temelia si adevarul

                                                                       IONA
                                                                            sau
                                             SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - VI -



          J.A.von Poseck


          2     IONA IN NINIVE

          Vointa lui Iona este acum zdrobita, iar el este astfel o unealta potrivita pentru a prezenta mesajul Domnului catre locuitorii din Ninive. "Si cuvantul Domnului a venit a doua oara la Iona, spunand: "Scoala-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, si vesteste acolo strigarea pe care ti-o voi da!" Dumnezeu, in harul si in rabdarea lui bogata, repeta acum aceeasi porunca pe care o daduse lui Iona prima data. Insa profetul invatase de acum ascultarea, aceasta cerinta de capatai pentru orice slujitor. Ce diferenta intre versetul al treilea al capitolului trei si acelasi verset din capitolul unu! In acesta din urma citim ca "Iona s-a sculat sa fuga la Tarsis, departe de fata Domnului". Ce diferenta in capitolul trei! "Iona s-a sculat si s-a dus la Ninive, dupa cuvantul Domnului". Era acelasi Domn care, cu noua sute de ani mai tarziu l-a trantit la pamant pe Saul din Tars si l-a facut sa spuna: "Doamne, ce vrei sa fac?", si apoi i-a zis: "Scoala-te, intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci".

          Asa cum am observat deja, oricare ar fi fost defectele lui Iona, lasitatea nu era unul din ele. El poseda un curaj mare al credintei, pe care l-am vazut manifestat in timpul furtunii. Aceeasi indrazneala a credintei pe care o aratase pe mare, o arata acum pe uscat. Citim ca "Ninive era o cetate foarte mare, cat o calatorie de trei zile", adica avea diametrul de trei zile de mers. si citind la sfarsitul cartii ca in ea erau nu mai putin de o suta douazeci de mii de copii, "care nu stiau sa deosebeasca dreapta de stanga lor", nu este prea dificil sa ne dam seama de numarul populatiei ei, care era imens pentru acele zile.

          Dar nu numai marimea, ci nelegiuirea acestei mandre si puternice cetati, o facea de temut pentru profet. Daca in ziua de azi, intr-o lume civilizata, care se numeste pe sine crestina, mesagerii evangheliei lui Hristos si martorii adevarului Sau, potrivit cu credinciosia lor in marturie si in umblare, trebuie sa se astepte la impotrivire, batjocura si persecutie, la ce se putea astepta oare profetul Domnului de la o astfel de cetate, a carei rautate se suise pana la Dumnezeu, fiind coapta pentru judecata? Ceea ce Iona trebuia sa vesteasca locuitorilor acestei cetati nelegiuite nu era mesajul pacii si mantuirea prin harul bogat al lui Dumnezeu pentru pacatosul care se pocaieste si crede in Isus. Mesajul sau era: "Inca patruzeci de zile si Ninive va fi rasturnata". La ce fel de primire trebuia sa se astepte vestitorul unui asa mesaj, din partea unor astfel de oameni? La nimic altceva decat la impotrivire, batjocura, temnita si moarte.

          Insa acelasi curaj al credintei care-l caracterizase pe profet in timpul furtunii si chiar in temnita ingrozitoare din adancul marii, pe drumul neascultarii, se vede si acum pe drumul ingust si periculos, insa sigur, al ascultarii. "Si Iona a inceput sa patrunda in cetate, cale de o zi, strigand si zicand; "Inca patruzeci de zile si Ninive va fi rasturnata!". Cumparatorii si vanzatorii isi inceteaza activitatea, iar muncitorii isi parasesc lucrul pentru a asculta mesajul repetat de profet. Cautatorii de placeri abandoneaza dansul si jocurile, betivii incep sa se trezeasca. Cuvintele rasuna in urechile lor ca o trambita a judecatii. Si nu numai in urechi, ci patrund in constiintele lor ca niste sulite, infipte acolo de Duhul lui Dumnezeu.

          Hotul, talharul si ucigasul parasesc lucrarile intunericului, caci judecata este aproape. Vocea solemna a profetului atinge chiar si cugetele lor atat de impietrite. Pana si preotii idolatri parasesc acum templele goale si dumnezeii lor falsi, care au urechi dar nu aud, au ochi dar nu vad, au picioare dar nu umbla. Cuvantul trimis de Dumnezeu patrunde ca o sabie cu doua taisuri in cugetele si inimile locuitorilor din Ninive. Inainte ca profetul sa ajunga in mijlocul cetatii, mesajul sau s-a raspandit cu iuteala fulgerului in imensa metropola. "Oamenii din Ninive au crezut in Dumnezeu, au vestit un post si s-au imbracat cu saci, de la cei mai mari pana la cei mai mici".

          Pocainta lor a fost veritabila. Ei n-au spus: "Mai sunt inca patruzeci de zile", amanand pocainta pana in ultima clipa, nici n-au asteptat porunca imparatului si a mai-marilor lui pentru a se imbraca cu saci. Totul a fost facut spontan, deoarece era lucrarea lui Dumnezeu. Porunca imparateasca n-a fost decat pecetea si dovada ca lucrarea era generala, intinzandu-se de la cei mai mari pana la cei mai mici.

          Mesajul solemn trimis de Dumnezeu a gasit intrare chiar si in palatul imparatului. Acea putere nevazuta, care a scris pe peretele camerei de ospat a lui Belsatar acele cuvinte care i-au facut genunchii sa se loveasca unul de altul, a miscat, prin cuvintele profetului, inima imparatului cetatii Ninive si i-a atins constiinta. Ca si Belsatar si mai-marii din Babilon, asa au tremurat imparatul din Ninive si mai-marii lui. Insa teama lor, spre deosebire de cea a lui Belsatar, a dus la o pocainta pentru care nu este regret. Era acolo acea frica de Domnul care este inceputul intelepciunii, care da intelepciune spre mantuire prin ascultarea de cuvantul Sau si prin care oamenii se departeaza de rau.

          "Cuvantul a ajuns la imparatul din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul sau de domnie, si-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac si s-a asezat in cenusa. Si a trimis sa se dea de stire in Ninive, din porunca imparatului si a mai-marilor lui, spunand: "Oamenii si vitele, cirezile si turmele sa nu guste nimic,  sa nu pasca si nici sa nu bea apa! Ci oamenii si vitele sa se acopere cu saci, sa strige cu putere catre Dumnezeu si sa se intoarca de la calea lor cea rea si de la faptele lor de violenta de care le sunt pline mainile!". Poate parea ciudat pentru unii ca chiar si vitele trebuiau constranse sa ia parte la post. Ce facusera bietele animale ca sa fie fortate la o astfel abstinenta?

          Motivul pare sa fie acesta. Unde Dumnezeu incepe lucrarea de pocainta in sufletul unui pacatos, pacatul devine cunoscut si judecat nu doar sub aspectul lui de roada - adica pacate sau fapte rele - ci si in ce priveste radacina si caracterul sau interior. Un exemplu il gasim in Ps.51. Acolo David, care fusese mai credincios pe cand era pastor decat apoi ca imparat, nu numai ca isi marturiseste marile faradelegi si pacate (adica ceea ce facuse), ci marturiseste si ceea ce era el in sine insusi. El judeca nu doar nu doar roadele amare ale pomului rau, ci si pomul. Cu o judecata de sine deplina, el spune: "Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a conceput mama mea". El infige securea la radacina pomului si nu-si judeca parintii, ci pe el insusi.

          Asa s-a intamplat la Ninive, numai ca acolo era vorba de efectul pacatului mai degraba decat de radacina lui. "Putin aluat dospeste toata plamadeala". Cand Dumnezeu lucreaza pocainta intr-un suflet, El arata intai pacatosului ce inseamna pacatul in ochii Sai, apoi ii infatiseaza efectele raului si intinderea lui, iar in cele din urma radacina lui. In primele capitole ale epistolei catre Romani, pana la mijlocul capitolului cinci, se vorbeste despre roadele pomului rau, adica despre pacate. Apoi, pana la capitolul opt, despre radacina pomului, adica pacatul. In acest capitol este mentionat si efectul pacatului asupra creatiei care suspina.

          Insa nu numai ca creatia suspina sub efectele exterioarea ale pacatului, insa influenta otravitoare a acesteia a afectat cele mai intime parti ale ei. Pacatul a patruns in intreaga creatie si a corupt totul. Mania, galceava, invidia, lacomia, razbunarea si violenta sunt lucruri pe care le putem observa peste tot in lumea animala din jurul nostru, de la leul feroce pana la albina infuriata, de la cainele domestic pana la lupul sangeros. Prin microscop putem vedea intr-o singura picatura de apa mii de organisme mici, invizibile cu ochiul liber, urmarindu-se si mancandu-se unele pe altele. Legea celui mai puternic exista nu numai printre oameni, ci si printre animale, de la vulturul din inaltul cerului pana la bacteria din picatura de apa. In imparatia de o mie de ani, sub sceptrul Printului pacii si al Imparatului dreptatii, la vremea libertatii gloriei copiilor lui Dumnezeu, intreaga creatie va fi eliberata din robia stricaciunii. Atunci "lupul va locui impreuna cu mielul si leopardul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc si puii lor se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul, pruncul care suge se va juca la gura scorburii naparcii si copilul intarcat va baga mana in vizuina viperei", in timp ce Satan, sarpele cel vechi, va fi aruncat si inchis in Adanc.

          Roadele pacatului sunt usor de observat de catre oameni si sunt judecate si pedepsite daca aduc prejudicii societatii omenesti. Insa este uimitor sa vezi cat de putin, chiar printre crestini, este observat, judecat si osandit pacatul in natura sa reala si in efectul sau cu totul daunator. Porunca imparatului si a mai-marilor din Ninive ne poate fi un exemplu demn de urmat in aceasta privinta. fiindca aceasta porunca, cuprinzand chiar si vitele din cetate, arata cat de adanc si de real era simtamantul pocaintei lucrata in ei de catre Dumnezeu prin profetul Lui, si cat de adevarata era osandirea pacatului, in natura si efectele lui, pronuntata de ei.

          Dar asta nu a fost totul. Porunca imparateasca se incheia cu aceste cuvinte: "Cine stie daca Dumnezeu nu Se va intoarce si nu Se va cai si daca nu-Si va opri mania Lui aprinsa, ca sa nu pierim!". Acelasi Duh al harului si al adevarului care produce in cel pacatos recunoasterea si marturisirea pacatelor sale inaintea lui Dumnezeu, si il face sa simta in cuget povara lor in prezenta sfanta a Acestuia, inspira in acelasi timp inimii caite a pacatosului incredere in indurarea  si in harul lui Dumnezeu. In timp ce constiinta impovarata este de natura sa-l tina la distanta de Dumnezeu, inima lui, miscata de Duhul harului, il impinge catre Dumnezeu. Vechiul si Noul Testament ne ofera multe exemple ale acestei lucrari minunate ale Duhului Sfant (Ps.35:11; 51:1; Dan.9:8,9; Luca 5:8;comp. Ioan 6:68; Luca 18:13).

          Acelasi efect il vedem si in porunca imparatului din Ninive. Insa, in acelasi timp, ultimele cuvinte "Cine stie daca Dumnezeu nu Se va intoarce si nu Se va cai...", ne aduc aminte de cuvintele unui imparat mai mare decat el, anume David, in pocainta lui reala si adanca, descrisa in Ps.51. Copilul lui David, rodul pacatului sau grozav, era pe moarte. Imparatul, cazut cu fata la pamant inaintea lui Dumnezeu in post si rugaciune, cerea cu lacrimi de la El viata copilului, caci zicea: "Cine stie daca nu Se va indura Domnul de mine si va trai copilul?". Insa rugaciunea lui nu a putut fi implinita; rodul pacatului a trebuit sa moara.

          Cu imparatul din Ninive s-a intamplat altfel. Pentru ca oricat de mari erau pacatele lui si ale poporului sau, pacatul lui David era incomparabil mai mare, potrivit cu masura adevarului descoperit lui si a favorii divine, a privilegiilor si binecuvantarilor de care beneficiase. Pocainta ninivitenilor a fost reala. A fost o trezire generala de o intindere si de o realitate care probabil ca nu are echivalent in Vechiul Testament, cu exceptia, poate, a intoarcerii lui Israel la Domnul pe muntele Carmel (1 Imp.18).

          Ce priveliste! Mii si mii de pacatosi caindu-se, stand in sac si in cenusa inaintea lui Dumnezeu, plangandu-si pacatele; de la imparat si demnitarii lui, pana la cel mai de jos criminal si cel mai amarat cersetor. Din aceasta imensa scena a coruptiei si a violentei se ridica acum nenumarate suspine si plansete catre cer, amestecate cu mugetele si behaiturile animalelor care sufereau de foame. Toate aceste sunete nu erau doar semne ale unei pocainte exterioare. Ele au fost insotite de "roade vrednice de pocainta". Dumnezeu, care cerceteaza inima si rarunchii, a vazut ca pocainta ninivitenilor era reala.

          "Dumnezeu a vazut ce faceau ei si ca se intorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a cait de raul pe care Se hotarase sa li-l faca si nu l-a facut". In cazuri de pocainta, Dumnezeu procedeaza cu popoarele asa cum procedeaza cu persoanele individuale. Acolo unde se vede pocainta reala prin departarea de rau, Se caieste si El de rau (*), adica de judecata Sa asupra raului. Pedeapsa, nemaifiind necesara, El nu o mai aduce la indeplinire.

          (*) Dumnezeu nu este om, ca sa Se caiasca in ce priveste planurile Sale eterne, de neschimbat, si fagaduintele Sale neconditionate, care sunt "fara schimbare". Insa in harul Sau, El Se poate cai, adica poate renunta la judecata, ca in cazul cetatii Ninive. Trebuie sa ne aducem aminte ca Duhul lui Dumnezeu Se exprima aici vorbind intr-un fel omenesc, din pricina slabiciunii noastre.