temelia si adevarul

                                                                       IONA
                                                                            sau
                                              SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - VII -



          J.A.von Poseck

          In timpul cand holera a aparut pentru prima data in Anglia, semanand moartea si groaza, s-a inregistrat o rata mare a mortalitatii intr-un anume oras. Mii de oameni au cazut prada molimei. Primarul orasului a desemnat atunci o zi pentru smerire si rugaciune generala. In aceeasi zi a avut loc ultimul caz mortal si in curand molima a incetat. Nu dupa multi ani asupra Angliei s-a abatut o alta molima care de data aceasta ataca vitele. Regiuni intregi au ramas aproape fara nicio vita. Lucrurile se agravau pe zi ce trece. In cele din urma guvernul a stabilit o zi de smerire si rugaciune inaintea lui Dumnezeu, la scara nationala. Din ziua aceea epidemia a inceput sa se reduca si in curand a disparut.

          Caile lui Dumnezeu in suveranitate si in carmuirea Sa sunt aceleasi cu popoarele ca si cu indivizii. Cel ce a spus odinioara: "Ai vazut cum s-a smerit Ahab?", S-a indurat de niniviteni pocaiti. El sta impotriva celor mandri, insa da har celor smeriti.

          Cum stau insa lucrurile cu Iona? Ascultator de voia lui Dumnezeu, el s-a achitat de sarcina lui. Constiinta ii fusese atinsa si vointa zdrobita, insa nu si inima. Nu a varsat nici macar o lacrima cand a vestit in cetate judecata cumplita a lui Dumnezeu; nu s-a vazut la el nici macar o urma de mila sau simpatie la adresa multimii de semeni ai lui asupra carora plana nenorocirea. In continuare Il vom vedea pe Domnul Isus, plangand pentru cetatea Ierusalimului.

          Ce scena diferita avem aici fata de cea pe care tocmai am vazut-o! Acolo l-am vazut pe profetul Domnului vestind judecata iminenta asupra capitalei de atunci a lumii, impietrita de pacat si nelegiuire. Am vazut efectul general si imediat al avertismentului trimis de Dumnezeu asupra locuitorilor ei, precum si faptul ca El (a carui lucrare normala este harul, judecata fiind lucrarea Lui ciudata) a crutat cetatea.

          Insa aici vedem, nu pe profetul Domnului, ascultator si neinfricat, totusi lipsit de compasiune fata de cei a caror judecata o vestea, ci pe Domnul Insusi, Imparatul Sionului, infatisandu-Se pe Sine cetatii lui David, al carui Fiu era. Si cum a aparut El la portile acestei cetati, atat de coplesita cu tot felul de binecuvantari materiale si spirituale de-a lungul timpului, unde odinioara imparateasa din Seba se inchinase imparatului Solomon si ii admirase intelepciunea? Cum a aparut El, care era mai mare decat Solomon, la portile Ierusalimului? Cu infatisare razboinica, apocaliptica, pe care o va lua atunci cand vrajmasii Ii vor fi facuti asternut al picioarelor? Nu; "Printul pacii" S-a apropiat de "cetatea pacii"in starea smerita prevestita de profetul Zaharia: "Salta de veselie, fiica Sionului! Striga de bucurie, fiica Ierusalimului! Iata, Imparatul tau vine la tine; El este drept, aducand mantuire, smerit si calare pe un magar, pe un manz, pe manzul unei magarite" (*).

          (*) Domnul nu a calarit in realitate pe un magar, vita de povara, obisnuita cu jugul si simbol al vechiului legamant sub legea lui Moise, ci pe un "manz", care nu fusese pus la jug, nici nu purtase vreo povara, fiind astfel un simbol al noului legamant. Doar in Evanghelia dupa Matei sunt mentionati magarul si manzul, in acord cu caracterul acestei Evanghelii. In Marcu, Luca si Ioan apare doar "manzul", cu remarca suplimentara ca nu purtase inca jugul omului pacatos (comp. Geneza 49:14,15).

          Dar, din nefericire, cetatea pacii nu a cunoscut lucrurile care erau pentru pacea ei. Nu a cunoscut timpul cercetarii ei. Acel moment fericit, cand tot Israelul va izbucni in cantecul glorios de lauda: "Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului", nu sosise inca. Doar copiii si multimea ucenicilor au cantat acest cantec, anticipand astfel acel moment. Chiar pietrele ar fi strigat daca ei taceau.

          Insa inimile zidarilor de la Ierusalim erau mai tari decat pietrele. Ei au lepadat Piatra pe care Dumnezeu o asezase in Sion, pentru ca El a fost pentru ei o Piatra de poticnire. Glasurile lor rastite au intrerupt armonia cantarii ucenicilor, cu cuvinte brutale: "Invatatorule, mustra-Ti ucenicii!". Ce orbire! Cata insolenta impotriva "Imparatului Sionului", care cu doar doua cuvinte - "Eu sunt" - i-a culcat la pamant pe Iuda si intreaga lui ceata. Insa armonia perfecta dintre inima blanda si smerita a Imparatului si fiica Sionulu nu poate fi tulburata nici macar de o asemenea interventie brutala. Singurul Sau raspuns pentru conducatorii orbi ai poporului a fost: "Va spun ca, daca acestia vor tacea, pietrele vor striga".

          Apoi, cand Isus a privit la cetate, ai carei conducatori Ii facusera o asemenea primire, au fost afectiunile Lui pentru "cetatea preaiubita" stinse de un asemenea tratament? El a plans pentru Ierusalim. Stia ca aceeasi multime care acum se imbulzea in jurul Lui, va cere dupa cateva zile moartea Sa, strigand: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!". Au fost oprite lacrimile Lui de acest lucru? Nu, ci mai degraba au fost provocate de el, avand in vedere judecata necrutatoare care plana asupra Ierusalimului, dupa ce ultima marturie a harului si a indelungii rabdari a lui Dumnezeu avea sa fie lepadata prin uciderea lui Stefan. Aceasta judecata urma El sa o pronunte asupra nefericitei cetati. Era o judecata mult mai grozava decat cea pronuntata asupra cetatii Ninive de catre Iona, asa cum pacatul Ierusalimului era incomparabil mai mare decat toate pacatele ninivitenilor. "Cand S-a apropiat de cetate si a vazut-o, Isus a plans pentru ea".

          Ce fel de lacrimi au fost acestea, iubite cititor? Au fost la fel de pretioase ca cele pe care "Omul durerii, obisnuit cu suferinta" le-a varsat la mormantul prietenului Sau Lazar, macar ca cei pentru care plangea acum urmau sa raspunda la toate binecuvantarile primite de la El cu o cruce, cu fiere si cu otet. Pamantul, peste care cazuse adesea ploaia, nu a rodit decat o cununa de spini pentru El, Cel care-l adapase vreme de mai mult de trei ani cu ploaia binecuvantarilor, iar acum acest pamant era lepadat, aproape sa fie blestemat si urma sa i se puna foc. Nu mai ramanea nimic altceva decat judecata. Insa lacrimile judecatorului au precedat pronuntarea judecatii.

          Acum cativa ani a avut loc o intamplare foarte miscatoare intr-unul din tribunalele acestei tari. Judecatorul trebuia sa pronunte pedeapsa cu moartea impotriva unui tanar dintr-o familie respectabila, care comisese o crima. Insa circumstantele legate de aceasta fapta erau cu totul de natura sa starneasca simpatia umana, asa ca toti cei prezenti in sala de judecata erau adanc miscati. Dupa ce cuvantul fatal "vinovat" a fost rostit de catre juriu, judecatorul a inceput sa pronunte pedeapsa cu moartea insa, biruit fiind de simtamintele sale, si-a ascuns fata in roba-i neagra si cu o voce sugrumata de emotie a dat sentinta capitala. Cu greu puteai vedea un ochi neinlacrimat in multimea de oameni care asistau la proces.

          Avem toata consideratia pentru un astfel de judecator, pe care slujba sa severa nu l-a facut sa dea uitarii simtamintele omenesti. Insa in cazul acesta existau circumstante atenuante de o asa greutate, incat ele au miscat inima judecatorului si au produs, din partea juriului, o recomandare puternica pentru gratierea regala, care a fost acordata.

          A existat insa vreo circumstanta atenuanta in cazul Ierusalimului? Pilda despre vie constituie raspunsul la aceasta interbare. Slujitorii, pe care Stapanul viei ii trimisese unul dupa altul pentru a lua roadele, fusesera batuti sau omorati de catre lucratori. In cele din urma Stapanul L-a trimis pe Fiul Sau, spunandu-Si: "Vor avea respect pentru Fiul Meu". Insa viticultorii au zis: "Iata mostenitorul! Veniti sa-L omoram si sa punem stapanire pe mostenirea Lui". "Si L-au luat, L-au scos afara din vie si L-au omorat". Acest moment teribil sosise, iar Fiului Stapanului viei nu-I mai ramanea decat sa pronunte judecata asupra cetatii oarbe si impietrite, nu insa inainte de a plange pentru ea, pentru cea careia ii adresase aceste cuvinte solemne: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeti si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine! De cate ori am dorit sa adun pe copiii tai, cum isi aduna gaina puii sub aripi, si n-ati vrut! Iata, vi se lasa casa pustie; dar va spun ca nu Ma veti mai vedea pana veti zice: "Binecuvantat este Cel care vine in Numele Domnului!".

          Aceste cuvinte ale Domnului "de cate ori?" reprezinta raspunsul la intrebarea tanguitoare "pana cand?", care strabate intreaga parte profetica a Vechiului Testament, Psalmii si Profetii.

          Atunci cand profetul Isaia a fost insarcinat de Domnul cu mesajul solemn de judecata impotriva lui Iuda si Ierusalimului, acest mesaj care a strapuns inima profetului asa cum, putin mai inainte, gloria si sfintenia Domnului ii strapunsesera constiinta, el a rostit cu durere: "Pana cand, Doamne?", cu alte cuvinte; "Cat va dura aceasta stare a inimii poporului Tau si al meu? O, Doamne, cu siguranta ca Tu nu-i vei nimici pana nu va mai ramane niciunul din ei!". Raspunsul Domnului este: "Pana cand rezultatul indaradniciei lor se va implini pe deplin". "Pana cand vor ramane cetati distruse si lipsite de locuitori; pana cand nu va mai fi nimeni in case si tara va fi devastata; pana ce Domnul va indeparta pe oameni si tara va ajunge o mare pustie". Apoi profetului ii este data fagaduinta unei ramasite. "Dupa cum terebintul si stejarul isi pasttreaza butucul din radacina, cand sunt taiati, tot asa o samanta sfanta ii va fi butucul".

          Aceasta judecata a fost implinita intai prin captivitatea babiloniana lui Iuda. Potrivit fagaduintei facute profetului, Dumnezeu a trimis in zilele lui Ezra si Neemia o ramasita inapoi in Canaan, pentru a zidi din nou Ierusalimul. Dar chiar si aceasta ramasita a trebuit sa fie lovita de o judecata mai aspra decat cele dinainte. Pentru ca urmasii acestor iudei reintorsi din Babilon au pacatuit chiar mai grav decat parintii lor. Ei au fost acei viticultori la care Fiul a fost trimis, si de care a fost omorat. Acelasi "Domn al Ostirilor" care vestise judecata poporului prin gura lui Isaia (Ioan 12:41), acum plange pentru Ierusalim, insa in acelasi timp ii anunta judecata. Raspunsul Sau la intrebarea "pana cand?" a profetilor este acum "de cate ori". "De cate ori am dorit sa adun pe copiii tai, cum isi aduna gaina puii sub aripi, si n-ati vrut!". Apoi El reia firul de unde il lasase in Isaia 6. Acolo raspunsese la intrebarea profetului "pana cand?" cu: "Pana cand vor ramane cetatile distruse si lipsite de locuitori; pana cand nu va mai fi nimeni in case". Acest "pana" se refera la judecata. Iar acum, in timp ce plange pentru Ierusalim, Iehova-Isus incepe de acolo de unde sfarsise in raspunsul Sau catre Isaia. El spune: "Iata, vi se lasa casa pustie"; si apoi incheie cu un "pana" plin de har, cu referire la intoarcerea Lui glorioasa, atunci cand poporul, izbavit de sub stapanirea cruda a falsului Mesia, va exclama in inchinare: "Binecuvantat este Cel care vine in Numele Domnului".

          Da, repetam si noi, binecuvantat sa fie Acela a carui venire o asteptam in fiecare zi, ba chiar in fiecare ceas, pentru a ne lua, impreuna cu toti ai Sai, in casa Tatalui. Acolo S-a dus El mai inainte pentru a ne pregati un loc, si acolo vom fi pentru totdeauna cu El si cu toti sfintii Sai pentru a imparati peste acest pamant.

          Preaiubitilor, fie ca noi, carora ne este dat sa ne aratam cu Hristos ca mireasa a Sa, sa umblam intr-un chip vrednic de chemarea noastra cereasca, cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga rabdare, ingaduindu-ne unii pe altii in dragoste. Nu este de ajuns sa vestim judecata, precum Iona, cu vocea credintei indraznete, dar cu o inima indiferenta si rece; este cu totul altceva sa "plangi pentru Ierusalim".

          Dumnezeul oricarui har sa dea mesagerilor "pacii prin sangele" preaiubitului Sau Fiu, nu numai glasul lui Iona, ci si inima lui Pavel si, mai presus de toate, lacrimile blandului si smeritului nostru Domn!