Translate

vineri, 20 martie 2015




                        REFLECTII  ASUPRA  CASATORIEI  IN  AFARA  DOMNULUI


          J.N.Darby


               (Urmatoarele observatii au fost facute intr-o imprejurare deosebit de solemna, cand o tanara credincioasa, convertita in 1853, a cazut in cursa de a accepta o cerere in casatorie facuta de un barbat din lume. Ea a incercat sa ascunda acest lucru de adunarea crestina in care se afla, insa o intarziere, provocata de unele imprejurari asa zis accidentale, a oferit ocazia unui frate de a-i descoperi intentiile. Acesta a avertizat-o in mod solemn. Ea si-a recunoscut greseala, insa a persistat in ea. A plecat la una din rudele ei, unde s-a imbolnavit de o febra violenta, pe care a recunoscut-o din primul moment ca fiind disciplinarea Domnului. A murit dupa trei zile, dupa ce cuvantul Lui a patruns-o si a condus-o, nu numai la o judecata de sine completa, ci si la o bucurie deplina.)

          Intamplarea de mai sus relateaza, in toata simplitatea crestina, lucruri care arata cum poate Dumnezeu sa intervina in disciplina pentru a-i izbavi pe copiii Sai de consecintele spirituale dureroarse care decurg din lipsa de credinciosie. O tanara crestina a ingaduit sa fie atrasa in a accepta o oferta de casatorie cu un barbat neconvertit. Constiinta i-a aratat in mod clar ca actiona impotriva voii lui Dumnezeu. Dar ea n-a stiut sa se opreasca la primul pas si, nerespingand de la bun inceput o asemenea oferta ca reprezentand necredinciosie si pacat, nu a mai avut dupa aceea puterea de a renunta, iar Dumnezeu a fost silit sa o ia din aceasta lume, pentru ca s-o pazeasca de un pacat pe care ea nu voia sa-l comita, dar la care nu avea putere sa reziste. O, cat de greu este sa te opresti, de indata ce ai pornit pe un astfel de drum !
          Oricine care a privit mai indeaproape la umblarea crestinilor si care s-a ingrijit de suflete cu o inima cat de cat zeloasa pentru gloria Domnului si pentru binele spiritual al copiilor lui Dumnezeu, nu va fi esuat sa perceapa influenta fatala pe care lumea o exercita asupra lor atunci cand isi gaseste intrarea in inima. Numai Dumnezeu stie, si cel care a trecut printr-o astfel de experienta, prin ce metode subtile si sub ce haina placuta patrunde adesea lumea in inima crestinului. Insa manifestarea lui Hristos catre suflet si puterea prezentei Lui nu sunt niciodata caile prin care lumea se strecoara in inima. Prin urmare, aceia care se gasesc, prin har, aproape de Hristos, sunt la adapost de influenta unor astfel de simtaminte si le pot judeca, ca si pe oricare alt lucru care tinde sa croiasca in inima o cale pentru lume sau pentru dorintele legate de lume.
          Aici, pe acest pamant, suntem in conflict cu vrajmasul. El cauta sa ne ia prin surprindere, atunci cand nu suntem atenti; si, pentru a realiza acest lucru, el stie chiar si cum sa se transforme intr-un inger de lumina. Daca nu suntem aproape de Hristos si nu suntem imbracati cu toata armura lui Dumnezeu, este imposibil sa rezistam vicleniilor lui. A rezista puterii lui Satan nu constituie dificultatea principala, pentru ca Hristos l-a biruit pentru noi pe acest teribil vrajmas, ci cel mai greu este sa descoperi cursele pe care el ni le intinde si, mai presus de toate, sa-ti dai seama ca el este acela care lucreaza. In lupta noastra cu vrajmasul totul devine o chestiune de a ne cunoaste starea inimii. Ochiul curat (adica, inima plina de Hristos) deosebeste raul, iar sufletul apeleaza la Domnul pentru izbavire; si, mai mult, fiindca afectiunile ii sunt canalizate catre Hristos, inima nu prezinta niciun punct de sprijin pentru eforturile vrajmasului. Inima care este simpla si ocupata cu Domnul este ferita de multe lucruri care tulbura pacea celor care nu sunt aproape de El. Glorie lui Dumnezeu, sufletul tulburat si chinuit gaseste o resursa si o restabilire deplina in harul Aceluia pe care L-a uitat intr-un fel asa de nebunesc; insa se bucura de roadele harului prin multe dureri si exercitii de inima. Totusi sa nu-si piarda curajul ! Domnul stie cum sa izbaveasca la fel de bine cum stie sa aiba mila.
          Exista doua principii care reglementeaza caile lui Dumnezeu cu privire la noi. Pe de-o parte, Dumnezeu lucreaza in inima pentru a o face sa intelega scopul pe care El il are; de cealalta parte, Hristos mijloceste pentru noi cu privire la tot ceea ce poate fi numit slabiciune. Exista dificultati reale de-a lungul drumului, iar in noi exista slabiciune si, din nefericire, o vointa careia nu-i place fraul si care se tradeaza printr-o multime de ganduri si de fapte. Slabiciunile, ca si vointa noastra, tind sa ne impiedice de a ajunge la capatul calatoriei. Insa este o mare diferenta intre felul in care Dumnezeu actioneaza cu privire la slabiciunile noastre si cel in care El lucreaza cu privire la vointa noastra si la gandurile care-si au izvorul in ea. "Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunzand pana la despartirea sufletului si a duhului, a incheieturilor si a maduvei, si in stare sa judece gandurile si intentiile inimii" (Evrei 4:12). Dumnezeu judeca gandurile si intentiile noastre prin Cuvantul Sau. Nu-I scapa nimic. El este credincios fata de noi. Cuvantul Lui este in inima ca un ochi de care nimic nu este ascuns; "toate sunt goale si descoperite inaintea ochilor Aceluia cu care avem a face". Auzi tu aceste lucruri, suflet nechibzuit care vrei sa te hranesti cu iluziile pe care le iubesti ? Nimic nu este ascuns; nici macar unul dintre gandurile sau intentiile tale nu poate fi ascuns de ochii Aceluia cu care ai a face. Si asta nu e totul. Cuvantul lui e simplu, curat si clar; el vorbeste constiintei tale; il auzi ? Stii ca atunci cand Dumnezeu vorbeste ai de-a face cu Acela care vorbeste si, in aceeasi masura, cu ceea ce zice El ? Te vei impotrivi Lui si-L vei provoca la gelozie ? Nu poti sa scapi de El; El are deja un drept asupra constiintei tale si niciodata nu va renunta la el.
          Vrei sa lovesti cu piciorul impotriva tepuselor ? Gandeste-te mai degraba la sfarsitul pe care-l are Dumnezu in vedere. El ar fi putut sa te lase sa umbli cum vrei tu; ar fi putut sa te lase sa cazi in lucruri care, daca harul Lui n-ar interveni, ar face ca intreaga calatorie prin pustia acestei lumi sa fie dureroasa si umilitoare pentru tine. El ar fi putut sa spuna cu privire la tine ceea ce a spus despre Israel: "Efraim s-a alipit de idoli:lasati-l!" (Osea 4:17). Cumplita pedeapsa ! Mai grea decat orice disciplinare exterioara ! Insa Dumnezeu nostru nu ne va lasa fara lumina fetei Sale si fara dulceata comuniunii cu El. Pentru ca Dumnezeu nu pedepseste voit; aceasta este lucrarea Lui ciudata (anormala), asa cum El spune (Isaia 28:21). Insa pacatul este totdeauna pacat in ochii Lui, si El nu-l poate tagadui. Cum lucreaza deci Dumnezeu in sarmanele noastre inimi ? El le atinge cu Cuvantul Sau, astfel incat constiintele noastre sa vada totul asa cum El Insusi vede. Ochiul Lui este peste noi, peste inima noastra, iar ochiul constiintei ne este luminat cu privire la ce se intampla in inima noastra prin acel cuvant care-L descopera pe Dumnezeu catre ea. Ceea ce se afla in inima ta este oare gandul unui strain si calator, gandul unuia care-L iubeste pe Dumnezeu ? Este un gand conform cu voia lui Dumnezeu, un gand care se potriveste unuia pe care Hristos l-a iubit atat de mult incat S-a smerit de dragul lui pana la moarte ? Opreste-te, suflet sarman, si intreaba-te daca ingadui gandul care te preocupa fiindca el este placut lui Hristos, Acelui care S-a dat pentru tine ca sa te mantuiasca. El are izbavirea ta pe inima; El te iubeste; El stie lucrurile care te pot duce la ruina, care te pot face sa cazi in pustie. El nu va carmui dupa nici un alt principiu afara de cele ale Lui - acelea ale sfinteniei, acelea in care omul nou isi gaseste placerea si care apartin naturii divine. El nu se poate tagadui pe Sine Insusi (2 Tim.2:13). El doreste ca tu sa nu ai parte de disciplinarea teribila care asteapta pe sufletul care s-a ratacit. Doreste ca tu sa nu suferi pierderile la care nechibzuinta te poate conduce, daca te lasi calauzit de propria-ti vointa. El vrea ca tu sa nu pierzi bucuria comuniunii cu El, si ca dovezile dragostei Sale pentru tine sa nu fie estompate sau slabite in inima ta. El iti vorbeste prin Cuvantul Sau si judeca gandurile si intentiile inimii tale. Ai dori mai degraba sa-L auzi judecandu-te decat sa-I ceri sa te izbaveasca de ceea ce este prea puternic pentru tine ? Sau vei spune, precum Israel: "In zadar; nu, pentru ca ii iubesc pe straini si voi merge dupa ei" (Ier.2:25) ? Stii bine ca un astfel de gand nu vine de la Hristos. Nu I-ai cerut sfatul, desi poate ca ai avut indrazneala sa-I ceri sa-ti binecuvanteze intentiile si sa te calauzeasca. Stii, de asemenea, ca Scriptura condamna ceea ce tu pastrezi inca in inima ta si care are putere asupra ta; esti sclavul si nu stapanul propriului tau gand. Nu, acest gand nu este de la Hristos si, in timp ce-l ingadui, Il nesocotesti pe Dumnezeu si Cuvantul Sau. Astfel aduci peste tine disciplinarea lui Dumnezeu. El este plin de indurare si are mila de noi si de slabiciunile noastre, este bun si indurator in caile Sale; insa daca noi suntem hotarati sa ne urmam voia, El stie cum s-o zdrobeasca. El carmuieste toate lucrurile si indeosebi pe copiii Lui. Nu se lasa batjocorit, si ce seamana omul aceea va si secera (Galateni 6:7). Cea mai cumplita pedeapsa pentru noi este sa ne lase sa ne urmam caile.
          Al doilea punct asupra caruia as dori sa ne oprim este carmuirea pe care Dumnezeu o exercita cu privire la copiii Sai. El ii avertizeaza prin Cuvantul Sau, iar daca ei nu asculta, intervine cu puterea Sa pentru ai opri, ca sa poata astfel sa-i binecuvanteze. Vezi Iov 36:5-14 ; 33:14-30. In astfel de lucrari ale lui Dumnezeu mantuirea nu este pusa in discutie. El priveste la copiii Sai si ii disciplineaza pe cei pe care-i iubeste. Cei despre care vorbeste Duhul Sfant in Iov sunt numiti "drepti". Dumnezeu nu-Si intoarce ochii de la ei, asa cum spune lui Israel prin profetul Amos: "Numai pe voi v-am ales dintre toate familiile pamantului, de aceea voi cerceta asupra voastra toate nelegiuirile voastre" (Amos 3:2).
          In prima epistola catre Corinteni vedem ca, atunci cand crestinii au transformat cina Domnului intr-o scena de dezmat, Dumnezeu a apasat asupra lor. Unii dintre ei erau bolnavi, iar altii chiar adormisera (adica murisera); iar apostolul, atragand atentia asupra acestui lucru, adauga: "Pentru ca, daca ne-am judeca noi insine, n-am fi judecati. Dar cand suntem judecati, suntem disciplinati de Domnul, ca sa nu fim condamnati impreuna cu lumea" (1 Cor.11:31,32). Iata un lucru foarte serios ! Suntem sub mana Domnului care pedepseste pacatul oriunde il gaseste. El este un foc mistuitor si, atunci cand vine momentul, judecata incepe de la casa Lui. Ce diferenta intre o astfel de relatie cu Dumnezeu si bucuria dragostei Sale si a comuniunii cu El atunci cand Duhul Sfant n-a fost intristat si cand umblarea se face sub ochiul Lui si in lumina fetei Sale ! Nu ma indoiesc ca o mare parte dintre bolile si incercarile crestinilor sunt disciplinari trimise de Dumnezeu din pricina lucrurilor care sunt rele in ochii Lui, lucruri la care constiinta ar fi trebuit sa ia seama, dar pe care le-a neglijat. Oricum, ar fi neadevarat sa presupui ca toate necazurile sunt disciplinari. Desi uneori asa se intampla, ele nu sunt trimise intotdeauna din pricina pacatului. Exista lucruri in suflet legate de caracterul natural, care trebuiesc corectate ca sa putem trai mai mult in comuniune cu Dumnezeu si sa-L putem glorifica in toate amanuntele vietii. Ceea ce noi nu stim sa facem cu aceste lucruri, face Dumnezeu pentru noi; insa sunt multi copii ai Sai care comit greseli pe care constiinta lor ar trebui sa le simta, si pe care le-ar descoperi daca sufletul lor s-ar afla in prezenta lui Dumnezeu.
          Iacov a trebuit sa lupte toata viata impotriva lui insusi, deoarece Dumnezeu ii cunoscuse caile; si, ca sa-l poata binecuvanta, Dumnezeu a trebuit sa se lupte cu el, si din pricina asta nu a vrut sa-i descopere numele Sau. Cu totul altfel stau lucrurile in viata lui Avraam. Lui Pavel i s-a dat un tepus in carne, pentru ca raul sa fie astfel impiedicat; fiindca in cazul lui pericolul nu se ridica din pricina neglijentei in umblare, ci din cauza abundentei de descoperiri pe care le primise.
          Unde exista o afectiune reala care-L cunoaste pe Dumnezeu si recunoaste relatiile in care El ne-a asezat in raport cu Sine, este absolut imposibil ca un crestin sa admita sa se casatoreasca cu o persoana din lume, fara ca sa incalce toate obligatiile sale fata de Dumnezeu si fata de Hristos. Daca un copil al lui Dumnezeu se aliaza cu un necredincios, este un lucru evident ca el Il lasa pe Hristos in afara acestei chestiuni, si ca face acest lucru in mod voluntar in cel mai important moment din viata sa. Acesta este exact momentul cand el ar trebui sa aiba cea mai intima comuniune de ganduri, afectiuni si interese cu Hristos. Iar Acesta este cu totul exclus ! Credinciosul s-a injugat cu un necredincios. El a ales sa traiasca fara Hristos; a preferat in mod deliberat sa-si faca propria voie si sa-L excluda pe Domnul mai degraba decat sa renunte la voia sa si astfel sa se bucure de El si de aprobarea Lui. El si-a dat inima altuia, abandonandu-L pe Hristos si refuzand sa-L asculte. Cu cat exista mai multa afectiune, cu cat inima este mai atasata, cu atat iese mai mult in relief ca altceva a fost preferat in locul lui Hristos. Ce decizie inspaimantatoare ! sa hotarasti sa-ti petreci astfel viata, alegand ca partener pe un vrajmas al Domnului. Efectul unei astfel de legaturi este in mod necesar alunecarea crestinului inapoi spre lume. El deja a hotarat sa accepte ceea ce este din lume ca pe obiectul cel mai drag inimii lui; iar celor din lume le plac numai lucrurile lumii, macar ca sfarsitul lor este moartea (Romani 6:21-23). "Lumea trece, si pofta ei; dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac". Ce pozitie cumplita ! Fie sa devii necredincios lui Hristos, fie sa te opui in mod constant exact acolo unde afectiunea cea mai gingasa ar trebui sa stabileasca o unitate perfecta. Este un lucru cert ca, daca harul suveran al lui Dumnezeu nu intervine, barbatul sau femeia crestina cedeaza si intra putin cate putin pe o cale lumeasca. Nimic nu este mai firesc. Omul din lume nu are decat dorintele sale lumesti. Crestinul, in afara de crestinismul sau, are carnea in el (natura pacatoasa); si mai mult, el deja si-a abandonat principiile crestine pentru propria-i placere, unindu-se cu unul care nu-L cunoaste pe Domnul. Rezultatul unei astfel de aliante este ca el nu are nici macar un gand privitor la subiectul care ar trebui sa fie cel mai pretios pentru inima lui, cu persoana care ii este cea mai draga din lume si care este ca o parte din el insusi. Ei nu vor avea altceva decat certuri, asa cum este scris: "Pot sa mearga impreuna doi, fara sa se fi invoit?" (Amos 3:3). Daca nu, atunci crestinul trebuie intai sa cedeze lumii si sa-si gaseasca placerea in ea. Insa acest rezultat trist nu este luat in seama atunci cand se face primul pas pe drumul care duce la el. Crestinul aluneca incetul cu incetul; el nu mai este in comuniune cu Mantuitorul sau si isi poate gasi placerea langa o persoana care ii este draga, fara sa se gandeasca la Isus. Cand este singur, nu se gandeste la rugaciune; iar cand este cu cel pe care-l iubeste, desi constiinta si ceilalti credinciosi il avertizeaza, el nu are nici o tarie, iar Hristos nu are suficienta putere asupra inimii sale pentru a-l face sa se intoarca si sa renunte la o dragoste pe care stie ca Domnul o dezaproba. El se leaga, mai mult sau mai putin, de alte motive, precum simtamantul onoarei - cateodata, din nefericire, de motive mult mai detestabile, ca de pilda interesul material - si astfel isi sacrifica constiinta, Mantuitorul, propriul suflet, atat cat depinde de el, si, in orice caz, gloria lui Dumnezeu. Ceea ce la inceput n-a fost nimic mai mult decat un capriciu, a devenit acum o vointa de nestavilit.
          Mai este o alta observatie pe care istoria acestei tinere crestine imi da prilejul sa o fac. Primul inceput al unui suflet convertit, oricat de sincer ar fi el, produce orice altceva dar nu condamnarea sinelui si a carnii, acea condamnare care, prin faptul ca ne ajuta sa descoperim cat de slabi suntem, ne face sa ne punem sarcina la picioarele lui Isus. Abia atunci vom cauta puterea doar in El, si numai in El ne vom increde. Increderea pe care un suflet, care se cunoaste pe sine si care nu se mai increde in el insusi, o are in Hristos este aceea care ii ofera o pace solida si durabila, atunci cand a inteles, nu numai ca doctrina, ci si acceptata in inima, ca El singur este dreptatea noastra. Ajungem insa la acest punct numai atunci cand ne-am aflat in prezenta lui Dumnezeu si am facut acolo decoperirea ca nu suntem decat pacat, ca Hristos este dreptatea desavarsita, iar Dumnezeu este dragostea desavarsita. Din acest moment nu ne mai incredem in noi, luptam impotriva noastra, iar carnea si vrajmasul nu mai au aceeasi putere de a ne insela.
          Nu cred ca tanara persoana la care aceste pagini fac referire fusese dezbracata de "eu". Sunt multi crestini in aceasta stare, si desi cu toti putem fi expusi la aceleasi pericole, totusi unii trebuie sa se teama mai mult de viclesugurile vrajmasului, fiindca ei n-au invatat cat de mult ne poate insela carnea, si nu stiu cu ce tradator groaznic avem de-a face. Cand ajungem sa cunoastem acest lucru, desi poate exista o lipsa de veghere, totusi Hristos are un loc mai mare in inima, exista mai multa liniste si mai putin din "eu".
          Observati cat de inselatoare este inima si cum isi pierde tot controlul de sine atunci cand se departeaza de Dumnezeu. Aceasta sarmana tanara (dupa ce s-a scufundat tot mai adanc in mlastina pe marginile careia se aventurase, ca sa folosim propria ei expresie) i-a cerut mamei prietenului ei sa faca tot ce poate pentru a da la o parte orice obstacol din cale casatoriei; iar aceasta, care era o femeie cu o oarecare doza de evlavie, a fost surprinsa ca A. ar fi dispusa sa se casatoreasca cu un om din lume.
          Cat de rea si de inselatoare este inima noastra ! Ce sclavi face un idol din noi ! Pentru ca desi putem incerca sa scapam de pericol, totusi actionam pentru implinirea lucrului pe care-l dorim, chiar in timp ce fugim de el. Ce lucru ingrozitor este sa te indepartezi de Dumnezeu ! Aceasta tanara, inainte sa fie inlantuita de aceasta afectiune, s-ar fi dat inapoi cu oroare la ideea unei astfel de actiuni. Cand inima L-a abandonat pe Dumnezeu, se teme de om chiar mai mult decat de El. Dumnezeu, care a iubit-o pe A., si care a fost cu adevarat iubit de ea, a fost silit sa o ia din aceasta lume unde ea nu a avut curajul sa se intoarca pe drumul cel drept. Dumnezeu a luat-o la El. A murit in pace, si prin harul curat a biruit. Crestinul, in timp ce se bucura de pace in ultimile sale clipe, ar trebui sa simta intotdeauna ca Dumnezeu este Acela a carui mana se afla acolo. Ce lectie serioasa pentru cei care doresc sa se desparta de Dumnezeu si de Cuvantul Sau sfant, pentru a-si satisface o inclinatie care ar fi usor de biruit la inceput, dar care, atunci cand este adapostita in inima, devine tiranica si fatala ! Dumnezeu sa dea har cititorilor acestor randuri, ca si tututror copiilor Sai, ca ei sa caute prezenta Lui zi de zi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze