IONA
sau
SCOALA LUI DUMNEZEU
- X -
J.A.von Poseck
Chiar cei mai alesi sfinti ai lui Dumnezeu nu pot fi crutati de acest exercitiu de inima si constiinta. Inima lui Avraam, asa cum spunea cineva, a fost cu siguranta intristata de pierderea lui Ismael, insa era implicata aici si constiinta lui. Cu totul altfel au stat lucrurile atunci cand Isaac a trebuit sa fie jertfit. Acolo constiinta lui Avraam nu mai era angajata, insa era cu atat mai mult o chestiune de inima. Dumnezeu ii incerca inima, ca sa vada daca pretuia mai mult darul decat pe Daruitor. Avraam a trecut testul. Iacov a trebuit sa indure ani de incercare de-a lungul slujbei sale la Laban, insa constiinta putea sa-i reaminteasca mereu ca suferintele sale erau meritate si ca acum secera ceea ce semanase. Durerea lui la pierderea lui Iosif a fost o chestiune diferita, pentru ca in acest caz inima era angajata mai mult decat constiinta.
Aceeasi diferenta o vedem la David, pe cand se afla printre ruinele Ticlagului si mai tarziu cand a fugit din Ierusalim dinaintea lui Absalom. Niciodata nu s-a aflat David intr-o stare mai joasa ca atunci cand si-a oferit ajutorul imparatului filistenolor, vrajmasilor invederati ai lui Dumnezeu si ai poporului Sau. Oricat de groaznic a fost pacatul sau de mai tarziu imoptriva lui Urie, degradarea morala a lui David a fost mult mai profunda la Afec, inaintea bataliei de la Ghilboa. Ce diferenta intre David pastorul in lupta cu uriasul Goliat si David capitanul de osti, cand si-a oferit ajutorul acelorasi vrajmasi ai lui Dumnezeu! Acesta a fost momentul celei mai adanci degradari morale din intreaga lui viata. Dumnezeu, in indurarea Lui, a zadarnicit oferta pe care David o tot propunea, macar ca filisteni o refuzau. Insa totul a fost urmat imediat de pedeapsa dreapta a lui Dumnezeu. La intoarcere, David si oamenii sai si-au gasit locuintele arse, sotiile si copiii fiind luati de catre amaleciti. Ruinele fumegande ale cetatii pe care David o locuia in mijlocul vrajmasilor lui Dumnezeu si ai poporului Sau, vorbeau acum cu putere constiintei lui, aflat fiind intr-o pozitie disperata, cand chiar tovarasii lui vorbeau intre ei ca sa-l omoare cu pietre. "Insa David s-a intarit in Domnul, Dumnezeul lui". Fara indoiala ca el statuse inaintea Domnului cu fata in tarana, altfel n-ar fi putut sa se intareasca in El. Dumnezeu i-a dat lui si tovarasilor sai tot ce pierdusera. Exercitiul lui adanc de inima si de constiinta a fost in acest caz inceputul unei slujbe mai indraznete, mai depline si mai devotate decat inainte.
Incercarea de la Ticlag a fost insa foarte diferita de cele de mai tarziu, cand David a fost nevoit sa fuga si sa paraseasca tot cee ce era mai drag inimii lui. Atunci, fugind de fiul sau razvratit, el a trebuit sa lase in urma tot ce avea mai scump. Ierusalimul era un loc foarte diferit de Ticlag. Era cel mai mare dar facut lui de catre Dumnezeu; era rasplata Domnului pentru toate persecutiile, greutatile si luptele pe care le intampinase. Ierusalimul fusese obiectul afectiunilor sfinte (*) ale lui David. Iar acum el trebuia sa renunte la acesta din pricina ostilitatii si razvratirii fiului sau Absalom. Cele mai scumpe si intime legaturi fiind taiate, nu-i mai ramaneau imparatului adanc umilit decat bunavointa si indurarea Dumnezeului sau, in timp ce constiinta lui nici macar atunci n-a inceta sa fie angajata. Profetul Natan vestise imparatului iertarea divina dupa marturisirea acestuia, insa a adaugat ca sabia nu se va departa de casa sa, fiindca "ce seamana omul aceea va si secera". Harul lui Dumnezeu care iarta pe cel ce pacatuieste, ca el sa nu moara (Iacov 5:19,20; 1 Ioan 5:16,17), si care ii restabileste comuniunea, nu trebuie sa fie confundat cu carmuirea dreapta a lui Dumnezeu, care adesea face ca un copil al Lui cazut, dar restabilit, sa simta toata viata lui si sa-si dea seama tot mai mult de consecintele pacatului, nu numai in sensul dreptatii lui Dumnezeu, ci al intelepciunii si harului Sau. Astfel poate fi pastrat, in memoria inimii si constiintei noastre, caracterul pacatului. Acest lucru este insotit adesea de o durere continua, nu in ce priveste comuniunea cu Domnul, ci pentru smerirea noastra practica si ca un avertisment constant. Pentru ca El stie cat de repede uitam noi gravitatea pacatului atunci cand consecintele lui au trecut.
(*) Psalmii lui David dau martuirie despre acest lucru. Psalmul 51, care exprima framantarile lui adanci de constiinta, contine si el la sfarsit expresia afectiunii inimii lui pentru cetatea preaiubita, precum si rugaciunea sa pentru prosperitatea ei.
Astfel ca putem recunoaste din nou mana lui Dumnezeu in episodul fugii lui David din Ierusalim si in evenimentele care au urmat. Cu siguranta ca toate acestea au vorbit cu putere constiintei lui David. Dar, asa cum am observat deja, inima lui David a fost miscata chiar mai mult decat constiinta lui, din motivele mentionate mai sus. Iar cand imparatul a trecut paraul Chedron "tot tinutul plangea si scotea strigate mari". "David a urcat Muntele Maslinilor. Urca plangand si cu capul acoperit si mergea cu picioarele goale; si toti cei ce erau cu el si-au acoperit si ei capul si urcau plangand". Iar cand Ierusalimul, cetatea preaiubita, care semnifica tot ce era mai drag inimii imparatului fugar, a disparut in spatele norului trecator, orizontul spiritual al lui David era plin de gandurile lui Dumnezeu si ale indurarii Sale, care tine in veac.
Dar sa ne intoarcem acum la Iona. A fost intentia lui Dumnezeu ca inima, ca si constiinta, profetului Sau (ca de altfel a tuturor slujitorilor Lui) sa fie exersata. Exista credinciosi ale caror constiinte au fost cu adevarat exersate, dar care din lipsa de exercitiu al inimii nu cunosc decat foarte putin din compasiunea (simpatia) lui Hristos. Iona intelegea si el foarte putin din indurarea lui Dumnezeu. De aceea a trebuit ca prin suferinta sa vada ca el insusi are nevoie de ea.
"Domnul i-a zis: Tie iti este mila de curcubetele acesta, pentru care n-ai muncit si pe care nu tu l-ai facut sa creasca, ci intr-o noapte s-a nascut si intr-o noapte a pierit. Si Mie sa nu-Mi fie mila de Ninive, cetatea cea mare, in care se afla mai mult de o suta douazeci de mii de oameni, care nu stiu sa deosebeasca dreapta de stanga lor, si de asemenea o multime de vite?". Cu alte cuvinte: "Tie, Iona, iti este mila de acest curcubete, care s-a nascut intr-o noapte si intr-o noapte a pierit, fiindca el iti dadea umbra si racoare. Si oare Dumnezeu nu trebuie sa aiba mila de o cetate ca Ninive, unde sunt o suta douazeci de mii de copii (Dumnezeu le stia numarul) care nu pot deosebi dreapta de stanga lor, afara de acele milioane de locuitori caiti, fapturile Mele si semenii tai, Iona, si de asemenea o multime de vite?". Dumnezeu, care aude glasul corbilor si vegheaza asupra vrabiilor, auzise mugetul vitelor ridicandu-se la cer impreuna cu tanguielile si plansetele pacatosilor fara numar. Profetul fusese martor la aceasta scena miscatoare de pocainta generala, care se suise pana la urechea si inima Creatorului care, impreuna cu ostile nenumarate de ingeri puternici, se bucura pentru fiecare pacatos care se pocaieste. Insa aceste lucruri nu trecusera dincolo de ochii si urechile lui Iona, si n-ajunsesera la inima lui. El se gandea doar la iertarea divina care putea veni in urma pocaintei lor si care i-ar fi afectat reputatia si caracterul de profet.
Dar acum Dumnezeu se atinsese de inima lui Iona. Odinioara El vorbise robului Sau Iov din mijlocul furtunii, atunci cand dreptatea personala a lui Iov trebuia sa primeasca lovitura finala. Dumnezeu vorbise lui Ilie intai printr-un vant puternic, apoi printr-un cutremur, apoi prin foc, si la sfarsit printr-un susur bland si subtire. Iar acum El a atins si inima lui Iona. In timpul furtunii pe mare i-a atins constiinta, dar acum susurul bland si subtire al harului Sau s-a adresat inimii profetului, si nu in zadar.
Nu-mi amintesc de vreun alt pasaj in tot Vechiul Testament, unde rabdarea desavarsita, bunatatea si ingaduinta lui Dumnezeu sa apara atat de proieminent si sa fie exprimate intr-un fel atat de induiosator precum in capitolul nostru. Ce limbaj a indraznit sa foloseasca robul fata de Stapan, viermele sarman fata de Facatorul lui! Si care este raspunsul Domnului? Stapanul binevoieste sa dea socoteala, ca sa zicem asa, inaintea robului Sau despre intentiile Sale de har cu privire la Ninive, folosind cuvinte pe care mandria omului le-ar socoti nepotrivite pentru un Domn si un Stapan asa de mare si de puternic. Dar tu si eu, iubite cititor crestin, stim ca nimic nu poate fi mai vrednic de un astfel de Dumnezeu ca felul in care El l-a tratat pe sarmanul Sau slujitor. Domnul il facuse sa-I simta mana puternica. In timpul furtunii si in pantecele pestelui El vorbise constiintei lui si ii zdrobise vointa. Dar acum trebuia zdrobita inima si facuta sa se inmoaie la simtamantul harului, dragostei, bunatatii si indelungii rabdari a lui Dumnezeu. Si ce cuvinte puteau fi mai potrivite pentru acest lucru decat cele adresate de Domnul profetului Sau? Pe fundalul sinaitic intunecos al Vechiului Testamenet, ele stralucesc cu putere. Vocea care vorbise din mijlocul tunetelor si a norului intunecos pe Sinai, vorbeste aici profetului care murmura impotriva harului: "Si Mie sa nu-Mi fie mila de Ninive, cetatea cea mare?". Acelasi Dumnezeu care spusese lui Moise: "Chiar o fiara, daca se va atinge de munte, sa fie ucisa cu pietre", spune acum profetului: "Si de asemenea o multime de vite".
Scopul lui Dumnezeu cu privire la Iona se implinise acum. Cartea se incheie cu intrebarea Domnului ramasa fara raspuns. Inima lui Iona a fost atinsa si ea s-a topit la caldura simtamantului coplesitor al indurarii si harului divin. Ca si Iov, el isi pune mana la gura si, fara cuvinte, spune impreuna cu el: "Iata, eu sunt nimic; ce sa-Ti raspund? Imi pun mana la gura. Am vorbit odata, si nu voi mai raspunde; de doua ori, si nu voi mai adauga nimic".
Insasi faptul ca profetul a fost acela care a scris aceasta carte, consemnandu-si astfel pacatul si rusinea, dovedeste cat de complet fusese zdrobita nu numai vointa, ci si inima sa. Este adevarat ca el a scris sub inspiratia Duhului Sfant, insa acest lucru nu da la o parte frumusetea semnificatiei faptului pe care l-am remarcat. Fiindca putem fi siguri ca Duhul lui Dumnezeu, care ar fi putut alege pe oricare alt slujitor pentru a scrie aceasta carte, nu l-ar fi folosit pe Iona sa scrie aceasta portiune a Sfintei Scripturi, atat de bogata in invataminte, daca profetul n-ar fi avut acea stare de suflet pe care Dumnezeu, in scoala Lui, intentionase s-o produca in el.
Fie ca si noi sa primim invatamintele ce ne sunt destinate de catre Dumnezeu, caci lucrurile care s-au intamplat lui Iona, profetul, sunt "scrise pentru invatatura noastra".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu