temelia si adevarul

                                                                     IONA
                                                                          sau
                                            SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                              - III -



          J.A.von Poseck

          Nu a fost asa insa cu Iona. Furtuna si capitanul l-au trezit din somn, insa constiinta lui nu era inca trezita. Pentru asta mai era nevoie de inca ceva. Chiar si acesti corabieri pagani par sa-si fi dat seama de caracterul neobisnuit al furtunii. Ei au simtit ca o mana care era mai presus de intelegerea lor lucra acolo pentru a pedepsi pe un pacatos adapostit printre ei. Drept urmare, ei trag la sorti pentru a afla care este acela din cauza caruia se abatuse asupra lor aceasta furtuna teribila. In loc de un Acan in tabara, avem acum un Iona in corabie. Ca si in primul caz, sortul cade pe cel care trebuie: Iona. Acum constiinta lui este treaza pe deplin. La intrebarea "Spune-ne, te rugam, din cauza cui a venit peste noi nenorocirea aceasta? Ce meserie ai si de unde vii? Care iti este tara si din ce popor esti?", el raspunde: "Sunt evreu si ma tem de Domnul, Dumnezeul cerurilor, care a facut marea si uscatul", si le marturiseste de incercarea nebuneasca si zadarnica de a fugi de fata Domnului. Chiar si acesti corabieri pagani sunt capabili sa vada nebunia unei astfel de incercari, iar profetul trebuie sa auda intrebarea umilitoare: "Pentru ce ai facut lucrul acesta?"

          Insa scopul lui Dumnezeu nu fusese inca atins prin marturisira profetului, smulsa de la el cu ajutorul sortului. Iona trebuia trimis in pantecele pestelui, pentru a-si insusi ceea ce Dumnezeu vroia sa-l invete. Furtuna continua sa se inteteasca, iar marinarii ingroziti il intreaba pe Iona: "Ce sa-ti facem, ca sa se potoleasca marea fata de noi?". Iona se supune acum bratului puternic al lui Dumnezeu. Oricare ar fi fost defectele lui, nu era insa fricos. El le spune: "Luati-ma si aruncati-ma in mare, si marea se va linisti fata de voi; caci stiu ca din vina mea este peste voi aceasta furtuna mare".

          Ajungem acum la o trasatura frumoasa a corabierilor. Desi tot necazul si incercarea lor se datorau lui Iona, si macar ca din pricina lui pierdusera toata incarcatura, iar acum erau in pericol sa-si piarda chiar vietile, ei ezita totusi pana in ultima clipa sa se foloseasca de singurul mijloc , indicat chiar de catre profet, pentru a se salva, si "vasleau din greu ca sa ajunga la uscat".

          Cati crestini ar trebui sa ia exemplu de la acesti simpli marinari pagani, in cazurile in care se iveste un Iona in corabie! Nu auzim oare prea des strigatul: "Peste bord cu el"? "Sa-l aruncam in mare, iar marea se va linisti", este echivalentul, in limbajul ecleziastic, al cuvintelor "Haideti sa-l dam afara din adunare, ca sa nu mai avem probleme". Astfel de vaslasi se hranesc cu nadejdea desarta ca, dupa aruncarea lui Iona din corabie, marea se va linisti. In general se intampla tocmai contrariul; ba mai mult, adesea se dovedeste ca nu cel care era crezut a fi "Iona in corabie", ci unul din marinarii hotarati de a face ordine, ajunge in pantecele pestelui, pentru a invata acolo lectiile pe care le credeau rezervate lui Iona.

          Acesti marinari pagani au incercat, pe cat posibil, sa-l scape si pe Iona, si corabia, si pe ei insisi. Insa eforturile lor, oricat de bine intentionate, au fost zadarnice. Voia si scopul lui Dumnezeu cu privire la profetul Sau trebuiau sa fie implinite. Insa acesti marinari - pe care parca cu greu i-am mai putea numi neconvertiti - nu s-au grabit sa puna in aplicare solutia propusa chiar de Iona, pana ce nu au ingenuncheat inaintea Domnului cu privire la ceea ce urmau sa faca profetului Sau. Cat de frumoasa si de instructiva este scurta lor rugaciune: "Doamne, Te rugam nu ne pierde pentru viata omului acestuia si nu ne impovara cu sange nevinovat! Caci Tu, Doamne, ai facut cum Ti-a placut". Apoi ei il iau pe Iona si-l arunca in mare. Indata furtuna inceteaza, iar marea devine linistita. "Pe oamenii aceia i-a cuprins o mare frica de Domnul si au adus Domnului o jertfa si I-au facut juraminte". Vocea lui Dumnezeu vorbise nu numai lui Iona ci si marinarilor care, la fel ca tesalonicenii mai tarziu, "s-au intors de la idoli, pentru a sluji Dumnezeului viu si adevarat". Ei constituie o imagine a natiunilor care, dupa ce furtuna "necazului lui Iacov" va lua sfarsit, se vor intoarce la Dumnezeu.

          "Si Domnul pregatise un peste mare sa inghita pe Iona; si Iona a stat in pantecele pestelui trei zile si trei nopti".

          Insa inainte de a ne ocupa de capitolul urmator, sa ne oprim pentru cateva momente pentru a privi la Unul mai mare decat Iona, la Domnul Isus, atunci cand S-a aflat si El in mijlocul unei furtuni.

          Ce imagine diferita avem aici! Nu un profet, care se gandeste mai degraba la autoritatea sa decat la atentionarea si salvarea semenilor sai si care, in timpul furtunii pricinuite de propria-i neascultare, doarme si isi adoarme constiinta. Cat de diferit este pasajul din Marcu 4:35-41, care descrie intr-un fel deosebit slujba desavarsita si neintrerupta a Acelui care "macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a socotit ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat un chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor". Vedem aici pe Cel mai mare dintre toti profetii, pe Cel despre care a marturist Moise, pe Isus Hristos, Dumnezeu si Om, care parasise gloria cereasca, locul oricarei binecuvantari, pentru a veni in aceasta lume de pacat, suferinta, moarte si judecata, pentru a-i avertiza pe pacatosii razvratiti sa se puna la adapost de mania viitoare, si pentru a le arata singura cale de mantuire prin credinta in El, care este "calea, adevarul si viata" si fara de care "nimeni nu vine la Tatal".

          Inca o zi din slujba Lui neobosita de dragoste pe drumul ascultarii si dreptatii, se apropie de sfarsit. El (ale carui lucrari au fost asa de multe incat "daca s-ar fi scris una cate una", ucenicul de la sanul Sau, care cunostea se pare cele mai multe dintre ele, nu poate adauga decat ca "in lumea aceasta n-ar fi putut incapea cartile care s-ar fi scris") poruncise ucenicilor Sai sa treaca de partea cealalta a lacului. El da drumul multimii iar corabia, cu incarcatura ei pretioasa, paraseste tarmul. Dar Satan, "printul puterii vazduhului", cunostea si el pe cine transporta acel vas fragil. Asa ca el incearca sa-l scufunde impreuna cu tot ceea ce continea si care ii era atat de insuportabil. Pentru ca furtuna care a urmat, spre deosebire de cea din cazul lui Iona, n-a venit de la Dumnezeu, ci de la Satan. Ca a fost ingaduita de Dumnezeu (pentru gloria Fiului Sau si pentru incercarea ucenicilor) mi se pare limpede, si vom vedea acest lucru incontinuare.

          Ce diferenta intre aceste doua furtuni! In prima, un slujitor al lui Dumnezeu mergand dupa voia lui proprie si care, cu indiferenta, doarme dus in timpul calamitatii provocate de neascultarea sa. In celalalt caz, Il gasim pe Fiul ascultator al lui Dumnezeu, a carui "mancare" era sa faca voia si lucrarea Celui care-L trimisese. Cel mai smerit si supus dintre toti slujitorii, in mijlocul furtunii, doarme pe un capatai, la carma, in timp ce valurile dezlantuite lovesc fragila corabie, umpland-o cu apa si amenintand astfel sa o scufunde. Insa in acea micuta ambarcatiune era Unul mai mare decat Iona. El dormea "somnul Celui drept". Nu gasim aici replica indreptatita a capitanului pagan trezindu-l din somn pe profetul nepasator, ci necredinta egoista a ucenicilor care, gandindu-se doar la propriul lor pericol, cu un repros dur si cu o mana aspra Il trezesc pe Invatatorul lor din somnul sau binemeritat. Putin se gandeau ei in acele momente la cine era Acela care dormea atat de linistit la carma. Cum ar fi putut corabia lor, oricat de fragila ar fi fost ea, sa se scufunde iar ei sa se inece, cu un astfel de Capitan, care nu era altul decat Creatorul cerului si pamantului, Fiul Dumnezeului Celui viu? Petru Il recunoscuse ca fiind asa, insa uitase acest lucru acum. "Invatatorule, nu-Ti pasa ca pierim?" Ce cuvinte, adresate unui astfel de Invatator!

          In ce priveste curajul credintei, Iona le-a fost superior, macar ca ochii lui nu vazusera ceea ce vazusera ai lor, nici urechile lui nu auzisera ceea ce auzisera ale lor. Iona le spusese marinarilor sa-l arunce in mare pentru ca, fara indoiala, el credea ca Dumnezeu, care-l trimisese cu astfel de mesaj la Ninive, era capabil sa-l izbaveasca din adancurile marii, pentru a-si indeplini misiunea, dupa ce avea sa-si insuseasca lectia pe care Dumnezeu vroia sa o invete. Insa desi Iona era superior in aceasta privinta ucenicilor Domnului, cat de incomparabil inferior a fost el Stapanului lor si al lui, care l-a pus in pantecele pestelui in adancul marii si apoi l-a adus din nou in siguranta pe uscat.

          Acest Invatator plin de har, trezit din somn intr-o maniera asa de brutala, Se ridica acum in maretia si puterea Sa, cearta vantul si spune marii: "Taci! Fii linistita!" Iar vantul si valurile se linistesc, asa cum cainii se potolesc la glasul stapanului lor. Aceste cuvinte ale Domnului par sa arate clar ca furtuna nu venise de la Dumnezeu, ci fusese starnita de Satan, fiindca in primul caz Domnul n-ar fi certat vantul. Cauza, precum si scopul pentru care a fost trimisa aceasta furtuna, se dovedesc a fi exact contrare celor din cazul lui Iona.

          "Vantul a stat si s-a facut o liniste mare. Si El le-a zis: Pentru ce sunteti asa de fricosi? Cum de n-aveti credinta?" Domnul nu incepe prin a-Si mustra ucenicii, asa cum am fi facut noi intr-o astfel de situatie. El intai mustra vantul si apoi pe ucenicii Sai. Prima data El inlatura cauza necredintei lor, apoi le condamna necredinta: intai har, apoi adevar. El a locuit printre ei plin de har si de adevar. Asa trebuie sa stea lucrurile si cu noi (*).

          (*) Cu exceptia cazurilor de invataturi rele ( ex. necinstirea Persoanei Domnului Isus) unde avem "adevar si har".

          "I-a cuprins o mare frica si ziceau unii catre altii: Cine este Acesta de Il asculta chiar si vantul si marea?" Acum, in cele din urma, ei par ca au devenit constienti de cine era Acela care dormea atat de linistit la carma, macar ca auzisera si vazusera in fiecare zi cuvintele si lucrarile Sale de putere. Cititorule crestin! Nu semanam noi parca prea mult cu acesti ucenici din corabie? Ca si ei, ne bucuram de pacea de dupa furtuna, dupa ce Domnul, prin interventia Lui minunata, a intarit si a mustrat inca o data putina noastra credinta. Dar unde este pacea in timpul furtunii? Cat cunoastem noi din pacea care trebuie sa stapaneasca in inimile noastre? Cat cunoastem din acea pace despre care a vorbit Domnul inainte de a parasi aceasta lume, prin poarta suferintelor crucii, catre glorie, pentru a ne pregati un loc acolo? Cat cunoastem noi din pacea din mijlocul furtunilor si a opozitiei unei lumi ostile - o pace a carei expresie perfecta a fost viata lui Isus pe pamant (*)? Fie ca Domnul, in harul Sau fara margini, sa ne pastreze si sa ne intareasca in pacea Lui, in aceste zile de declin general, interior si exterior, cand in orice sfera a vietii, fie ea religioasa, politica sau sociala, furtunile greu de stapanit ale patimilor omenesti se dezlantuie in jurul nostru.

          (*) Despre aceasta pace a vorbit Domnul ucenicilor Sai, si noua, in cuvintele Lui miscatoare de despartire: "Va dau pacea Mea; nu v-o dau cum o da lumea. Sa nu vi se tulbure inima, nici sa nu se inspaimante" (Ioan 14:27).

          V-am spus aceste lucruri ca sa aveti pace in Mine. In lume veti avea necazuri, dar indrazniti, Eu am biruit lumea". Un frumos exemplu de pace in timpul furtunii il avem in viata apostolului Pavel, in calatoria sa spre Roma. El, ca si Iona, trebuia sa mearga in capitala natiunilor cu un mesaj de avertizare si de indurare. Si el, precum Iona, isi alesese propriul drum, spre Ierusalim, insa nu din aceleasi motive egoiste (desi acest lucru nu scuza fapta lui). S-a aflat si el, ca sa zicem asa, in pantecele pestelui, pentru a fi pregatit astfel in vederea misiunii sale la Roma, la fel ca Iona pentru Ninive. Ma voi ocupa mai in amanunt de acest aspect putin mai tarziu.

          Se foloseste uneori expresia "Iona in pantecele balenei"; insa textul ebraic nu face nicio mentiune despre o balena sau un rechin, ci vorbeste doar de un "peste mare". A fost, dupa toate probabilitatile, un peste miraculos, asemenea plantei miraculoase din ultimul capitol. Scepticul si rationalistul, care nu pot privi la Cuvantul lui Dumnezeu decat prin ochelarii lor stiintifici si a caror credinta nu trece dincolo de telescop si de microscop, spun ca nu exista un peste cu o gura atat de mare incat sa poata inghiti un om. Ca si cum Dumnezeu, care a creat lumea din nimic, n-ar fi putut face un peste indeajuns de mare pentru a-l inghiti pe Iona. "Domnul a pregatit" (nu "a trimis") pestele miraculos. Era un peste pe care Dumnezeu il pregatise special pentru aceasta ocazie, asa cuma facut planta miraculoasa din ultimul capitol.

          Cat de nebuni sunt oamenii intelepti ai acestei lumi, care spun: "Stiinta trebuie sa-si arunce lumina asupra Bibliei!" Ei seamana cu omul care indreapta o lumanare catre soare ca sa vada daca acesta straluceste sau nu. Cat de mult mai inteleapta a fost replica acelei femei nestiutoare de carte care a spus: "Daca ar fi fost scris ca Iona a inghitit pestele mare, in loc ca pestele mare sa-l fi inghitit pe Iona, as fi crezut, pur si simplu doar pentru ca asa ar fi fost scris". Aceste cuvinte pot starni zambetul compatimitor al rationalistului, totusi ele sunt expresia credintei simple a unui credincios adevarat, ale carui ganduri au fost facute roabe lui Hristos si Cuvantului lui Dumnezeu infailibil. Un astfel de om spune: "Cred, prin urmare vad"; in timp ce necredinta zice: "Vad, prin urmare cred".

          Voi mai mentiona aici o alta observatie a necredintei oarbe, care-si inchipuie ca poate descoperi dicrepante si nepotriviri in Cartea divina, acolo unde credinta vede o armonie perfecta. Se spune deci: "Este scris in Biblie ca Fiul Omului va sta trei zile si trei nopti in inima pamantului, asa cum Iona a stat trei zile si trei nopti in pantecele pestelui. Insa Isus a stat in mormant de vineri seara pana duminica dimineata, adica o zi si doua nopti. Cum se poate explica o astfel de nepotrivire?"

          Exista un fapt binecunoscut, se pare insa ca nu si scepticilor, anume ca potrivit modului iudaic de calculare, orice parte a zilei - inceputul sau sfarsitul ei - inseamna douazeci si patru de ore. Trupul Domnului nostru a fost pus in mormant vineri dupa amiaza inainte de ora sase (inceputul sabataului); ceea ce, potrivit sistemului evreisc, inseamna o zi si o noapte. In timpul intregii nopti si zile urmatoare (sabatul) trupul Sau a stat in mormant, ceea ce a insemnat a doua zi si a doua noapte. Iar in cea de-a treia (duminica), dimineata devreme, El a inviat, ceea ce constituie a treia zi si a treia noapte. Niciunul dintre rabini evrei, vrajmasi si atacatori cunoscuti ai Noului Testament, n-au ridicat o asemenea obiectie, fiindca astfel si-ar fi tradat ignoranta. Acest lucru a fost rezervat insa scepticilor moderni si rationalistilor, care isi descopera astfel inca odata nepriceperea in chestiunile divine.