Translate

luni, 9 martie 2015




                                Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                - XVI -


          Henri Rossier


                    Capitolul 6:24  la  cap. 7  -  Asedierea Samariei

          Niciodata dusmanul poporului lui Dumnezeu nu se da batut. Daca cetele siriene, convinse de puterea Dumnezeului lui Israel, inceteaza sa mai faca incursiuni in tara, Ben- Hadad, din contra, aduna intreaga sa ostire pentru a asedia Samaria, si aceasta asediere a dus la o foamete mare. Acestea sunt consecintele pacatului lui Israel. Vrajmasul, fara sa stie, era trimis de Dumnezeu ca judecata pentru acest popor, dar el este in acelasi timp imaginea printului mortii, de care omul pacatos nu poate scapa. Foametea era consecinta prezentei dusmanului care, cu siguranta, nu visa vreodata ca avea sa-i hraneasca pe cei care ii asuprea. Ea era ca o alta forma a mortii care apasa asupra acestui popor vinovat. In tot acest capitol, moartea este cea care domina, soarta groaznica si inevitabila, meritata de omul pacatos. Dar Dumnezeu are resurse chiar si impotriva mortii ; o face prin profet si, daca El anunta ca va indeparta foametea, vedem ca ca va indeparta si pe dusman, instrument al judecatii Sale. Aceasta ne introduce in domeniul harului si al Evangheliei.
           Dupa acest scurt rezumat, sa examinam in detaliu continutul acestui interesant capitol.
          Samaria era capitala si centrul unei lumi religioase, care pastra inca aparenta inchinarii fata de Domnul, dar pervertind aceasta inchinare. Aceasta lume, o intalnim si in zilele noastre sub o alta forma, si in special din cauza pretentiei sale religioase, care va fi obiectul judecatii lui Dumnezeu. Orice jertfa era ingaduita in Samaria, si foametea, in loc sa dea de gandit poporului si imparatului sau, nu facea decat sa iasa in evidenta egoismul inspaimantattor al inimii omenesti care, pentru a evita sa nu moara de foame, sacrificau chiar pe copiii lor, in loc sa se sacrifice pe ei insisi. Daca astfel de lucruri puteau sa se intalneasca in acest loc, nu insemna ca aparentele religioase au fost alungate. Imparatul insusi, purta un semn de doliu si de umilire, probabil in speranta indepartarii acestui pericol, "un sac pe carnea sa", dar fara sa aiba atinsa constiinta sau inima sa-i fie schimbata. Vedem aceleasi fapte care se produc in crestinatate, atunci cand natiunile sunt lovite de anumite calamitati.
          Imparatul se umilea chiar in momentul cand, plin de ura, cauta sa-i ia viata profetului Elisei. "Si a zis: Asa sa-mi faca Dumnezeu si inca mai mult, daca va ramane pe el astazi capul lui Elisei, fiul lui Safat!" (v.31). El, care a fost obligat sa-i spuna femeii intristate : "Daca Domnul nu te salveaza, cum sa te salvez eu?" si care si-a sfasiat hainele inaintea oribilei realitati, respinge cu violenta pe singurul om prin care un mijloc de salvare ii este oferit. Cum a uitat el ca profetul i-a salvat viata "nu odata, nici de doua ori", si ca Domnul, cu o rabdare fara margini i-a intins o mana de ajutor ? Toate acestea nu aveau nici o importanta pentru el, pentru ca singurul lucru pe care nu vrea sa-l admita, si cel mai important, era ca pacatele sale au atras asupra lui judecata si moartea.
          In timp ce se petreceau aceste lucruri, profetul statea in casa si discuta in liniste cu batranii ; dar ca "vazator", el nu avea nevoie ca Dumnezeu sa-i deschida ochii pentru a cunoaste intentiile omului, sau sa vada ocrotirea lui Dumnezeu. Credincios juramantului sau, imparatul trimite un sol cu porunca de al decapita pe Elisei si, insetat de razbunare, urmareste cu pasii lui executarea sentintei. Inainte ca sa ajunga, profetul l-a vazut : "Vedeti ca acest fiu de ucigas (Ahab) a trimis sa-mi ia capul?". Omul gasind usa blocata, nu poate sa-si implineasca misiunea si se intoarce la stapanul sau. Vazandu-si planul dejucat, imparatul zice : Renunt sa ma mai incred in Dumnezeu ! "Iata, de la Domnul este raul acesta; de ce sa mai astept pe Domnul?" (v.33). De cate ori omul, in starea sa de razvratire fata de Dumnezeu, gandeste ca Ioram ! Deoarece Dumnezeu nu-mi da ceea ce doresc, nu-mi da vindecare pentru o fiinta draga, nu ma ajuta in dificultatile mele materiale, ma debarasez de obligatiile mele fata de El ; El nu mai exista pentru mine ! Ah ! aceasta se intampla deoarece, ca si in cazul lui Ioram, inima omeneasca nu vrea sa vada radacina raului care este pacatul si sa recunoasca consecintele sale. El nu vrea sa se pocaiasca ; in mandria sa refuza sa se puna sub jugul Sau, si sa recunoasca ca El are motiv sa-l condamne. Chiar chemarile lui Dumnezeu ii dau o noua ocazie sa se impietreasca.
          Cum va raspunde Dumnezeu la o astfel de rautate si razvratire ?...El vesteste harul Sau chiar prin omul caruia imparatul cauta sa-i ia viata ! "Si Elisei a zis: Ascultati cuvantul Domnului. Asa zice Domnul: Maine, pe timpul acesta, la poarta Samariei, masura de floare a fainii se va vinde cu un siclu si doua masuri de orz cu un siclu" (7:1). Da, Dumnezeu proclama pentru ziua urmatoare ca va da belsug si va satura pe saracii infometati, chiar daca pacatul lor a fost cauza acestei foamete. 
          La anuntul acestei vesti bune, unul din cei prezenti isi bate joc de Dumnezeu. "Si capetenia, pe mana caruia se rezema imparatul, a raspuns omului lui Dumnezeu si a zis: Iata, daca ar face Domnul ferestre in ceruri, ar putea fi lucrul acesta?" (v.2). Imparatul era necredincios fata de acest mesaj, si aceasta se vede din ceea ce a urmat (v.12) ; el pastra intacte in inima ura si razvratirea sa, si totusi  starea lui era mai putin rea decat a acestui batjocoritor, atunci cand vestea buna a harului lui Dumnezeu este proclamata prin profetul Sau. Elisei ii zice : "Iata, vei vedea cu ochii tai, dar nu vei manca din ea". Dumnezeu rabda pe orice pacatos cu o mare indurare, dar cei care isi bat joc de El  si de Cuvantul Sau sunt pierduti definitiv. Vom vedea la sfarsitul capitolului ca acest om este singurul care, intr-o scena de eliberare si belsug, este nimicit fara sa aiba vreo parte. 
          De asemenea, caracterul batjocoritorilor nu este, si astazi,  rar cum se crede ; am putea spune, din contra, ca el caracterizeaza timpurile in care traim. Petru zice : "Cunoscand intai aceasta, ca in zilele din urma vor veni batjocoritori cu batjocura, umbland potrivit propriilor lor pofte. Si spunand: Unde este promisiunea venirii Lui ? Pentru ca, de cand au adormit parintii, toate raman asa cum erau de la inceputul creatiei. Pentru ca ei insisi isi ascund prin propria lor voie aceasta: ca, prin Cuvantul lui Dumnezeu, erau ceruri din vechime, si pamant, avandu-si existenta din apa si in apa, prin care lumea de atunci, inecata de apa, a pierit. Dar cerurile si pamantul de acum sunt pastrate prin Cuvantul Sau, pentru foc, tinute pentru o zi a judecatii si a pieirii oamenilor neevlaviosi" (2 Pet.3:3-7). Sa nu ne gandim ca batjocoritorii sunt oameni care neaga orice evlavie. Necredinta care exista de un secol si jumatate poate sa imbrace acest caracter, dar vremurile sau schimbat. Batjocoritorii de astazi sunt foarte calculati in necredinta lor ; ei argumenteaza. Cuvantul lui Dumnezeu este pentru ei nul si fara importanta, ca pentru capetenia lui Ioram, si nu au nici o incredere in el, increzandu-se in stabilitatea lucrurilor vizibile, si afirmand ca ele nu vor inceta niciodata sa existe. Ei ignora intr-un mod voit - si acesta este caracterul batjocorii lor - ceea ce Dumnezeu a descoperit prin Cuvantul Sau. Judecata lor este la usa.
        Si acum Dumnezeu ne arata ca, daca omul nu vrea sa tina seama de El, nu doar ca El pregateste, ca in capitolul anterior, un ospat mare pentru dusmanii Sai, dar ca El pregateste de asemenea suflete, pentru a se bucura de acest ospat. 
       "Si erau patru oameni leprosi la intrarea portii. Si au zis unul catre altul: De ce sedem aici pana vom muri?". Acesti patru oameni erau necurati, caci lepra este eticheta pacatului care intineaza pe om. Asa cum erau, ei nu puteau sa locuiasca impreuna cu poporul ; necuratia lor ii plasa in afara portii Samariei. Erau, din acelasi motiv, ca orice lepros, alungat din prezenta lui Dumnezeu. Mai mult, starea lor era de asa natura, ca nu puteau s-o ignore ; boala lor avea aceasta particularitate, prin faptul ca era remarcata corespunzator in Israel, ca nu puteau s-o ascunda de Dumnezeu, nici de altii, si nici chiar de ei insisi. In final, daca nu intervenea direct Dumnezeu, fara niciun ajutor oamenesc, ea ar fi condus in mod inevitabil la moarte.
        Astfel era starea personala a acestor patru oameni, de la intrarea portii Samariei. Ceea ce era si mai inspaimantator, era faptul ca moartea ii inconjura din toate partile. "Daca vom zice: Sa intram in cetate, foametea este in cetate si vom muri acolo; iar daca vom sedea aici, vom muri. Si acum veniti sa ne aruncam in tabara sirienilor: daca ne vor lasa vii, vom trai; si daca ne vor omori, vom muri" (v.4). Daca ar fi putut sa intre in cetate, ar fi gasit foamete si moarte. Sa ramana acolo, erau, fara indoiala, sortiti mortii. Sa se duca la dusmani, care reprezentau judecata lui Dumnezeu si care tineau sabia, nu era si aceasta moarte ? Dar, din aceasta parte, cel putin, exista o licarire de speranta. "Daca ne vor lasa vii, vom trai". Viata lor depindea de bunavointa dusmanului. Poate nu ne va omori...
        Nu trecem si noi astazi prin aceleasi imprejurari ? Pacatosul, convins de pacat, nu poate gasi ajutor si eliberare inaintea lumii, chiar sub aspectul ei religios. Nu gaseste decat foamete si moarte. Nu poate sa ramana nici in starea sa actuala ; aceasta inseamna moarte. Are inaintea lui amenintarea judecatii lui Dumnzeu, si aceasta inseamna moarte, moarte groznica si inevitabila... dar poate judecatorul va avea mila de el...Deci, sa mearga si sa se arunce la picioarele judecatorului ! Sa mearga ; el invata ca acest Dumnezeu judecator este Dumnezeul dragostei, Dumnezeul Mantuitor !
        Dar relatarea noastra nu merge mai departe. Acesti leprosi nu merg sa-L intalneasca pe Dumnezeu. Inaintand, nesiguri si cu teama, ajung "la marginea taberei sirienilor; si iata, nu era nici un om acolo". Ce s-a intamplat ? "Domnul facuse sa se auda in tabara sirienilor un vuiet de care, un tropot de cai si zarva de ostire mare" si, crezand ca este un atac din partea aliatilor lui Israel, au fugit, abandonand corturile, magarii si caii, si tabara asa cum era, pentru a-si salva viata.
          Dusmanul insusi, instrument al judecatii lui Dumnezeu, a disparut. Judecata a cazut asupra lui. Nu mai era nici o judecata. Cum a putut sa se intample aceasta ? Un zgomot de ostire mare s-a facut auzit, dar acesta nu a fost decat un zgomot, in realitate un lucru slab si nesemnificativ, care nu se poate compara cu caii si carele de foc de la Dotan, dar, lucru de mare putere, pentru ca el provenea de la Domnul Insusi. El era in acel zgomot, si acesta era suficient pentru a nimici toata puterea lui Ben-Hadad.
        Pentru noi, scump cititor crestin, acest zgomot s-a facut auzit la cruce, unde Fiul lui Dumnezeu a avut de-a face cu toata puterea printului mortii si a ostirilor sale. El l-a biruit prin propriile lui arme, dar fara nici o desfasurare de forte. In moartea unui singur om, rastignit in slabiciune, se afla puterea lui Dumnezeu pentru a birui, a nimici, a desfiinta acest ingrozitor dusman. Astfel a fost moartea lui Hristos. Satan tinea pe om in robie cu teama de moarte, si el a fost biruit prin propriile sale arme, asa cum capul lui Goliat a fost taiat altadata de David chiar cu sabia uriasului.
        Moartea a fost biruita, si judecata desfiintata pentru acesti patru leprosi. Ei mergeau, tremurand, inaintea acestor lucruri ; au gasit in locul lor viata, belsug de bunuri si bogatii, si cu ce sa-si potoleasca foamea, toate acestea abandonate de dusman, fara ca sa-i coste ceva. Au cules roadele victoriei care pentru noi este cea a Domnului. Pacea era in tabara ; nimeni nu li s-a impotrivit ; ei se satura, descoperind comori pe care si le insusesc. Dar pot sa taca si sa pastreze doar pentru ei ? Nu, bucuria mantuirii este comunicativa ; acesti oameni devin pentru altii mesageri de vesti bune. "Ziua aceasta este o zi de veste buna si noi tacem".
        Ceea ce caracterizeaza acest capitol, este faptul ca avem de-a face cu un Dumnezeu care nu indeparteaza necuratia pacatului, altfel acesti leprosi, ca si Naaman, nu ar fi ramas ceea ce au fost ; ci cu un Dumnezeu care indeparteaza judecata in persoana dusmanului si nimiceste in acelasi timp puterea mortii, astfel ca bietele fiinte necurate pot sa traiasca si sa se bucure de binecuvantarile de care au fost lipsiti.
        Remarcam inca aici unul din caracterele Evangheliei. Cand Elisei anunta pentru "maine" ca foametea va inceta, el zice : "Ascultati" (v.1). Acest cuvant se adreseza la toti, fara deosebire : popor, imparat, capetenie batjocoritoare, asa cum samanta semanatorului cade fara deosebire pe orice pamant. La fel este si cu biruinta castigata. Sunt invitati toti ; rezultatele sale sunt oferite fara deosebire tututror. Poporul, intreaga cetate, imparatul si slujitorii sai, sunt invitati la ospat. Acest faimos "maine", anuntat de profet, s-a schimbat in "astazi". Toti vin, mananca si se imbogatesc, dar sunt departe de a impartasi bucuria leprosilor. Acestia, in prezenta minunii mantuirii lor, nu pot sa ramana muti ; ei trebuie sa vorbeasca : "Sa nu tacem". Vedem cum imparatul si slujitorii sai primesc anuntul eliberarii (v.12-15). Pentru ei, aceasta mantuire care nu i-a costat nimic, ascunde o cursa. Sa facem cel putin, zic ei, cateva lucruri din partea noastra, si incep sa urmareasca pe dusman cu doua care si cinci cai epuizati ! Tot ceea ce puteau sa faca, era sa intarzie ceasul eliberarii, cautand sa constate ceea ce credinta leprosilor a inteles inaintea lor. Gandirea lor, in prezenta acestei vesti bune, este pura necredinta. Imparatul zice : "Sa va spun ce ne-au facut sirienii. Ei stiu ca suntem flamanzi si au iesit din tabara ca sa se ascunda in camp, zicand: Cand vor iesi din cetate, ii vom prinde vii si vom intra in cetate" (v.12). Apoi, la propunerea unui slujitor, el adauga : "Duceti-va si vedeti". Vederea, pentru ei, inlocuia credinta, si, daca au parte ca si ceilalti de rezultaul eliberarii, nu vederea i-a salvat ; ea nu salveaza niciodata pe nimeni. Capetenia este un exemplu miscator. Profetul i-a zis : "Iata, vei vedea cu ochii tai, dar nu vei manca din ea" (v.19). "Si asa i s-a intamplat, pentru ca l-a calcat poporul in picioare la poarta si a murit". Vederea a fost pentru el preludiul imediat al mortii !

                

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze