Translate

sâmbătă, 27 februarie 2016





                                                                          Iosua 7

                                                                   - II -


          Henri Rossier


          Vom vedea pedeapsa poporului in versetele 5 si 6; trei mii de barbati din Israel au fugit dinaintea celor din Ai, si pentru treizeci si sase dintre cei care au cazut, inima poporului s-a facut moale ca apa. Sunt nimiciti; toata puterea, toata energia i-a parasit; teama a pus stapanire pe sufletele lor, curajul lor a fost unul omenesc. Acest popor atat de mandru de biruinta sa a cazut la nivelul amoritilor, a caror "inima s-a inmuiat" auzin vorbindu-se de trecerea Iordanului (5:1). Aceasta era o experienta trista, dar o experienta necesara. Ati uitat Ghilgalul; Satan va avea grija sa va invete, printre lacrimile infrangeri, depre doza de putere pe care inimile voastre naturale o contin, si ce incredere puteti sa aveti in carne. Ah! daca v-ati fi increzut in Dumnezeu, ati fi fost paziti de o astfel de infrangere! Este ceea ce ne arata, de o maniera remarcabila, experienta apostolului Pavel. El a fost rapit biruitor pana in al treilea cer, in paradis, si acolo a auzit cuvinte de nespus care nu-i este ingaduit omului sa le rosteasca. Dar, coborand pe pamant, i-a fost dat un tepus in carne, un inger al lui Satan ca sa-l palmuiasca. Carnea era in el; ea s-ar fi inaltat. Dumnezeu previne, si-l impiedica pe slujitorul Sau preaiubit sa se mandreasca. Pericolul era mare. Daca ar fi ascultat de carnea sa, cate lucruri magulitoare ar fi putut sa-i spuna in urma acestei descoperiri minunate, compromitand astfel nu doar pacea sa, cat si apostolatul sau si chiar alergarea sa. Dar Dumnezeu are grija  de slujitorul Sau si ii da corectia necesara astfel ca sirul biruintelor sale nu este intrerupt. Pavel invata prin tepus, referitor la carne, chiar cea mai buna, ca nu este buna de nimic. Acest tepus este Ghilgalul lui Pavel. Dumnezeu ii zice: Nu are importanta slabiciunea ta, tepusul tau in carne: ramai la Ghilgal, aceasta este exact ceea ce ai nevoie; astfel puterea va fi a Mea, in intregime, si ea va castiga biruinta; si in ce te priveste, harul Meu iti este de ajuns. Pozitie de suferinta si umilinta pentru Pavel, dar pozitie de binecuvantari minunate! El era dependent de Dumnezeu, in comuniune cu Domnul; ingerul lui Satan nu era decat mijlocul de al mentine la Ghigal; nu cel de al aduce inapoi printr-o infrangere.
          Si Iosua, omul lui Dumnezeu? Vai! si-a sfasiat hainele si s-a aruncat cu fata la pamant inaintea chivotului Domnului (v.6). Unde era el (chivotul) in timpul bataliei de la Ai, acest chivot inaintea caruia au cazut zidurile Ierihonului? Inima evlavioasa a lui Iosua ii recunostea valoarea; dar nu stia ce sa faca; el nu stie de lucrul dat nimicirii si isi exprima regretul, nu pentru ceea ce el a facut, nici pentru ceea ce poporul a facut, ci, vai! regret pentru ceea ce Dumnezeu Insusi a facut, atunci cand le-a spus sa treaca Iordanul! "De ne-am fi multumit si am fi ramas dincolo de Iordan!" zice el. Cat de bine arata aceste cuvinte ceea ce este inima omului! Acest loc binecuvantat este singurul de care Iosua ar fi vrut sa fuga.
          Tonul cererii sale descopera slabiciune. Ceea ce ii ocupa gandurile, era mai intai de toate Israel, numele lui Israel; apoi canaanitii, lumea. "Israel a intors spatele inaintea vrajmasilor sai". "Canaanitii si toti locuitorii tarii vor auzi"; "ne vor inconjura si ne vor sterge numele de pe pamant". La urma, cu totul la sfarsit: "Si ce vei face cu marele Tau Nume?" (v.8,9). Exemplul pe care ni-l ofera istoria lui Moise este cu totul diferit (Ex.32:11-13). Acest slujitor credincios a fost pe munte cu Dumnezeu. Aceasta pozitie a facut ca Dumnezeu sa-i descopere raul care se petrecuse in tabara; pacatul poporului nu a ramas ascuns de ochii lui Moise; el l-a cunoscut inainte de a cobori de pe munte. S-a gandit el la rusinea lui Israel? Nu; el se ocupa de Numele Domnului, ceea ce era potrivit acestui Nume. Recunoaste drepturile sfinteniei lui Dumnezeu care a fost necinstit. In ce priveste pe natiuni, nu se ingrijoreaza decat de aceasta: Dumnezeu va fi glorificat fata de egipteni, prin infrangerea poporului Sau? Referitor la Israel, el face apel la harul lui Dumnezeu, singurul lucru care poate glorifica Numele Domnului in prezenta lui Israel vinovat. Moise mijloceste pentru popor, caci el nu are nevoie, ca Iosua, de a regasi pentru el insusi comuniunea pierduta; el a ascultat. Iosua, dimpotriva, era exact in pozitia in care nu trebuia sa fie. "Ridica-te", i-a zis Domnul, "Pentru ce stai culcat astfel pe fata ta?" (v.10). A se smeri de neputinta sa nu era suficient. Era timpul sa actioneze. Gasim contrariul in Judecatori 20, unde Israel ar fi trebuit sa se smereasca mai intai, si apoi sa actioneze. Jalnica carne! Ce dezordine introduce ea in lucrurile lui Dumnezeu! Fiind totdeauna straina de gandurile Sale, chiar si atunci cand nu este in vrajmasie directa cu El! Putem sa spunem impreuna cu apostolul: "Nu ne putem increde in carne" (Filip.3:3). Iosua trebuia sa actioneze; era nevoie ca cel rau sa fie indepartat din mijlocul lor.
          Copiii lui Israel au uitat de prezenta Domnului care era singurul ce putea sa-i lumineze, descoperindu-le pacatul din mijlocul lor; Iosua, el insusi, a fost prins intr-o anumita masura in cursa lui Satan, si infasurat in slabiciunea poporului. Daca ar fi realizat in mod personal pozitia pe care a luat-o in cap.5, atunci cand "si-a scos sandaua din picior", ar fi inteles ca era necesar ca poporul sa fie sfant, astfel ca Dumnezeu care este Sfant sa poata umbla impreuna cu el. Dar Iosua a cazut cu fata la pamant, aproape reprosandu-I lui Dumnezeu pentru harul Sau: "Pentru ce ai trecut poporul acesta peste Iordan?", uitand sa vorbeasca despre sfintenia Sa. El nu era, cel putin pentru moment, in asentimentul gandurilor lui Dumnezeu. Dumnezeu il face sa simta. Niciunul din gandurile sale nu erau la locul lui. Atunci cand lucrul dat nimicirii patrunde in marturia lui Dumnezeu, ceea ce trebuie facut este sa ne sfintim si sa indepartam raul din mijlocul nostru. Nu este vorba aici de putere, ci de sfintenie si de ascultare. Dumnezeu i-a zis lui Iosua: "Ridica-te, sfinteste poporul". A se sfinti, aceasta insemna a se desparti de orice rau pentru Dumnezeu. Este imposibil ca Dumnezeu sa umble impreuna cu noi fara sfintenie.
          Scumpi cititori, acesta este unul din adevarurile cele mai importante pentru timpul prezent. Ceea ce trebuie sa ne caracterizeze acum, este, ca si pentru Filadelfia, comuniunea cu "Cel Sfant si Cel Adevarat". Observati ca nu vorbesc aici decat de un caz simplu de indepartare, si nu de o situatie de disciplina complicata prin neputinta adunarii de a judeca raul. Dar, imi veti zice, neglijati umilirea? Nu; adevarata umilire intr-un caz de indepartare este insotita de actiune. Era necesar ca Israel, fie ca popor, fie in mod individual, sa fie examinat prin ochiul patrunzator al Domnului Insusi (v.14-15), constiinta lor fiind astfel trezita, eul fiind judecat, fiecare isi lua locul sau in prezenta judecatii. La fel a fost si la indepartarea raului din Corint. "Intristarea potrivit lui Dumnezeu" a lucrat in corinteni "pocainta spre mantuire, de care nu-ti pare rau". Umilirea a fost produsa de intristare, dar chiar aceasta intristare a produs o lucrare si o ravna pentru curatirea raului din adunarea lui Dumnezeu, astfel ca adevarata umilire si actiunea au mers impreuna. "Pentru ca, iata, tocmai aceasta, intristarea voastra potrivit lui Dumnezeu, ce sarguinta a lucrat in voi! Si ce dezvinovatire, si ce indignare, si ce teama, si ce dor, si ce ravna, si ce razbunare!" (2 Cor.7:10-11).
          Sa revenim la sfintenie. La cap. 5, Iosua ne prezinta sfintenia individuala, la cap. 7, este vorba de sfintenia colectiva. Era necesar ca poporul sa indeparteze lucrul dat nimicirii care a intrat in mijlocul adunarii, astfel ca Israel sa nu fie necurat, si sa aiba el insusi caracterul lucrului dat nimicirii. Este greu de gasit printre scumpi copii ai lui Dumnezeu inteligenta acestor doua fete ale sfinteniei practice. In cea mai mare parte din timp, crestinii o cauta pe prima, sfintenia individuala, dar nu acorda nicio importanta celei de-a doua. Am luat de multe ori un exemplu pentru a arata ca sfintenia individuala nu este complet intelesa, daca nu se realizeaza sfintenia colectiva: Fiul meu are un caracter impecabil. Toti vorbesc despre el si calitatile lui. Este apreciat in oras; din toate partile mi se se zice: "Ce fiu bun aveti!". Ori acest fiu, care totusi nu se imbata, merge in fiecare zi la cabaret, unde isi petrece seriile, in tovarasia betivilor, in loc sa ramana in casa tatalui sau, pentru a sta la masa familiei. Pot sa-l numesc eu un fiu bun?
          In 2 Cor. 6:16 la 7:1, gasim o stransa legatura intre aceste doua fete ale sfinteniei. Dumnezeu incepe prin sfintenia colectiva. "Pentru ca voi sunteti un templu al Dumnezeului celui viu" (v.16). "Templul lui Dumnezeu este sfant", este spus in 1 Cor. 3:17; aceasta este sfintenia ca pozitie. Ce intelegere este intre el si idoli? "De aceea: Iesiti din mijlocul lor si fiti despartiti" (v.17); aceasta este sfintenia practica colectiva. Apoi adauga (7:1): "Avand deci aceste promisiuni, preaiubitilor, sa ne curatim pe noi insine de orice intinare a carni si a duhului, desavarsind sfintenia in teama de Dumnezeu". Aceasta este sfintenia individuala, nedespartita de sfintenia colectiva si de promisiunile care ii sunt facute.
          Dar sfintenia colectiva nu este inteleasa printre copiii lui Dumnezeu, care ar vrea, vai! sa treaca prin lume fara sa le pese de ceilalti crestini. Solidaritatea poporului lui Dumnezeu le este un lucru necunoscut. Deseori se aude zicandu-se: "Oh! pe mine nu ma intereseaza de altii; eu sunt singur cu Dumnezeul meu; i-au cina pentru mine", etc. Ah! nu asa ne vede Dumnezeu. Spun inca o data: El ne vede pe toti impreuna ca alcatuind un singut trup, unit prin Duhul Sfant cu Fiul Sau glorificat. Pacatul, suferinta unui madular, este pacatul, suferinta intregului trup. Un cuvant in treacat despre aceste expresii care se gasesc destul de des in gura crestinilor: "Eu i-au cina pentru mine". Ce raspunde Scriptura? "Pentru ca noi, cei multi, suntem o singura paine, un singur trup, pentru ca toti luam parte dintr-o singura paine" (1 Cor. 10:17). Cine sunt "cei multi" impreuna cu care marturisiti a fi un singur trup? Pentru a scuza legatura voastra cu lumea la masa Domnului, luati, dupa cum spuneti, cina pentru voi singuri; si nu vedeti ca marturisiti a fi un singur trup impreuna cu ucigasii Domnului vostru, caci lumea este cea care L-a rastignit!
          Remarcati inca un aspect. Dumnezeu spune: "Sfintiti-va pentru maine" (v.13). Nu in momentul actiunii trebuiau sa se sfinteasca, ci suntem chemati sa o facem dinainte. De unde vine de multe ori neputinta noastra de a judeca raul, de a actiona pentru Dumnezeu? Din faptul ca nu ne-am sfintit in ziua precedenta. De ce inimile sunt atat de reci la ora de inchinare, si buzele inchise pentru lauda? Din faptul ca nu am ascultat de Cuvant: "Sfintiti-va pentru maine". La fel este si in 1 Cor. 5. Apostolul avea multa putere, dar corintenii nu. Ei trebuiau doar sa asculte, indepartand aluatul vechi pentru a fi o plamadeala noua; trebuiau sa indeparteze raul din mijlocul lor. - Acan a luat parte la ceea ce era sub blestemul divin; el trebuia pur si simplu indepartat, si a fost in valea Acor.
          Dar, lucru minunat, citim in Osea 2:15,, acest cuvant mangaietor si miscator despre Israel: "Ii voi da... si valea  Acor ca o usa a sperantei". Ori, preaiubitilor, asa este totdeauna. Binecuvantarea ne este data pe acelasi principiu al judecatii. In acest loc unde sufletul, datorita transformarii sale, gaseste o usa de speranta, acolo Il intalneste pe Hristos. Aceasta este in urma disciplinei, cand credinciosul gaseste locul de speranta si bucurie. Aceasta va fi acolo, in aceasta vale, unde judecata lui Dumnezeu a fost rostita impotriva lui, unde poporul Israel va gasi binecuvantarea lui Dumnezeu; acolo Iosua a gasit inaltarea sufletului sau, pentru a umbla de acum inainte impreuna cu Dumnezeu si de a conduce poporul spre biruinta.   

sâmbătă, 20 februarie 2016




                                                                           Iosua 7
 
                                                                      - I -


          Henri Rossier


          Sa privim tabloul stralucit al unei biruinte divine castigata asupra lui Satan prin credinta. Dupa o astfel de cucerire, Israel va merge, fara indoiala, din biruinta in biruinta. Dimpotriva, capitolul 7 se deschide cu inregistrarea unei infrangeri. O mica cetate, un obstacol nesemnificativ comparat cu Ierihonul, si cu "oameni putini" a fost suficient pentru a pune pe fuga trei mii de oameni din Israel si pentru a face moale ca apa inima intregului popor.
          Exista secrete ale infrangerii, asa cum exista secrete ale biruintei. Si mai intai, primul pericol pentru credincios se gaseste in biruinta insasi. Dupa ce a castigat-o, printr-o adevarata dependenta de Dumnezeu, sufletul, in prezenta rezultatelor, isi atribuie pentru sine anumite lucruri, si de aici batalia urmatoare este pierduta deja dinainte. Vedeti aici situatia lui Iosua : "Iosua a trimis oameni din Ierihon la Ai" (v.2). El repeta ceea ce a facut in cap.2:1, referitor la tara si la Ierihon. Atunci era voia lui Dumnezeu, acum acelasi act devine vointa omului si a carni. Iscoadele intorcandu-se de la cercetarea Ierihonului, au zis: "Cu adevarat, Domnul a dat toata tara in mainile noastre". De ce a trimis atunci alti emisari? Era, intr-o oarecare masura, uitarea dependentei de Dumnezeu si increderea in mijloacele omenesti. In plus, Iosua i-a trimis "din Ierihon", care nu era adevaratul punct de plecare; a uitat Ghilgalul unde invatase ce inseamna carnea, sau poate nu stia ca acesta era locul unde trebuia sa se intoarca? Iosua a gasit in biruinta o ocazie de a avea incredere in carne. El care a fost pana aici imaginea lui Hristos in Duh, lucrand in cel credincios pentru a-l pune in posesia privilegiilor sale, coboara la nivelul unui om oarecare din popor. Iosua imagine dispare pentru a face loc lui Iosua om. Nu se intampla de multe ori si cu noi la fel? Intr-o anumita masura, fiecare credincios este o imagine a lui Hristos, o scrisoare destinata a-L face cunoscut. Atunci cand uitam Ghilgalul, aceasta imagine dispare, pentru a face loc omului vechi pe care am neglijat sa-l judecam.
          Dar poporul? Vai! el urmeaza exemplul capeteniei sale. Oamenii trimisi de Iosua, "s-au intors la Iosua, si i-au spus: Sa nu se suie tot poporul; cam doua sau trei mii de oameni sa se suie si sa bata cetatea Ai; nu obosi tot poporul acolo, pentru ca sunt putini"(v.3). Ei au cea mai mare incredere in ei insisi. "Sa bata cetatea Ai". Ce este pentru noi, pentru noi oameni de razboi? Nu am aratat la Ierihon de ce suntem in stare? Periculoasa incredere! Dar nu era doar aceasta lipsa de dependenta de Dumnezeu, aceasta incredere in sine, roada unei carni nejudecate; mai era altceva: obiecte din prada, ascunse de ochii tuturor, sunt ingropate in pamant, in fundul unui cort; erau lucruri date spre nimicire.
          Dumnezeu a blestemat cetatea Ierihon; tot ceea ce ii apartine era sub blestem; nimeni nu incerca sa retina ceva, de teama sa nu devina el insusi dat nimicirii, si sa faca din tabara lui Israel un lucru dat nimicirii (6:18). Un singur om a fost neascultator. Acest om, ascultand de pofta sa, a luat din lucrurile blestemate. Care dintre noi, scumpi cititori, nu are aceasta pofta in inima sa? Dar acest om a urmat panta naturala; el a inceput acolo unde incepem toti, acolo unde a inceput primul om: "Am vazut" (v.21). "Si femeia a vazut..." este spus in Gen.3:6. El avea ochi care stiau sa deosebeasca lucrurile frumoase din prada. Ochii sai erau calea inimii sale; dar punctul de santinela care trebuia sa vegheze, nu obsearva nimic pentru a da alarma in caz de atac. Prin ochi, lucrul dat spre nimicire acapareaza inima si produce pofta: "Le-am poftit". Pofta la randul ei da nastere pacatului: "Le-am luat". Mantaua frumoasa din tara Babilonului care ar putea impodobi mandria vietii, argintul si aurul care ar putea satisface toate poftele, au devenit o prada pentru Acan; ah! dar curand, aceste lucruri au facut din el o prada pentru ele! - Legatura fatala si satanica, conectand lumea la inima naturala a omului, facand astfel din el o prada pentru printul acestei lumi!
          Acum remarcati cum pacatul unui singur om actioneaza asupra intregului Israel (v.1). "Si fiii lui Israel au fost necredinciosi in lucrul dat nimicirii... si mania Domnului s-a aprins impotriva fiilor lui Israel". Poporul ar fi putut sa zica: "Ce ne priveste aceasta pe noi? Cum am putea noi sa cunoastem un lucru ascuns? Si, necunoscandu-l, cum am fi noi responsabili?" La toate acestea, vom raspunde ca Dumnezeu are totdeauna inaintea ochilor unitatea poporului Sau. El considera persoanele ca facand parte dintr-un tot unitar, si solidare unele cu altele. Suferinta, pacatul unuia, este suferinta, pacatul tuturor. Daca asa era pentru Israel, ca cat mai mult este pentru noi, Biserica lui Hristos, un trup unit prin Duhul Sfant cu Capul care este in cer. Dar apoi, daca sufletele lor ar fi fost intr-o stare buna, Dumnezeu le-ar fi facut cunoscut pacatul ascuns. Puterea Duhului Sfant, neintristat in adunare, pune in lumina tot ceea ce Il dezonoreaza pe Hristos printre ai Sai. Pentru Israel nu a fost asa, deoarece erau cateva lucruri de judecat la popor si la conducatorul sau. Raul ascuns de Acan este mijlocul de a iesi in evidenta raul asuns din inima poporului. Atunci cand adunarea este intr-o stare buna, desi solidara cu pacatul unuia, ea este avertizata prin Duhul Sfant, si se va gasi in situatia de a indeparta raul din mijlocul ei si, dupa caz, de a indeparta si pe cel care a produs raul (*). Asa a fost la inceputul Bisericii, in cazul lui Anania si Safira; puterea Duhului lui Dumnezeu a descoperit imediat raul si la judecat. Dar aici, in Israel, inimile aveau sa fie aduse, prin judecata de sine, sa poarte pacatul unuia singur ca fiind pacatul tuturor inaintea lui Dumnezeu. Este la fel si pentru noi, in aceste timpuri de ruina? Pacatul din Biserica, ne atinge si pe noi? Suntem noi solidari, in gandirea noastra, de toata stricaciunea introdusa? Sau, dimpotriva, vazand aceasta ruina, avem destula incredere in noi insine, pentru a gandi ca noi suntem mai buni decat ceilalti, si ca ruina Biserici nu ne priveste? Daca inimile noastre nu sunt obisnuite sa ia aceasta pozitie inaintea lui Dumnezeu, nu suntem decat sectari. Dar, mai mult, o infrangere uimitoare va aminti inimilor noastre de umilinta care este potrivita pentru cei care ar trebui sa-si aiba locul la Ghilgal. Vedeti cum judeca Dumnezeu, altfel decat jalnicile noastre inimi. El zice: "Israel a pacatuit; si chiar au calcat legamantul Meu, pe care li-l poruncisem, si chiar au luat din ce era dat nimicirii si au furat si chiar au ascuns si au pus intre lucrurile lor" (v.11).

          (*) Asa este numit in Deut.13:5; 19:19; 21:18-21; (conf. cu 1 Cor.5:13). Trebuie remarcat ca situatiile cand un om este calificat ca rau, nu sunt specificate toate in Cuvant. Judecata este lasata la nivelul de spiritualitate al adunarii.   

sâmbătă, 13 februarie 2016




                               DAR TU RAMAI IN CELE CE AI INVATAT
                                                             2 Timotei 3 :14

                                                                   - II -


     Jacques-Andre Monard


          8          Invatatura din Iosua 7


          Acest pasaj stabileste in mod remarcabil solidaritatea poporului lui Dumnezeu. Acan a pacatuit, si Dumnezeu zice : "Israel a pacatuit" (v.11). Ceea ce da toata puterea acestui pasaj din Vechiul Testament este faptul ca el se afla in acord cu invatatura Noului Testament. Acolo, principiul : "putin aluat dospeste toata plamadeala" este enuntat odata in legatura cu raul moral si a doua oara in ce priveste falsa doctrina (1 Cor.5:6 ; Gal.5:9).
          Cu privire la Iosua 7, autorii au scris :

                         Expresia "Israel a pacatuit" semnifica aici : "Exista pacat in Israel". ITS p. 13.

          Aceasta este o afirmatie foarte grava! Pentru a ne convinge de adevarata insemnatate a declaratiei lui Dumnezeu, sa observam contextul. Domnul rosteste aceste cuvinte "Israel a pacatuit" (v.11) doar dupa infrangerea de la Ai, atunci cand Iosua statea inaintea Lui, cu fata la pamant. Peste cine a venit disciplina lui Dumnezeu? Peste Acan sau peste intreg poporul? Peste tot poporul! Deci, intregul popor era considerat asociat cu Acan. La versetul 11, Dumnezeu aduga : "Au luat din ce era dat nimicirii... au furat... au ascuns". Mai mult, la versetul 12, Dumnezeu zice : "Fii lui Israel s-au facut vinovati sa fie nimiciti" (si nu : ei vor fi dati nimicirii daca nu il judeca pe cel vinovat). Si din nou : "Nu vei putea sa stai inaintea vrajmasilor tai, pana nu veti scoate ce este dat nimicirii din mijlocul vostru". Era cu siguranta pacat in Israel (v.13), dar Dumnezeu il considera aici ca pacatul lui Israel. A zice contrariul, aceasta inseamna a incalca textul biblic, a "rastalmaci Scriptura".
          Fara indoiala, poporul nu era intr-o stare buna. Biruinta de la Ierihon i-a dat o anumita incredere in fortele proprii. Intr-adevar, oamenii trimisi sa ceceteze Ai s-au intors zicandu-i lui Iosua : "Nu obosi tot poporul acolo, pentru ca sunt putini" (v.3). In plus, au plecat la lupta fara sa-L intrebe pe Domnul (*). Dar nu acesta era, oricat de regretabil ar fi fost, mentionat ca motiv al "maniei lui Dumnezeu... impotriva fiilor lui Israel" (v.1). Acesta era pacatul lui Acan. poporul era ignorant, in necunostinta de prezenta pacatului in tabara. Dar aceasta nu-l impiedica sa fie dat spre nimicire din aceasta cauza.

          (*) Daca L-ar fi intrebat pe Domnul, sau nu ar fi raspuns, din cauza ca erau dati spre nimicire, sau poate nu ar fi fost semnalat aceasta aici.

          De fapt, pacatul grav al unei persoane si starea deficitara a colectivitatii sunt legate. Si Dumnezeu Se foloseste de pacatul unui om pentru a disciplina adunarea poporului Sau. Stie sa imbine in mod perfect judecata Sa impotriva unei persoane si guvernarea Sa in ce priveste colectivitatea.
          Aceasta solidaritate a poporului lui Dumnezeu se arata de asemenea - si cat de frumoasa este aceasta! - in expresiile pe care le folosesc slujitorii credinciosi in rugaciunile lor pline de umilinta. "Dumnezeul meu! Imi este rusune si nu indreznesc sa-mi ridic fata catre Tine, Dumnezeul meu; pentru ca nelegiuirile noastre s-au inmultit pana peste capetele noastre si vina noastra a crescut pana la ceruri" zice Ezra, identificandu-se cu poporul sau (9:6,7). La fel si Neemia : "Noi am pacatuit" (9:33). Si Daniel : "Noi am pacatuit si am facut nelegiuire si am facut ce este rau si ne-am razvratit, abatandu-ne de la poruncile Tale si de la judecatile Tale. Si n-am ascultat de slujitorii Tai, profetii..., a noastra este rusinea fetei" (9:5-7). Ezra, Neemia, Daniel, au inteles deplin legatura care ii unea cu poporul lui Dumnezeu, marturisind pacatele poporului ca fiind ale lor. Stim noi sa ne apropiem de Dumnezeu in acelasi duh?


          9          Invatatura din 2 Timotei 2


          Epistola a doua catre Timotei este ultima pe care apostolul Pavel a scris-o. Ea dateaza din perioada in care raul era destul de raspandit in Biserica, si cand multi l-au parasit pe apostol si invataturile sale (1:15). Nu doar ca se dedau la "dispute de cuvinte" si la "vorbirile desarte si lumesti" (2:14,16), ci oameni ca Imeneu si Filet s-au abatut de la adevar, zicand : "ca invierea a fost deja", rasturnand credinta unora (2:17,18). O redresare generala nu mai era posibila, lucrurile trebuiau sa mearga din rau in mai rau (3:13) si va veni un timp cand nu vor mai suporta invatatura sanatoasa (4;3) (*). Prima epistola catre Timotei inca infatisa casa lui Dumnezeu in ordine si arata cum trebuie sa se poarte in ea (3:15). A doua epistola o infatiseaza in imaginea unei case mari, in care se afla tot felul de vase (2:20).
          Pe acest fundal al tabloului, destul de sumbru, apar mai multe linii luminoase, pentru a ne incuraja. Iata una din ele : "Totusi temelia tare a lui Dumnezeu ramane" (2:19). Ce a stabilit Dumnezeu, ceea ce El a instituit o data, este la adpost de atingerile lui Satan, este neschimbator, asa cum este Dumnezeu Insusi. Credinta noastra se poate sprijini pe aceasta.

          (*) Nu este acesta timpul in care traim ? (n.t.).


                    9.1 Cele doua fete ale pecetei

          Aceasta temelie are o pecete, si pecetea, doua fete : una infatiseaza partea lui Dumnezeu, cealalta partea omului. In primul rand, "Domnul ii cunoaste pe cei care sunt ai Sai" (v.19). Certitudine atat de umilitoare si mangaietoare a credintei! Starea de confuzie din crestinatate poate sa devina asa pentru ca doar Dumnezeu stie care sunt cei care Ii apartin cu adevarat. El ii cunoaste si are grija de ei. Pastorul isi cunoaste propriile oi. Aceasta este partea lui Dumnezeu. Cealalta parte este cea a responsabilitatii omului, responsabilitate individuala, permanent scoasa in evidenta in aceasta epistola : "Oricine rosteste Numele Domnului sa se departeze de nedreptate" (v.19). Nedreptatea (sau faradelegea) este tot ceea ce nu este potrivit cu adevarul, tot ceea ce nu este in conformitate cu gandirea lui Dumnezeu, asa cum este revelata in Cuvantul Sau. Oricine "rosteste Numele Domnului", adica marturiseste ca recunoaste autoritatea Aceluia care este Domnul, trebuie sa se departeze de tot ceea ce, prin natura sau prin starea sa, este contrar vointei Domnului.
          In particular, atunci cand omul a stabilit structuri religioase dupa propriile sale ganduri, organizandu-le in felul sau si punand deoparte gandurile lui Dumnezeu, cel credincios nu are sa faca decat un singur lucru, sa se departeze. Aceasta implica in mod evident ca cel care asculta de Domnul nu poate lua parte la cina intr-o comunitate unde autoritatea Domnului si a Cuvantului nu sunt recunoscute, dar aceasta implica mult mai mult. Interdictia este exprimata in termeni generosi, astfel ca noi sa-i intelegem toata insemnatatea. Cum ar putea un credincios fidel sa se asocieze la anumite lucruri pe care Domnul le dezaproba?
          Cu toate acestea, avem nevoi sa fim pastrati in gandire sanatoasa si in umilinta. Sensul general al interdictiei "sa se departeze de nedreptate" nu trebuie sa ne faca sa uitam ca "toti gresim in multe feluri" (Iacov 3:2). Nu trebuie sa confundam o lipsa de intelegere cu o stare rea. Trebuie sa distingem intre o invatatura gresita si impotrivirea de a pune in practica o invatatura buna. Este nevoie sa manifestam blandete si rabdare, acest capitol chiar insista la acestea (v.24,25). Si am fi cu mult mai vinovati daca folosim acest pasaj pentru a justifica o atitidine de mandrie si de superioritate fata de oricine.


                    9.2 Vase de onoare

          Apoi, apostolul infatiseaza crestinatatea prin imaginea unei case mari care contine o multime de vase. "Dar intr-o casa mare nu sunt numai vase de aur si de argint, ci si de lemn si de lut; si unele sunt spre onoare si altele spre dezonoare" (v.20). Vasele de onoare sunt curatite pentru slujirea Stapanului; ele sunt spre onoarea Stapanului.
          Cum sa fii un astfel de vas? "Deci, daca cineva se va curati pe sine insusi de acestea va fi un vas spre onoare, sfintit, folositor Stapanului, pregatit pentru orice lucrare buna" (v.21). Termenul "curati" arata ca aici este vorba de intinare, si imaginea folosita face clar si simplu gandul apostolului : daca se pun vasele murdare in contact cu vasele curate, acestea din urma se murdaresc. Un vas nu poate fi spre onoare - spre onoarea lui Dumnezeu - decat daca se desparte de toate cele care sunt spre dezonoare - de cei care in starea si in purtarea lor Il dezonoreaza pe Dumnezeu. A fi asociat cu astfel de persoane, inseamna a fi solidari cu ele; de aceea este nevoie sa ne despartim.
          Versetul urmator arata ca aceasta curatire necesara de raul care este in jurul nostru trebuie sa mearga impreuna cu o despartire energica de raul care poate incolti in noi : "Dar fugi de poftele tineretii si urmareste dreptatea, credinta, dragostea, pacea, cu cei care-L cheama pe Domnul dintr-o inima curata" (v.22). Daca luam aceasta pozitie de despartire in teama de Domnul, El ne va face sa intalnim si alti credinciosi, care-I sunt de asemenea ascultatori, curatindu-se de tot ceea ce este spre dezonoare. Impreuna cu ei, vom putea sa urmarim dreptatea, credinta, dragostea si pacea. Si daca, dupa cum am remarcat, poate fi imposibil de a discerne cine apartine Domnului si cine nu, Scriptura ne spune ca este posibil sa-i recunoastem pe cei care-L cheama pe Domnul dintr-o inima curata, si sa umblam impreuna cu ei.


                    9.3 O intelegere la dispozitia cititorului ?

          Referitor la acest pasaj din 2 Timotei 2, autorii scriu :

                              Nu este nici cea mai mica indoiala ca un crestin ar putea sa-si permita sa ia cu usurinta contact cu invatatori falsi care ataca fundamentul crestinismului, (care zic, de exemplu, ca invierea a fost deja) ... Problemele nu apar decat atunci cand se face o aplicatie mult mai extinsa a acestui pasaj, crezand ca in el citesc ca trebuie sa se desparta eclesiastic sau ca trebuie sa se desparta nu doar de invataturile fundamentale false, dar, de asemenea, si de ceea ce unii numesc "rau eclesiastic". ITS p.10.

          Autorii limiteaza deci in mod ciudat intelegerea pasajului. Dupa ei, nu ar trebui despartire, curatire, decat atunci cand se afla in prezenta a ceea ce ei numesc "doctrine fundamentale false", sau "invatatori falsi care ataca fundamentele crestinismului".
          Nu este nicio indoiala ca invatatura gresita a lui Imeneu si Filet nu era in gandirea apostolului atunci cand da aceasta invatatura! Dar cu ce drept se limiteaza astfel intelegerea invataturii generale pe care Duhul Sfant ne-o da cu aceasta ocazie?
          Este necesar, pentru ca sa putem aplica un pasaj la imprejurarile noastre, ca acelea care ne sunt descrise sa fie exact ca ale noastre? A pretinde astfel ne vom lipsi de o multime de invataturi din Vechiul cat si din Noul Testament, S-ar putea zice, de exemplu, ca daca locul lui Lot nu era in Sodoma, aceasta era doar din cauza caracterului particular al pacatului din aceasta cetate. In alta ordine de lucruri, se poate spune ca starile de inima ale lui David, asa cum sunt infatisate in Ps.51, nu ne privesc pe noi, decat daca, ca si el, am comis un adulter si o crima. La fel, se poate refuza insusirea incurajarilor si indemnurilor pe care Dumnezeu le da lui Iosua in primul capitol din cartea sa, sub pretextul ca noi nu suntem in pozitia de conducator al poporului.
          Pe buna dreptate ne insusim cuvintele Domnului fata de Avraam, fata de David, fata de poporul Israel sau fata de altii, atasam credinta noastra la promisiunile care le-au fost facute, ne simtim vizati de indemnurile care le-au fost adresate.
          Ceea ce autorii invata aici tinde sa anuleze Cuvantul lui Dumnezeu. Daca este lasat la dispozitia omului sa decida ce este si ce nu este o doctrina fundamentala, unde este atunci autoritatea lui Dumnezeu? Oamenii pot sa-si organizeze bisericile dupa gandul lor, ignorand invatatura din Fapte si din epistole, si daca eu judec ca aceasta nu este fundamantal, atunci nu trebuie sa ma despart de aceasta! Ce aberatie!


          10          Invatatura din Hagai 2:11-14


          Autorii vorbesc despre explicatia lor anterioara referitor la acest pasaj - o atentionare impotriva colaborarii israelitilor si a samaritenilor la reconstructia templului (vezi Ezra 4:2) - demonstrand ca este falsa. Eu nu cunosc aceasta explicatie bizara, si nu vad nicio obiectie ca sa fie inlaturata. Dar aceasta nu trebuie sa ne faca sa lasam deoparte adevarata insemnatatea a acestui pasaj. Este remarcabil cum se interpreteaza dispozitiile materiale ale legii intr-un mod spiritual, asa cum avem s-o facem acum.
          Versetele 11 la 13 reamintesc un principiu al legii cu privire la intinare : un lucru necurat transmite necuratia sa la un lucru cu care acesta intra in contact; dar un lucru curat nu transmite curatia sa. Este o regula de caracter ceremoniala (sau exterioara). La versetul 14, profetul face o aplicatie morala (sau interioara) a acestui principiu : "Asa este poporul acesta,...si asa este orice lucrare a mainilor lor; si ceea ce ei aduc acolo este necurat!". Ei insisi erau necurati, moral, inlauntru lor. Deci, tot ceea ce ei faceau sau ceea ce aduceau Domnului era necurat.
          Principiul general infatisat aici, ca ceea ce este intinat intineaza ceea ce este curat, dar ca ceea ce este curat nu curateste ceea ce este intinat, este in acord perfect cu invatatura Noului Testament, dupa cum am vazut in 2 Timotei 2.


          11          Asociere si comuniune


          Brosura da impresia ca toate problemele comuniunii apar din punctul de vedere referitor la intinare. Fara a minimaliza importanta acestei notiuni, care este pe primul plan in pasajele ca 1 Corinteni 5 si 2 Timotei 2, este important de a vedea mai bine caracterul si insemnatatea unei asocieri. Atunci cand luam in consideratie sa ne asociem cu credinciosi care nu sunt pe drumul pe care ni-l traseaza Cuvantul, nu este suficient sa ne pune intrebarea : aceasta ne intineaza, da sau nu? Trebuie de asemenea sa ne intrebam daca aceasta asociere este in acord cu marturia pentru Dumnezeu, cu care avem a face. Sau dimpotriva, tinde sa confunde binele si raul? Legitimeaza ea (asocierea) vreun lucru pe care Dumnezeu il dezaproba?
          Aceste intrebari trebuie sa fie puse cu seriozitate in orice relatie de legatura sau asociere, si aceasta cu atat mai mult cu cat crestinatatea este intr-o mare dezordine.
          Intrebarile au o importanta cu totul deosebita in ceea ce priveste legatura de comuniune care se exprima prin participarea la masa Domnului. Frangerea painii este o marturie care se da cu privire la unitatea trupului lui Hristos. "Pentru ca noi, cei multi, suntem o singura paine, un singur trup, pentru ca toti luam parte dintr-o singura paine" (1 Cor.10). Ori, aceasta marturie nu este compatibila cu apartenenta la una din diviziunile - grupari, denominatiuni - din crestinatate, apartenenta care intareste diviziunea. Trebuie sa ne gandim la aceasta  atunci cand ne propunem primirea ocazionala la masa Domnului.
          Fratii, la inceput, au primit adesea credinciosi care, fara sa o rupa cu locul de unde proveneau, au venit in curatie de inima pentru a descoperi ce inseamna o strangere in jurul Domnului dupa invatatura Scripturii, si care doreau sa franga painea. Dar ei nu i-au acceptat, pentru ca venind asa, acesti credinciosi voiau sa ia cina unde considerau ca este bine; o data cu fratii, altadata intr-o denominatiune. A accepta aceasta libertate de miscare insemna a fi de acord si a contribui la diviziunile crestinatatii.
          A practica primirea ocazionala fara discernamantul spiritual necesar, si mai ales, a o face cu scopul de a arata ca nu este sectarism si ca se accepta diferentele, aceasta este o lepadare sau o tagaduire a pozitiei de despartire la care Domnul ne-a chemat si un mod de a refuza dispretul atasat de aceasta.
          Cei care au pe inima sa se adune in simplitate in jurul Domnului Isus nu pot pretinde ca ei sunt Biserica sau Adunarea. Ei nu pot fi decat o manifestare, o expresie, o strangere slaba care doreste sa-i manifeste caracterele (Adunarii). Ei trebuie sa realizeze profund si cu durere ca Biserica in intregime, din care fac parte alaturi de toti credinciosii adevarati. a falimentat in misiunea sa de a manifesta gloria lui Dumnezeu pe pamant. Dar credinta se ataseaza de Acela care nu se schimba si ale Carui resurse sunt permanente (Hagai 2:4,5).
          Fie ca Dumnezeu sa ne dea sa avem, ca efesenilor si colosenilor, o adevarata "dragoste... pentru toti sfintii" (Efes.1:15 ; Col.1:4). J.N.Darby a scris : "Noi nu putem realiza binecuvantarile care ne apartin daca nu cuprindem pe toti sfintii in afectiunile noastre crestine (Efes.3:18). A nu merge impreuna cu ei pe calea care nu este dupa Cuvant nu inseamna nicidecum ca nu ii iubim; este exact contrariul" (Scrisori, Vol. II, p.386). "Prin aceasta cunoastem ca-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, cand Il iubim pe Dumnezeu si tinem poruncile Lui" (1 Ioan 5:2).


          12          Opinii cu privire la Scriptura


          Vreau sa atrag atentia asupra atitudinii fata de Scriptura care pune in evidenta citatele urmatoare.

                         Am dat altadata o explicatie mult mai larga referitor la "vasele de dezonoare". Dar de fapt aceasta nu are nimic de-a face cu explicatia directa a acestor versete. Aceasta este opinia celui care studiaza 2 Timotei 2, si care in final va stabili ce sa intelega prin "vase de dezonoare" - si nu pasajul in sine. ITS p. 10.

                       Am dat altadata o explicatie mult mai extinsa cu privire la expresia "salutati" si "comuniune cu lucrarile lui rele" (2 Ioan 10), pe care nu o mai facem astazi. ITS p. 10.

                      Astfel, aceasta nu este explicatia stricta a acestor pasaje care creeaza probleme. Dar ceea ce creeaza probleme este modul in care credem ca putem extrage principii din aceste pasaje, principii care depasesc cu mult contextul acestor versete. ITS p. 10,11.

                   Exista mai multe explicatii posibile ale acestui verset. Noi preferam sa-l intelegem in sensul unei chemari ... (referitor la 1 Tim.5:22). ITS p. 14.


          Aceasta maniera de a trata Scriptura este socanta. Ea aminteste de cea a teologilor. Aceasta nu este deloc ce ne invata Cuvantul.
          Cu privire la acest subiect, apostolul Pavel are aceasta expresie remarcabila : "Cuvantul lui Dumnezeu, care si lucreaza in voi care credeti" (1 Tes.2:13). Sa cantarim bine aceasta. Cuvantul nu este un document pe care sa-l studiez prin inteligenta mea si pe care sa-l analizez cu logica mea, pentru a cauta sa inteleg ce vrea sa zica. El este "viu si lucrator" (Evrei 4:12).
          Nu eu trebuie sa lucrez asupra lui, ci el este cel care lucreaza in mine. El nu este obiectul pe care sa-l analizez si sa-l interpretez, ci eu sunt obiectul pe care el il formeaza. Este total diferit!
          Domnul a spus deja in parabola semanatorului. Cuvantul lui Dumnezeu este samanta, iar inima mea este terenul unde ea este semanata si produce propriile roade.
          Aceasta atitudine de teolog reiese clar dintr-o definitie exprimata de unul din autori, el insusi fiind doctor in teologie : "Teologia este un concept omenesc care vrea sa cerceteze logic si analitic continutul Scripturii pentru credinta" (W.J.O). Ce marturisire! Rationamentul uman (logic si analitic) se aseaza intre Scriptura si credinta si isi aroga misiunea de a stabili care este continutul Scripturii, pentru a oferi credintei ceea ce ea trebuie sa creada. Dar epistola catre Romani ne invata contrariul: "credinta este din auzire, iar auzirea, prin Cuvantul lui Dumnezeu" (10:17). Cuvantul lui Dumnezeu are propria sa putere, ea produce credinta. Ea lucreaza in cel credincios. Intre Cuvantul lui Dumnezeu si credinta nu este loc pentru teologie!
          Sa nu gandeasca cineva ca vreau sa condamn studiul Scripturii! Acest studiu este indispensabil. Dar el nu poate da roade decat daca inimile si constiintele nostre sunt treze. Daca doar inteligenta noastra este activa, atunci nu va fi niciun rod pentru Dumnezeu.
          Referitor la 2 Timotei 2, 2 Ioan 10, si la multe alte parti din Scriptura, este adevarat ca un pasaj contine de multe ori o invatatura care depaseste intelesul sau principal. Si ar fi bine, cred, pentru ca ne-am indreptat mereu atentia mai intai asupra intelesului  principal. Dar ceea ce mi se pare esential sa ne amintim, este ca intelesul profund, semnificatia spirituala a unui pasaj face parte din revelatia lui Dumnezeu ca si intelesul sau principal. Nu avem libertatea de a introduce acolo parerile si preferintele noastre. Calauzirea Duhului Sfant ne este esentiala pentru a intelege adevarata semnificatie a unui pasaj. Aceasta nu este o problema de analiza si de logica. "Pentru ca cine dintre oameni stie lucrurile omului, decat duhul omului, care este in el? Astfel si lucrurile lui Dumnezeu, nimeni nu le cunoaste, decat Duhul lui Dumnezeu" (1 Cor.2:11).


          13          Discernamant spiritual


          Moise a primit pe munte instructiunile divine cu privire la cortul (numit de asemenea cortul intalnirii) pe care trebuia sa-l construiasca, si care avea sa devina locuinta lui Dumnezeu in mijlocul poporului Sau. In timp ce Moise era pe munte, poporul Israel, vai! a facut vitelul de aur, atragand asupra lui judecata lui Dumnezeu (Ex.32). Vreau sa atrag atentia asupra unui aspect din purtarea lui Moise in aceasta imprejurare. El si-a ridicat un cort afara din tabara, si l-a numit cortul intalnirii (33:7), insasi numele pe care Dumnezeu avea sa-l dea cortului ce trebuia construit (29:4). Spre acest cort ieseau "toti cei care-L cautau pe Domnul". Ceea ce Moise a facut atunci nu ne este prezentat ca o executare formala a poruncilor lui Dumnezeu, ci ca rezultatul discernamantului spiritual al unui om care traieste aproape de Dumnezeu si care are gandul Sau. Stalpul de nor, simbolul prezentei divine, era la intrarea cortului; el manifesta aprobarea lui Dumnezeu fata de actiunea lui Moise.
          Scrierile Noului Testament, atat cat putem sti, dateaza din perioada in care toate strangerile credinciosilor inca purtau caracterul Adunarii lui Dumnezeu. Raul a patruns, invataturile false s-au dezvoltat, Domnul a dat atentionari solemne, dar realitatea arata ca lucrurile au ajuns deja la un punct in care comuniunea celor credinciosi nu mai poate fi posibila cu tot ceea ce inca poarta numele de Biserica.
          La trezirea din secolul 19, starea crestinatatii era evident cu mult mai grava. Si credinciosii nu aveau la dispozitia lor texte biblice care ar fi fost scrise cu privire la o situatie asemanatoare cu a lor. Dimpotriva, ei aveau principiile generale pe care intelepciunea lui Dumnezeu le-a inscris in Cuvant. Credinciosii au avut discernamantul spiritual necesar pentru a aplica aceste principii de o maniera potrivita gandirii lui Dumnezeu, si nu ne putem indoi ca Dumnezeu a pus pecetea aprobarii Sale peste pozitia de despartire pe care ei au luat-o "afara din tabara". In anii care au urmat, multe greutati - si chiar mai mult decat greutati - s-au abatut peste marturia pe care Dumnezeu a dat-o, dar harul Sau a ridicat inca conducatori credinciosi. Ceea ce stim despre ei, marturisesc scrierile lor.


          14          Concluzii


          Dar tu ramai in cele ce ai invatat si de care ai fost deplin incredintat, siind de la cine ai invatat (2 Tim.3:14).
          Sa ne oprim mai intai asupra intelesului principal al acestui pasaj. Timotei cunostea "Sfintele Scrieri" (Vechiul Testament) din copilaria sa, fiind invatat de o mama si o bunica evlavioasa. In plus, a beneficiat de invatatura  direct de la Pavel, care l-a considerat ca pe copilul sau in credinta. Acest pasaj incepe printr-un "Dar tu". In contrast cu oamenii despre care el vorbeste, care vor merge "din rau in mai rau, inseland si fiind inselati", apostolul il indeamna pe Timotei sa ramana in lucrurile pe care le-a invatat. Aceste lucruri nu erau nicidecum cunostinte intelectuale pe care memoria sa avea sa le inmagazineze; le-a primit prin credinta, era deplin convins. Dar era ceva mai mult. Avea sa-si aminteasca de la cine le-a invatat. Chiar persoanele care l-au invatat ofereau o greutate morala  acestor invataturi, si era un motiv in plus de a le ramane atasat.
          Si acum, care este semnificatia acestui pasaj pentru noi? Caci este atat de clar ca daca Dumnezeu l-a pus in Scriptura, aceasta nu a fost doar pentru a ne informa referitor la Timotei. Aceasta este pentru a face o aplicatie potrivita pentru noi insine. Bineinteles, dispozitia "ramai in cele ce ai invatat" nu poate fi adresata oricui. Aceasta nu o recomandam la cineva care a fost crescut in doctrine false.
          In ceea ce ne priveste, ce este de facut? Daca imi este permis sa raspund pentru altii, as zice ca cei care ne-au invatat au aratat modul remarcabil al credinciosiei lor fata de Domnul, supunerea lor fata de Cuvant, intelegerea lor referitor la gandul Domnului, discernamantul lor spiritual, despartirea lor de lume si acceptarea ocarii lui Hristos. Si acum, autorii acestei brosuri arunca in mod explicit discreditarea peste acesti conducatori. In esenta ei ne zic: Nu ramaneti in lucrurile pe care le-ati invatat, pentru ca ati fost invatati gresit! (desigur,cu privire la o parte din adevar).
          Traim intr-o vreme cand, in aceasta lume, totul este pus la indoiala. Daca este drept ca noi "sa luam aminte la caile noastra" (potrivit cu Hagai 1:5,7) pentru a ne umili de maniera slaba de a pune Cuvantul in practica, daca este drept de a asculta toata invatatura "cercetand zilnic Scripturile, pentru a vedea daca aceste lucruri sunt asa" (potrivit cu Fapte 17:11), nu este drept sa ne lasam contaminati de duhul acestui veac.

          Sa ramanem in cele ce am invatat, stiind de la cine le-am invatat. Ne lasam atrasi acum pe o alta cale?
          Fie ca Dumnezeu sa ne faca sa fim "deplin convinsi", prin lucrarea Cuvantului si a Duhului Sfant din noi, "de cele pe care le-am invatat"! 


          "Cel care are cuvantul Meu sa spuna cuvantul Meu cu credinciosie"! - Ieremia 23:28
          "Dar spre acesta Ma voi uita: spre cel smerit si zdrobit in duh si care tremura la cuvantul Meu". - Isaia 66:2 

                                                              ---------------------------
























         

                       
aze