temelia si adevarul

                                                                          Iosua 7

                                                                   - II -


          Henri Rossier

          Vom vedea pedeapsa poporului in versetele 5 si 6; trei mii de barbati din Israel au fugit dinaintea celor din Ai, si pentru treizeci si sase dintre cei care au cazut, inima poporului s-a facut moale ca apa. Sunt nimiciti; toata puterea, toata energia i-a parasit; teama a pus stapanire pe sufletele lor, curajul lor a fost unul omenesc. Acest popor atat de mandru de biruinta sa a cazut la nivelul amoritilor, a caror "inima s-a inmuiat" auzin vorbindu-se de trecerea Iordanului (5:1). Aceasta era o experienta trista, dar o experienta necesara. Ati uitat Ghilgalul; Satan va avea grija sa va invete, printre lacrimile infrangeri, depre doza de putere pe care inimile voastre naturale o contin, si ce incredere puteti sa aveti in carne. Ah! daca v-ati fi increzut in Dumnezeu, ati fi fost paziti de o astfel de infrangere! Este ceea ce ne arata, de o maniera remarcabila, experienta apostolului Pavel. El a fost rapit biruitor pana in al treilea cer, in paradis, si acolo a auzit cuvinte de nespus care nu-i este ingaduit omului sa le rosteasca. Dar, coborand pe pamant, i-a fost dat un tepus in carne, un inger al lui Satan ca sa-l palmuiasca. Carnea era in el; ea s-ar fi inaltat. Dumnezeu previne, si-l impiedica pe slujitorul Sau preaiubit sa se mandreasca. Pericolul era mare. Daca ar fi ascultat de carnea sa, cate lucruri magulitoare ar fi putut sa-i spuna in urma acestei descoperiri minunate, compromitand astfel nu doar pacea sa, cat si apostolatul sau si chiar alergarea sa. Dar Dumnezeu are grija  de slujitorul Sau si ii da corectia necesara astfel ca sirul biruintelor sale nu este intrerupt. Pavel invata prin tepus, referitor la carne, chiar cea mai buna, ca nu este buna de nimic. Acest tepus este Ghilgalul lui Pavel. Dumnezeu ii zice: Nu are importanta slabiciunea ta, tepusul tau in carne: ramai la Ghilgal, aceasta este exact ceea ce ai nevoie; astfel puterea va fi a Mea, in intregime, si ea va castiga biruinta; si in ce te priveste, harul Meu iti este de ajuns. Pozitie de suferinta si umilinta pentru Pavel, dar pozitie de binecuvantari minunate! El era dependent de Dumnezeu, in comuniune cu Domnul; ingerul lui Satan nu era decat mijlocul de al mentine la Ghigal; nu cel de al aduce inapoi printr-o infrangere.

          Si Iosua, omul lui Dumnezeu? Vai! si-a sfasiat hainele si s-a aruncat cu fata la pamant inaintea chivotului Domnului (v.6). Unde era el (chivotul) in timpul bataliei de la Ai, acest chivot inaintea caruia au cazut zidurile Ierihonului? Inima evlavioasa a lui Iosua ii recunostea valoarea; dar nu stia ce sa faca; el nu stie de lucrul dat nimicirii si isi exprima regretul, nu pentru ceea ce el a facut, nici pentru ceea ce poporul a facut, ci, vai! regret pentru ceea ce Dumnezeu Insusi a facut, atunci cand le-a spus sa treaca Iordanul! "De ne-am fi multumit si am fi ramas dincolo de Iordan!" zice el. Cat de bine arata aceste cuvinte ceea ce este inima omului! Acest loc binecuvantat este singurul de care Iosua ar fi vrut sa fuga.

          Tonul cererii sale descopera slabiciune. Ceea ce ii ocupa gandurile, era mai intai de toate Israel, numele lui Israel; apoi canaanitii, lumea. "Israel a intors spatele inaintea vrajmasilor sai". "Canaanitii si toti locuitorii tarii vor auzi"; "ne vor inconjura si ne vor sterge numele de pe pamant". La urma, cu totul la sfarsit: "Si ce vei face cu marele Tau Nume?" (v.8,9). Exemplul pe care ni-l ofera istoria lui Moise este cu totul diferit (Ex.32:11-13). Acest slujitor credincios a fost pe munte cu Dumnezeu. Aceasta pozitie a facut ca Dumnezeu sa-i descopere raul care se petrecuse in tabara; pacatul poporului nu a ramas ascuns de ochii lui Moise; el l-a cunoscut inainte de a cobori de pe munte. S-a gandit el la rusinea lui Israel? Nu; el se ocupa de Numele Domnului, ceea ce era potrivit acestui Nume. Recunoaste drepturile sfinteniei lui Dumnezeu care a fost necinstit. In ce priveste pe natiuni, nu se ingrijoreaza decat de aceasta: Dumnezeu va fi glorificat fata de egipteni, prin infrangerea poporului Sau? Referitor la Israel, el face apel la harul lui Dumnezeu, singurul lucru care poate glorifica Numele Domnului in prezenta lui Israel vinovat. Moise mijloceste pentru popor, caci el nu are nevoie, ca Iosua, de a regasi pentru el insusi comuniunea pierduta; el a ascultat. Iosua, dimpotriva, era exact in pozitia in care nu trebuia sa fie. "Ridica-te", i-a zis Domnul, "Pentru ce stai culcat astfel pe fata ta?" (v.10). A se smeri de neputinta sa nu era suficient. Era timpul sa actioneze. Gasim contrariul in Judecatori 20, unde Israel ar fi trebuit sa se smereasca mai intai, si apoi sa actioneze. Jalnica carne! Ce dezordine introduce ea in lucrurile lui Dumnezeu! Fiind totdeauna straina de gandurile Sale, chiar si atunci cand nu este in vrajmasie directa cu El! Putem sa spunem impreuna cu apostolul: "Nu ne putem increde in carne" (Filip.3:3). Iosua trebuia sa actioneze; era nevoie ca cel rau sa fie indepartat din mijlocul lor.

          Copiii lui Israel au uitat de prezenta Domnului care era singurul ce putea sa-i lumineze, descoperindu-le pacatul din mijlocul lor; Iosua, el insusi, a fost prins intr-o anumita masura in cursa lui Satan, si infasurat in slabiciunea poporului. Daca ar fi realizat in mod personal pozitia pe care a luat-o in cap.5, atunci cand "si-a scos sandaua din picior", ar fi inteles ca era necesar ca poporul sa fie sfant, astfel ca Dumnezeu care este Sfant sa poata umbla impreuna cu el. Dar Iosua a cazut cu fata la pamant, aproape reprosandu-I lui Dumnezeu pentru harul Sau: "Pentru ce ai trecut poporul acesta peste Iordan?", uitand sa vorbeasca despre sfintenia Sa. El nu era, cel putin pentru moment, in asentimentul gandurilor lui Dumnezeu. Dumnezeu il face sa simta. Niciunul din gandurile sale nu erau la locul lui. Atunci cand lucrul dat nimicirii patrunde in marturia lui Dumnezeu, ceea ce trebuie facut este sa ne sfintim si sa indepartam raul din mijlocul nostru. Nu este vorba aici de putere, ci de sfintenie si de ascultare. Dumnezeu i-a zis lui Iosua: "Ridica-te, sfinteste poporul". A se sfinti, aceasta insemna a se desparti de orice rau pentru Dumnezeu. Este imposibil ca Dumnezeu sa umble impreuna cu noi fara sfintenie.

          Scumpi cititori, acesta este unul din adevarurile cele mai importante pentru timpul prezent. Ceea ce trebuie sa ne caracterizeze acum, este, ca si pentru Filadelfia, comuniunea cu "Cel Sfant si Cel Adevarat". Observati ca nu vorbesc aici decat de un caz simplu de indepartare, si nu de o situatie de disciplina complicata prin neputinta adunarii de a judeca raul. Dar, imi veti zice, neglijati umilirea? Nu; adevarata umilire intr-un caz de indepartare este insotita de actiune. Era necesar ca Israel, fie ca popor, fie in mod individual, sa fie examinat prin ochiul patrunzator al Domnului Insusi (v.14-15), constiinta lor fiind astfel trezita, eul fiind judecat, fiecare isi lua locul sau in prezenta judecatii. La fel a fost si la indepartarea raului din Corint. "Intristarea potrivit lui Dumnezeu" a lucrat in corinteni "pocainta spre mantuire, de care nu-ti pare rau". Umilirea a fost produsa de intristare, dar chiar aceasta intristare a produs o lucrare si o ravna pentru curatirea raului din adunarea lui Dumnezeu, astfel ca adevarata umilire si actiunea au mers impreuna. "Pentru ca, iata, tocmai aceasta, intristarea voastra potrivit lui Dumnezeu, ce sarguinta a lucrat in voi! Si ce dezvinovatire, si ce indignare, si ce teama, si ce dor, si ce ravna, si ce razbunare!" (2 Cor.7:10-11).

          Sa revenim la sfintenie. La cap. 5, Iosua ne prezinta sfintenia individuala, la cap. 7, este vorba de sfintenia colectiva. Era necesar ca poporul sa indeparteze lucrul dat nimicirii care a intrat in mijlocul adunarii, astfel ca Israel sa nu fie necurat, si sa aiba el insusi caracterul lucrului dat nimicirii. Este greu de gasit printre scumpi copii ai lui Dumnezeu inteligenta acestor doua fete ale sfinteniei practice. In cea mai mare parte din timp, crestinii o cauta pe prima, sfintenia individuala, dar nu acorda nicio importanta celei de-a doua. Am luat de multe ori un exemplu pentru a arata ca sfintenia individuala nu este complet intelesa, daca nu se realizeaza sfintenia colectiva: Fiul meu are un caracter impecabil. Toti vorbesc despre el si calitatile lui. Este apreciat in oras; din toate partile mi se se zice: "Ce fiu bun aveti!". Ori acest fiu, care totusi nu se imbata, merge in fiecare zi la cabaret, unde isi petrece seriile, in tovarasia betivilor, in loc sa ramana in casa tatalui sau, pentru a sta la masa familiei. Pot sa-l numesc eu un fiu bun?

          In 2 Cor. 6:16 la 7:1, gasim o stransa legatura intre aceste doua fete ale sfinteniei. Dumnezeu incepe prin sfintenia colectiva. "Pentru ca voi sunteti un templu al Dumnezeului celui viu" (v.16). "Templul lui Dumnezeu este sfant", este spus in 1 Cor. 3:17; aceasta este sfintenia ca pozitie. Ce intelegere este intre el si idoli? "De aceea: Iesiti din mijlocul lor si fiti despartiti" (v.17); aceasta este sfintenia practica colectiva. Apoi adauga (7:1): "Avand deci aceste promisiuni, preaiubitilor, sa ne curatim pe noi insine de orice intinare a carni si a duhului, desavarsind sfintenia in teama de Dumnezeu". Aceasta este sfintenia individuala, nedespartita de sfintenia colectiva si de promisiunile care ii sunt facute.

          Dar sfintenia colectiva nu este inteleasa printre copiii lui Dumnezeu, care ar vrea, vai! sa treaca prin lume fara sa le pese de ceilalti crestini. Solidaritatea poporului lui Dumnezeu le este un lucru necunoscut. Deseori se aude zicandu-se: "Oh! pe mine nu ma intereseaza de altii; eu sunt singur cu Dumnezeul meu; i-au cina pentru mine", etc. Ah! nu asa ne vede Dumnezeu. Spun inca o data: El ne vede pe toti impreuna ca alcatuind un singut trup, unit prin Duhul Sfant cu Fiul Sau glorificat. Pacatul, suferinta unui madular, este pacatul, suferinta intregului trup. Un cuvant in treacat despre aceste expresii care se gasesc destul de des in gura crestinilor: "Eu i-au cina pentru mine". Ce raspunde Scriptura? "Pentru ca noi, cei multi, suntem o singura paine, un singur trup, pentru ca toti luam parte dintr-o singura paine" (1 Cor. 10:17). Cine sunt "cei multi" impreuna cu care marturisiti a fi un singur trup? Pentru a scuza legatura voastra cu lumea la masa Domnului, luati, dupa cum spuneti, cina pentru voi singuri; si nu vedeti ca marturisiti a fi un singur trup impreuna cu ucigasii Domnului vostru, caci lumea este cea care L-a rastignit!

          Remarcati inca un aspect. Dumnezeu spune: "Sfintiti-va pentru maine" (v.13). Nu in momentul actiunii trebuiau sa se sfinteasca, ci suntem chemati sa o facem dinainte. De unde vine de multe ori neputinta noastra de a judeca raul, de a actiona pentru Dumnezeu? Din faptul ca nu ne-am sfintit in ziua precedenta. De ce inimile sunt atat de reci la ora de inchinare, si buzele inchise pentru lauda? Din faptul ca nu am ascultat de Cuvant: "Sfintiti-va pentru maine". La fel este si in 1 Cor. 5. Apostolul avea multa putere, dar corintenii nu. Ei trebuiau doar sa asculte, indepartand aluatul vechi pentru a fi o plamadeala noua; trebuiau sa indeparteze raul din mijlocul lor. - Acan a luat parte la ceea ce era sub blestemul divin; el trebuia pur si simplu indepartat, si a fost in valea Acor.

          Dar, lucru minunat, citim in Osea 2:15,, acest cuvant mangaietor si miscator despre Israel: "Ii voi da... si valea  Acor ca o usa a sperantei". Ori, preaiubitilor, asa este totdeauna. Binecuvantarea ne este data pe acelasi principiu al judecatii. In acest loc unde sufletul, datorita transformarii sale, gaseste o usa de speranta, acolo Il intalneste pe Hristos. Aceasta este in urma disciplinei, cand credinciosul gaseste locul de speranta si bucurie. Aceasta va fi acolo, in aceasta vale, unde judecata lui Dumnezeu a fost rostita impotriva lui, unde poporul Israel va gasi binecuvantarea lui Dumnezeu; acolo Iosua a gasit inaltarea sufletului sau, pentru a umbla de acum inainte impreuna cu Dumnezeu si de a conduce poporul spre biruinta.