Subiecte referitoare la Adunare
- IX -
Paul Fuzier
11 Cei care-L cheama pe Domnul dintr-o inima curata - 2 Tim. 2:19-22
11.1 Importanta pastrarii adevarului
Daca ar fi necesar sa revenim asupra invataturii din 2 Timotei 2:19 la 22, prezentate deja de atatea ori si care ar trebui sa fie binecunoscuta de noi toti, poate parea totusi surprinzator. Dar, de o maniera generala, invataturile Scripturii trebuie sa ne fie amintite permanent, inimile noastre fiind atat de uituce; de aceea, de exemplu, apostolul scria filipenilor: "va scriu aceleasi lucruri, mie nu-mi este greu, iar voua va este de folos" (Filip. 3:1 ; a se vedea de asemenea 2 Pet. 1:12 la 15). Daca astazi se pare ca este atata nevoie sa ni le amintim, in mod special cele din a doua epistola catre Timotei, aceasta se datoreaza faptului ca vrajmasul isi urmareste cu mai multa ravna eforturile pe care le-a afisat deja atunci cand unul din inaintasii nostri a fost calauzit sa scrie: "Pastrarea adevarului si sfinteniei este o conditie esentiala a marturiei pentru Domnul. Vrajmasul depune toate eforturile pentru a ne face sa trecem cu usurinta peste aceste lucruri atat de importante. Toti sunt de acord ca adevarul trebuie pastrat, dar dorinta de unitate printre crestini, lucrarea de evanghelizare, dragoste fata de toti, fac ca acesta sa fie privit ca un lucru secundar. Astazi, marele scop al vrajmasului este de a slabi umila marturie pe care Domnul a ridicat-o pana la apropiata Sa intoarcere. Dar vai! noi ii facem usoara lucrarea vrajmasului, prin starea noastra lumeasca, prin slabiciunea noastra spirituala, prin ingustime si lipsa de dragoste pentru mentinerea adevarului. Dupa ce a slabit marturia prin numeroase diviziuni, el doreste s-o ruineze chiar mai mult; de aceea doreste sa-i uneasca pe cei care i-a divizat, nu pe terenul adevarului, ceea ce cu siguranta ar fi de dorit, ci tagaduind sau atenuand erorile care au cauzat aceste diviziuni, erori cu care nu pot umbla cei care doresc sa fie credinciosi fata de Domnul, pazind Cuvantul Sau si netagaduind Numele Sau. Pentru a-i aduna pe crestini in afara terenului adevarului, vrajmasul insinueaza ca trebuie sa ne intoarcem inapoi si sa vedem daca erorile erau de asa natura incat a fost justificata despartirea. Din nefericire in multe cazuri, aceasta despartire n-ar fi fost necesara daca ar fi fost mai multa ingaduinta si mai putina vointa proprie. Dar suntem noi mai spirituali decat cei care au fost atunci in timpul rupturii si care aveau o judecata mai clara decat a noastra, deoarece ei traiau mai mult decat noi in despartire de rau si de lume? Dimpotriva, in virtutea slabiciunii noastre, noi ne lasam influentati de circumstante; cu mainile tremurande noi detinem adevarul care ne-a fost invatat de cei dinaintea noastra, si care au fost inzestrati de-o maniera cu totul speciala pentru a pune in lumina adevarurile fundamentale ale Adunarii, necunoscute timp de secole.Dar daca noi nu mai avem calitatea de a judeca din nou lucrurile spirituale care ne-au fost facute cunoscut sub privirea Domnului, ne revine totusi responsabilitatea de a actiona dupa principiile scripturistice in imprejurarile in care ne aflam astazi" ( ME 1923, pag 320, 327, 328).
Dumnezeu doreste sa ne dea constienta deplina cu privire la pericolele care ameninta marturia, dar chiar ne face sa ramanem tari si ne transmite energia necesara pentru "credinta care a fost data sfintilor odata pentru totdeauna" (Iuda 3). Aceasta energie sfanta trebuie sa se manifeste nu doar in lupta pentru credinta, ci de asemenea in orice actiune pentru judecarea raului. Sa ne ferim sa urmam exemplul lui Eli, care a fost un preot necredincios, deoarece s-a multumit sa mustre, in timp ce era responsabil sa actioneze!
11.2 Nevoia de despartire de orice rau - 2 Timotei 2:19
In sanul crestinatatii, comparata cu o "casa mare", "oricine rosteste Numele Domnului", recunoscand autoritatea Sa ca si Cap al Adunarii si dorind a-I fi supus, este responsabil sa "se departeze de nedreptate". Pentru a micsora insemnatatea acestei cerinte, unii au vrut sa dea cuvantului "nedreptate" acelasi sens cu cel din pasajul din 1 Ioan 3:4 ("nelegiuire", n.t.), unde el semnifica "o umblare fara lege, fara frau" (anomia) (note din subsolul paginii in Biblia fr., versiunea Darby), si care caracterizeaza starea omului natural, neavand viata din Dumnezeu. Daca ar fi asa, "sa se departeze de nedreptate" nu ar implica altceva decat despartirea de cei necredinciosi. Dar, in versetul 19 din capitolul 2 din a doua epistola catre Timotei, cuvantul "nedreptate" (adikia) are sensul de injustitie (a se vedea opusul, "justitie", dreptate practica, despre care este vorba in v. 22). "A se departa de nedreptate", nu inseamna doar a se desparti de cei care nu au viata din Dumnezeu, ci chiar de cei care, in practica, nu umbla dupa adevarul lui Dumnezeu, atunci cand aceasta "nedreptate" (sau injustitie, sau greseala, rau sau eroare) este pastrata ca doctrina. Acest ultim punct este important: intr-adevar, doua fapte, desi identice in aparenta, sunt totusi diferite unul de altul daca primul este infaptuit datorita unei neintelegeri ocazionale a unei invataturi sanatoase, in timp ce al doilea rezulta dintr-o ascultare de o invatatura falsa. - Cel credincios trebuie sa se desparta si de invatatura falsa si de cel care o raspandeste, ca si de cei care accepta, de bunavoie sau in mod tacit, aceasta invatatura; astfel va arata caracterul unui "vas spre onoare", dupa cum sunt definite in 2 Tim. 2:20, 21. Inima sa trebuie sa fie "curata", dupa expresia folosita in versetul care urmeaza. In final, este indemnat sa "urmareasca dreptatea, credinta, dragostea, pacea". Dar, sa "urmareasca" cu cine? Impreuna cu toti cei care, in exterior, se numesc ai lui Hristos si poarta numele de crestin? Nu, ne spune Scriptura inspirata de Dumnezeu, ci doar "cu cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata". Ca cel credincios trebuie sa se desparta, deoarece nu poate umbla cu toti cei care fac parte din casa lui Dumnezeu ("casa mare", crestinatatea, n.t.) reiese de-o maniera evidenta din invatatura cuprinsa in versetele 19 la 22 din capitolul 2 al epistolei a doua catre Timotei.
11.3 Inima curata - 2 Tim. 2:22
Se pune imediat intrebarea: ce inseamna a avea "o inima curata"? Pentru a fi "curata", inima trebuie sa fie "curatita", si nu este alt mijloc pentru aceasta decat "ascultarea de adevar", si pentru mantuire si pentru umblare (1 Pet. 1:22). O inima este "curata" atunci cand are ca regula de viata adevarul lui Dumnezeu, indepartand orice gand, chiar si cele ma bune, pe care fiecare le poate avea. Adevarul ascultat face inima curata.
Prima responsabilitate a credinciosului care doreste sa fie credincios Domnului in umblarea sa eclesiastica este deci mai intai fata de sine insusi: inainte de a privi in jurul lui, el trebuie sa-si vada starea propriei sale inimi, sa priveasca in interiorul sau. Cat de usor ar deveni totul, in marturia colectiva, daca fiecare ar incepe prin aceasta, daca fiecare s-ar supune, cu simplitate de inima si fara rationamente, autoritatii Cuvantului lui Dumnezeu, lasandu-l sa lucreze mai intai in el, astfel ca el (Cuvantul, n.t.) sa-i guverneze inima si sa-i intocmeasca gandurile sale! Actiunea decurgand din gandire, credinciosul ar fi astfel condus sa asculte de adevar, nu doar in umblarea sa personala ci chiar pentru umblarea colectiva, avand "o inima curata", curatita "prin ascultarea de adevar".
11.4 Inimi alipite de Hristos si gata sa asculte
O "inima curata", este aceea care "se departeaza de nedreptate", si"cheama pe Domnul". 2 Tim. 2:22 leaga strans cele doua expresii: "dintr-o inima curata" - aceasta este despartire - si "cheama pe Domnul" - aceasta este alipire de Hristos. Hristos trebuie sa fie obiectul afectiunilor; daca este asa, inima, umpluta de El, asa cum Il prezinta Cuvantul, va fi cu adevarat o "inima curata", care nu va dori niciodata sa asocieze nedreptatea de un Nume care este atat de pretios pentru ea. Pentru o "inima curata", Numele Domnului este pretios, de asemenea autoritatea Sa este recunoscuta si ascultata. Cu alte cuvinte: ascultarea de adevar este usoara pentru inima alipita de Hristos. Deci, aceasta este de fapt alipirea de persoana Sa care trebuie sa fie punctul de plecare. Si aceasta este ceea ce caracterizeaza marturia filadelfiana: Cuvantul lui Hristos este pazit, Numele Celui Sfant si Adevarat nu este tagaduit pentru ca Hristos este pretios in inima credinciosului martor. Inima indreptata spre El, sufletul hranit de El, afectiunile legate de persoana Sa, atunci despartirea de orice nedreptate va fi realizata de-o maniera potrivita: pentru Domnul si ca rod al alipirii de persoana Sa. Acesta este un punct foarte important si trebuie sa fim atenti daca vrem sa evitam pericolul care duce la o despartire, mai ales exterioara, rece si uscata deoarece tine ca ascultare stricta de un principiu legalist. In timp ce, dimpotriva, va permite dezvoltarea si cresterea vietii celei noi primite prin credinta, daca ea decurge din alipirea de Hristos, de Hristosul Scripturilor, si de o viata de comuniune cu El. "Ascultarea de adevar" este realizata atunci in mod cu totul natural, caci naturii noi ii place sa asculte, aceasta este bucuria sa.
11.5 Ascultarea de adevar
Ascultarea de adevar se traduce, in practica, prin despartirea de rau, de raul doctrinar cat si de raul moral. Trebuie insistat asupra acestui aspect, deoarece multi credinciosi, evlaviosi in umblarea lor personala, raman totusi asociati la un anumit mediu crestin unde invataturile Cuvantului lui Dumnezeu sunt necunoscute asupra unor puncte esesntiale - desi poate le observa la altii - refuza sa admita ca nu se afla pe o cale de ascultare fata de adevar. Pe de alta parte, se intampla deseori ca, in loc sa fim de folos la astfel de credinciosi, aratandu-le ce este o strangere laolalta a copiilor lui Dumnezeu dupa Cuvant, in despartirea de rau, sunt indusi in eroare prin asocierea cu ei de o maniera mai mult sau mai putin apropiata: evlavia lor personala atrage, de asemenea ravna lor intr-o anumita slujire crestina, se scot in evidenta diferitele adevaruri pastrate in mediul in care ei se afla si se accepta o umblare impreuna cu ei, lasandu-le astfel impresia ca ei sunt pe drumul adevarat. Curand se va spune: nu exista diferente care sa ne desparta... Aceasta este in mod sigur o inselarea a sufletelor, constient sau, in cea mai mare parte, inconstient.
11.6 Cum ii putem deosebi pe cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata ?
Daca toti cei credinciosi ar face fata primei responsabilitati care le revin, atunci le va fi usor sa urmeze indemnul din 2 Timotei 2:22. Dar, din nefericire nu este asa. Se pune deci a doua intrebare: cum putem deosebi, ca sa "urmarim" impreuna cu ei, pe "cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata" ? Unii pretind ca este imposibil de a-i recunoaste in sanul crestinatatii. Dar, Cuvantul lui Dumnezeu ne adreseaza un indemn pe care sa nu-l putem pune in practica? Harul divin il va conduce si-l va lumina pe cel care se teme de Dumnezeu si traieste in comuniune cu gandurile Sale, smerit si supus Cuvantului Sau; ii va da discernamant si intelepciune, aratandu-i pe cei cu care poate sa umble si sa se stranga. "Cine este omul care se teme de Domnul? El il va invata calea pe care s-o aleaga... Domnul Se destainuie celor care se tem de El, pentru a le face cunoscut legamantul Sau" (Ps. 25:12 si 14). Inteligenta spirituala este transmisa prin lucrarea Cuvantului si Duhului lui Dumnezeu care actioneaza in inima celui rascumparat si nicidecum prin altceva.
11.7 Inima curata este necesara pentru o adevarata afectiune frateasca
Atunci, si numai atunci, va fi cunoscuta si gustata dragostea frateasca, nu manifestarea unor sentimente care se numesc dragoste benevola si care sunt cu totul altceva decat dragostea dupa gandul lui Dumnezeu, ci o dragoste adevarata, o dragoste legata de adevarul lui Dumnezeu. Este ceea ce ne invata sfarsitul versetului 22 din 1 Petru 1, din care am citat deja prima parte: "Dupa ce v-ati curatit sufletele prin ascultarea de adevar, spre dragoste frateasca neprefacuta, iubiti-va cu caldura unii pe altii, din inima curata". Credinciosii nu se pot iubi "unii pe altii" prin abandonarea adevarului: Cuvantul ne invata, dimpotriva, sa-l pastram si sa-l ascultam.
11.8 Despartirea este inevitabila
Ascultarea de adevar nu poate sa ne conduca, sub pretextul unei dragoste fratesti largi, sa umblam cu toti si sa mergem in orice loc unde crestinii se strang. Ea (ascultarea) ne va conduce spre despartire. Invatatura din pasajele pe care le-am vazut deja arata in mod evident, pentru orice suflet nepartinitor si supus autoritatii Scripturii, faptul ca pozitia celor credinciosi trebuie sa fie in despartire. Nu in izolare, 2 Tim. 2:22 ne arata cu atata claritate. Asa este, in casa lui Dumnezeu, credinciosul trebuie sa se desparta, iar cu altii este indemnat sa "urmareasca dreptatea, credinta, dragostea, pacea". Fara indoiala, vrajmasul a reusit sa ridice, in sanul crestinatatii, multe diviziuni care sunt spre rusinea noastra, deoarece am fost de multe ori instrumentele sale pentru implinirea acestei lucrari de distrugere, dar, de asemenea, harul lui Dumnezeu a lucrat pentru pastrarea in despartire, in ascultare de Cuvantul Sau, pe cei care doresc, in ciuda slabiciunii de care ei se simt vinovati, sa "urmareasca dreptatea, credinta, dragostea, pacea, impreuna cu cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata". Fie ca acest har sa lucreze pentru a-i pastra credinciosi pana la sfarsit, despartiti in interior si in exterior!
Au ei pretentia, asa cum li se-atribuie in mod gratuit, de-a fi singurii copii ai lui Dumnezeu? Acuzatie respinsa de sute de ori, dar in mod constant reinnoita... Ei stiu destul de bine ca exista copii ai lui Dumnezeu in multe denominatii crestine, vrem sa speram ca in toate. Acelasi pasaj citat, din capitolul 2 din a doua epistola catre Timotei, ne spune ca "Domnul cunoaste pe cei care sunt ai Lui". Toti cei "care sunt ai Lui", fara ca sa fie vorba de un nivel de cunostinta sau chiar de credinciosie in umblarea practica, au locul lor pregatit in casa Tatalui. Toti credinciosii, nascuti din nou, vor fi adunati pentru eternitate. Dar, din acest motiv se argumenteaza: deoarece vom fi toti impreuna in cer, de ce nu putem fi deci toti impreuna pe pamant? - Fara indoiala, ar fi frumos sa vedem pe copiii lui Dumnezeu cu totii adunati, alcatuind unul singur, anticipand aici jos ceea ce va fi realizat acolo sus! Nu ar fi asa daca fiecare din ei ar avea "o inima curata"? Cerul va fi locul curatiei desavarsite, totul va fi acolo lumina, dupa cum, de asemenea, totul va fi dragoste; nicio intinare nu va patrunde acolo si nu poate patrunde, caci altfel nu ar mai fi cer. Astfel ca nu se poate cunoaste ceva despre cer pe pamant, in strangerile laolalta a copiilor lui Dumnezeu, decat in masura in care ei se pastreaza in sfintenie, adevar si dragoste.
Aceasta este tocmai marturia pe care trebuie s-o dea pe pamant copiii lui Dumnezeu. Toti cei care au inteles sunt responsabili inaintea lui Dumnezeu sa pastreze, cu toata rabdarea si harul Sau, o astfel de marturie despre Acela care este "Cel Sfant, Cel Adevarat" (Apoc. 3:7), "marturia Domnului nostru", o marturie de care nu trebuie sa ne fie rusine (2 Tim. 1:8). N-ar trebui poate sa-i fie rusine, din adancul inimii, aceluia care doreste sa fie considerat ca avand un duh larg si tolerant, gata sa mearga impreuna cu toti crestinii, ignorand invataturile din 2 Tim. 2:19-22 si 1 Pet. 1:22 ? Scriind aceasta, nu uitam ca Domnul singur cunoaste pe martorii Sai si marturia Sa. Privilegiul nostru, si in acelasi timp responsabilitatea noastra, este de a putea sa ne alaturam acelora pe care El ne face sa-i recunoastem ca-L "cheama dintr-o inima curata", si sa dam astfel marturie impreuna cu ei.
Adevarurile pe care le-am amintit sunt foarte usor de inteles. Ele pot provoca, dupa cum am vazut, anumite intrebari, la care doar Cuvantul raspunde; dar, uneori ele ridica de asemenea intrebari de un alt caracter, care vin dintr-o lipsa de simplitate si de supunere fata de Scriptura, aratand un duh inclinat spre rationamente: de fapt, intalnim mereu expresia "Oare asa a spus Dumnezeu?" din Gen. 3:1. Fara indoiala, intalnim aceasta chiar din timpul apostolului. Si este destul de remarcabil ca, in aceeasi fraza in care el prezinta mai intai indemnul de "fugi de poftele tineretii" si "urmareste dreptatea, credinta, dragostea, pacea, impreuna cu cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata", apoi el spune imediat: "Dar fereste-te de intrebarile nechibzuite si lipsite de invatatura, stiind ca nasc certuri" (2 Tim. 2:23). Fara indoiala, este vorba de orice intrebare susceptibila de a fi pusa cu privire la umblarea celui credincios in timpurile de ruina si declin; dar, poate in special, cele care sunt in legatura cu invatatura din versetele 19 la 22, deoarece indemnul din versetul 23 urmeaza imediat.
Din toate timpurile, au existat "impotrivitori" fata de adevarul lui Dumnezeu, si altii care i-au sprijinit. Nu era asa in zilele lui Ezra, atunci cand acest preot credincios a poruncit poporului sa se "desparta de popoarele tarii si de femeile straine"? (Ezra 10:10, 11 si 15). Cei despre care apostolul vorbeste aici nu ar putea sa fie adusi inapoi, si acesta este un principiu general, decat daca Dumnezeu le-ar da "pocainta, spre cunostinta adevarului", spre a se trezi "din cursa diavolului, in care au fost prinsi". Aceasta lucrare a harului lui Dumnezeu fata de ei, ii va conduce "sa faca voia Sa" - nu este aceasta o inima 'curatita" prin "ascultarea de adevar"? si nu propria lor voie (2 Tim. 2:25, 26). Versetul 25 ne arata ca "impotrivitorii" necunoscand adevarul, de fapt ei, se impotrivesc lui Dumnezeu Insusi; doar harul lui Dumnezeu ii poate conduce la pocainta. Versetul 26 face sa reiasa gravitatea situatiei lor: ei fiind prinsi in "cursa diavolului"; impotrivindu-se lui Dumnezeu ei devin instrumente in mainile vrajmasului!
Pentru a se impotrivi marturiei, pentru a incerca s-o ruineze, vrajmasul foloseste mii de viclenii, intinde curse in care riscam sa fim prinsi daca nu veghem, daca nu ramanem foarte aproape de Domnul, singura noastra resursa. Ei bine, una din cursele sale cele mai periculoase este de a scoate in evidenta dragostea lui Dumnezeu, de a cauta sa o inalte mai presus de orice, dar lasand in totalitate de-o parte adevarurile care sunt legate de faptul ca Dumnezeu este lumina. Atunci nu mai este nici dragoste dupa gandul lui Dumnezeu si nici adevarul lui Dumnezeu! Vrajmasul incearca sa-i convinga pe crestini, chiar pe credinciosi, ca Dumnezeu este atat de mult dragoste si ca El nu este intotdeauna lumina. In cer, sugereaza el, toti credinciosi vor fi adunati pentru a se bucura de dragostea lui Dumnezeu; deoarece aceasta va fi partea lor neincetata pentru eternitate, nu ar trebui ca aceasta, si numai aceasta, sa fie preocuparea lor aici pe pamant? In aparenta, lucrul acesta este excelent si de inteles ca inima este de foarte multe ori amagita. Cat de viclean este vrajmasul, cat de bine stie sa insele sufletele! El este "mincinos si tatal minciunii" si "nu este adevar in el" (Ioan 8:44). Ceea ce el nu spune, am remarcat deja, este ca in cer, totul va fi dragoste dar de asemenea si lumina; totul va straluci de gloria divina in dragoste si lumina. Cei rascumparati se vor bucura de dragoste, in desavarsire, deoarece vor fi intr-o lumina perfecta, in locul sfinteniei desavarsite. Deja aici pe pamant, putem gusta dragostea lui Dumnezeu doar in masura in care ramanem in lumina.
Acesta este, vom aminti inca odata, obiectul marturiei la care este chemata sa-l dea in aceasta lume "Adunarea Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului" (1 Tim. 3:15): ea trebuie sa-L faca cunoscut pe Dumnezeu ca lumina si dragoste (1 Ioan 1:5 ; 4:8), Dumnezeul care S-a revelat deplin in Persoana si lucrarea Fiului Sau. "Si cu adevarat, mare este taina evlaviei: Dumnezeu S-a aratat in carne, a fost indreptatit in Duh, a fost vazut de ingeri, a fost predicat intre natiuni, a fost crezut in lume, a fost primit sus in glorie" (1 Tim. 3:16).
O viata de evlavie, de credinciosie in marturia pe care suntem responsabili sa o pastram in "timpurile grele" in "zilele din urma", ne va oferi aprobarea lui Dumnezeu, bucuria comuniunii Sale. Dar, de asemenea, ne va aduce suferinta: "Si, in adevar, toti care doresc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi persecutati" (2 Tim. 3:1, 12). Altadata, aceste persecutii au facut ca multi credinciosi sa sufere ca martiri; astazi, cel putin in tarile noastre, aceste suferinte sunt mai degraba morale si ele trebuie sa fie suportate mai ales, oricat de surprinzator ar parea, din partea celor care se gasesc in casa lui Dumnezeu. In versetul precedent, apostolul, vorbind de "persecutiile si suferintele sale", mentioneaza numai pe cele indurate din partea iudeilor, poporul pamantesc al lui Dumnezeu, popor din care si el facea parte; el nu inceteaza sa-si aminteasca de acestea pentru a arata ca, in timpuri de ruina, credinciosul va avea de suferit din partea celor care, in exterior alcatuiesc poporul lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu in sanul careia se gasesc de asemenea "cei care vor sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus". - Este nevoie sa precizam ca aici este vorba de suferinte pe care avem sa le induram daca suntem credinciosi (sau, "daca umblam in credinciosie", n.t.); sunt cu totul diferite de cele pe care trebuie sa le suferim din cauza necredinciosiei noastre. In primul caz, putem cunoaste ceva din ocara lui Hristos; in al doilea, aruncam o ocara asupra Numelui si a marturiei Sale.
Slabiciunea noastra spirituala, merge pe de alta parte deseori, impreuna cu o mare activitate in domeniul lucrurilor materiale, interesul pe care il manifestam pentru tot ceea ce este nou si care creste in general datorita interesului scazut pe care il manifestam fata de Cuvant, o lipsa de dependenta fata de Dumnezeu, care ne conduce la a ne ghida prin propriile noastre ganduri si sentimente, toate acestea ne conduc sa dorim si sa cautam altceva decat ceea ce ne ofera Dumnezeu, si aceasta explica multele asocieri - in casatorie, in slujire sau de alta natura - mai mult sau mai putin inguste si sub motivatiile cele mai diverse, excelente in aparenta, cu cei despre care Cuvantul ne porunceste sa ne despartim. Si slabiciunea noastra spirituala este atat de mare incat nu doar ca nu avem, de multe ori, taria necesara pentru a judeca raul, dar chiar, in functie de imprejurari, nu mai avem nici macar discernamantul!
In alte timpuri, cand legaturile rele l-a facut pe poporul lui Dumnezeu sa-si abandoneze pozitia de despartire la care era chemat, un Ezra se smerea, marturisea pacatul poporului si apoi se ridica pentru a actiona, indemnand pe toti barbatii lui Iuda si Beniamin sa "faca o marturisire Domnului" mai intai, sa "faca placerea Lui" apoi, si in final sa se desparta in intregime de "popoarele tarii si de femeile straine" (Ezra 10:11 - a se citi cap. 9 si 10). - Dumnezeu doreste sa trezeasca, si astazi, acelasi duh de smerenie si de marturisire, aceeasi energie pentru a actiona! Sa speram ca El va trezi ravna acelora care, printr-un advarat har, a dorit sa le incredinteze marturia Sa, astfel ca ei sa fie in stare s-o pastreze intr-o despartire sfanta, potrivit cu invataturile din 2 Tim. 2:19-26 si 1 Pet. 1:22, nepierzand din vedere ca aceasta despartire nu trebuie sa fie numai in exterior, un fel de fariseism, ci inainte de toate in interior, pentru Domnul, de-o asa maniera incat sa ne indeplinim cu credinciosie slujba pentru care suntem indemnati: "Deci, daca cineva se va curati pe sine insusi de acestea (separandu-se de cei a caror imagine sunt vasele fara valoare), va fi un vas spre onoare, sfintit, folositor Stapanului, pregatit pentru orice lucrare buna".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu