temelia si adevarul

                                                                       IONA
                                                                           sau
                                            SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - IV -


          J.A.von Poseck

          Sa ne intoarcem insa de la nebunia oamenilor la invatamintele divine folositoare continute de cel de-al doilea capitol al cartii noastre.

          Ce contrast intre atmosfera tumultoasa din primul capitol si linistea de mormant din cel de-al doilea! Acolo era glasul puternic al lui Dumnezeu in furtuna asurzitoare si in valurile care urlau, amestecata cu strigatele marinarilor disperati, in timp ce profetul era cufundat in somnul sau egoist si nepasator. Aici insa avem linistea mortii in inima marii si pe profet in pantecele pestelui, nu dormind, ci cu constiinta in totul treaza, gata de a-si insusi acele doua foarte importante adevaruri pe care Dumnezeu a vrut ca el sa le invete atunci si acolo, departe de ochii oamenilor. Din mormantul adanc si tacut se ridica rugaciunea profetului si "strigatul lui din adancimi". Rugaciunea lui ne aminteste intrucatva de Ezechia (Isaia 38), atunci cand a fost anuntat ca va muri, numai ca in cazul lui Iona conflictul din suflet a fost mult mai adanc, reprezentand in acelasi timp, dupa parerea mea, o expresie profetica a exercitiilor de inima a ramasitei evreiesti viitoare, in timpul antihristului (ca si prietenii lui Daniel in cuptorul de foc), asa cum reda Psalmul 130.

          Dumnezeu il aruncase pe profetul neascultator "in adanc, in inima marilor". De acolo se ridica glasul lui nefericit pana la urechea lui Dumnezeu: "Sunt lepadat dinaintea ochilor Tai!"

          Dar sa remarcam ceea ce urmeaza. Renunta oare profetul la nadejdea lui in Dumnezeu? Daca a existat vreodata vreo situatie mai lipsita de speranta, aceasta era. Cade insa Iona in disperare, scufundandu-se in somnul mortii? Nu. Acelasi Dumnezeu sfant si plin de har care-l adusese in singuratatea acelui mormant neobisnuit - nu pentru a-l omori, ci pentru a-l face mai capabil pentru slujba pe care o avea de indeplinit - a stiut si cum sa-i intareasca credinta si sa-i umple inima cu incredere in indurarea Sa. Asa se prezinta caile si faptele Lui minunate, fie in vechime, fie in prezent. Acelasi glas care exclama in cea mai adanca tulburare: "sunt lepadat dinaintea ochilor Tai!", adauga imediat: "Dar iarasi voi privi spre templul Tau cel sfant".

          Putea profetul aflat in pantecele pestelui sa priveasca spre templul lui Dumnezeu din Ierusalim? Daniel, desi departe de aceasta cetate, putea sa-si deschida fereastra catre Ierusalim si sa-si indrepte fata catre acel loc indepartat, unde odinioara fusese templul Domnului. Dar cum putea ochii lui Iona, in pantecele pestelui in adancul marii, sa priveasca spre locul unde, in acel timp, orasul sfant impreuna cu templul glorios inca existau? Raspunsul este foarte simplu. Ochiul credintei profetului privea, fara indoiala, din adancul temnitei lui la sanctuarul lui Dumnezeu. El "si ridicat ochii spre munti", singurul loc de unde putea veni, si de unde a venit ajutorul. A asteptat ajutorul de la Domnul, "care a facut cerurile si pamantul", asa cum Il marturiseste inaintea marinarilor. Apoi apele l-au inconjurat, intunericul l-a invaluit si era aproape de disperare.

          Atunci insa "si-a adus aminte de Domnul". Rugaciunea lui "a ajuns pana la El, in templul Sau cel sfant". Dumnezeu, la multi ani dupa aceste evenimente, a indepartat moartea si putrezirea de la patul de boala a lui Ezechia; iar Cel care, mai tarziu, l-a chemat afara pe Lazar din mormant, era acum capabil sa-l pastreze pe Iona in viata si sa-l aduca din nou la lumina zilei. Si asa a facut. Dumnezeu aude rugaciunea credintei, care se agata direct de El dand la o parte orice sprijin omenesc. Ochiul credintei priveste tinta la Domnul Isus si continua cu rabdare alergarea asezata inaintea noastra. Si asa cum acul busolei, osciland din pricina miscarilor corabiei, se intoarce intotdeauna catre nord, tot asa si inima crestinului se intoarce catre Hristos, oricat de clatinata si de zdruncinata ar fi de presiunea imprejurarilor zilnice. Inima credinciosului nu cunoaste decat o directie pentru miscarile si aspiratiile ei, un singur refugiu, spre care se intoarce pentru a capata lumina, sfat, mangaiere si ajutor: Insusi Dumnezeu si Fiul Sau Isus Hristos, Domnul nostru (Ps.46 si 70 ; Fapte 4:24-31 ; 16:25 ; Apoc.8:3-5).

          Insa Iona avea de invatat doua adevaruri importatnte in pantecele pestelui, inainte ca Dumnezeu sa-l poata izbavi de acolo. Acestea sunt: "Cei care se lipesc de idoli deserti (sau desartaciuni mincinoase) indeparteaza indurarea de la ei" si "Mantuirea este a Domnului".

          Care este cea mai desarta si mai inselatoare dintre toate inselaciunile? Este lumea din jurul nostru cu desertaciunile ei mincinoase si cu gloria ei desarta? Nu asta a trebuit sa invete Iona; pentru ca ne putem da usor seama ca aceste desertaciuni ale lumi erau binecunoscute profetului, ca sa mai poata avea vreun efect asupara lui. Nu, ci cea mai inselatoare dintre toate desertaciunile mincinoase nu o gasim in exteriorul nostru, ci in interior. Inima noastra naturala este cea mai inselatoare dintre toate "desertaciunile mincinoase". "Inima este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea; cine poate s-o cunoasca?"

          Iona, inconjurat de pretentiile slujbei sale profetice, intotdeauna ocupat cu altii si cu pozitia sa fata de ei, nu-si rezervase timp suficient pentru a invata in singuratate, doar el cu Dumnezeu, in lumina prezentei Lui, adancurile perfide ale inimii lui rele, altfel n-ar fi ingaduit sa fie atras in incercarea zadarnica de a fugi "departe de fata Domnului", si astfel nu s-ar mai fi aflat in pantecele pestelui. Acest adevar, pe care il invatam asa de greu, Iacov l-a invatat dupa o experienta umilitoare de-o viata. Iona a trebuir sa-l invete in inima marii, avand in el "sentinta mortii", ca sa-si puna increderea "nu in el insusi, ci in Dumnezeu care inviaza mortii". El a trecut prin aceeasi experienta ca apostolul Pavel mai tarziu, desi nu in aceeasi masura inalta si profunda ca acesta din urma. Insa nici macar un slujitor ca Pavel, apostolul gloriei, nu putea fi scutit de o asemenea lectie. Pavel, spre deosebire de Iona, a experimentat acest lucru intai pe uscat in Asia (2 Cor.1:8) (*), iar mai tarziu, ca si profetul, in mijlocul marii, in timpul calatoriei spre Roma.

          (*) Desi in Asia nu a fost atat de mult o chestiune de disciplina.

          Si el isi alesese propriul drum, desi nu din aceleasi motive egoiste ca Iona. El se dusese la Ierusalim in loc sa mearga la Roma. Prin urmare Domnul a ingaduit sa fie pus in lanturi si sa mearga la Roma ca prizonier. Totusi aceasta imprejurare, corectiva pentru carne asa cum a fost ea, n-a afectat deloc caracterul lui de "prizonier in Domnul". Insa fara indoiala ca in timpul acelei furtuni Pavel avea "sentinta mortii" in el, asa cum o avusese in Asia, ca sa nu se increada in el insusi, ci in Dumnezeu, care inviaza mortii. El, ca si noi, a trebuit sa petreaca o a doua perioada in "pantecele pestelui", pentru a invata mai bine ceea ce invatase inainte, anume sa renunte la voia sa, oricat de corecte ar fi parut motivele pentru a o urma, si sa se incredinteze cu totul si exclusiv voii lui Dumnezeu si harului Sau izbavitor. Iar rugaciunea lui, ca si cea a lui Iona, s-a ridicat pana la "locasul sfant" al lui Dumnezeu. Nu numai el, ci si alte doua sute saptezeci si cinci de suflete, au fost izbavite din "pantecele pestelui", ca sa zicem asa, si adusi cu siguranta la tarm, desi nu asa de simplu ca in cazul lui Iona.

          Pavel, asemenea profetului, se luptase cu Domnul in rugaciune fierbinte, totusi conflictul din sufletul lui era foarte diferit de cel al lui Iona in pantecele pestelui. "Pacea lui Hristos" era cu apostolul in timpul acelei furtuni teribile - acea pace care este rezultatul adevaratei smeriri, a vointei si a inimii infrante inaintea Domnului. Apostolul era de fapt comandantul, atat al navei cat si al soldatilor. Pe toti i-a sfatuit si i-a incurajat, si toti i-au urmat instructiunile.

          Astfel, precum Iona si Pavel, si noi trebuie sa experimentam ce inseamna a avea "sentinta mortii" in noi insine, inainte ca certitudinea biruitoare a credintei in puterea datatoare de viata a lui Dumnezeu sa poata deveni partea noastra fericita si practica, facandu-ne astfel superiori imprejurarilor dificile.

          Mai devreme sau mai tarziu fiecare dintre noi trebuie, ca si Iona, sa petreaca o perioada "in pantecele pestelui" (adesea chiar mai multe perioade), pentru a invata acest adevar dur si totusi atat de important, anume ca "cei ce se lipesc de desertaciuni mincinoase indeparteaza bunatatea de la ei". Nu exista desertaciune mai mare decat "eul" nostru nenorocit, decat inima noastra nespus de rea si de inselatoare, care intodeauna se impotriveste harului si indurarii lui Dumnezeu fata de noi sau fata de altii, asa cum au stat lucrurile cu Iona; indurarea - acea mila divina - care niciodata nu esueaza in a se ocupa de cei ce se tem de Dumnezeu, si face din El refugiul lor. Insa celui care se increde, precum odinioara Iacov, in puterea si in planurile sale, Dumnezeu ii spune: "Indurarea Mea este pentru cei neajutorati, iar intelepciunea Mea este pentru cei care s-au facut nebuni".

          Cat de adevarat este faptul ca cei ce se incred in "desertaciuni mincinoase", adica in propria lor dreptate, caracter, intelepciune si planuri, alunga de la ei harul (in ce priveste nevoia interioara) si indurarea (in ce priveste nevoia exterioara). Numai harul Domnului poate pazi si intari omul nostru dinauntru, asa cum numai purerea Sa ne pazeste si ne pastreaza in exterior (comp.2 Tim.2 ; 1 Pet.1:5; 4:19; Iuda 24,25). Domnul sa ne binecuvinteze pe toti cu un tot mai adanc si constant simtamant al dependentei noastre complete de harul si de puterea Sa, ca astfel, in calatoria noastra prin tara unui vrajmas crud si perfid catre odihna si gloria eterna cu Hristos, sa ramanem linistiti si de neclintit in mijlocul zbuciumului din zilele noastre si sa avansam hotarati catre tinta glorioasa a calatoriei noastre, constienti ca harul lui Hristos ne este indeajuns si ca puterea Lui in slabiciune se face desavarsita.

          Mai exista un alt adevar, nu mai putin important, pe care Iona a trebuit sa-l invete in temnita sa, inainte ca sa poata fi izbavit din ea - un adevar strans legat de primul, anume ca "mantuirea este a Domnului". Pe mare, in timpul furtunii trimise de Dumnezeu, Iona ar fi putut sa invete sa se teama de Domnul si sa-L recunoasca drept Dumnezeul cerurilor, care a facut marea si uscatul. Insa marele adevar ca "mantuirea este a Domnului" trebuia invatat in adancurile marii, atunci cand a avut sentinta mortii in el insusi si cand, lipsit de orice ajutor omenesc, invatase deja ca cei ce se lipesc de desertaciuni mincinoase departeaza indurarea de la ei. Indata ce Iona a invatat pe deplin prima lectie, cea de-a doua (ca mantuirea este a Domnului) a urmat de la sine.

          Cand israelitii au ajuns la Marea Rosie, avand in spate pe faraon si carele lui, iar in fata marea, orice cale omeneasca de izbavire fiind exclusa, au fost auzite, pentru prima oara, cuvintele: "Nu va temeti de nimic, stati pe loc si veti vedea eliberarea pe care v-o va da Domnul". Doar atunci cand omul convertit, insa legalist, aflat in Romani 7, a ajuns la capatul puterilor, strigand cu disperare: "O, nenorocitul de mine! Cine ma va elibera din acest trup de moarte?" (*), va putea sa inteleaga ca mantuirea si eliberarea trebuie sa vina de la Domnul, si ca urmare exclama: "Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos".

          (*) Un trup cu mult mai periculos decat cel al pestelui.

          Dupa strigatul de disperare din capitolul 14 din Exod urmeaza cantecul de biruinta din capitolul 15. Aceasta este ordinea divina.

          Asa s-a intamplat si cu Iona. Indata ce a invatat ca "cei ce se lipesc de idoli deserti indeparteaza indurarea de la ei" si ca "mantuirea este a Domnului", atunci "Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe uscat".

          Cat de diferita este aceasta varsare a lui Iona de cea a Laodiceei, care zicea: "Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic", si nu stia ca era ticaloasa, vrednica de plans, saraca, oarba si goala. Profetul a fost varsat din gura pestelui pe tarm, in siguranta, insa Laodiceea va fi varsata din gura Domnului pentru judecata.

          Dumnezeu sa ne pazeasca in indurarea Sa de acest duh de multumire de sine, si tocmai de aceea caldicel, al Laodiceei! Pe toti pe care-i iubeste, El ii mustra si ii disciplineaza, chiar in "pantecele pestelui", daca este necesar.