Translate

miercuri, 8 aprilie 2015





                                                                       IONA
                                                                            sau
                                                SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                                 - X -



          J.A.von Poseck


          Chiar cei mai alesi sfinti ai lui Dumnezeu nu pot fi crutati de acest exercitiu de inima si constiinta. Inima lui Avraam, asa cum spunea cineva, a fost cu siguranta intristata de pierderea lui Ismael, insa era implicata aici si constiinta lui. Cu totul altfel au stat lucrurile atunci cand Isaac a trebuit sa fie jertfit. Acolo constiinta lui Avraam nu mai era angajata, insa era cu atat mai mult o chestiune de inima. Dumnezeu ii incerca inima, ca sa vada daca pretuia mai mult darul decat pe Daruitor. Avraam a trecut testul. Iacov a trebuit sa indure ani de incercare de-a lungul slujbei sale la Laban, insa constiinta putea sa-i reaminteasca mereu ca suferintele sale erau meritate si ca acum secera ceea ce semanase. Durerea lui la pierderea lui Iosif a fost o chestiune diferita, pentru ca in acest caz inima era angajata mai mult decat constiinta.
          Aceeasi diferenta o vedem la David, pe cand se afla printre ruinele Ticlagului si mai tarziu cand a fugit din Ierusalim dinaintea lui Absalom. Niciodata nu s-a aflat David intr-o stare mai joasa ca atunci cand si-a oferit ajutorul imparatului filistenolor, vrajmasilor invederati ai lui Dumnezeu si ai poporului Sau. Oricat de groaznic a fost pacatul sau de mai tarziu imoptriva lui Urie, degradarea morala a lui David a fost mult mai profunda la Afec, inaintea bataliei de la Ghilboa. Ce diferenta intre David pastorul in lupta cu uriasul Goliat si David capitanul de osti, cand si-a oferit ajutorul acelorasi vrajmasi ai lui Dumnezeu! Acesta a fost momentul celei mai adanci degradari morale din intreaga lui viata. Dumnezeu, in indurarea Lui, a zadarnicit oferta pe care David o tot propunea, macar ca filisteni o refuzau. Insa totul a fost urmat imediat de pedeapsa dreapta a lui Dumnezeu. La intoarcere, David si oamenii sai si-au gasit locuintele arse, sotiile si copiii fiind luati de catre amaleciti. Ruinele fumegande ale cetatii pe care David o locuia in mijlocul vrajmasilor lui Dumnezeu si ai poporului Sau, vorbeau acum cu putere constiintei lui, aflat fiind intr-o pozitie disperata, cand chiar tovarasii lui vorbeau intre ei ca sa-l omoare cu pietre. "Insa David s-a intarit in Domnul, Dumnezeul lui". Fara indoiala ca el statuse inaintea Domnului cu fata in tarana, altfel n-ar fi putut sa se intareasca in El. Dumnezeu i-a dat lui si tovarasilor sai tot ce pierdusera. Exercitiul lui adanc de inima si de constiinta a fost in acest caz inceputul unei slujbe mai indraznete, mai depline si mai devotate decat inainte.
          Incercarea de la Ticlag a fost insa foarte diferita de cele de mai tarziu, cand David a fost nevoit sa fuga si sa paraseasca tot cee ce era mai drag inimii lui. Atunci, fugind de fiul sau razvratit, el a trebuit sa lase in urma tot ce avea mai scump. Ierusalimul era un loc foarte diferit de Ticlag. Era cel mai mare dar facut lui de catre Dumnezeu; era rasplata Domnului pentru toate persecutiile, greutatile si luptele pe care le intampinase. Ierusalimul fusese obiectul afectiunilor sfinte (*) ale lui David. Iar acum el trebuia sa renunte la acesta din pricina ostilitatii si razvratirii fiului sau Absalom. Cele mai scumpe si intime legaturi fiind taiate, nu-i mai ramaneau imparatului adanc umilit decat bunavointa si indurarea Dumnezeului sau, in timp ce constiinta lui nici macar atunci n-a inceta sa fie angajata. Profetul Natan vestise imparatului iertarea divina dupa marturisirea acestuia, insa a adaugat ca sabia nu se va departa de casa sa, fiindca "ce seamana omul aceea va si secera". Harul lui Dumnezeu care iarta pe cel ce pacatuieste, ca el sa nu moara (Iacov 5:19,20; 1 Ioan 5:16,17), si care ii restabileste comuniunea, nu trebuie sa fie confundat cu carmuirea dreapta a lui Dumnezeu, care adesea face ca un copil al Lui cazut, dar restabilit, sa simta toata viata lui si sa-si dea seama tot mai mult de consecintele pacatului, nu numai in sensul dreptatii lui Dumnezeu, ci al intelepciunii si harului Sau. Astfel poate fi pastrat, in memoria inimii si constiintei noastre, caracterul pacatului. Acest lucru este insotit adesea de o durere continua, nu in ce priveste comuniunea cu Domnul, ci pentru smerirea noastra practica si ca un avertisment constant. Pentru ca El stie cat de repede uitam noi gravitatea pacatului atunci cand consecintele lui au trecut.

          (*) Psalmii lui David dau martuirie despre acest lucru. Psalmul 51, care exprima framantarile lui adanci de constiinta, contine si el la sfarsit expresia afectiunii inimii lui pentru cetatea preaiubita, precum si rugaciunea sa pentru prosperitatea ei.

          Astfel ca putem recunoaste din nou mana lui Dumnezeu in episodul fugii lui David din Ierusalim si in evenimentele care au urmat. Cu siguranta ca toate acestea au vorbit cu putere constiintei lui David. Dar, asa cum am observat deja, inima lui David a fost miscata chiar mai mult decat constiinta lui, din motivele mentionate mai sus. Iar cand imparatul a trecut paraul Chedron "tot tinutul plangea si scotea strigate mari". "David a urcat Muntele Maslinilor. Urca plangand si cu capul acoperit si mergea cu picioarele goale; si toti cei ce erau cu el si-au acoperit si ei capul si urcau plangand". Iar cand Ierusalimul, cetatea preaiubita, care semnifica tot ce era mai drag inimii imparatului fugar, a disparut in spatele norului trecator, orizontul spiritual al lui David era plin de gandurile lui Dumnezeu si ale indurarii Sale, care tine in veac.
          Dar sa ne intoarcem acum la Iona. A fost intentia lui Dumnezeu ca inima, ca si constiinta, profetului Sau (ca de altfel a tuturor slujitorilor Lui) sa fie exersata. Exista credinciosi ale caror constiinte au fost cu adevarat exersate, dar care din lipsa de exercitiu al inimii nu cunosc decat foarte putin din compasiunea (simpatia) lui Hristos. Iona intelegea si el foarte putin din indurarea lui Dumnezeu. De aceea a trebuit ca prin suferinta sa vada ca el insusi are nevoie de ea.
          "Domnul i-a zis: Tie iti este mila de curcubetele acesta, pentru care n-ai muncit si pe care nu tu l-ai facut sa creasca, ci intr-o noapte s-a nascut si intr-o noapte a pierit. Si Mie sa nu-Mi fie mila de Ninive, cetatea cea mare, in care se afla mai mult de o suta douazeci de mii de oameni, care nu stiu sa deosebeasca dreapta de stanga lor, si de asemenea o multime de vite?". Cu alte cuvinte: "Tie, Iona, iti este mila de acest curcubete, care s-a nascut intr-o noapte si intr-o noapte a pierit, fiindca el iti dadea umbra si racoare. Si oare Dumnezeu nu trebuie sa aiba mila de o cetate ca Ninive, unde sunt o suta douazeci de mii de copii (Dumnezeu le stia numarul) care nu pot deosebi dreapta de stanga lor, afara de acele milioane de locuitori caiti, fapturile Mele si semenii tai, Iona, si de asemenea o multime de vite?". Dumnezeu, care aude glasul corbilor si vegheaza asupra vrabiilor, auzise mugetul vitelor ridicandu-se la cer impreuna cu tanguielile si plansetele pacatosilor fara numar. Profetul fusese martor la aceasta scena miscatoare de pocainta generala, care se suise pana la urechea si inima Creatorului care, impreuna cu ostile nenumarate de ingeri puternici, se bucura pentru fiecare pacatos care se pocaieste. Insa aceste lucruri nu trecusera dincolo de ochii si urechile lui Iona, si n-ajunsesera la inima lui. El se gandea doar la iertarea divina care putea veni in urma pocaintei lor si care i-ar fi afectat reputatia si caracterul de profet.
          Dar acum Dumnezeu se atinsese de inima lui Iona. Odinioara El vorbise robului Sau Iov din mijlocul furtunii, atunci cand dreptatea personala a lui Iov trebuia sa primeasca lovitura finala. Dumnezeu vorbise lui Ilie intai printr-un vant puternic, apoi printr-un cutremur, apoi prin foc, si la sfarsit printr-un susur bland si subtire. Iar acum El a atins si inima lui Iona. In timpul furtunii pe mare i-a atins constiinta, dar acum susurul bland si subtire al harului Sau s-a adresat inimii profetului, si nu in zadar.
          Nu-mi amintesc de vreun alt pasaj in tot Vechiul Testament, unde rabdarea desavarsita, bunatatea si ingaduinta lui Dumnezeu sa apara atat de proieminent si sa fie exprimate intr-un fel atat de induiosator precum in capitolul nostru. Ce limbaj a indraznit sa foloseasca robul fata de Stapan, viermele sarman fata de Facatorul lui! Si care este raspunsul Domnului? Stapanul binevoieste sa dea socoteala, ca sa zicem asa, inaintea robului Sau despre intentiile Sale de har cu privire la Ninive, folosind cuvinte pe care mandria omului le-ar socoti nepotrivite pentru un Domn si un Stapan asa de mare si de puternic. Dar tu si eu, iubite cititor crestin, stim ca nimic nu poate fi mai vrednic de un astfel de Dumnezeu ca felul in care El l-a tratat pe sarmanul Sau slujitor. Domnul il facuse sa-I simta mana puternica. In timpul furtunii si in pantecele pestelui El vorbise constiintei lui si ii zdrobise vointa. Dar acum trebuia zdrobita inima si facuta sa se inmoaie la simtamantul harului, dragostei, bunatatii si indelungii rabdari a lui Dumnezeu. Si ce cuvinte puteau fi mai potrivite pentru acest lucru decat cele adresate de Domnul profetului Sau? Pe fundalul sinaitic intunecos al Vechiului Testamenet, ele stralucesc cu putere. Vocea care vorbise din mijlocul tunetelor si a norului intunecos pe Sinai, vorbeste aici profetului care murmura impotriva harului: "Si Mie sa nu-Mi fie mila de Ninive, cetatea cea mare?". Acelasi Dumnezeu care spusese lui Moise: "Chiar o fiara, daca se va atinge de munte, sa fie ucisa cu pietre", spune acum profetului: "Si de asemenea o multime de vite".
          Scopul lui Dumnezeu cu privire la Iona se implinise acum. Cartea se incheie cu intrebarea Domnului ramasa fara raspuns. Inima lui Iona a fost atinsa si ea s-a topit la caldura simtamantului coplesitor al indurarii si harului divin. Ca si Iov, el isi pune mana la gura si, fara cuvinte, spune impreuna cu el: "Iata, eu sunt nimic; ce sa-Ti raspund? Imi pun mana la gura. Am vorbit odata, si nu voi mai raspunde; de doua ori, si nu voi mai adauga nimic".
          Insasi faptul ca profetul a fost acela care a scris aceasta carte, consemnandu-si astfel pacatul si rusinea, dovedeste cat de complet fusese zdrobita nu numai vointa, ci si inima sa. Este adevarat ca el a scris sub inspiratia Duhului Sfant, insa acest lucru nu da la o parte frumusetea semnificatiei faptului pe care l-am remarcat. Fiindca putem fi siguri ca Duhul lui Dumnezeu, care ar fi putut alege pe oricare alt slujitor pentru a scrie aceasta carte, nu l-ar fi folosit pe Iona sa scrie aceasta portiune a Sfintei Scripturi, atat de bogata in invataminte, daca profetul n-ar fi avut acea stare de suflet pe care Dumnezeu, in scoala Lui, intentionase s-o produca in el.
          Fie ca si noi sa primim invatamintele ce ne sunt destinate de catre Dumnezeu, caci lucrurile care s-au intamplat lui Iona, profetul, sunt "scrise pentru invatatura noastra".

                                                                                               

marți, 7 aprilie 2015




       
                                                                       IONA
                                                                           sau
                                              SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - IX -



          J.A.von Poseck


          Inainte de a ne continua meditatiile asupra lui Iona sub curcubete, ne vom ocupa putin si de ceilalti doi copaci.
          Micul grup de israeliti credinciosi pe care il vedem in cea de-a doua parte a primului capitol al Evangheliei dupa Ioan, avea o insusire binecuvantata, comuna tuturor celor ce-l compuneau: Il asteptau pe Mesia Cel fagaduit. Ei au cautat si au gasit. "Noi L-am gasit pe Mesia", spune Andrei fratelui sau Simon. "Noi am gasit pe Acela despre care a scris Moise in lege si despre care au scris profetii: pe Isus, Fiul lui Iosif, care este din Nazaret", exclama Filip catre Natanael. Acesta din urma, ca si ceilalti, cercetase Scripturile, caci ii raspunde lui Filip: "Poate iesi ceva bun din Nazaret?"(*). Dar el mai facuse si altceva. Inainte ca Filip sa-l aduca la Isus, el fusese "sub smochin", singur cu Domnul, in framantari adanci ale sufletului. Probabil ca suspinele lui au purtat caracterul unor cuvinte ca acestea: "O! de ai despica cerurile si Te-ai cobori, muntii s-ar topi inaintea Ta, ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa sa dea in clocot, ca sa faca Numele Tau cunoscut vrajmasilor Tai, pentru ca popoarele sa tremure de prezenta Ta! Cand ai facut lucruri inspaimantatoare la care nu ne asteptam, Te-ai coborat si muntii s-au zguduit inaintea Ta, cum niciodata nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, si cum nici n-a vazut vreodata ochiul  asa ceva: ca un alt dumnezeu afara de Tine sa fi facut asemenea lucruri pentru cei care asteapta totul de la El. Tu iesi inaintea celor care implinesc cu bucurie dreptatea, celor care isi amintesc de Tine in caile Tale. Iata, Te-ai maniat, pentru ca am pacatuit: in caile Tale este vesnicie si noi vom fi mantuiti. Toti am ajuns ca niste necurati si toate faptele noastre drepte sunt ca o haina manjita. Toti suntem ofiliti ca o frunza si nelegiuirile noastre ne iau ca vantul. Nu este nimeni care sa cheme Numele Tau sau care sa se trezeasca si sa se alipeasca de Tine: de aceea ne-ai ascuns fata Ta si ne faci sa ne topim din cauza nelegiuirilor noastre. Dar acum, Doamne, Tu esti Tatal nostru; noi suntem lutul, si Tu esti olarul nostru, suntem cu toti lucrarea mainilor Tale. Nu Te mania prea mult, Doamne, si nu-Ti aduce aminte pentru totdeauna de nelegiuire! Iata, priveste, Te rugam, caci toti suntem poporul Tau" (Isaia 64:1-9).

          (*) "Cerceteaza si vezi ca niciun profet nu s-a ridicat din Israel" (Ioan 7:52).

          Cu siguranta ca in acel smochin nu erau doar frunze. Domnul a gasit in el cel putin un rod bun si copt: "un israelit in care nu este viclenie". Si ce rasplata binecuvantata a primit Natanael de la Domnul! Isus i se descopera nu numai ca Mesia, asa cum a facut cu altii. Natanael exclama: "Rabi, Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Tu esti Imparatul lui Israel!". El cautase si gasise; ceruse si i se daduse; batuse si i deschisese (**).

          (**) Cand eram la universitate stateam cu totii la picioarele unui astfel de Natanael, care se imbracase cu "omul cel nou", dupa ce Il gasise pe Hristos, devenind dupa aceea unul dintre cei mai faimosi scriitori in domeniul istoriei bisericii. Pe cand studia la Universitatea din Gotingen, i-au cazut ochii pe un Nou Testament in original. L-a deschis la inceputul Evangheliei dupa Ioan si a citit primul verset: "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era cu Dumnezeu si Cuvantul era Dumnezeu". "βρήκαμε!" (Am gasit!) a exclamat el. Acele cateva cuvinte ii descoperise gloria Aceluia caruia Natanael Ii spune: "Rabi, Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Tu esti Imparatul lui Israel!". Ce sarman "βρήκαμε!" (Evrika), in comparatie cu acesta, a fost acela al lui Arihimede atunci cand a facut celebra-i descoperire stiintifica!

          Cat de binecuvantat si plin de invataminte este acest smochin, iubite cititor! Desi era doar un smochin iudaic, dorinta mea este ca toti sa fim mereu gasiti sub el, precum Natanael, inainte ca Filip sa-l cheme si sa-l introduca in prezenta Aceluia cu care fusese mai inainte in legatura prin Duhul. Astfel ca de la smochin, israelitul credincios a fost adus la "mar" - Hristos (Cantarea cantarilor 2:3). El s-a asezat la umbra "marului" si rodul Acestuia a fost dulce pentru cerul gurii lui, asa cum el insusi fusese pentru Stapanul sau o smochina invioratoare.
          Faca Domnul, repet, sa fim ca Natanael, respirand aerul racoros de sub acest copac, in locul atmosferei uscate a unui studiu lipsit de rugaciune, sau a miasmei otravitoare de sub pomul religiei moderne. Ce oameni diferiti am fi astfel in casele, la serviciile, sau in adunarile noastre! Ca Filip si Natanael, numai ca intr-un sens mult mai inalt, trebuie si noi sa ne bucuram, la umbra "marului", de dulceata roadelor Sale, si astfel comuniunea noastra unul cu altul, ca si marturia individuala, vor avea mai mult din mireasma placuta a lui Hristos.
          Urmeaza acum sicomorul. Acest copac, cu micul om din varful lui, care priveste atat de atent dupa Domnul, reprezinta o imagine frumoasa a Evangheliei si a binecuvantarii legate de ea, fagaduita tuturor pacatosilor care cauta mantuirea. La rasaritul soarelui, pasarile zboara de pe crengile de jos pe cele din varf. pentru a-L saluta astfel pe Creator cu cantecele lor de lauda. Asa a facut si Zacheu. El era doar o pasare mica, una neinsemnata. Ridicarea lui n-a insemnat inaltarea de sine, ci mai degraba smerire, atunci cand el, fara sa-i pese de rangul si de demnitatea sa, s-a urcat precum un copil in sicomor, dorind sa-L vada macar o data pe Domnul, care venea sa vesteasca Evanghelia celor saraci. Era doritor sa prinda macar o privire a Aceluia care zisese: "Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna". Zacheu a cautat si el si a gasit; ba chiar a gasit mai mult decat cautase. Pentru ca nu numai ca ochii lui au vazut mantuirea pe care Dumnezeu o pregatise sa fie inaintea tuturor popoarelor, dar Domnul, a carui bucurie este sa cinsteasca pe cei ce se smeresc, S-a invitat la el in casa. Acolo el a auzit chiar vocea Mantuitorului spunandu-i: "Astazi a intrat mantuirea in casa aceasta...Pentru ca Fiul Omului a venit sa caute si mantuiasca ce era pierdut".
          Binecuvantat sicomor, purtand roada unui pacatos cautandu-L pe Domnul! Fie ca El, ai carui ochi au descoperit de indata acel rod ascuns, sa ne dea si noua astfel de ochi intelepti pentru a putea descoperi la timpul potrivit astfel de roade pe jumatate ascunse printre ramurile pomului Evangheliei Sale, fara sa incercam sa le scuturam inainte de a fi coapte. Dumnezeu, care singur face sa creasca, va face ca la timpul culesului roadelor coapte sa cada in cosurile slujitorilor Sai, ca astfel toata gloria sa fie data Aceluia de la care vin toate binecuvantarile si caruia Ii apartine toata puterea, anume "Mielului lui Dumnezeu", injunghiat odinioara pentru cei pacatosi. Fiindca Cel care l-a chemat pe Zacheu si pe noi, ne-a trimis in lume ca sa fim martori ai harului divin si ai adevarului. El sa ne dea bucuria de a strange cat mai multe roade din acest copac al Evangheliei si sa ne rugam la umbra lui pentru binecuvantarea tuturor lucratorilor din aceasta sfera. Vom fi atunci paziti de doua extreme - fie sa ne pierdem interesul pentru lucrarea Evangheliei, ocupati fiind cu binecuvantarea bisericii, asa cum stau lucrurile, din nefericire, nu cu putini; sau, lucru la fel de rau, daca nu chiar mai rau, sa facem totul din Evanghelie, neglijind astfel biserica si "strangerea noastra laolalta", obiceiul trist al multora din ziua de azi. Credinciosii din Filipi erau la fel de familiarizati cu "smochinul" ca si cu "sicomorul". Si de ce? Pentru ca stateau la umbra "marului", preferandu-i mireasma si dulceata inaintea oricarui alt copac si "bucurandu-se totdeauna in Domnul". Sa le urmam si noi exemplul.
          Ne intoarcem acum la profetul nostru de sub curcubete. Iona avea de invatat, prin zdrobirea inimii sale in dezamagirea ei, ce inseamna mila si indurarea inimii lui Dumnezeu. El nu cunoscuse cum sa pretuiasca aceasta indurare divina, asa ca a trebuit sa invete, prin suferinta personala, ca el insusi avea nevoie de ea. Acest lucru l-a invata sub copacul miraculos.
          "Dar a doua zi, la rasaritul soarelui, Dumnezeu a pregatit un vierme, care a intepat curcubetele, incat s-a uscat. Cand a rasarit soarele, Dumnezeu a pregatit un vant inabusitor de la rasarit si soarele a batut peste capul lui Iona, incat el a lesinat. Si si-a cerut moartea si a zis: "Mai bine sa mor decat sa traiesc!". Inima lui s-a ofilit in el la fel ca pomul sub care statea si si-a varsat amaraciunea impotriva lui Dumnezeu, care i-a zis din nou: "Bine faci tu ca te manii din cauza curcubetelui?". Acum limbajul profetului capata un caracter de sfidare. El raspunde: "Fac bine ca ma manii, pana la moarte!".
          Ce contrast intre acest fel de a vorbi si cel din pantecele pestelui! Acolo constiinta ii era atinsa si el a strigat la Dumnezeu in necazul lui. Insa atunci cand curcubetele s-a uscat, altfel au stat lucrurile. Constiinta lui nu avea de jucat niciun rol aici, ci mintea lui, care insa s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu. Nu fusese curcubetele un dar al Domnului, pe care Iona nici nu-l ceruse macar? Si indata ce el a inceput sa se bucure de umbra lui, Dumnezeu l-a si luat. Fara indoiala ca Iona a priceput ca uscarea, ca si crestera lui rapida, fusese lucrarea lui Dumnezeu. Nu insemna asa ceva cruzime? Nu era ca o batjocura adusa dezamagirii profetului? Aceasta era oare rasplata pentru marturia fidela si neinfricata data de el in acea cetate mare si nelegiuita? Cam asa ii soptea ispititorul lui Iona, iar inima lui fireasca si razvratita era pornita sa asculte la sugestiile sarpelui cel vechi.
          Oare insa n-ar fi trebuit ca chiar vestejirea  frunzelor acelui copac, care-i fusese adapost, sa fie ca un "susur bland si subtire", care sa aiba ecou in urechile profetului? "Iona, ce faci tu aici in acest trist post de observatie? Astepti judecata lui Dumnezeu cand El asteapta sa-Si arate harul? Esti manios fiindca El este bun?". Insa profetul nu intelegea inca un astfel de sususr al harului. El persevera in atitudinea lui lipsita de compasiune. Asa ca pomul a trebuit sa se usuce, iar profetul sa invete prin propria-i suferinta ca el insusi avea nevoie de acea compasiune care-i lipsea atat de mult si pe care o aprecia atat de putin.




                                                                        IONA
                                                                             sau
                                                 SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - VIII -



          J.A.von Poseck


          3     CE A INVATAT IONA SUB CURCUBETE


          Am ajuns acum la cea de-a doua lectie, mult mai dura, pe care profetul a trebuit sa o invete sub acea planta miraculoasa, numita de obicei curcubete. Acesta a fost cu adevarat un arbore miraculos, nu numai din pricina cresterii si uscarii sale rapide, ci si din cauza scenei minunate care a avut loc la umbra lui, scena foarte diferita de cea unde ii vedem pe Domnul si pe slujitorul Sau credincios Avraam (Geneza 18). Aici il vedem pe Avraam mijlocind pentru iertarea Sodomei, acea cetate nelegiuita care nu a aratat niciun semn de pocainta, ci dimpotriva. Aici, in contrast, il auzim pe profetul Domnului murmurand impotriva harului si iertarii daruite cetatii care se pocaise.
          "Lucrul acesta n-a placut deloc lui Iona si s-a maniat. S-a rugat Domnului si a zis: "Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu cand inca eram in tara mea? Tocmai lucrul acesta vroiam sa-l inlatur, fugind la Tarsis. Caci stiam ca esti un Dumnezeu milos si plin de indurare, indelung rabdator si bogat in bunatate si ca Te caiesti de rau! Acum, Doamne, Te rog ia-mi viata, caci mai bine este pentru mine sa mor decat sa traiesc!. Si Domnul a raspuns: Bine faci tu ca te manii?" Aici se dezvaluie adervaratul motiv al incercarii lui Iona de a fugi. Profetul nu face niciun secret din el. Am vorbit deja de motivul lui exclusiv egoist, asa ca nu vom mai starui din nou asupra acestui lucru.
          Ce limbaj din partea unui profet catre Dumnezeu, si a unui slujitor catre Domnul sau suprem si suveran! Vointa lui Iona fusese zdrobita. Dar la ce folos o vointa zdrobita, fara o inima franta de simtamantul harului care iarta si al dragostei rascumparatoare? O vointa zdrobita ne poate face capabili sa slujim Domnului, insa numai o inima zdrobita ne califica pentru o slujire asa cum se cuvine, dupa cum am remarcat deja. Cat de curand a uitat Iona zbuciumul si rugaciunea sa din pantecele pestelui, ca si izbavirea sa din acea temnita cumplita! Atunci nu putea multumi indeajuns lui Dumneze fiindca il izbavise din "adancimile Locuintei mortilor". Iar acum, cand acelasi har divin urma sa fie extins asupra unei cetati intregi plina de locuitori caiti, el murmura impotriva acestui lucru. Si de ce? Fiindca gandea ca, prin anularea judecatii vestite de el, profetia si in consecinta caracterul sau  de profet vor fi compromise. Mai degraba sa piara o cetate intreaga si milioane de suflete sa fie azvarlite in iad, decat sa fie dicreditat un profet.
          O, ce lucru ingrozitor si fara nadejde de ticalos este o inima nezdrobita, chiar atunci cand vointa a fost franta! Cat de des se intampla ca in cuptorul de foc al incercarii, sub mana disciplinatoare a lui Dumnezeu, vointa sa fie zdrobita fara insa ca inima pacatoasa, cu inclinatiile ei egoista si idolatre, sa fie cu adevarat judecata in prezenta lui Dumnezeu. Urmarea este ca, atunci cand incercare se sfarseste, radacina rea din inima, nefiind niciodata retezata de cutitul judecatii de sine, produce lastari noi si in curand isi aduce roadele amare. Asa s-a intamplat cu Iona. Mai bine sa moara decat sa traiasca discreditat ca profet. Cata indelunga rabdare in raspunsul lui Dumnezeu: "Bine faci tu ca te manii?". Domnul il trateaza cu blandete, intentionand sa-i atinga nu doar constiinta, ci si inima. Cat de calculat este modul Sau de actiune din acest ultim capitol, pentru a-Si implini scopul de har.
          "Si Iona a iesit din cetate si s-a asezat la rasarit de cetate. Acolo si-a facut un umbrar si s-a asezat sub el, pana va vedea ce se va intampla cu cetatea". Chiar dupa ce trecusera cele patruzeci de zile, el nu putea sa creada ca Domnul ii va discredita in intregime profetia. In mod clar el inca mai nutrea speranta ca Dumnezeu va judeca cetatea in cele din urma, chiar daca nu asa de aspru.
          Asa ca isi face un umbrar la rasarit de cetate si se aseaza in asteptarea unei judecati. "Domnul glorie", care l-a tratat atat de bland pe profetul Sau nemultumit, a fost El Insusi rastignit noua sute de ani mai tarziu, la apus de cetatea Ierusalim, pentru a putea purta judecata cuvenita poporului lui Iona si noua. Soarele indurarii si bunatatii lui Dumnezeu, care luminase mai mult de o mie de ani aceasta cetate, era acum la asfintit. Si in timp ce alte maini care hranisera mii de infometati si vindecasera nenumarati suferinzi, si acele picioare binecuvantate si neobosite care-L dusesera pe Mesagerul pacii din loc in loc, ca sa faca bine si sa vindece pe cei inrobiti de puterea Diavolului, urmau sa fie tintuite pe cruce, s-a inaltat catre Dumnezeu din inima si de pe buzele Domnului rastignit acea neasemuita mijlocire: "Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac".
          Ce rugaciune intr-un asemenea moment, iubite cititor crestin! Nu putea veni decat de la Acela care plansese pentru Ierusalim. Martorul Sau Stefan s-a rugat mai tarziu in acelasi duh, insa a putut face acest lucru doar din pricina crucii si a biruintei Celui binecuvantat. Cititorule! Cat de mult ne-am lasat noi patrunsi de duhul acestui Invatator plin de har care spune: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei care va blestema, faceti bine celor care va urasc si rugati-va pentru cei care va insulta si va prigonesc:?
          Iona cunostea foarte putin din acest duh atunci cand murmura la rasarit de Ninive impotriva harului divin, in timp ce soarele indurarii lui Dumnezeu tocmai rasarise deasupra cetatii. Insa Dumnezeu, "care este bun si a carui indurare tine in veac", ofera sarmanului Sau slujitor o noua dovada a purtarii Sale de grija, pentru a-i alina durerea. Apare acum o noua veriga in lantul providentei sale intelepte. "Si Domnul Dumneze a facut sa creasca un curcubete, care s-a ridicat peste Iona, ca sa faca umbra capului lui si sa-l scoata din necaz. Iona s-a bucurat foarte mult de curcubetele acesta". Dezamagitul profet, bucurandu-se de acum de umbra racoroasa, se face cat poate de comod in tristul sau post de observatie.
          Exista patru copaci in Scriptura care, cu privire la subiectul nostru, sunt plini de invataminte. Doi dintre ei ii gasim in Vechiul, iar doi in Noul Testament. Primii doi sunt copaci ai nemultumirii si cartirii, fiindca vedem in persoanele de acolo roada Meribei. Pe ceilalti doi ii putem numi copaci ai binecuvantarii, caci in cele doua persoane asociate cu ei se vad roadele rugaciunii adevarate si fierbinti si ale increderii in Domnul Isus. Primul dintre acesti patru copaci este ienuparul, sub care il gasim pe profetul Ilie. Cel de-al doilea este copacul miraculos sau curcubetele din Iona 4, avandu-l la umbra lui pe profetul Iona. al treilea este smochinul (Ioan1) cu Natanael rugandu-se sub el; iar al patrulea sicomorul, in varful caruia il vedem pe Zacheu. Sub care din acesti copaci se afla cititorul acestor randuri? Sub cei doi ai nemultumirii din Vechiul Testament, sau sub cei doi ai binecuvantarii din Noul?
          Cateva remarci cu privire la fiecare dintre ei vor fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, de folos pentru unii dintre noi.
          Primul dintre acesti copaci il gasim in 1 Imp.19. Ilie, profetul credincios si "omul lui Dumnezeu", tocmai il glorificase pe Dumnezeu (cap 18) prin curajul si credinta sa. In acea imprejurare unica de credinta eroica si de decizie pentru Dumnezeu, el slujise ca un instrument al harului Sau, pentru a restabili Israelul apostat si idolatru si pentru a-l aduce inapoi la Domnul, singurul Dumnezeu adevarat. Insa Satan era si el la lucru. El a cautat sa-l preocupe pe profet cu sine insusi si cu vitejia sa fara pereche de care daduse dovada. Se pare ca ispititorul a reusit destul de bine sa faca acest lucru, dupa cum dovedesc chiar cuvintele lui Ilie (v.10). Increderea in sine a lui Petru a fost urmata de lasitatea lui. Dupa ce i-a taiat urechea robului marelui preot, a urmat lepadarea. Aceasta este ordinea fireasca a lucrurilor, din vremea lui Ilie si Petru pana astazi. Petru s-a temut de cuvintele unei slujnice, iar Ilie a intrat in panica la cuvintele unei imparatese nelegiuite. Il gasim in pustie, sub ienupar, rugandu-L pe Dumnezeu (cu aproape aceleasi cuvinte ca ale lui Iona, patruzeci de ani mai tarziu) sa-i ia sufletul.
          Insa acelasi Dumnezeu indurator si plin de mila, care i-a oferit lui Iona umbra racoroasa a curcubetelui pentru a-i mai usura necazul, a trimis pe ingerul Sau cu mancare si bautura, pentru a-l inviora pe profetul descurajat. Insa dupa ce a ajuns la poalele muntelui Horeb, "muntele lui Dumnezeu", Ilie a fost nevoit sa auda intrebarea umilitoare "Ce faci tu aici, Ilie?". Era acela locul pentru un profet al lui Dumnezeu? El trebuia sa fie la portile cetatii, in piata, la intrarea templului, sau oriunde poporul se strangea in numar mare si, in consecinta, marturisirea adevarului divin era publica, decisa si implica pericolul. Ce diferenta intre pozitia lui Ilie din capitolul 18 si cea din 19!
          Si care a fost raspunsul profetului la intrebarea rascolitoare pusa de Stapanul lui divin? Se smereste el oare si isi marturiseste lipsa de credinciosie si de curaj? Nu. Cuvintele lui sunt spre inaltarea de sine si spre condamnarea celorlalti, asa cum se intampla totdeauna cand un credincios se departeaza de la drumul ascultarii si refuza sa se judece si sa-si marturiseasca pacatul. Ilie spune: "Am fost plin de ravna pentru Domnul, Dumnezeu ostirilor; caci fii lui Israel au parasit legamantul Tau, au sfaramat altarele Tale si au ucis cu sabia pe profetii Tai; am ramas numai eu singur si ei cauta sa-mi ia viata!". Aceste cuvinte tradau starea de suflet necorespunzatoare a profetului, care se caracteriza prin trei lucruri. In primul rand, inaltarea de sine. In al doilea, o acuzatie nedreapta impotriva poporului lui Dumnezeu, pe care-l acuza de idolatrie si de prigoana impotriva profetilor, iar ei tocmai se intorsesera la Dumnezeul cel viu si adevarat si-l ajutasera pe profet sa-i omoare pe preotii lui Baal. In sfarsit, in al treilea rand, o totala lipsa de comuniune, in duhul din Maleahi 3:16, cu ramasita credincioasa a lui Dumnezeu din Israel. Erau sapte mii in Israel care nu-si plecasera genunchiul inaintea lui Baal, iar Ilie nu cunostea pe niciunul dintre ei.
          Cat de adevarat este faptul ca cel ce se inalta pe sine nu face decat sa se coboare. In timp ce-i acuza pe altii, el se acuza si se condamna pe sine insusi; propriile lui buze il tradeaza si il judeca. Departe de mine gandul ca prin aceste cuvinte sa-l pun intr-o lumina proasta pe acest slujitor credincios al lui Dumnezeu. Din zilele lui Moise nu mai fusese Dumnezeu atat de glorificat de vreunul din slujitorii Lui, asa cum s-a intamplat in scena impresionanta de credinciosie si de biruinta asupra lui Satan, descrisa in capitolul 18 din prima carte a Imparatilor. Insa Ilie a esuat acolo unde si noi esuam frecvent in lupta noastra de credinta impotriva duhurilor rautatii din locurile ceresti. El nu a ramas in picioare, dupa ce a biruit totul (Efeseni 6). Ca si Moise, el a gresit prin faptul ca nu a dat intreaga glorie lui Dumnezeu mai presus de toate.
          Toate aceste lucruri au fost scrise pentru invatatura noastra. Dumnezeu l-a cinstit in cele din urma pe profetul credincios. ca si Enoh, el n-a vazut moartea, fiind rapit la cer intr-un car de foc. Insa, inainte de aceasta, el a trebuit sa invete o lectie umilitoare pe muntele Horeb, acelasi munte la poalele caruia Dumnezeu Se aratase lui Moise in rug. Dumnezeu, care pe muntele Sinai, muntele legii, facuse sa treaca toata bunatatea Lui pe dinaintea lui Moise, atunci cand acesta a cerut sa-I vada gloria, a facut sa treaca, pe muntele Horeb, solii puterii Sale - vantul, cutremurul si focul - pe dinaintea profetului inspaimantat. Acesta, plin de simtamantul zdrobitor al nimicniciei sale, s-a ascuns in cel mai indepartat colt al pesterii dinaintea acestor dovezi ale puterii divine. Insa Dumnezeu nu era nici in vant, nici in cutremur si nici in foc. Insa dupa acesta din urma a venit un "susur bland si subtire", glasul harului lui Dumnezeu. "Legea a fost data prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Isus Hristos". "Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut". Indata ce Ilie aude susurul bland si subtire, isi acopera fata cu mantaua si iese la gura pesterii pentru a-L intalni pe Dumnezeu.
          Acest susur este acelasi glas bland care vorbeste pacatosului cait si zdrobit, dar increzator, spunandu-i: "Nu-Mi voi aduce aminte de pacatele tale", dupa ce lumea aceasta L-a lepadat si rastignit pe Acela care in Persoana Sa era "susurul bland si subtire" atunci cand Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu Sine si netinandu-le in socoteala pacatele. Iar acum, acelasi susur care s-a adresat prima oara pacatosului , se adreseaza de aici inainte inchinatorului care, prin sangele lui Hristos, are libertatea de a intra in Locul Preasfant, de a se apropia "cu o inima curata". Binecuvantat sa fie Numele Lui glorios si plin de har!
          Insa harul deplin al lui Dumnezeu in Hristos nu era cunoscut de Ilie, desi el a simtit atractia dulce a acelui susur si, intr-un fel exterior, s-a apropiat de Dumnezeu, eliberat de teama. Din nou, acel glas indelung rabdator spune: "Ce faci tu aici, Ilie?". Era acelasi glas care intrebase in Eden: "Unde esti?". Din nefericire, inima lui Ilie fusese doar eliberata de teama, nu si inmuiata, de susurul bland si subtire. Auzim din nou acelasi raspuns lamentabil: "Am fost plin de ravna", etc. Profetul nu invatase aproape nimic. El a putut sa faca sa cada foc din cer peste vrajmasii lui Dumnezeu si ai adevarului Sau, dar nu intelesese inca faptul ca dupa foc vine "susurul bland si subtire" al harului, si ca judecata este lucrarea ciudata (anormala) a lui Dumnezeu, iar harul este cea normala. De indata ce Ilie raspunde din nou ca prima oara, Domnul ii porunceste sa se intoarca pe drumul lui pana la desertul Damascului si sa unga nu numai doi imparati pentru Siria si Israel, ci si pe un profet in locul lui. Ca si Moise, intemeietorul legii, si Ilie, cel care a restabilit-o, a ramas in urma gloriei si harului lui Dumnezeu. La fel ca Moise, Ilie nu mai trebuia sa ramana in slujba lui, ci trebuia sa o transfere unui succesor, care avea sa stie mai bine cum sa abordeze harul lui Dumnezeu si cum sa actioneze in duhul acestui har.

luni, 6 aprilie 2015





                                                                       IONA
                                                                            sau
                                              SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - VII -



          J.A.von Poseck



          In timpul cand holera a aparut pentru prima data in Anglia, semanand moartea si groaza, s-a inregistrat o rata mare a mortalitatii intr-un anume oras. Mii de oameni au cazut prada molimei. Primarul orasului a desemnat atunci o zi pentru smerire si rugaciune generala. In aceeasi zi a avut loc ultimul caz mortal si in curand molima a incetat. Nu dupa multi ani asupra Angliei s-a abatut o alta molima care de data aceasta ataca vitele. Regiuni intregi au ramas aproape fara nicio vita. Lucrurile se agravau pe zi ce trece. In cele din urma guvernul a stabilit o zi de smerire si rugaciune inaintea lui Dumnezeu, la scara nationala. Din ziua aceea epidemia a inceput sa se reduca si in curand a disparut.
          Caile lui Dumnezeu in suveranitate si in carmuirea Sa sunt aceleasi cu popoarele ca si cu indivizii. Cel ce a spus odinioara: "Ai vazut cum s-a smerit Ahab?", S-a indurat de niniviteni pocaiti. El sta impotriva celor mandri, insa da har celor smeriti.
          Cum stau insa lucrurile cu Iona? Ascultator de voia lui Dumnezeu, el s-a achitat de sarcina lui. Constiinta ii fusese atinsa si vointa zdrobita, insa nu si inima. Nu a varsat nici macar o lacrima cand a vestit in cetate judecata cumplita a lui Dumnezeu; nu s-a vazut la el nici macar o urma de mila sau simpatie la adresa multimii de semeni ai lui asupra carora plana nenorocirea. In continuare Il vom vedea pe Domnul Isus, plangand pentru cetatea Ierusalimului.
          Ce scena diferita avem aici fata de cea pe care tocmai am vazut-o! Acolo l-am vazut pe profetul Domnului vestind judecata iminenta asupra capitalei de atunci a lumii, impietrita de pacat si nelegiuire. Am vazut efectul general si imediat al avertismentului trimis de Dumnezeu asupra locuitorilor ei, precum si faptul ca El (a carui lucrare normala este harul, judecata fiind lucrarea Lui ciudata) a crutat cetatea.
          Insa aici vedem, nu pe profetul Domnului, ascultator si neinfricat, totusi lipsit de compasiune fata de cei a caror judecata o vestea, ci pe Domnul Insusi, Imparatul Sionului, infatisandu-Se pe Sine cetatii lui David, al carui Fiu era. Si cum a aparut El la portile acestei cetati, atat de coplesita cu tot felul de binecuvantari materiale si spirituale de-a lungul timpului, unde odinioara imparateasa din Seba se inchinase imparatului Solomon si ii admirase intelepciunea? Cum a aparut El, care era mai mare decat Solomon, la portile Ierusalimului? Cu infatisare razboinica, apocaliptica, pe care o va lua atunci cand vrajmasii Ii vor fi facuti asternut al picioarelor? Nu; "Printul pacii" S-a apropiat de "cetatea pacii"in starea smerita prevestita de profetul Zaharia: "Salta de veselie, fiica Sionului! Striga de bucurie, fiica Ierusalimului! Iata, Imparatul tau vine la tine; El este drept, aducand mantuire, smerit si calare pe un magar, pe un manz, pe manzul unei magarite" (*).

          (*) Domnul nu a calarit in realitate pe un magar, vita de povara, obisnuita cu jugul si simbol al vechiului legamant sub legea lui Moise, ci pe un "manz", care nu fusese pus la jug, nici nu purtase vreo povara, fiind astfel un simbol al noului legamant. Doar in Evanghelia dupa Matei sunt mentionati magarul si manzul, in acord cu caracterul acestei Evanghelii. In Marcu, Luca si Ioan apare doar "manzul", cu remarca suplimentara ca nu purtase inca jugul omului pacatos (comp. Geneza 49:14,15).

          Dar, din nefericire, cetatea pacii nu a cunoscut lucrurile care erau pentru pacea ei. Nu a cunoscut timpul cercetarii ei. Acel moment fericit, cand tot Israelul va izbucni in cantecul glorios de lauda: "Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului", nu sosise inca. Doar copiii si multimea ucenicilor au cantat acest cantec, anticipand astfel acel moment. Chiar pietrele ar fi strigat daca ei taceau.
          Insa inimile zidarilor de la Ierusalim erau mai tari decat pietrele. Ei au lepadat Piatra pe care Dumnezeu o asezase in Sion, pentru ca El a fost pentru ei o Piatra de poticnire. Glasurile lor rastite au intrerupt armonia cantarii ucenicilor, cu cuvinte brutale: "Invatatorule, mustra-Ti ucenicii!". Ce orbire! Cata insolenta impotriva "Imparatului Sionului", care cu doar doua cuvinte - "Eu sunt" - i-a culcat la pamant pe Iuda si intreaga lui ceata. Insa armonia perfecta dintre inima blanda si smerita a Imparatului si fiica Sionulu nu poate fi tulburata nici macar de o asemenea interventie brutala. Singurul Sau raspuns pentru conducatorii orbi ai poporului a fost: "Va spun ca, daca acestia vor tacea, pietrele vor striga".
          Apoi, cand Isus a privit la cetate, ai carei conducatori Ii facusera o asemenea primire, au fost afectiunile Lui pentru "cetatea preaiubita" stinse de un asemenea tratament? El a plans pentru Ierusalim. Stia ca aceeasi multime care acum se imbulzea in jurul Lui, va cere dupa cateva zile moartea Sa, strigand: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!". Au fost oprite lacrimile Lui de acest lucru? Nu, ci mai degraba au fost provocate de el, avand in vedere judecata necrutatoare care plana asupra Ierusalimului, dupa ce ultima marturie a harului si a indelungii rabdari a lui Dumnezeu avea sa fie lepadata prin uciderea lui Stefan. Aceasta judecata urma El sa o pronunte asupra nefericitei cetati. Era o judecata mult mai grozava decat cea pronuntata asupra cetatii Ninive de catre Iona, asa cum pacatul Ierusalimului era incomparabil mai mare decat toate pacatele ninivitenilor. "Cand S-a apropiat de cetate si a vazut-o, Isus a plans pentru ea".
          Ce fel de lacrimi au fost acestea, iubite cititor? Au fost la fel de pretioase ca cele pe care "Omul durerii, obisnuit cu suferinta" le-a varsat la mormantul prietenului Sau Lazar, macar ca cei pentru care plangea acum urmau sa raspunda la toate binecuvantarile primite de la El cu o cruce, cu fiere si cu otet. Pamantul, peste care cazuse adesea ploaia, nu a rodit decat o cununa de spini pentru El, Cel care-l adapase vreme de mai mult de trei ani cu ploaia binecuvantarilor, iar acum acest pamant era lepadat, aproape sa fie blestemat si urma sa i se puna foc. Nu mai ramanea nimic altceva decat judecata. Insa lacrimile judecatorului au precedat pronuntarea judecatii.
          Acum cativa ani a avut loc o intamplare foarte miscatoare intr-unul din tribunalele acestei tari. Judecatorul trebuia sa pronunte pedeapsa cu moartea impotriva unui tanar dintr-o familie respectabila, care comisese o crima. Insa circumstantele legate de aceasta fapta erau cu totul de natura sa starneasca simpatia umana, asa ca toti cei prezenti in sala de judecata erau adanc miscati. Dupa ce cuvantul fatal "vinovat" a fost rostit de catre juriu, judecatorul a inceput sa pronunte pedeapsa cu moartea insa, biruit fiind de simtamintele sale, si-a ascuns fata in roba-i neagra si cu o voce sugrumata de emotie a dat sentinta capitala. Cu greu puteai vedea un ochi neinlacrimat in multimea de oameni care asistau la proces.
          Avem toata consideratia pentru un astfel de judecator, pe care slujba sa severa nu l-a facut sa dea uitarii simtamintele omenesti. Insa in cazul acesta existau circumstante atenuante de o asa greutate, incat ele au miscat inima judecatorului si au produs, din partea juriului, o recomandare puternica pentru gratierea regala, care a fost acordata.
          A existat insa vreo circumstanta atenuanta in cazul Ierusalimului? Pilda despre vie constituie raspunsul la aceasta interbare. Slujitorii, pe care Stapanul viei ii trimisese unul dupa altul pentru a lua roadele, fusesera batuti sau omorati de catre lucratori. In cele din urma Stapanul L-a trimis pe Fiul Sau, spunandu-Si: "Vor avea respect pentru Fiul Meu". Insa viticultorii au zis: "Iata mostenitorul! Veniti sa-L omoram si sa punem stapanire pe mostenirea Lui". "Si L-au luat, L-au scos afara din vie si L-au omorat". Acest moment teribil sosise, iar Fiului Stapanului viei nu-I mai ramanea decat sa pronunte judecata asupra cetatii oarbe si impietrite, nu insa inainte de a plange pentru ea, pentru cea careia ii adresase aceste cuvinte solemne: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeti si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine! De cate ori am dorit sa adun pe copiii tai, cum isi aduna gaina puii sub aripi, si n-ati vrut! Iata, vi se lasa casa pustie; dar va spun ca nu Ma veti mai vedea pana veti zice: "Binecuvantat este Cel care vine in Numele Domnului!".
          Aceste cuvinte ale Domnului "de cate ori?" reprezinta raspunsul la intrebarea tanguitoare "pana cand?", care strabate intreaga parte profetica a Vechiului Testament, Psalmii si Profetii.
          Atunci cand profetul Isaia a fost insarcinat de Domnul cu mesajul solemn de judecata impotriva lui Iuda si Ierusalimului, acest mesaj care a strapuns inima profetului asa cum, putin mai inainte, gloria si sfintenia Domnului ii strapunsesera constiinta, el a rostit cu durere: "Pana cand, Doamne?", cu alte cuvinte; "Cat va dura aceasta stare a inimii poporului Tau si al meu? O, Doamne, cu siguranta ca Tu nu-i vei nimici pana nu va mai ramane niciunul din ei!". Raspunsul Domnului este: "Pana cand rezultatul indaradniciei lor se va implini pe deplin". "Pana cand vor ramane cetati distruse si lipsite de locuitori; pana cand nu va mai fi nimeni in case si tara va fi devastata; pana ce Domnul va indeparta pe oameni si tara va ajunge o mare pustie". Apoi profetului ii este data fagaduinta unei ramasite. "Dupa cum terebintul si stejarul isi pasttreaza butucul din radacina, cand sunt taiati, tot asa o samanta sfanta ii va fi butucul".
          Aceasta judecata a fost implinita intai prin captivitatea babiloniana lui Iuda. Potrivit fagaduintei facute profetului, Dumnezeu a trimis in zilele lui Ezra si Neemia o ramasita inapoi in Canaan, pentru a zidi din nou Ierusalimul. Dar chiar si aceasta ramasita a trebuit sa fie lovita de o judecata mai aspra decat cele dinainte. Pentru ca urmasii acestor iudei reintorsi din Babilon au pacatuit chiar mai grav decat parintii lor. Ei au fost acei viticultori la care Fiul a fost trimis, si de care a fost omorat. Acelasi "Domn al Ostirilor" care vestise judecata poporului prin gura lui Isaia (Ioan 12:41), acum plange pentru Ierusalim, insa in acelasi timp ii anunta judecata. Raspunsul Sau la intrebarea "pana cand?" a profetilor este acum "de cate ori". "De cate ori am dorit sa adun pe copiii tai, cum isi aduna gaina puii sub aripi, si n-ati vrut!". Apoi El reia firul de unde il lasase in Isaia 6. Acolo raspunsese la intrebarea profetului "pana cand?" cu: "Pana cand vor ramane cetatile distruse si lipsite de locuitori; pana cand nu va mai fi nimeni in case". Acest "pana" se refera la judecata. Iar acum, in timp ce plange pentru Ierusalim, Iehova-Isus incepe de acolo de unde sfarsise in raspunsul Sau catre Isaia. El spune: "Iata, vi se lasa casa pustie"; si apoi incheie cu un "pana" plin de har, cu referire la intoarcerea Lui glorioasa, atunci cand poporul, izbavit de sub stapanirea cruda a falsului Mesia, va exclama in inchinare: "Binecuvantat este Cel care vine in Numele Domnului".
          Da, repetam si noi, binecuvantat sa fie Acela a carui venire o asteptam in fiecare zi, ba chiar in fiecare ceas, pentru a ne lua, impreuna cu toti ai Sai, in casa Tatalui. Acolo S-a dus El mai inainte pentru a ne pregati un loc, si acolo vom fi pentru totdeauna cu El si cu toti sfintii Sai pentru a imparati peste acest pamant.
          Preaiubitilor, fie ca noi, carora ne este dat sa ne aratam cu Hristos ca mireasa a Sa, sa umblam intr-un chip vrednic de chemarea noastra cereasca, cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga rabdare, ingaduindu-ne unii pe altii in dragoste. Nu este de ajuns sa vestim judecata, precum Iona, cu vocea credintei indraznete, dar cu o inima indiferenta si rece; este cu totul altceva sa "plangi pentru Ierusalim".
          Dumnezeul oricarui har sa dea mesagerilor "pacii prin sangele" preaiubitului Sau Fiu, nu numai glasul lui Iona, ci si inima lui Pavel si, mai presus de toate, lacrimile blandului si smeritului nostru Domn!  


       




                                                                       IONA
                                                                            sau
                                             SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - VI -



          J.A.von Poseck


          2     IONA IN NINIVE


          Vointa lui Iona este acum zdrobita, iar el este astfel o unealta potrivita pentru a prezenta mesajul Domnului catre locuitorii din Ninive. "Si cuvantul Domnului a venit a doua oara la Iona, spunand: "Scoala-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, si vesteste acolo strigarea pe care ti-o voi da!" Dumnezeu, in harul si in rabdarea lui bogata, repeta acum aceeasi porunca pe care o daduse lui Iona prima data. Insa profetul invatase de acum ascultarea, aceasta cerinta de capatai pentru orice slujitor. Ce diferenta intre versetul al treilea al capitolului trei si acelasi verset din capitolul unu! In acesta din urma citim ca "Iona s-a sculat sa fuga la Tarsis, departe de fata Domnului". Ce diferenta in capitolul trei! "Iona s-a sculat si s-a dus la Ninive, dupa cuvantul Domnului". Era acelasi Domn care, cu noua sute de ani mai tarziu l-a trantit la pamant pe Saul din Tars si l-a facut sa spuna: "Doamne, ce vrei sa fac?", si apoi i-a zis: "Scoala-te, intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci".
          Asa cum am observat deja, oricare ar fi fost defectele lui Iona, lasitatea nu era unul din ele. El poseda un curaj mare al credintei, pe care l-am vazut manifestat in timpul furtunii. Aceeasi indrazneala a credintei pe care o aratase pe mare, o arata acum pe uscat. Citim ca "Ninive era o cetate foarte mare, cat o calatorie de trei zile", adica avea diametrul de trei zile de mers. si citind la sfarsitul cartii ca in ea erau nu mai putin de o suta douazeci de mii de copii, "care nu stiau sa deosebeasca dreapta de stanga lor", nu este prea dificil sa ne dam seama de numarul populatiei ei, care era imens pentru acele zile.
          Dar nu numai marimea, ci nelegiuirea acestei mandre si puternice cetati, o facea de temut pentru profet. Daca in ziua de azi, intr-o lume civilizata, care se numeste pe sine crestina, mesagerii evangheliei lui Hristos si martorii adevarului Sau, potrivit cu credinciosia lor in marturie si in umblare, trebuie sa se astepte la impotrivire, batjocura si persecutie, la ce se putea astepta oare profetul Domnului de la o astfel de cetate, a carei rautate se suise pana la Dumnezeu, fiind coapta pentru judecata? Ceea ce Iona trebuia sa vesteasca locuitorilor acestei cetati nelegiuite nu era mesajul pacii si mantuirea prin harul bogat al lui Dumnezeu pentru pacatosul care se pocaieste si crede in Isus. Mesajul sau era: "Inca patruzeci de zile si Ninive va fi rasturnata". La ce fel de primire trebuia sa se astepte vestitorul unui asa mesaj, din partea unor astfel de oameni? La nimic altceva decat la impotrivire, batjocura, temnita si moarte.
          Insa acelasi curaj al credintei care-l caracterizase pe profet in timpul furtunii si chiar in temnita ingrozitoare din adancul marii, pe drumul neascultarii, se vede si acum pe drumul ingust si periculos, insa sigur, al ascultarii. "Si Iona a inceput sa patrunda in cetate, cale de o zi, strigand si zicand; "Inca patruzeci de zile si Ninive va fi rasturnata!". Cumparatorii si vanzatorii isi inceteaza activitatea, iar muncitorii isi parasesc lucrul pentru a asculta mesajul repetat de profet. Cautatorii de placeri abandoneaza dansul si jocurile, betivii incep sa se trezeasca. Cuvintele rasuna in urechile lor ca o trambita a judecatii. Si nu numai in urechi, ci patrund in constiintele lor ca niste sulite, infipte acolo de Duhul lui Dumnezeu.
          Hotul, talharul si ucigasul parasesc lucrarile intunericului, caci judecata este aproape. Vocea solemna a profetului atinge chiar si cugetele lor atat de impietrite. Pana si preotii idolatri parasesc acum templele goale si dumnezeii lor falsi, care au urechi dar nu aud, au ochi dar nu vad, au picioare dar nu umbla. Cuvantul trimis de Dumnezeu patrunde ca o sabie cu doua taisuri in cugetele si inimile locuitorilor din Ninive. Inainte ca profetul sa ajunga in mijlocul cetatii, mesajul sau s-a raspandit cu iuteala fulgerului in imensa metropola. "Oamenii din Ninive au crezut in Dumnezeu, au vestit un post si s-au imbracat cu saci, de la cei mai mari pana la cei mai mici".
          Pocainta lor a fost veritabila. Ei n-au spus: "Mai sunt inca patruzeci de zile", amanand pocainta pana in ultima clipa, nici n-au asteptat porunca imparatului si a mai-marilor lui pentru a se imbraca cu saci. Totul a fost facut spontan, deoarece era lucrarea lui Dumnezeu. Porunca imparateasca n-a fost decat pecetea si dovada ca lucrarea era generala, intinzandu-se de la cei mai mari pana la cei mai mici.
          Mesajul solemn trimis de Dumnezeu a gasit intrare chiar si in palatul imparatului. Acea putere nevazuta, care a scris pe peretele camerei de ospat a lui Belsatar acele cuvinte care i-au facut genunchii sa se loveasca unul de altul, a miscat, prin cuvintele profetului, inima imparatului cetatii Ninive si i-a atins constiinta. Ca si Belsatar si mai-marii din Babilon, asa au tremurat imparatul din Ninive si mai-marii lui. Insa teama lor, spre deosebire de cea a lui Belsatar, a dus la o pocainta pentru care nu este regret. Era acolo acea frica de Domnul care este inceputul intelepciunii, care da intelepciune spre mantuire prin ascultarea de cuvantul Sau si prin care oamenii se departeaza de rau.
          "Cuvantul a ajuns la imparatul din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul sau de domnie, si-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac si s-a asezat in cenusa. Si a trimis sa se dea de stire in Ninive, din porunca imparatului si a mai-marilor lui, spunand: "Oamenii si vitele, cirezile si turmele sa nu guste nimic,  sa nu pasca si nici sa nu bea apa! Ci oamenii si vitele sa se acopere cu saci, sa strige cu putere catre Dumnezeu si sa se intoarca de la calea lor cea rea si de la faptele lor de violenta de care le sunt pline mainile!". Poate parea ciudat pentru unii ca chiar si vitele trebuiau constranse sa ia parte la post. Ce facusera bietele animale ca sa fie fortate la o astfel abstinenta?
          Motivul pare sa fie acesta. Unde Dumnezeu incepe lucrarea de pocainta in sufletul unui pacatos, pacatul devine cunoscut si judecat nu doar sub aspectul lui de roada - adica pacate sau fapte rele - ci si in ce priveste radacina si caracterul sau interior. Un exemplu il gasim in Ps.51. Acolo David, care fusese mai credincios pe cand era pastor decat apoi ca imparat, nu numai ca isi marturiseste marile faradelegi si pacate (adica ceea ce facuse), ci marturiseste si ceea ce era el in sine insusi. El judeca nu doar nu doar roadele amare ale pomului rau, ci si pomul. Cu o judecata de sine deplina, el spune: "Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a conceput mama mea". El infige securea la radacina pomului si nu-si judeca parintii, ci pe el insusi.
          Asa s-a intamplat la Ninive, numai ca acolo era vorba de efectul pacatului mai degraba decat de radacina lui. "Putin aluat dospeste toata plamadeala". Cand Dumnezeu lucreaza pocainta intr-un suflet, El arata intai pacatosului ce inseamna pacatul in ochii Sai, apoi ii infatiseaza efectele raului si intinderea lui, iar in cele din urma radacina lui. In primele capitole ale epistolei catre Romani, pana la mijlocul capitolului cinci, se vorbeste despre roadele pomului rau, adica despre pacate. Apoi, pana la capitolul opt, despre radacina pomului, adica pacatul. In acest capitol este mentionat si efectul pacatului asupra creatiei care suspina.
          Insa nu numai ca creatia suspina sub efectele exterioarea ale pacatului, insa influenta otravitoare a acesteia a afectat cele mai intime parti ale ei. Pacatul a patruns in intreaga creatie si a corupt totul. Mania, galceava, invidia, lacomia, razbunarea si violenta sunt lucruri pe care le putem observa peste tot in lumea animala din jurul nostru, de la leul feroce pana la albina infuriata, de la cainele domestic pana la lupul sangeros. Prin microscop putem vedea intr-o singura picatura de apa mii de organisme mici, invizibile cu ochiul liber, urmarindu-se si mancandu-se unele pe altele. Legea celui mai puternic exista nu numai printre oameni, ci si printre animale, de la vulturul din inaltul cerului pana la bacteria din picatura de apa. In imparatia de o mie de ani, sub sceptrul Printului pacii si al Imparatului dreptatii, la vremea libertatii gloriei copiilor lui Dumnezeu, intreaga creatie va fi eliberata din robia stricaciunii. Atunci "lupul va locui impreuna cu mielul si leopardul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc si puii lor se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul, pruncul care suge se va juca la gura scorburii naparcii si copilul intarcat va baga mana in vizuina viperei", in timp ce Satan, sarpele cel vechi, va fi aruncat si inchis in Adanc.
          Roadele pacatului sunt usor de observat de catre oameni si sunt judecate si pedepsite daca aduc prejudicii societatii omenesti. Insa este uimitor sa vezi cat de putin, chiar printre crestini, este observat, judecat si osandit pacatul in natura sa reala si in efectul sau cu totul daunator. Porunca imparatului si a mai-marilor din Ninive ne poate fi un exemplu demn de urmat in aceasta privinta. fiindca aceasta porunca, cuprinzand chiar si vitele din cetate, arata cat de adanc si de real era simtamantul pocaintei lucrata in ei de catre Dumnezeu prin profetul Lui, si cat de adevarata era osandirea pacatului, in natura si efectele lui, pronuntata de ei.
          Dar asta nu a fost totul. Porunca imparateasca se incheia cu aceste cuvinte: "Cine stie daca Dumnezeu nu Se va intoarce si nu Se va cai si daca nu-Si va opri mania Lui aprinsa, ca sa nu pierim!". Acelasi Duh al harului si al adevarului care produce in cel pacatos recunoasterea si marturisirea pacatelor sale inaintea lui Dumnezeu, si il face sa simta in cuget povara lor in prezenta sfanta a Acestuia, inspira in acelasi timp inimii caite a pacatosului incredere in indurarea  si in harul lui Dumnezeu. In timp ce constiinta impovarata este de natura sa-l tina la distanta de Dumnezeu, inima lui, miscata de Duhul harului, il impinge catre Dumnezeu. Vechiul si Noul Testament ne ofera multe exemple ale acestei lucrari minunate ale Duhului Sfant (Ps.35:11; 51:1; Dan.9:8,9; Luca 5:8;comp. Ioan 6:68; Luca 18:13).
          Acelasi efect il vedem si in porunca imparatului din Ninive. Insa, in acelasi timp, ultimele cuvinte "Cine stie daca Dumnezeu nu Se va intoarce si nu Se va cai...", ne aduc aminte de cuvintele unui imparat mai mare decat el, anume David, in pocainta lui reala si adanca, descrisa in Ps.51. Copilul lui David, rodul pacatului sau grozav, era pe moarte. Imparatul, cazut cu fata la pamant inaintea lui Dumnezeu in post si rugaciune, cerea cu lacrimi de la El viata copilului, caci zicea: "Cine stie daca nu Se va indura Domnul de mine si va trai copilul?". Insa rugaciunea lui nu a putut fi implinita; rodul pacatului a trebuit sa moara.
          Cu imparatul din Ninive s-a intamplat altfel. Pentru ca oricat de mari erau pacatele lui si ale poporului sau, pacatul lui David era incomparabil mai mare, potrivit cu masura adevarului descoperit lui si a favorii divine, a privilegiilor si binecuvantarilor de care beneficiase. Pocainta ninivitenilor a fost reala. A fost o trezire generala de o intindere si de o realitate care probabil ca nu are echivalent in Vechiul Testament, cu exceptia, poate, a intoarcerii lui Israel la Domnul pe muntele Carmel (1 Imp.18).
          Ce priveliste! Mii si mii de pacatosi caindu-se, stand in sac si in cenusa inaintea lui Dumnezeu, plangandu-si pacatele; de la imparat si demnitarii lui, pana la cel mai de jos criminal si cel mai amarat cersetor. Din aceasta imensa scena a coruptiei si a violentei se ridica acum nenumarate suspine si plansete catre cer, amestecate cu mugetele si behaiturile animalelor care sufereau de foame. Toate aceste sunete nu erau doar semne ale unei pocainte exterioare. Ele au fost insotite de "roade vrednice de pocainta". Dumnezeu, care cerceteaza inima si rarunchii, a vazut ca pocainta ninivitenilor era reala.
          "Dumnezeu a vazut ce faceau ei si ca se intorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a cait de raul pe care Se hotarase sa li-l faca si nu l-a facut". In cazuri de pocainta, Dumnezeu procedeaza cu popoarele asa cum procedeaza cu persoanele individuale. Acolo unde se vede pocainta reala prin departarea de rau, Se caieste si El de rau (*), adica de judecata Sa asupra raului. Pedeapsa, nemaifiind necesara, El nu o mai aduce la indeplinire.

          (*) Dumnezeu nu este om, ca sa Se caiasca in ce priveste planurile Sale eterne, de neschimbat, si fagaduintele Sale neconditionate, care sunt "fara schimbare". Insa in harul Sau, El Se poate cai, adica poate renunta la judecata, ca in cazul cetatii Ninive. Trebuie sa ne aducem aminte ca Duhul lui Dumnezeu Se exprima aici vorbind intr-un fel omenesc, din pricina slabiciunii noastre.


       


       




                                                                       IONA
                                                                            sau
                                               SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - V -


          J.A.von Poseck



          Haideti sa ne intoarcem acum pentru cateva momente de la Iona la Cel care a fost mai mare decat Iona si a trecut prin ape infinit mai adanci decat el. Am privit, in contrast cu Iona, la Domnul Isus in timpul furtunii si L-am vazut in pacea Sa netulburata, in maretia, in puterea si in acelasi timp in grija Sa plina de dragoste pentru ai Sai. El, "martorul credincios" si "chipul Dumnezeului nevazut", care facuse cunoscuta celor pacatosi inima lui Dumnezeu cea plina de dragoste si har, in timp ce viata Lui fusese modelul si expresia desavarsita a ceea ce trebuia sa fie omul in ascultare fata de Dumnezeu, ajunsese acum la capatul existentei Sale perfecte. Lumea, care a fost facuta prin El, nu-L cunoscuse, iar ai Sai nu-L primisera. Punerea la incercare a lui Israel, si a omului in general, urma sa fie incheiata pentru totdeauna la cruce. Dumnezeu, "aratat in carne", fusese aici pe pamant in Hristos, "impacand lumea cu Sine si netinandu-le in seama pacatele". Insa lumea nu a vrut sa fie impacata cu Dumnezeu, iar zidarii au lepadat piatra scumpa pe care Dumnezeu o asezase in Sion (Isaia 28; 1 Pet.2). Oamenii L-au urat fata temei, iar invitatiei plina de har "veniti la Mine toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna", ei i-au raspuns cu "rastigneste-L!" Cei mai invrajbiti dusmani, precum Pilat si Irod, s-au impacat si au devenit prieteni in ziua lepadarii si rastignirii Lui. Lumea a refuzat sa fie impacata cu Dumnezeu prin viata Omului-Dumnezeu, care a raspandit binecuvantarea pe oriunde a trecut. Fiul ascultator al Tatalui, care avea putere sa-Si dea viata si sa o ia din nou, urma acum sa-Si incununeze ascultarea in viata cu ascultarea in moarte, chiar moarte de cruce, ca astfel sa-i poata impaca pe pacatosi cu Dumnezeu prin credinta in dragostea divina manifestata la cruce, unde omul si-a aratat dragostea pentru pacat si ura impotriva lui Dumnezeu, si unde Dumnezeu Si-a aratat ura impotriva pacatului si dragostea pentru pacatos.
          Cu adevarat adanci au fost apele in care profetul Iona a fost aruncat, atunci cand ele "l-au inconjurat ca sa-i ia viata, adancul l-a invaluit, iar plantele de mare s-au impletit in jurul capului sau". Dar mult mai adanci, incomparabil mai adanci au fost acele ape in care Fiul ascultator al lui Dumnezeu S-a scufundat din pricina neascultarii noastre. Nu doar apele mortii L-au inconjurat, ci si toate valurile si talazurile maniei lui Dumnezeu au trecut peste El.
          Minunate si de nebanuit sunt adancurile planurilor intelepciunii, dragostei, harului si gloriei divine. Cine le poate discerne? Si cine poate spune care a fost mai adanca, intelepciunea acestor planuri sau suferinta de pe cruce necesara pentru implinirea lor? Suferinta Aceluia care, murind pe cruce, Si-a plecat capul cu cununa de spini si a spus: "S-a sfarsit!"
          Mare a fost tulburarea sufletului lui Iona atunci cand, in mormantul sau viu, lipsit de orice ajutor omenesc, "a strigat din adancimile Locuintei mortilor", atunci cand "sufletul i se sfarsea in el". Dar ce sunt aceste suferinte - suferinte meritate - in comparatie cu cele de pe lemnul blestemat, unde cel mai parasit dintre toti cei parasiti - parasit in locul nostru! - a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Pentru ce stai departe de mantuirea Mea, de cuvintele geamatului Meu?" A fost parasit nu numai de toti ucenicii Sai, pe care ii numise "prieteni", ci in cele din urma si de Dumnezeu. Mai mult, a fost inconjurat de "adunarea celor rai", de toata puterea, rautatea si vrajmasia lui Satan, toate armele din arsenalul lui imens, au fost folosite impotriva Lui, atunci cand a fost facut pacat pentru toti cei ce cred in El, si cand insultele celor ce-L batjocoreau pe Dumnezeu au cazut peste El.
          Un pat al mortii singuratic, atunci cand cel care este pe moarte este parasit de toti prietenii sai, de rude si de slujitori, reprezinta o scena foarte trista. Niciun cuvant de mangaiere si nicio rugaciune nu sunt auzite, nu exista niciun ochi plin de dragoste si de compasiune, nicio mana blanda pentru a sterge sudoarea rece de pe frunte! Cine ar dori sa moara asa? O astfel de singuratate pe patul mortii a fost soarta unora dintre oamenii mari ai acestei lumi. Asa s-a intamplat cu faimosul cuceritor Robert de Normandia. Acelasi intuneric pustiu a inconjurat patul de moarte al marelui om de stat William Pitt. Un vecin al celebrului politician a trimis un mesager acasa la el pentru a vedea cum se mai simte. Acesta a gasit poarta larg deschisa si la fel si usa de la intrare. Casa era parasita si inauntru domnea linistea mortii. Mesagerul a trecut din camera in camera pana cand, in cele din urma, a ajuns in cea in care zacea trupul neinsufletit al omului de stat - de acum singurul locuitor al resedintei care, cu doar cateva zile mai inainte, era asaltata de lingusitori, petitionari si oportunisti.
          Insa oricat de trista ar parea o astfel de stare dezolanta a singuratatii in clipele mortii in cazul oamenilor mari ai acestei lumi, cu cat mai groaznica ar fi imprejurarea mortii unuia dintre acestia daca, aflat pe patul de moarte, in loc de a fi singur si parasit de toti prietenii, ar fi inconjurat de cei mai invrajbiti dusmani ai sai, fiecare din ei incercand sa faca tot posibilul pentru a amari ultimele clipe ale celui pe moarte, prin reprosuri si insulte, marindu-i astfel agonia in cel mai crud mod! Codul tarilor civilizate afirma ca asa ceva nu se poate permite si ca pana si cel mai mare criminal, inaintea executiei, este tratat cu toata atentia in ce priveste ultimele-i dorinte.
          S-a intamplat oare un astfel de caz? Crucea Fiului lui Dumnezeu, Domnul gloriei, este raspunsul la aceasta intrebare. Acea cruce, unde ofiterii si soldatii celei dintai dintre natiunile lumii civilizate, impreuna cu cei mai inalti demnitari ai poporului care se numea pe sine "poporul lui Dumnezeu", aflati la unison in ura lor impotriva lui Dumnezeu si fiind instrumentele printului acestei lumi, au manifestat intrega ura si vrajmasie din inimile lor fata de Fiul lui Dumnezeu, atunci cand Dumnezeu a asezat asupra Lui faradelegea pacatosilor, ca astfel cei ce cred in El sa fie vindecati "prin ranile Lui". Da, El a fost parasit in sensul cel mai ingrozitor al cuvantului, pentru ca astfel tu si eu, iubite cititor, sa nu traim niciodata realitatea unei astfel de parasiri. A fost parasit de toti ai Sai si, lucrul cel mai infiorator, de Insusi Dumnezeu. Si nu numai parasit, ci si inconjurat de vrajmasii Sai; inconjurat de "taurii din Basan", care "isi deschideau gura impotriva Lui, ca un leu care sfasie si racneste". Cainii L-au inconjurat si a fost impresurat de o ceata de raufacatori. Toata puterea, rautatea si necuratia lui Satan au fost lasate fara frau impotriva nepatatului, smeritului si rabdatorului Miel al lui Dumnezeu.
          Pozitia profetului in pantecele pestelui a fost usoara si confortabila in comparatie cu cea a Domnului si Stapanului sau pe cruce, care S-a scufundat in ape mult mai adanci si mai grozave decat cele in care a fost aruncat Iona din pricina neascultarii lui. Insa Cel care, prin cuvantul Sau atotputernic, l-a izbavit pe Iona din pantecele pestelui, a fost El Insusi izbavit de Dumnezeul Sau si auzit "dintre coarnele bivolului".
          Cata vreme S-a aflat pe pamant ca Fiu al Omului, a fost intotdeauna "martorul credincios", neobosit in slujba pentru Dumnezeul Sau; si chiar acum aflat la dreapta maririi, El continua sa incurajeze si sa pastreze marturia harului si a adevarului pe pamant, lucru atat de minunat exprimat la sfarsitul Evangheliei dupa Marcu, care-L prezinta pe Domnul in caracterul Sau de slujitor credincios si neobosit.
          "Domnul Isus, dupa ce a vorbit cu ei, a fost inaltat la cer si S-a asezat la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat si au predicat pretutindeni, Domnul lucrand impreuna cu ei si intarind cuvantul prin semnele care-l insoteau".
          Domnul sa binecuvanteze in harul Lui sa devenim urmasi ascultatori si de buna voie ai Fiului Sau, invatand la la piciorul crucii ceea ce profetul Lui a trebuit sa invete in pantecele pestelui. Fiindca acele adevaruri pe care Iona a fost nevoit sa le invete atunci si acolo sunt insusite mult mai deplin, mai binecuvantat si mai roditor in primul loc decat in cel de-al doilea. Si acum sa ne intoarcem la profetul nostru.


          
  





                                                                       IONA
                                                                           sau
                                            SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - IV -


          J.A.von Poseck


          Sa ne intoarcem insa de la nebunia oamenilor la invatamintele divine folositoare continute de cel de-al doilea capitol al cartii noastre.
          Ce contrast intre atmosfera tumultoasa din primul capitol si linistea de mormant din cel de-al doilea! Acolo era glasul puternic al lui Dumnezeu in furtuna asurzitoare si in valurile care urlau, amestecata cu strigatele marinarilor disperati, in timp ce profetul era cufundat in somnul sau egoist si nepasator. Aici insa avem linistea mortii in inima marii si pe profet in pantecele pestelui, nu dormind, ci cu constiinta in totul treaza, gata de a-si insusi acele doua foarte importante adevaruri pe care Dumnezeu a vrut ca el sa le invete atunci si acolo, departe de ochii oamenilor. Din mormantul adanc si tacut se ridica rugaciunea profetului si "strigatul lui din adancimi". Rugaciunea lui ne aminteste intrucatva de Ezechia (Isaia 38), atunci cand a fost anuntat ca va muri, numai ca in cazul lui Iona conflictul din suflet a fost mult mai adanc, reprezentand in acelasi timp, dupa parerea mea, o expresie profetica a exercitiilor de inima a ramasitei evreiesti viitoare, in timpul antihristului (ca si prietenii lui Daniel in cuptorul de foc), asa cum reda Psalmul 130.
          Dumnezeu il aruncase pe profetul neascultator "in adanc, in inima marilor". De acolo se ridica glasul lui nefericit pana la urechea lui Dumnezeu: "Sunt lepadat dinaintea ochilor Tai!"
          Dar sa remarcam ceea ce urmeaza. Renunta oare profetul la nadejdea lui in Dumnezeu? Daca a existat vreodata vreo situatie mai lipsita de speranta, aceasta era. Cade insa Iona in disperare, scufundandu-se in somnul mortii? Nu. Acelasi Dumnezeu sfant si plin de har care-l adusese in singuratatea acelui mormant neobisnuit - nu pentru a-l omori, ci pentru a-l face mai capabil pentru slujba pe care o avea de indeplinit - a stiut si cum sa-i intareasca credinta si sa-i umple inima cu incredere in indurarea Sa. Asa se prezinta caile si faptele Lui minunate, fie in vechime, fie in prezent. Acelasi glas care exclama in cea mai adanca tulburare: "sunt lepadat dinaintea ochilor Tai!", adauga imediat: "Dar iarasi voi privi spre templul Tau cel sfant".
          Putea profetul aflat in pantecele pestelui sa priveasca spre templul lui Dumnezeu din Ierusalim? Daniel, desi departe de aceasta cetate, putea sa-si deschida fereastra catre Ierusalim si sa-si indrepte fata catre acel loc indepartat, unde odinioara fusese templul Domnului. Dar cum putea ochii lui Iona, in pantecele pestelui in adancul marii, sa priveasca spre locul unde, in acel timp, orasul sfant impreuna cu templul glorios inca existau? Raspunsul este foarte simplu. Ochiul credintei profetului privea, fara indoiala, din adancul temnitei lui la sanctuarul lui Dumnezeu. El "si ridicat ochii spre munti", singurul loc de unde putea veni, si de unde a venit ajutorul. A asteptat ajutorul de la Domnul, "care a facut cerurile si pamantul", asa cum Il marturiseste inaintea marinarilor. Apoi apele l-au inconjurat, intunericul l-a invaluit si era aproape de disperare.
          Atunci insa "si-a adus aminte de Domnul". Rugaciunea lui "a ajuns pana la El, in templul Sau cel sfant". Dumnezeu, la multi ani dupa aceste evenimente, a indepartat moartea si putrezirea de la patul de boala a lui Ezechia; iar Cel care, mai tarziu, l-a chemat afara pe Lazar din mormant, era acum capabil sa-l pastreze pe Iona in viata si sa-l aduca din nou la lumina zilei. Si asa a facut. Dumnezeu aude rugaciunea credintei, care se agata direct de El dand la o parte orice sprijin omenesc. Ochiul credintei priveste tinta la Domnul Isus si continua cu rabdare alergarea asezata inaintea noastra. Si asa cum acul busolei, osciland din pricina miscarilor corabiei, se intoarce intotdeauna catre nord, tot asa si inima crestinului se intoarce catre Hristos, oricat de clatinata si de zdruncinata ar fi de presiunea imprejurarilor zilnice. Inima credinciosului nu cunoaste decat o directie pentru miscarile si aspiratiile ei, un singur refugiu, spre care se intoarce pentru a capata lumina, sfat, mangaiere si ajutor: Insusi Dumnezeu si Fiul Sau Isus Hristos, Domnul nostru (Ps.46 si 70 ; Fapte 4:24-31 ; 16:25 ; Apoc.8:3-5).
          Insa Iona avea de invatat doua adevaruri importatnte in pantecele pestelui, inainte ca Dumnezeu sa-l poata izbavi de acolo. Acestea sunt: "Cei care se lipesc de idoli deserti (sau desartaciuni mincinoase) indeparteaza indurarea de la ei" si "Mantuirea este a Domnului".
          Care este cea mai desarta si mai inselatoare dintre toate inselaciunile? Este lumea din jurul nostru cu desertaciunile ei mincinoase si cu gloria ei desarta? Nu asta a trebuit sa invete Iona; pentru ca ne putem da usor seama ca aceste desertaciuni ale lumi erau binecunoscute profetului, ca sa mai poata avea vreun efect asupara lui. Nu, ci cea mai inselatoare dintre toate desertaciunile mincinoase nu o gasim in exteriorul nostru, ci in interior. Inima noastra naturala este cea mai inselatoare dintre toate "desertaciunile mincinoase". "Inima este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea; cine poate s-o cunoasca?"
          Iona, inconjurat de pretentiile slujbei sale profetice, intotdeauna ocupat cu altii si cu pozitia sa fata de ei, nu-si rezervase timp suficient pentru a invata in singuratate, doar el cu Dumnezeu, in lumina prezentei Lui, adancurile perfide ale inimii lui rele, altfel n-ar fi ingaduit sa fie atras in incercarea zadarnica de a fugi "departe de fata Domnului", si astfel nu s-ar mai fi aflat in pantecele pestelui. Acest adevar, pe care il invatam asa de greu, Iacov l-a invatat dupa o experienta umilitoare de-o viata. Iona a trebuir sa-l invete in inima marii, avand in el "sentinta mortii", ca sa-si puna increderea "nu in el insusi, ci in Dumnezeu care inviaza mortii". El a trecut prin aceeasi experienta ca apostolul Pavel mai tarziu, desi nu in aceeasi masura inalta si profunda ca acesta din urma. Insa nici macar un slujitor ca Pavel, apostolul gloriei, nu putea fi scutit de o asemenea lectie. Pavel, spre deosebire de Iona, a experimentat acest lucru intai pe uscat in Asia (2 Cor.1:8) (*), iar mai tarziu, ca si profetul, in mijlocul marii, in timpul calatoriei spre Roma.

          (*) Desi in Asia nu a fost atat de mult o chestiune de disciplina.

          Si el isi alesese propriul drum, desi nu din aceleasi motive egoiste ca Iona. El se dusese la Ierusalim in loc sa mearga la Roma. Prin urmare Domnul a ingaduit sa fie pus in lanturi si sa mearga la Roma ca prizonier. Totusi aceasta imprejurare, corectiva pentru carne asa cum a fost ea, n-a afectat deloc caracterul lui de "prizonier in Domnul". Insa fara indoiala ca in timpul acelei furtuni Pavel avea "sentinta mortii" in el, asa cum o avusese in Asia, ca sa nu se increada in el insusi, ci in Dumnezeu, care inviaza mortii. El, ca si noi, a trebuit sa petreaca o a doua perioada in "pantecele pestelui", pentru a invata mai bine ceea ce invatase inainte, anume sa renunte la voia sa, oricat de corecte ar fi parut motivele pentru a o urma, si sa se incredinteze cu totul si exclusiv voii lui Dumnezeu si harului Sau izbavitor. Iar rugaciunea lui, ca si cea a lui Iona, s-a ridicat pana la "locasul sfant" al lui Dumnezeu. Nu numai el, ci si alte doua sute saptezeci si cinci de suflete, au fost izbavite din "pantecele pestelui", ca sa zicem asa, si adusi cu siguranta la tarm, desi nu asa de simplu ca in cazul lui Iona.
          Pavel, asemenea profetului, se luptase cu Domnul in rugaciune fierbinte, totusi conflictul din sufletul lui era foarte diferit de cel al lui Iona in pantecele pestelui. "Pacea lui Hristos" era cu apostolul in timpul acelei furtuni teribile - acea pace care este rezultatul adevaratei smeriri, a vointei si a inimii infrante inaintea Domnului. Apostolul era de fapt comandantul, atat al navei cat si al soldatilor. Pe toti i-a sfatuit si i-a incurajat, si toti i-au urmat instructiunile.
          Astfel, precum Iona si Pavel, si noi trebuie sa experimentam ce inseamna a avea "sentinta mortii" in noi insine, inainte ca certitudinea biruitoare a credintei in puterea datatoare de viata a lui Dumnezeu sa poata deveni partea noastra fericita si practica, facandu-ne astfel superiori imprejurarilor dificile.
          Mai devreme sau mai tarziu fiecare dintre noi trebuie, ca si Iona, sa petreaca o perioada "in pantecele pestelui" (adesea chiar mai multe perioade), pentru a invata acest adevar dur si totusi atat de important, anume ca "cei ce se lipesc de desertaciuni mincinoase indeparteaza bunatatea de la ei". Nu exista desertaciune mai mare decat "eul" nostru nenorocit, decat inima noastra nespus de rea si de inselatoare, care intodeauna se impotriveste harului si indurarii lui Dumnezeu fata de noi sau fata de altii, asa cum au stat lucrurile cu Iona; indurarea - acea mila divina - care niciodata nu esueaza in a se ocupa de cei ce se tem de Dumnezeu, si face din El refugiul lor. Insa celui care se increde, precum odinioara Iacov, in puterea si in planurile sale, Dumnezeu ii spune: "Indurarea Mea este pentru cei neajutorati, iar intelepciunea Mea este pentru cei care s-au facut nebuni".
          Cat de adevarat este faptul ca cei ce se incred in "desertaciuni mincinoase", adica in propria lor dreptate, caracter, intelepciune si planuri, alunga de la ei harul (in ce priveste nevoia interioara) si indurarea (in ce priveste nevoia exterioara). Numai harul Domnului poate pazi si intari omul nostru dinauntru, asa cum numai purerea Sa ne pazeste si ne pastreaza in exterior (comp.2 Tim.2 ; 1 Pet.1:5; 4:19; Iuda 24,25). Domnul sa ne binecuvinteze pe toti cu un tot mai adanc si constant simtamant al dependentei noastre complete de harul si de puterea Sa, ca astfel, in calatoria noastra prin tara unui vrajmas crud si perfid catre odihna si gloria eterna cu Hristos, sa ramanem linistiti si de neclintit in mijlocul zbuciumului din zilele noastre si sa avansam hotarati catre tinta glorioasa a calatoriei noastre, constienti ca harul lui Hristos ne este indeajuns si ca puterea Lui in slabiciune se face desavarsita.
          Mai exista un alt adevar, nu mai putin important, pe care Iona a trebuit sa-l invete in temnita sa, inainte ca sa poata fi izbavit din ea - un adevar strans legat de primul, anume ca "mantuirea este a Domnului". Pe mare, in timpul furtunii trimise de Dumnezeu, Iona ar fi putut sa invete sa se teama de Domnul si sa-L recunoasca drept Dumnezeul cerurilor, care a facut marea si uscatul. Insa marele adevar ca "mantuirea este a Domnului" trebuia invatat in adancurile marii, atunci cand a avut sentinta mortii in el insusi si cand, lipsit de orice ajutor omenesc, invatase deja ca cei ce se lipesc de desertaciuni mincinoase departeaza indurarea de la ei. Indata ce Iona a invatat pe deplin prima lectie, cea de-a doua (ca mantuirea este a Domnului) a urmat de la sine.
          Cand israelitii au ajuns la Marea Rosie, avand in spate pe faraon si carele lui, iar in fata marea, orice cale omeneasca de izbavire fiind exclusa, au fost auzite, pentru prima oara, cuvintele: "Nu va temeti de nimic, stati pe loc si veti vedea eliberarea pe care v-o va da Domnul". Doar atunci cand omul convertit, insa legalist, aflat in Romani 7, a ajuns la capatul puterilor, strigand cu disperare: "O, nenorocitul de mine! Cine ma va elibera din acest trup de moarte?" (*), va putea sa inteleaga ca mantuirea si eliberarea trebuie sa vina de la Domnul, si ca urmare exclama: "Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos".

          (*) Un trup cu mult mai periculos decat cel al pestelui.

          Dupa strigatul de disperare din capitolul 14 din Exod urmeaza cantecul de biruinta din capitolul 15. Aceasta este ordinea divina.
          Asa s-a intamplat si cu Iona. Indata ce a invatat ca "cei ce se lipesc de idoli deserti indeparteaza indurarea de la ei" si ca "mantuirea este a Domnului", atunci "Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe uscat".
          Cat de diferita este aceasta varsare a lui Iona de cea a Laodiceei, care zicea: "Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic", si nu stia ca era ticaloasa, vrednica de plans, saraca, oarba si goala. Profetul a fost varsat din gura pestelui pe tarm, in siguranta, insa Laodiceea va fi varsata din gura Domnului pentru judecata.
          Dumnezeu sa ne pazeasca in indurarea Sa de acest duh de multumire de sine, si tocmai de aceea caldicel, al Laodiceei! Pe toti pe care-i iubeste, El ii mustra si ii disciplineaza, chiar in "pantecele pestelui", daca este necesar.






       
aze