnezeu. Este ceea ce s-a intamplat cu imparatul Siriei : "Duceti-va si vedeti unde este si voi trimite sa-l prinda". Nu avea decat un gand : sa se debaraseze de profet  si sa stinga aceasta privire care era fixata pe fiecare din miscarile lui ; atunci va fi eliberat de acest martor incomod care nu-i permitea sa-si faca voia, nici sa-si implineasca planurile sale. Astfel desfasoara toata puterea sa, o intreaga armata, cai si care, pentru a prinde un singur om ! Lumea este deranjata totdeauna de prezenta lui Dumnezeu. In Ghetsimani, o ceata de soldati si multimea, si aprozii, toate sabiile si ciomegele, s-au adunat impotriva lui Hristos, cu scopul de a-L trimite in cer, de unde El a venit, acest martor care ii deranja. Se gandea el, imparatul Siriei ca, chiar daca l-ar fi eliminat pe purtatorul marturiei vizibile din Israel, nu putea totusi sa elimine ochiul invizibil al lui Dumnezeu ?
          "Duceti-va si vedeti unde este". Ochii de carne pot sa descopere cu usurinta unde se afla Elisei, pentru ca el nu se ascundea. Dumnezeu nu are nimic de ascuns ; El este lumina insasi ; oamenii, din contra, iubesc intunericul si se tem de lumina. De aceea ostirea a plecat "noaptea" ca sa inconjoare cetatea (v.14).
          Slujitorul lui Elisei, se scoala de dimineata, vede toata aceasta putere vrajmasa, ostirea, caii si carele, si se inspaimanta. Ochii sai nu l-au inselat, dar ce-i lipsea lui, erau ochii credintei ; de aceea el dispera indata. "Vai, domnul meu, ce vom face ?" (v.15). Intr-adevar, ostirea sirienilor, sigura pe ea, desfasoara toata puterea sa impotriva unui singur om fara aparare, si cum ar putea sa se impotriveasca ? Slujitorul vede ostirea si a inteles pericolul. Gestul lui nu este scuzabil, pentru ca in calitate de slujitor al profetului, era permanent in legatura cu lucrurile invizibile si trebuia sa stie ca nici o putere omeneasca nu putea sta inaintea puterii lui Dumnezeu.
          "Nu te teme", ii zice Elisei. Acesta este intotdeuna primul cuvant al harului. El are darul de a linisti un suflet ingrozit. De cate ori acest cuvant : "Nu te teme", este pronuntat in Scriptura ! Este plin Vechiul, ca si Noul Testament. In aceasta lume totul pare sa inspire teama sarmanelor fiinte slabe si pacatoase ca si noi. Suntem prinsi in imprejurari dificile, impreuna cu lumea, vicleniile sau violenta sa, cu ura lui Satan, cu noi insine si natura noastra pacatoasa, apoi vine necesitatea de a ne prezenta inaintea lui Dumnezeu si a avea de-a face cu El. Ce vom raspunde la aceste intrebari tulburatoare ? Cine va linisti chinul si tulburarea inimilor noastre ? Doar Dumnezeu, caci El are raspuns pentru toate.
          Nu te teme, ii spune Isus pacatosului care s-a aruncat la picioarele Sale, mustrat in constiinta lui inaintea puterii harului Sau (Luca 5:10). Acesta este primul cuvant al istoriei noastre. Nu va temeti, le spune ucenicilor Sai, cand furtuna se ridica si ameninta sa-i inghita. Nu va temeti, cand deja naufragiul este aproape (Mat.14:27 ; Fapte 27:24). Nu te teme, ii spune El micutei turme fara aparare in mijlocul lupilor care au putere sa omoare oile (Luca 12:32 ; Mat.10:28 ; Apoc.2:10). Nu te teme, cand Satan va desfasura toata puterea sa pentru a impiedica lucrarea divina (Fapte 18:9). Nu te teme, cand moartea si-a facut deja lucrarea sa (Marcu 5:36).
          Dar acest cuvant se face in special auzit in imprejurari solemne cand fiinte slabe si neputincioase, avand in ele carnea (natura veche, adamica, pacatoasa, n.tr.), sunt chemate sa-L intalneasca pe Dumnezeu. Chiar daca El se descopera printr-un inger puternic in tarie, mesager ceresc, sufletul caruia i se adreseaza, este atins de o tulburare profunda, si are nevoie, ca Zaharia sau Maria, de aceste cuvinte atat de linistitoare : Nu te teme ! (Luca 1:13, 30). Cu atat mai mult, cand oameni pacatosi se gasesc in prezenta unui intreg cor de oaste cereasca, si cand gloria Domnului straluceste in jurul lor, au nevoie de aceste cuvinte : Nu va temeti (Luca 2:10). Dar ce s-ar fi intamplat cu ucenicii, cand pe muntele cel sfant, trebuiau sa intre in norul de glorie, locuinta lui Domnului ? Nu va temeti, le spune Isus. Bietele femei care credeau ca L-au pierdut pentru totdeauna pe Omul bland si smerit, pe care ele L-au urmat pe pamant, se gasesc dintr-o data in prezenta lui Hristos inviat, si au nevoie de aceste cuvinte : Nu va temeti. In final, ucenicul preaiubit, care si-a plecat capul sau pe pieptul lui Isus, intalnindu-L imbracat in asemenea stralucire ca Dumnezeu judecator, si cazand la picioarele Lui ca mort, este ridicat bland prin aceste cuvinte : Nu te teme (Apoc.1:17).
          Secretul acestui cuvant este harul ; avem de-a face numai cu el ; el ne da siguranta, chiar cand ne aflam inaintea judecatii lui Dumnezeu, caci Judecatorul este Mantuitorul nostru.
          In Vechiul Testament, sufletul este mai putin sigur, atunci cand se afla in prezenta directa a lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nu este inca manifestat deplin ca Dumnezeul harului. Prietenul lui Dumnezeu, Moise insusi, zicea : "Sunt ingrozit si tremur". Cel mult auzim acest cuvant, atunci cand Ghedeon intalneste fata in fata pe Ingerul Domnului, si cand Daniel, in smerenie, sta inaintea reprezentantului lui Mesia (Dan.10:12,19). Dar, din contra, acest cuvant : Nu te teme, revine constant, ca o siguranta pentru credinciosul singur, aflat in mijlocul dificultatilor, intristarilor si a vrajmasiei lumii. Avraam, Agar, Isaac, sunt astfel de exemple (Gen.15:1 ; 21:17 ; 26:24). Un preot prigonit, un Mefiboset, l-au auzit iesind din gura lui David, unsul Domnului, la care ei au cautat scapare. O vaduva saraca sidoniana, aproape sa moara, il primeste de pe buzele profetului (1 Sam.22:23 ; 2 Sam.9:7 ; 1 Imp.17:13).
          Acest cuvant a atins urechile poporului lui Dumnezeu, de fiecare data cand a avut de-a face cu dusmanul, fie in Egipt, fie la marginile pustiului, fie in Canaan sub Iosua, fie chiar in perioada ruinei care caracterizeaza imparatia lui Israel si in cea care a urmat deportarii (Ex.14:13 ; Num.14:9 ; 21:34 ; Deut.1:21 ; 3:2 ; 7:18 ; 20:3 ; 31:6,8 ; Ios.8:1 ; 10:8,25 ; 11:16 ; 2 Cr.20:17 ; 32:7 ; Ezra 7:4 ; Neemia 4:14). Si cand Israel zacea in "groapa cea mai adanca" si, de acolo, inalta spre Dumnezeu strigatul sau de suferinta, Domnul ii raspunde : Nu te teme ! (Plangeri 3:57).
          In final, atunci cand acest popor vinovat, apasat sub povara judecatii lui Dumnezeu, pedepsit si smerit, dar aproape de disperare, va auzi aceste cuvinte, rostite la sfarsitul timpului sau de incercare : "Mangaiati pe poporul Meu!" vom auzi acest cuvant : "Nu te teme", repetandu-se, inmultindu-se ca un ecou. Nu te teme, dragostea Mea te va mangaia, Eu te voi ajuta, te voi intari, voi fi cu slujitorul Meu. Nu te voi rascumpara Eu ? Nu voi fi Eu cu tine ? Nu te teme, Eu te voi inviora. Nu te teme de dispret, batjocura sau rusine. Tu esti al Meu, si te voi primi in har. Pana la sfarsitul cartii Isaia intalnim ca refren acest cuvant mangaietor si divin (Is.41:10,13,14 ; 43:1,5 ; 44:2 ; 51:7 ; 54:4).
          Asigurarea bunavointei lui Dumnezeu risipeste teama, iar dragostea desavarsita o izgoneste. De cate ori nu intalnim in Psalmi aceasta lipsa de teama inainte vrajmasului, inaintea tulburarilor de orice fel, inaintea amenintarilor carnii si a omului ! (Ps.27:3 ; 46:2 ; 56:4,11 ; 118:6). Intr-adevar, totul este bucurie pentru cel credincios, totul este incredere, desavarsita siguranta si pace, pentru ca, prin orice imprejurare,  Il are pe Dumnezeu pentru el, Cel despre care este spus : "Daca Dumnezeu este pentru noi, cine va fi impotriva noastra?"
          "Nu te teme", ii zice Elisei slujitorului sau, "pentru ca mai multi sunt cei care sunt cu noi decat cei care sunt cu ei" (v.16), si se roaga, zicand : "Doamne, deschide-i, Te rog, ochii, ca sa vada". Ochii sai de carne vedeau ostirea dusmana si nu se insela, si totusi era orb. Erau lucruri care necesitau mijlocirea profetului si interventia Domnului, pentru ca el sa le poata vedea. Atunci ochii sai au fost deschisi si "iata, muntele era plin de cai si de care de foc imprejurul lui Elisei" (v.17). Ingerii, carele de foc si aceasta cavalerie, adunati pentru a-l duce pe Ilie in cer, sunt adunati acum pentru a ocroti un singur om fara aparare pe pamant, nimicind toate planurile vrajmasilor sai. Aceasta interventie divina in favoarea celor rascumparati nu a incetat niciodata. Iacov a contemplat-o, atunci cand ingerii, in doua cete, l-au intalnit la Mahanaim, si cand in prezenta unui pericol iminent, a putut sa zica despre el insusi, identificandu-se cu ostirea Domnului : "Acum am ajuns doua cete" (Gen.32:1,2,10). Aceeasi ostire angelica va lovi pe adversarii Domnului si ai Adunarii, atunci cand El va fi descoperit din cer cu ingerii puterii Sale, intr-o flacara de foc (2 Tes.1:7), dupa cum este scris : "Cel care-i face pe ingerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai, flacara de foc" (Evrei 1:7). Ca si ceata lui Esau imprastiata inaintea celor de la Mahanaim, ostirea sirienilor este ca o ceata de furnici inaintea zecilor de mii de sfinti de care era acoperit muntele, doar pentru protectie si nu pentru lupta, asa cum David a auzit un zgomot de pasi care mergeau pe varful duzilor (2 Sam.5:24).
          Istoria lui Iacov, pe care Domnul il numeste Israel, se repeta aici. Adevaratul Israel era prezent in persoana reprezentantului sau, profetul. In timpul de la sfarsit, ramasita va avea ochii deschisi, si va auzi aceste cuvinte : Nu te teme, si va exclama, cand multi vor spune : Cine ne va arata binele ? "Ma voi culca si voi dormi in pace pentru ca numai Tu, Doamne, ma faci sa locuiesc in siguranta" (Ps.4:6,8).
          Interventia angelica caracterizeaza mai mult dispensatia legii si in consecinta timpul ramasitei profetice (*), dar nu este absenta si in dispentatia harului, asa cum vedem in istoria lui Petru (Fapte 12), numai ca cel credicios este astazi, fara intermediar, in legatura directa cu Hristos. Ochii sai sunt deschisi pentr a-L "vedea pe Isus", nu pe ingeri ; el poate sa zica : "Noi am vazut pe Domnul", nu carele lui Israel. Comuniune cea mai intima pentru crestin, o parte mai buna decat cea a ramasitei ; si, din moment ce Isus intra in scena, sufletul primeste din partea Lui certitudinea ca nu trebuie sa se teama de nimic, pentru ca El este resursa necesara si desavarsita in orice imprejurare.

          (*) In timpurile de la sfarsit, in Apocalipsa, Domnul se va face cunoscut in caile Sale providentiale, sub o forma angelica, pana la aratarea Sa pe muntele Sionului. De aici expresia "un alt inger" din aceasta carte.

          Dumnezeu care deschide ochii slujitorului lui Elisei, loveste ostirea sirienilor cu orbire, la cererea profetului. Acelasi Dumnezeu care a inchis si deschis cerurile la rugaciunea lui Ilie, deschide sau inchide ochii oamenilor la rugaciunea lui Elisei. Aceste cereri ieseau dintr-o inima care se afla intr-o comuniune reala cu gandul lui Dumnezeu, si care nu putea sa ceara decat ceea ce El voia sa faca. "Daca cerem ceva dupa voia Lui, ne asculta" (1 Ioan 5:14). Cel mai puternic exemplu era astfel Domnul Isus. . El putea spune : "Iti multumesc ca M-ai ascultat. Eu dar stiam ca intotdeauna Ma asculti" (Ioan 11:41,42).
          "Loveste, Te rog, natiunea aceasta cu orbire" (v.18). Ce har, de care Domnul ne-a facut parte ! El ne asculta, ca venind de la noi, ceea ce I-am cerut prin  credinta si prin Duhul, daruri fara plata din partea lui Dumnezeu ! Profetul poate, prin urmare, sa mearga liber spre dusmani ; ei nu-l recunosc. El ii conduce in Samaria ; atunci Domnul le deschide ochii la cererea profetului. Deschiderea ochilor slujitorului a fost pentru a vedea izbavirea Sa, iar pentru dusmani, a fost pentru a vedea nimicirea lor, in prezenta judecatii lui Dumnezeu. Pozitie fara iesire ; ruina iremediabila ! Dar Cel care singur are drept sa judece, n-o face ; harul Sau era cel care i-a adus inaintea judecatii Sale. Imparatul ignorant si necredincios ii vede si vrea sa-i omoare ! "Sa lovesc, sa lovesc, parinte?" In pofida faptului ca avea ochii deschisi, era orb cu privire la dusmanii sai (*). El vrea sa exercite judecata, el care o merita de o mie de ori mai mult decat aceasta natiune pagana, caci el nu vede, nici nu poate sa inteleaga harul. Elisei ii raspunde : "Sa nu lovesti". Ioram merita sa fie lovit si el nu avea dreptul sa loveasca pe altii, dar Dumnezeu a vrut sa-i arate, lui, ca si noua tuturor, ca nici o judecata nu trebuie sa atinga pe cei care sunt convinsi de pierzarea lor. Nu era prea tarziu pentru ei. Harul lui Dumnezeu i-a condus la judecata, dar in aceasta lume, si nu dincolo de aceasta viata de aici de jos, unde orice cale va fi inchisa. Cu voie sau fara voie, acesti oameni L-au intalnit pe Dumnezeul lui Elisei si nu pe Dumnezeul lui Ilie. Ei nu sunt nimiciti de focul din cer pe care-l meritau, dar ca si scosi din foc au putut sa faca experienta indurarii lui Dumnezeu, pe care L-au dispretuit. "Pune-le", zice Elisei, "paine si apa inainte; si sa manance si sa bea si sa mearga la stapanul lor". Tremurand inca, in loc de sabia imparatului, au avut parte de un ospat pregatit de Dumnezeu. Era cina cea mare a harului.

          (*) Diversele maniere de a vedea, sunt de cel mai profund interes in acest capitol. Gasim mai intai pe Elisei, vazatorul, care nu avea nevoie ca ochii sa-i fie deschisi pentru a vedea ostirea Domnului ; apoi slujitorul sau, preocupat de grija lucrurilor vizibile, de care profetul trebuie sa mijloceasca ca sa vada lucrurile invizibile. Gasim apoi ostirea Siriei, cu o dubla orbire, pentru ca ea credea ca vede si totusi era cufundata in noapte ; apoi aceeasi ostire, vazand situatia sa sub judecata lui Dumnezeu, dar avand in acelasi timp ochii deschisi pentru a se aseza la "ospatul cel mare" al harului. In final, il gasim pe imparatul lui Israel, strain de gandurile lui Dumnezeu, care crede ca vede, si al carui "pacat ramane" (Ioan 9:41), reprezentant trist al lui Israel, dusman al lui Hristos si care se indrepta din ce in ce mai mult spre judecata.

          Ce au facut acesti oameni, pentru a avea parte de o astfel de bunavointa ? Ce a facut si Saul din Tars si multi alti dusmani ai lui Hristos, in nestiinta, fara indoiala ; dar ei au facut razboi lui Dumnezeu, si Dumnezeu le raspunde astfel la ura lor. Din acel moment, "cetele Siriei n-au mai venit in tara lui Israel.
         
         
       

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze