temelia si adevarul

                                                                         IONA
                                                                             sau
                                               SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                                  - I -



          J.A.von Poseck


                    INTRODUCERE

          Exista un adevar binecunoscut, confirmat de experienta zilnica, anume ca "indreptatirea prin credinta" si "pacea cu Dumnezeu" nu sunt unul si acelasi lucru, nici nu au loc in acelasi timp, desi cea din urma este consecinta celei dintai. De indata cand cineva crede, el este in siguranta si indreptatit inaintea lui Dumnezeu, insa poate sa mai dureze ceva timp pana cand sa se bucure de o pace trainica cu Dumnezeu.

          Este periculos ca cineva care nu are o pace solida cu Dumnezeu, sa fie angajat in slujba Domnului si in marturisirea adevarului divin, fiindca el ar putea predica si invata, desi neintentionat, lucruri pe care nu le-a experimentat personal in sufletul sau. Iar acolo unde constiinta nu a fost curatita si eliberata si nu este pastrata sensibila in prezenta lui Dumnezeu, in general se va manifesta o vointa nezdrobita. Astfel de persoane vor trebui, mai devreme sau mai tarziu, sa treaca prin experienta zdrobitoare a scolii lui Dumnezeu - "in pantecele pestelui", ca sa zicem asa - pentru a cunoaste in mod practic natura si efectele pacatului, ale vointei proprii si ale inimii omenesti deosebit de inselatoare; iar apoi, cand ajutorul omenesc si izbavirea par imposibile, sa-L apuce pe Domnul, ca Iacov odinioara, si sa exclame: "Nu Te voi lasa sa pleci, pana nu ma voi binecuvanta".

          Sunt doua cerinte esentiale pentru orice credincios, pentru a putea fi capabil de (si folositor in ) slujba Domnului, mai ales pentru aceia pe care Domnul ii va folosi pentru lucrarea si marturia Lui. Acestea sunt o vointa si o inima zdrobita.

          Este adevarat ca orice crestin va experimenta de-a lungul intregii sale vieti existenta si activitatea propriei vointe si a inimii sale rele. Insa nu este mai putin real ca exista un timp in viata fiecarui crestin adevarat, cand Dumnezeu, in intelepciunea si in harul Lui suveran, in scoala incercarilor adanci, zdrobeste cu bratul Sau puternic vointa noastra naturala, ca astfel sa putem spune cu adevarat: "Faca-se nu voia mea, ci a Ta"; apoi vom descoperi ca bratul Sau este la fel de gingas pe cat este de puternic.Experienta de fiecare zi, chiar in viata obisnuita, marturiseste despre necesitatea tinerii in frau si zabala a vointei naturale pervertite. Calul ale carui apucaturi n-au fost zdrobite la vremea potrivita, nu va fi de niciun folos stapanului sau.

          Avand vointa nezdrobita, nu suntem capabili sa deosebim si sa punem la incercare care este voia lui Dumnezeu, cea buna, placuta si desavarsita, fie cu privire la dificultatile practice ale vietii cotidiene, fie in lucrarea si in slujba Sa. Asa cum norii ascund soarele, tot asa vointa noastra ascunde de noi pe cea a lui Dumnezeu. Dar daca in scoala incercarilor si suferintelor adanci (adesea, din nefericire, pricinuite de vointa noastra), am invatat sa ne judecam vointa rea, nebuneasca si stricata, si sa o privim ca pe o uraciune, vom fi capabili "sa intelegem care este voia lui Dumnezeu, cea buna, placuta si desavarsita". La fel stau lucrurile si in privinta inimii. "Cel ce se increde in inima sa este un nebun". De ce? Pentru ca ea este "nespus de rea si deznadajduit de inselatoare". Doar un nebun s-ar putea increde intr-un om ticalos, sau ar putea da crezare cuvintelor unui inselator.

          Insa atunci cand inima noastra, cu inclinatiile ei idolatre si stricate, cu poftele, intentiile si planurile ei, a fost zdrobita in mod practic, Dumnezeu ne poate descoperi propria-I inima de har, de dragoste si de simpatie. In aceasta lume a pacatului si a suferintei, exista expresia "a muri cu inima zdrobita". Pe noi insa Dumnezeu ne invata "sa traim cu o inima zdrobita", ba chiar sa traim foarte fericiti cu o astfel de inima. O vointa zdrobita ne face capabili sa-L slujim pe Domnul, insa o inima zdrobita ne face sa-I slujim "dupa inima Sa" - in duh si in adevar.

          Iona, desi un slujitor curajos al lui Dumnezeu, nu invatase inca sa se lepede de sine, de vointa si de judecata lui - sa fie dependent numai de Dumnezeu. El se gandea la propria lui pozitie si importanta, la demnitatea si la caracterul lui de profet, uitand ca era de fapt profetul lui Dumnezeu. Indata ce primeste o porunca de la El, a carei implinire, dupa parerea lui, ar fi putut dauna onoratei sale slujbe profetice, el isi alege propriul drum si incearca "sa fuga departe de fata Domnului". Insa Domnul i-a demonstrat in curand nebunia unei astfel de incercari, iar Iona a trebuit sa invete cateva lectii zdrobitoare, doua dintre ele in pantecele pestelui, iar cea de-a treia sub curcubete.

          Prin urmare, meditatiile noastre asupra acestei foarte instructive parti din Scriptura se impart in doua: ce a invatat Iona in pantecele pestelui, si ce a invatat el sub curcubete.

          Inainte de a intra in prima parte a meditatiilor noastre, voi indrepta atentia cititorului catre deosebirea de caracter a instrumentelor folosite de Domnul, pentru a pregati si a face capabil pe fiecare credincios pentru lucrarea Sa. Ce diferenta intre furtuna puternica si vantul inabusitor de rasarit; intre pestele imens si micul vierme din curcubete! Mai mult, ce diferenta de imprejurari! In primul capitol avem vuietul asurzitor al furtunii; in cel de-al doilea, linistea de mormant din pantecele pestelui, in inima marii. Apoi, din nou, in capitolul trei avem animatia si zarva din capitala lumii antice, in comparatie cu scena linistita de sub curcubete, la rasarit de Ninive, din capitolul patru. Ce contraste! Domnul "a starnit o furtuna puternica" si "a pregatit un peste mare"; tot El "a facut sa creasca un curcubete", apoi, "a pregatit un vierme" si "un vant inabusitor de rasarit". Cat de diferite sunt toate acestea! Totusi, trebuie ca ele toate sa lucreze impreuna spre binele lui Iona.

          Cu cat mai valabil este acest lucru pentru noi, cititorule crestin! "Stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemati dupa planul Sau". Binecuvantat sa fie Numele Lui!

          1     CE A INVATAT IONA IN PANTECELE PESTELUI

       

          Primele doua capitole ale cartii Iona ne invata doua adevaruri foarte importante. In primul capitol invatam ca nu exista niciun loc, oricat ar parea el de sigur, unde mana Domnului sa nu poata sa ne ajunga. Cel de-al doilea ne arata ca nu exista temnita, oricat de greu de parasit, de unde mana Domnului sa nu poata sa ne izbaveasca. Ce loc poate fi mai potrivit pentru a fugi decat marea nesfarsita? Daca un raufacator vrea sa scape de justitie, se imbarca spre o tara indepartata. Dumnezeu stie cum sa-l captureze pe cel care fuge de El, si care, ca si Iona, vrea sa mearga pe drumul lui "departe de fata Domnului".

          Si unde ar putea fi gasita in aceasta lume o temnita din care scaparea sa fie mai imposibila, decat pantecele unui peste, in adancul marii? Totusi, sa nu deznadajduiesti, tu, cel care esti prizonier. Pentru Dumnezeu nu este deloc greu sa te izbaveasca din cea mai grozava temnita, de indata ce El socoteste de cuviinta, si Si-a implinit scopul pentru care te-a asezat acolo.

          Unii poate ca vor spune ca Iona, ca profet al lui Dumnezeu, ar fi trebuit sa fie indeajuns de inteligent si de temator de Dumnezeu ca sa nu faca incercarea zadarnica de a fugi de fata Domnului. Dar sa nu-l judecam prea tare pe profet. N-am incercat noi oare, ca si el, sa mergem spre apus atunci cand Dumnezeu ne-a spus sa mergem catre rasarit? Iona era profet al lui Dumnezeu, insa noi suntem copii ai Lui, mai mari ca Iona, mai mari chiar decat Ioan, inainte-mergatorul Domnului (Matei 11:11). Si oare n-a trebuit sa experimentam noi, spre durerea si rusinea noastra, cat de zadarnice sunt astfel de incercari, dar si cat de aproape este bratul lui Dumnezeu pentru a-i izbavi pe cei care-L cheama din negura temnitei, indata ce ei au priceput lectia pe care El a vrut sa-i invete? Vai, de cate ori n-am urmat noi, ca si Iona, pornirile vointei noastre, uitand de acel adevar atat de important pentru viata practica de credinta, asa cum este el exprimat in Psalmul 139 care, fiind scris de David cu aproape 150 de ani inainte de Iona, cu siguranta ca a fost cunoscut, chiar daca poate acum am uitat, de acesta din urma.

          Dumnezeu, care nu doreste ca pacatosul sa moara in pacatele sale ci sa se pocaiasca si sa traiasca, poruncise profetului Sau sa mearga la Ninive cu un mesaj de avertizare cu privire la mania ce urma sa se abata asupra ei, aceasta fiind cea mai mare si mai importanta cetate a lumii, inainte ca Babilonul sa se ridice. Stricaciunea si nelegiuirea ei se inaltasera asa de mult incat ajunsesera pana la Dumnezeu.

          Exista adevarul solemn ca pacatul are un glas care striga catre cer pentru rasplata dreapta a lui Dumnezeu. Scriptura, fie in Vechiul Testament, fie in Noul, confirma acest lucru. Dumnezeu ii spune lui Cain: "Ce ai facut? Glasul sangelui fratelui tau striga din pamant la Mine". Apoi Dumnezeu pronunta judecata asupra lui Cain. Lui Avraam Domnul ii spune: "Strigatul impotriva Sodomei si Gomorei este mare si pacatul este nespus de greu. De aceea Ma voi cobori acum sa vad daca in adevar au lucrat in totul dupa strigatul venit pana la Mine; si daca nu, voi sti". Apoi, in Noul Testament: "Iata, plata lucratorilor care v-au secerat campiile si pe care le-ati oprit-o pe nedrept, striga! Si strigatele seceratorilor au ajuns la urechile Domnului Ostirilor" (Iacov 5:4).