Translate

luni, 10 iulie 2017




                                                     Mangaiere si incurajare
                                             (Mangaieri pentru credinciosul aflat in doliu)

                                                                          -IV -
 

     J. N. Darby


     Ce este moartea ?


     Pentru cel necredincios nu este nimic mai ingrozitor decat moartea. Ea este numita pe drept in Scriptura "imparatul spaimelor". Aceasta este sfarsitul judiciar al primului Adam. Aceasta nu este doar sfarsitul vietii naturale, desi si aceasta este adevarat; dar cu cat este vazuta mai mult in legatura cu natura morala a omului, cu atat devine mai ingrozitoare. Tot ceea ce are omul, caracterul lui, gandirea lui, intreaga lui fiinta activa este terminata si va pieri pentru totdeauna : "Suflarea lui iese... planurile lui pier" (Ps. 146:4). Prin moarte omul are parte de sfarsitul oricarei sperante, oricarui proiect, oricarui gand, oricarui plan; arcul este rupt. Existenta in care el se misca nu mai este. Scena zgomotoasa, in care a fost intreaga lui viata, nu-l mai recunoaste. El insusi s-a stins si dispare. Nimeni nu mai are de-a face cu el; natura lui a cedat, neavand taria sa se impotriveasca acestui tiran caruia ii apartine si care isi revendica acum drepturile sale ingrozitoare.
     Dar acesta este departe de a fi totul. Omul, in viata din aceasta lume, se scufunda in moarte. De ce ? Deoarece a intrat pacatul; cu pacatul, constiinta ; si chiar mai mult - cu pacatul, judecata lui Dumnezeu. Moartea este expresia si marturia ei, plata pacatului, groaza pentru constiinta, puterea lui Satan asupra omului (caci Satan are puterea mortii).
     Nu ne poate ajuta Dumnezeu in aceasta ? Din nefericire ! aceasta este propria Sa judecata asupra pacatului. Moartea pare sa fie decat o dovada ca pacatul nu trece neobservat ; groaza si flagelul constiintei sunt ca martori ai judecatii divine - ofiterul de justitie pentru criminal si dovada vinovatiei sale in prezenta judecatii viitoare. Cum sa nu fie ea ingrozitoare ? Aceasta este pecetea care este pusa peste caderea, ruina si condamnarea primului Adam. El nu poate sa stea ca un om viu inaintea lui Dumnezeu. Pe el scrie moarte, pacatos care nu se poate elibera. Vinovat si condamnat, judecata lui va veni.
     Dar a intervenit Hristos ; El a mers la moarte. Oh, adevar minunat ! Printul vietii a mers in moarte. Ce este deci moartea pentru cel credincios ? Observati efectul deplin al acestei minunate interventii a lui Dumnezeu. Am vazut ca moartea este sfarsitul omului, puterea lui Satan, judecata lui Dumnezeu, plata pacatului. Dar toate acestea sunt in legatura cu primul Adam, care este sub sentinta mortii si a judecatii datorira pacatului. Am vazut dublul caracter al mortii : ea este mai intai incetarea vietii, a puterii vitale ; apoi ea este o marturie a judecatii lui Dumnezeu si care duce la ea. Hristos a fost facut pacat pentru noi ; El a suferit moartea, si a trecut prin ea ca fiind puterea lui Satan si judecata lui Dumnezeu. Prin Hristos, moartea, in toate aspectele ei, a fost anulata impreuna cu motivatiile ei.
     Judecata lui Dumnezeu a fost purtata pe deplin de catre Hristos inainte ca sa vina ziua judecatii. Moartea, ca plata a pacatului, a fost nimicita. Ea si-a pierdut complet puterea ca motiv de groaza pentru sufletul credinciosului. Moartea fizica poate sa vina ; cu toate acestea, Hristos i-a distrus perfect puterea, astfel incat acest lucru nu este neaparat necesar : "Nu vom adormi toti, dar toti vom fi schimbati". "Nu dorim sa fim dezbracati, ci imbracati, pentru ca ceea ce este muritior sa fie inghitit de viata". Aceasta este puterea vietii in Hristos.
     Dar nu doar ca moartea dispare. "Moartea este a noastra", este scris, asa cum "toate lucrurile sunt ale noastre". Deoarece Mantuitorul a mers in moarte pentru mine, moartea si judecata au devenit mantuirea mea. Pacatul, a carui plata este moartea, a fost nimicit chiar prin moarte ; judecata a fost purtata de catre Hristos in moartea Sa, si aceasta nu mai este o groaza pentru sufletul meu. Ea este dovada cea mai sigura si binecuvantata a dragostei , caci Hristos a purtat aceasta judecata ; ea nu mai este deci un indiciu de manie (vezi 1 Tes. 1:10 "mania care vine" ; n.t.). Eu sunt eliberat de puterea legii, caci ea nu are putere asupra omului decat in timpul vietii lui ; dar in Hristos eu am murit deja fata de lege. Dumnezeu a raspuns pacatului prin moarte si judecata. Intr-un cuvant, Hristos, Cel care era fara pacat, a venit in asemanarea carnii pacatului si pentru pacat, intreaga mea stare ca fiind in primul Adam a fost judecata in asa fel incat toate consecintele pacatului au fost satisfacute in dreptate. Prin moartea omului vechi, puterea lui Satan, pacatul, judecata, chiar mortalitatea (care sunt in legatura cu omul pacatos) au trecut si s-au sfarsit pentru totdeauna. Eu traiesc acum in prezenta lui Dumnezeu in Cel care a inviat dupa ce a pus capat la tot ceea ce apartinea de starea mea precedenta. Dumnezeu l-a judecat pe omul cel vechi, impreuna cu toate roadele si consecintele pacatului in Cel care a luat totul asupra Lui, care a purtat chiar si consecintele naturale, care a trecut prin toata puterea mortii, ce se afla  in mana lui Satan. Moartea m-a eliberat pentru totdeauna de tot ceea ce apartinea omului vechi si de tot ceea ce el astepta.
     In primul rand, daca este vorba de acceptarea sufletului, condamnarea si judecata au trecut in intregime. Asteptarea grozava s-a incheiat, dar prin lucrarea Altuia, astfel ca sunt eliberat de orice frica dupa dreptatea lui Dumnezeu. Marea Rosie care a nimicit pe egipteni a format un zid, la dreapta si la stanga israelitilor, pe calea sigura pentru iesirea din Egipt ; mantuirea lui Dumnezeu era acolo. Egiptul si puterea lui de opresiune a fost lasat in spate. Asa si moartea a devenit eliberare si mantuire pentru noi.
     Si apoi, ce a devenit ea in realitate pentru noi ? In puterea invierii lui Hristos am fost adusi la viata. Cel care a trecut prin moarte sub judecata, fiind inviat, a devenit viata mea. Am sfarsit cu viata omului vechi ; o am pe cea a omului nou. Ma socotesc ca mort ; astfel nu se spune niciodata ca trebuie sa murim fata de pacat. Omul cel vechi nu moare si nu vrea sa moara ; omul cel nou nu are niciun pacat pentru care trebuie sa moara. Suntem socotiti ca fiind morti, si indemnati sa ne socotim ca morti. In Romani 6:11, este spus : "Tot asa si voi, socotiti-va pe voi insiva morti fata de pacat si vii fata de Dumnezeu, in Hristos Isus". In Coloseni 3:3, citim : "Voi ati murit si viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" ; apoi ne este zis sa omoram (lit. "mortificam", n.t.) madularele noastre care sunt pe pamant, in puterea acestei vieti noi si a Duhului Sfant care locuieste in noi. Deci am dreptul sa ma socotesc mort.
     Moartea este pentru mine un castig, daca am cu adevarat dorintele omului nou. Ce eliberare ! Ce putere ! Moartea pentru credinta este eliberare de omul cel vechi pacatos care ne-a impovarat, in care, pe baza responsabilitatii, eram pierdut si incapabil sa ma intalnesc cu Dumnezeu. Potrivit apostolului Pavel, "atunci cand eram in carne, pasiunile pacatelor care erau prin lege lucrau in madularele noastre spre a aduce rod pentru moarte" (Rom. 7:5). Dar mai departe (Rom. 8:9) el zice : "Dar voi nu sunteti in carne, ci in Duh, daca, in adevar, Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi". Carnea nu mai este pozitia noastra inaintea lui Dumnezeu ; am recunoscut ca, in carne, eram pierduti si nenorociti. Aceasta era starea primului Adam , si asa eram. Legea a adus moartea si judecata peste aceasta stare de lucruri ; ori, eu nu mai sunt sub aceasta stare.
     Asa ca este spus, cu privire la porunci : "Daca ati murit impreuna cu Hristos fata de cunostintele elementare ale lumii, pentru ce, ca si cum ati fi inca in viata in lume, va supuneti la randuieli ?" Pentru credinta, noi suntem morti, nu vii in lume. Astfel, tot ceea ce ne ajuta sa realizam prin incercare, suferinta si durere este un castig. Aceste exercitii ne fac sa realizam in sufletele noastre ca suntem morti. "In toate aceste lucruri este viata duhului meu" (Is. 38:16) ; el este degajat si eliberat de influenta apasatoare a omului vechi. Aceste dureri si sparturi in viata sunt, din punct de vedere moral, detaliile mortii. Dar moartea cui ? Cea a omului vechi.
     Prin urmare, daca moartea ne afecteaza, ce este moartea ? Ea este partea a ceea ce este muritor, a omului natural. Viata cea noua, viata de inviere poate sa moara ? Nu ; ea a trecut prin moarte in Hristos, si nu poate sa moara. Ea este a lui Hristos ; astfel, prin moarte crestinul lasa moartea in spatele lui. El a parasit ceea ce era muritor. Suntem absenti din trup si prezenti cu Domnul. Viata era altadata in legatura cu ceea ce este muritor ; dar ea nu mai este. Am parasit ce era muritor pentru a fi cu Hristos ; vom fi "imbracati" prin puterea lui Dumnezeu. Omul cel vechi, Dumnezeu fie binecuvantat, nu poate sa invieze. Dumnezeu va invia trupurile noastre muritoare datorita Duhului Sau care locuieste in noi. Viata lui Hristos va fi aratata in trupul nostru glorios. Vom fi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, pentru ca El sa fie Intaiul-nascut intre mai multi frati. Acesta este rodul vietii divine ; dar, pana atunci, moartea insasi va fi intotdeauna o eliberare pentru noi, pentru ca avand viata cea noua, inseamna sa fim debarasati de omul cel vechi care impiedica si bareaza calea noastra. Aceasta inseamna a fi cu Hristos. Ce dulce si intaritor este gandul acesta ! Cand vom intelege diferenta dintre omul cel vechi si omul cel nou, realitatea vietii celei noi pe care am primit-o in Hristos, atunci va fi cunoscuta moartea omului vechi, si vom simti ca acest lucru este un castig adevarat si real. Fara indoiala, momentul ales de Dumnezeu este cel mai bun. Caci numai El stie de ce avem nevoie ca disciplina si ca exercitiu pentru a ne forma sufletele noastre pentru El ; si poate ne va pastra pentru ca sa cunoastem puterea acestei vieti in Hristos, astfel ca ce este muritor sa fie inghitit de viata fara ca sa murim.
     Dar daca moartea este incetarea omului vechi, aceasta nu este decat incetarea pacatului, a piedicilor si a durerii. O vom sfarsi cu omul cel vechi, in care eram vinovati inaintea lui Dumnezeu, si aceasta prin dreptate, deoarece Hristos a murit pentru noi. O vom sfarsi, fiindca vom trai in puterea omului nou. Iata ce este moartea pentru cel credincios. A pleca "pentru a fi impreuna cu Hristos", aceasta este "cu mult mai bine". 
     Cine nu ar vrea sa "moara" pentru un asemenea "castig" ? 

     Rascumpararea ne da odihna si pace in prezenta lui Dumnezeu ; astfel suntem chemati sa umblam impreuna cu El. Aceasta nu este ingamfare ; este credinta. Ar fi ingamfare daca am crede ca putem fi mantuiti altfel.
     Caractrerul vietii noastre este o dependenta permanenta de puterea divina. Daca suntem "in necaz de orice fel, dar nu stramtorati" (2 Cor. 4), este pentru ca puterea lui Dumnezeu ne sprijina. Dar atunci trebuie sa ma socotesc mort fata de vechea mea stare, si pentru a trai o viata noua in Hristos. Purtand intotdeauna in trup moartea lui Hristos, pentru ca si viata lui Isus sa fie aratata in trupul nostru (2 Cor. 4:10).
     In cazul lui Pavel, nu-i era ingaduit mortii sa intrerupa puterea vietii divine, si astfel ea isi urma cursul fara piedica. Aceasta era o stare fericita, pe care si noi trebuie s-o cunoastem dupa masura noastra. Cand viata este activa ea se bazeaza pe obiectul ei ; caci caracterul vietii este cel al simplei dependente si al ascultarii pefecte. Ascultarea lui Hristos difera in intregime de gandurile noastre, care foarte adesea implica o vointa opusa fata de Dumnezeu, si, de asemenea, presupune deseori multe lucruri de la care trebuie sa ne abtinem, precum si multe drepturi la care trebuie sa cedam. Dar pentru Hristos, motivul era intotdeauna voia Tatalui, singurul motiv pentru tot ceea ce El a facut si pentru care a suferit. Astfel, motivul purtarii noastre, intrucat suntem cresturi noi, este voia lui Dumnezeu.
     Este un fapt important, ca Sfintele Scripturi nu ne spun niciodata sa murim fata de pacat, caci nu am putea s-o facem niciodata. Dar Scriptura imi spune ca sunt mort, mort impreuna cu Hristos, si aici se afla libertatea crestina. Incep cu moartea impreuna cu Hristos. Eu nu as putea sa mor fata de pacat, deoarece pacatul este caracterul intregii mele vieti fara Hristos.
     De acum inainte am o viata cu totul noua ; traiesc in Hristos. Fara indoiala, trebuie sa mortific (sa dau mortii, n.t.) carnea, dar numai in puterea acestei noi vieti o pot face, si caile lui Dumnezeu fata de noi, ne ajuta sa realizam aceasta. Dar cand Il privesc pe Hristos, Obiectul credintei, vad clar - dragoste, bucurie, rabdare si ascultare. Noi avem parte de aceasta viata, dupa cum Hristos a zis : "Pentru ca Eu traiesc, si voi veti trai". "Dumnezeu ne-a dat viata eterna si aceasta viata este in Fiul Sau". Astfel noi dobandim incredere in El, si apoi perfectiunea Lui care straluceste ca lumina ne arata toate inconsecventele noastre ; cu cat le vad mai mult in lumina perfectiunii lui Hristos, cu atat mai bine.
     In puterea acestei vieti noi suntem practic morti, si vedem locuinta noastra care este din cer (2 Cor. 5:2). Lucrul acesta ne face sa gemem ; dar pentru ce gemem ? Fiindca am vazut si gustat gloria Domnului Isus Hristos, si ca nu suntem inca acolo in mod personal. Gemetele nu sunt cauzate de disperare, ci de o dorinta arzatoare, "dorind fierbinte sa fim imbracati cu locuinta noastra cea din cer". Nu avem inca aceasta glorie, dar o dorim ; caci credinta se sprijina pe temelia participarii noastre la eliberarea care a fost realizata pentru noi. Astfel, nu exista niciun crestin, oricat de slab ar fi, care sa nu doreasca gloria care i-a fost predestinata. Este adevarat pentru fiecare credincios ca "Cel care ne-a facut chiar pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a si dat arvuna Duhului" ; dar sa nu gandim ca arvuna Duhului este arvuna dragostei lui Dumnezeu. Aceasta este arvuna mostenirii, a gloriei, dupa cum este spus : "dupa ce ati crezut ati fost pecetluiti cu Duhul Sfant al promisiunii, care este arvuna mostenirii noastre, pentru rascumpararea posesiunii dobandite, spre lauda gloriei Sale" (Efes. 1:13, 14). 
     Ce a facut Dumnezeu pentru a ne mantui, a facut perfect. El ne-a iubit perfect, si din aceasta cauza avem siguranta deplina in ziua judecatii.
     De asemenea, Hristos, in prezenta Caruia vom merge si inaintea scaunului de judecata la care ne vom prezenta, S-a dat pentru noi, dupa cum a zis apostolul Pavel : "Care m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine". El nu a dat numai viata Sa, sau cuvantul Sau, - a dat totul, afectiunile Sale, inima Lui, tot ceea ce El era. Orice gand si binecuvantare pe care le avem in El, El este cel care le-a dat. Caci, desi noi suntem subiectele rascumpararii, Cel care a lucrat-o Isi are interesul Sau etern in ea : "Va vedea munca sufletului Sau si va fi satisfacut".
     Nu era nicio ezitare sau teama la apostolul Pavel, atunci cand a zis : "Caci noi toti trebuie sa fim aratati inaintea scaunului de judecata a lui Hristos". Credinta realizeaza aceasta artare inaintea lui Dumnezeu ca ceva prezent si aceasta este foarte util pentru suflet. Aceasta face constiinta activa ; da, aceasta este ceva foarte necesar in umblarea noastra zilnica cu Dumnezeu si inaintea oamenilor. Constiinta lui Pavel era intotdeauna activa. El se straduia zi si noapte sa aiba o constiinta fara vina inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor. Constiinta lui era curatita, dar in acelasi timp activa si exersata ; si ea era aratata inaintea lui Dumnezeu.
     S-ar putea sa nu existe raul exterior, si totusi sa existe lucruri in fiecare din inimile noastre pe care le stim si le permitem, care nu-L reprezinta pe Hristos in noi. Dar trebuie ca sa fim aratati inaintea scaunului de judecata al lui Hristos. Totul este har, dar actiunea Sa actuala, este de a exersa constiinta. Avand mantuire in Hristos, vazuti ca fiind in El si socotiti drepti in El, prin urmare avand pacea constiintei si odihna inimii, vom putea sa ne judecam pe noi insine in lumina care arata totul. Fie ca Domnul sa ne elibereze de orice rezerva din sarmanele noastre inimi ! 
     Exista puterea vietii in Hristos care ne face in stare sa biruim asupra pacatului si a mortii si de a trai nu pentru noi insine, ci pentru Cel care ne-a iubit, care a murit pentru noi si care este asezat la dreapta lui Dumnezeu. Noi suntem deja inviati in El, si trebuie sa ne aratam impreuna cu El in glorie. Nu trebuie deci sa permitem la nimic altceva care ar lua locul lui Hristos in preocuparile noastre, nicio nebunie, nicio importanta de sine, nicio stare rea, nici chiar ingrijorarile vietii acesteia. Tot ceea ce L-ar intrista pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu ne-ar intuneca vedere si nu ar mai exista putere. Este spus despre Pastorul cel bun ca El restaureaza sufletul (Ps. 23) ; asa ca inimile noastre nu trebuie sa fie multumite umbland departe de Domnul, sau intr-o stare care nu ar suporta sa se arate in lumina.
      Cand viata este activa, ea reactioneaza asupra obiectului ei ; atat timp cat ne vom ocupa de un obiect din afara noastra suntem eliberati de noi insine. Acest lucru este valabil chiar si pentru lucrurile naturale.
     Este un gand infinit de pretios pentru noi, o mangaiere profunda, o bucurie de nedescris, de a putea sa-L privim pe Hristos si de a spune ca El este viata noastra. Moartea nu are putere asupra vietii lui Hristos. Puterea divina, care actioneaza in viata, inghite moartea si ne da o eliberare deplina de efctele pacatului. Aceeasi putere divina care L-a inviat pe Hristos dintre morti, lucreaza acum in noi si ne va invia prin Isus.              
       

marți, 4 iulie 2017

 


                                  
                                                    Mangaiere si incurajare
                                            (Mangaieri pentru credinciosul aflat in doliu)

                                                                               - III -


          C. H. Mackintosh


          3          Afara din trup


          S-ar parea ca Noul Testament nu face nicio mentiune referitor la starea duhului, din momentul in care el paraseste trupul pana la dimineata invierii. Cu toate acestea, la o privire mai atenta, suntem miscati de tot ceea ce este spus. Este adevarat ca numai patru pasaje se pot aplica in mod special la acest interval interesant; dar, oh! cate ganduri binecuvantate sunt cuprinse in aceste patru pasaje! Daca cititorul vrea sa le cerceteze mai bine impreuna cu mine, timp de cateva clipe, va constata ca acest subiect este prezentat, in aplicatia sa, la patru faze distincte ale vietii crestine; el va vedea duhul celui rascumparat trecand, de patru conditii distincte, in prezenta lui Hristos. Intr-un caz, il va vedea plecand simplu ca un pacatos mantuit prin har; in alt caz, va asista la iesirea sa ca martir; apoi, va auzi gemetele unui duh apasat, care doreste sa fie "afara din trup" si "acasa la Domnul"; in final, va remarca aspiratiile fierbinti ale unui lucrator de a fi in odihna, bucurandu-se totdeauna de prezenta Stapanului.
          Voi cita mai intai:

                         3.1   Luca 23:39-43

          "Si unul dintre raufacatorii rastigniti Il hulea, spunand: Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insusti si mantuieste-ne si pe noi. Dar celalalt, raspunzand, l-a mustrat, zicand: Nu te temi tu de Dumnezeu, tu care esti sub aceeasi sentinta? Si noi, in adevar, pe drept suntem aici, pentru ca primim ce ni se cuvine pentru ceea ce am facut, dar Acesta n-a facut nimic rau. Si I-a spus lui Isus: Aminteste-Ti de mine Doamne, cand vei veni in Imparatia Ta! Si Isus i-a spus: Adevarat iti spun, astazi vei fi cu Mine in paradis".
          Nu am de gand, acum, sa ma opresc mai mult, asupra acestui pasaj interesant pentru a expune in detaliu bogata sa invatatura evanghelica. Le voi puncta pe scurt, astfel ca cititorul sa poata avea clar inaintea lui marturia Sfintelor Scripturi. Vedem aici o persoana care a intrat in paradis prin simplu caracter de pacatos mantuit prin har. In aceeasi zi, dimineata, el era un raufacator condamnat; pe parcursul zilei, era un batjocoritor si hulitor; la sfarsitul zilei, el era un duh rascumparat in cer: "Astazi vei fi cu Mine in paradis". Indreptandu-se spre Hristos, ca pacatos condamnat pe drept, el a mers in cer, impreuna cu Hristos, ca un rascumparat prin sangele lui Isus. El nu a fost chemat sa poarte o cununa de martir; nu i-a fost ingaduit sa aiba o lunga alergare crestina. Pacatos mantuit prin har, i s-a dat totusi posibilitatea, prin har, sa dea marturie despre umanitatea fara pacat a Preaiubitului nostru Domn, chiar in momentul cand marii conducatori religiosi ai poporului L-au abandonat puterii seculare ca pe un raufacator.
          In plus, el a fost condus a-L recunoaste ca Domn si de a vorbi despre Imparatia Sa viitoare, atunci cand, din punct de vedere omenesc, nu era posibil de a discerne vreo urma de domnie sau de imparatie. A marturisi pe Hristos lepadat de lume, aceasta este o lucrare de cea mai mare importanta care raspandeste cel mai placut parfum. Talharul a murit recunoscandu-L pe Hristos, atunci cand o lume impotrivitoare L-a lepadat si cand ucenicii Sai ingroziti L-au parasit: "Doamne", zice el, "Aminteste-Ti de mine Doamne, cand vei veni in Imparatia Ta!". A fost dulce, acest cuvant, pentru inima Mantuitorului care murea, si cu mult mai dulce raspunsul care a patruns in inima talharului muribund: "Astazi vei fi cu Mine in paradis". El a depasit cu mult asteptarea talharului. Plin de har, Mantuitorul era gata sa faca infinit mai mult decat putea sa ceara sau sa gandeasca talharul. El dorea ca Isus sa-si aminteasca de el in timpul Imparatiei. Mantuitorul zice: Vei fi cu Mine astazi. De asemenea, atunci cand soldatii romani, pentru a scapa de obligatia lor brutala, vin ca sa zdrobeasca fluierele picioarelor acestui rascumparat muribund, el putea, cu o liniste profunda, sa-i vada venind si gandea: Ah! acesti oameni vin ca sa ma trimita direct in paradis.
          Cerul este mai aproape decat presupunem noi uneori. De acolo vin razele binecuvantate pe scena trista si mohorata pe care o traversam. A fi impreuna cu Isus, in tovarasia Aceluia "care m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine", ce siguranta! Nu este nevoie sa intrebam unde este cerul, cum este acest loc, sau ce vom face acolo. - "Cu Isus", acesta este raspunsul la fiecare din aceste intrebari si la multe altele asemanatoare. Acolo, afectiunile unei inimi de Tata vor fi probate in toata curatia lor si in toata puterea lor; acolo va straluci dragostea unui Mire in toata intensitatea sa; acolo se va gusta prospetimea, puterea, simpatia Aceluia care ne-a numit prietenii Sai. Acolo a mers talharul, de la cruce in paradis.
          Ne putem intreba pe buna dreptate: Ce-a trebuit sa fie aceasta, pentru el, cand s-a vazut acolo? Intr-adevar, talharul a lasat in urma lui acest trup sarman, pana in dimineata cand va invia in neputrezire, in glorie si in putere. Impreuna cu toti cei care au adormit in Isus, el asteapta acest fericit moment. Totusi, este adevarat ca Isus i-a zis: "Astazi vei fi cu Mine in paradis". Ce gand! De la crucea rusinoasa a unui raufacator, el a mers in paradisul lui Dumnezeu; dintr-o scena de dispret, de batjocura, de cruzime, a mers in prezenta lui Isus. Fericita soarta, pentru un talhar muribund, care nu depinde de niciunul din meritele sale, ci doar de jertfa pretioasa a lui Hristos care, "cu propriul Sau sange, a intrat odata pentru totdeauna in locurile sfinte"! Astfel l-a luat pe talhar la El.


                         3.2   Fapte 7:59, 60

          Voi cita acum, in cartea Faptele Apostolilor, al doilea pasaj care se refera la subiectul nostru (cap. 7:59, 60):
          "Si-l loveau cu pietre pe Stefan, care se ruga si spunea: Doamne Isuse, primeste duhul meu. Si, ingenunchind, a strigat cu glas tare: Doamne, nu le tinea in seama pacatul acesta. Si, spunand aceasta, a adormit".
          Acesta este cazul unui martir, primul din nobila ostire a celor care si-au dat viata pentru Numele lui Isus. Stefan nu era doar un pacatos mantuit prin har, dar, de asemenea, el a suferit pentru cauza lui Hristos, si a suferit pana la moarte. Din mijlocul pietrelor aruncate de prigonitorii sai, el a mers in prezenta Domnului sau, care El Insusi, cu putin timp mai inainte, a parasit acest pamant, fiind gata sa primeasca acum duhul slujitorului Sau martirizat. Ce schimbare, pentru Stefan! Ce contrast!              Nu ne ferim sa remarcam ca Stefan a fost favorizat de o priveliste izbitoare a scenei in care urma sa intre: "Dar el, fiind plin de Duh Sfant, privind tinta spre cer, a vazut gloria lui Dumnezeu si pe Isus stand in picioare la dreapta lui Dumnezeu; si a spus: Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu". Minunata perspectiva! Pentru Stefan, cerul nu a trebuit sa fie un loc strain. "Fiul Omului" era acolo; astfel, el a mers acolo unde avea sa se simta foarte bine. Talharul L-a vazut pe Isus pironit pe cruce alaturi de el; dar Stefan L-a vazut sus, in cer, inaintea lui. El nu L-a vazut murind, ci inviat si glorificat, incununat cu glorie si onoare, la dreapta Maretiei in locurile ceresti.
          Astfel deci, daca talharul putea sa se gandeasca la paradis ca fiind locuinta Celui care a fost pironit pe cruce, Stefan putea s-o vada ca locuinta Celui care a intrat inaintea lui in glorie. Era acelasi loc si acelasi Isus si pentru unul si pentru altul. Nu era pentru ei ceva vag sau indepartat, ci era fericita locuinta a lui Isus rastignit si glorificat.
          Raufacatorul muribund putea sa o priveasca dintr-un anumit punct de vedere, si martirul muribund putea sa o priveasca dintr-un alt punct de vedere; dar, pentru amandoi, era aceeasi locuinta atragatoare si binecuvantata. Martirul, ca si raufacatorul de asemenea, si-au lasat sarmanul lor trup in tarana pana in dimineata invierii, si amandoi asteptand in aceeasi masura acest moment binecuvantat; dar de atunci, duhul lor este cu Isus, impreuna cu Domnul, de aproape o mie noua sute de ani (*). Cat de fericite au fost pentru ei aceste nousprezece secole! Niciun nor, nicio umbra, nici cea mai mica intrerupere a comuniunii lor! Conditie de asteptare, dar conditie de odihna desavarsita! Nicio lupta, niciun pacat, nicio durere, nicio schimbare!

          (*) Lucrarea a fost scrisa in secolul nousprezece, n.t.

          Pentru ei, acestea sunt pentru totdeauna la trecut. Ei nu au nimic mai sigur decat avem noi; dar ei au totul de-o maniera mult mai fericita decat noi.
          Exista ceva deosebit de atragator, in gandul odihnei neintrerupte in care duhul se bucura in prezenta lui Isus, rastignit altadata, dar glorificat acum. Sfarsind-o cu o lume de pacat, de egoism si durere, - sfarsind a fi batuti de valuri neincetat si cu schimbarile unei naturi cazute, - sfarsind-o cu piedicile si vicleniile unui vrajmas subtil, pentru a fi pentru totdeauna in odihna la sanul lui Isus, - ce fericire profunda care nu poate fi exprimata! Oh! duhul doreste s-o guste!


                         3.3    2 Corinteni 5:4-8

          Acest gand ne conduce in mod normal la al treilea text, din a doua Epistola catre Corinteni (cap. 5:4-8): "Pentru ca, in adevar, noi care suntem in cort, gemem impovarati, pentru ca nu dorim sa fim dezbracati, ci imbracati, pentru ca ceea ce este muritor sa fie inghitit de viata. Si Cel care ne-a facut chiar pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a si data arvuna Duhului. Suntem increzatori deci intotdeauna si stim ca, fiind acasa [sau "prezenti"] in acest trup, suntem departe [sau "absenti"; lit. "departe de casa"] de Domnul (pentru ca umblam prin credinta, nu prin vedere). Suntem increzatori, spun, si ne place mai bine sa fim departe de casa, afara din trup, si sa fim acasa la Domnul [sau "sa fim absenti din trup si prezenti cu Domnul]."
          Avem acum situatia unui credincios care geme, fiind apasat, intr-un cort care se strica, si pe care doreste sa-l paraseasca; ei nu au ca perspectiva si speranta de a fi dezbracati (*) (fie ca nimeni sa nu presupuna aceasta !), ci asteptand clipa cand vor fi imbracati cu un trup glorificat, asemanator cu trupul lui Isus. Altfel spus, ei asteapta glorioasa aparitie a Fiului care vine din ceruri. Nu este cu mult mai minunat de a astepta ziua gloriei in sanul Preaiubitului nostru Domn, decat a o astepta in aceasta lume trista si sumbra? De aceea apostolul zice: "Ne place mai bine sa fim departe de casa, afara din trup, si sa fim acasa la Domnul"

          (*) Sensul cuvantului "dezbracati", de aici, este cel de "goi", adica starea omului in Adam, inainte de a fi imbracat de Dumnezeu (cu haina dreptatii in Hristos). Apostolul vorbeste aici la modul general, adica pe cei necredinciosi "ziua" ii va surprinde "dezbracati" sau "goi", fara haina dreptatii in Hristos. De aceea autorul doreste ca niciunul din cei credinciosi sa nu aiba ca perspectiva sau speranta aceasta "dezbracare", n.t.

          Clipa care, pentru necredincios, este moarte cu toata grozavia ei, pentru credincios este punerea deoparte in mod deplin a tot ceea ce a impiedicat comuniune cu Hristos; atunci el este debarasat de tot ceea ce este muritor. Cand soldatii romani au zdrobit fluierele picioarelor celor doi talhari, ei i-au trimis pe unul la Isus, si pe celalalt in locul unde nu mai este speranta! Este important deci, ca fiecare dintre noi are certitudinea ca, in situatia credinciosului, a fi "afara din trup", aceasta inseamana a fi "prezenti (sau acasa, n.t.) cu Domnul". Dar, pe de alta parte, ingrozitoare si teribila, dincolo de orice expresie, este conditia celui care, afara din trup, trebuie sa fie prezent cu diavolul si ingerii sai.


                         3.4    Filipeni 1:21-23

          Vom gasi ultimul nostru citat in Epistola catre Filipeni (cap. 1:21-23):
          "Caci pentru mine a trai este Hristos, si a muri, castig. Dar, daca a trai in trup, aceasta este pentru mine rod pentru lucrare, atunci nu stiu ce sa aleg. Dar, sunt strans din doua parti, avand dorinta sa plec si sa fiu impreuna cu Hristos, pentru ca este cu mult mai bine".
          Aici, un slujitor neobosit isi ridica privirile, din mijlocul campului sau de lucru, si exprima dorinta sa fierbinte de a merge in prezenta Stapanului sau. El are alternative: duhul sau doreste sa plece, dar arunca o privire de afectiune spre cei care aveau sa simta cu durere pierderea sa; gandind la ei, isi infraneaza dorinta sa. "Este mai necesar pentru voi", spune el filipenilor, de "a ramane in trup". "Si, fiind incredintat de aceasta, stiu ca voi ramane si voi fi cu voi toti, pentru inaintarea si bucuria credintei voastre". Ce devotament! El aspira sa fie cu Hristos; dar era necesar ca sa ramana cu ei, si el este gata sa ramana. In ceea ce il privea in mod personal, a pleca era "cu mult mai bine'; dar, in ceea ce ii privea pe ceilalti, a ramane era "mai necesar". Plin de duhul lui Hristos, el era gata sa se sacrifice pentru folosul lor.
          Acum, daca cititorul vrea sa grupeze aceste patru pasaje, el nu va avea inaintea sa doar gandul pe care il da Noul Testament referitor la cei care sunt plecati in credinta lui Hristos, dar va vedea de asemenea, ca Duhul Sfant prezinta subiectul intr-o maniera care poate face fata diferitelor conditii in care un crestin se poate afla. In Luca 23, vedem o persoana mantuita, luata imediat in paradis. In Fapte 7, vedem pe unul care i-a fost ingaduit sa sufere ca martir pentru Numele lui Isus. In 2 Corinteni 5, vedem un crestin care geme, care este apasat, care vrea sa paraseasca cortul sau pentru a fi prezent cu Domnul. In Filipeni 1, vedem un slujitor neobosit, inconjurat de snopurile sale pretioase, privind spre Stapanul sau si aspirand sa-si gaseasca locul sau la picioarele Sale.
          Acest mare subiect, atat de interesant, este destul de complet. Fie ca cititorul sa retina cu atentie ca nu exista nici cea mai mica idee ca sufletul s-ar afla intr-o stare de adormire in timp ce trupul este in mormant. Chiar si atunci cand nu am avea aceasta dovada perfecta a Scripturii referitor la acest subiect , aceasta idee bizara ar aduce cu ea insasi propria sa respingere; cine poate admite ceva atat de monstruos ca notiunea unui duh adormit? Ah! nu; Domnul Isus nu i-a zis talharului: Astazi vei adormi. Stefan nu a incredintat duhul sau adormirii, ci Domnului sau. Apostolul nu a zis: Ne place mai bine sa adormim, - nici: Avand dorinta de a adormi! (*)

          (*) Expresia "a dormi" sau " a adormi" folosita de mai multe ori in Scriptura (Ioan 21; 1 Tes. 4, etc.), se aplica trupului care are ca speranta trezirea, adica invierea. Ed.

          Dumnezeu fie binecuvantat! Cuvantul Sau ne invata foarte clar ca, daca este in acord cu sfanta Sa vointa ca noi sa parasim aceasta lume inainte de venirea Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos, locul nostru va fi impreuna cu El Insusi, sus, acolo unde pacatul si durerea nu poate exista, pentru a ne bucura de comuniunea neintrerupta cu Acela care ne-a iubit si ne-a spalat de pacatele noastre in sangele Sau, asteptand clipa cand "trambita va suna si mortii vor invia nesupusi putrezirii si noi vom fi schimbati".

            O, vino, vino, Isuse dulce - Nicolae Moldoveanu

            Poate fi ascultat in intregime aici: https://www.youtube.com/watch?v=HSZGJfoJHa8

luni, 3 iulie 2017




                                                Mangaiere si incurajare
                                          (Mangaieri pentru credinciosul aflat in doliu)
                                                                     - II -


          G. V. Wigram


          2          Ce se invata prin incercare (fragmente)


          Atunci cand credinciosul este constient de un Domn inviat si inaltat, cand are bucuria pe care o da Duhul lui Dumnezeu unui om ceresc care este un fiu al lui Dumnezeu, avand viata eterna, el isi indreapta inima si duhul sau asupra persoanei Domnului Isus Insusi, in fata unei boli sau atingerii de gheata a mortii.
          Cu toate acestea, iata-ne in prezenta unui sicriu in care este depus trupul unui sfant in varsta si devotat, care s-a bucurat de dragostea Domnului, care i-a iubit pe ai Sai, dar care nu mai este. El a plecat, pentru a fi cu Domnul Isus.
          Nu are Domnul dreptul de a fi impreuna cu ai Sai? Este impotriva gandurilor lui Dumnezeu daca il cheama pe acesta la El? Nu. Putem sa citam aici propriile Sale cuvinte; El a zis: "Daca M-ati fi iubit, v-ati fi bucurat ca Ma duc la Tatal; pentru ca Tatal este mai mare decat Mine". Aceste cuvinte sunt adevarate si in cazul nostru. Nu avem noi nicio dragoste pentru cei care au plecat? Ne bucuram noi sa-i stim fericiti, chiar daca aceasta ne costa anumite dificultati? Este doar propria noastra vointa, egoismul nostru, care uita de bucuria lui Dumnezeu, bucuria lui Hristos care vede sosind in prezenta Sa un suflet care ne-a parasit, si aceasta este ceea ce ne impiedica sa gandim la castigul lui.
          Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. El doreste ca inima sa-si gaseasca placerea in Hristos in mijlocul greutatilor acestei vieti. Vrea sa va ganditi la El, si la bucuria pe care o are impreuna cu cei adormiti in El. Vrea ca sa invatati a avea ganduri si sentimente in acord cu sfera in care Hristos este centrul.
          Ce as putea sa va spun despre fericirea celui care a plecat? Nu pot decat sa va pun o alta intrebare: Ce stiti despre fericirea de a fi impreuna cu Domnul? Daca "eul", daca egoismul a umplut inima vostra, atunci se va hrani cu ceea ce este in lume; daca sunteti plini de voi insiva, de ceea ce va place ca si de ceea ce nu va place, de castigurile ca si de pierderile voastre, nu veti profita deloc de gandul referitor la fericirea celor care sunt "absenti din trup" si "prezenti cu Domnul". Aceasta nu va satisface egoismul vostru. Ce stia talharul despre paradis? Probabil, nimic; dar el a gasit pe Unul care era diferit. Credinta lui L-a descoperit pe Domnul; ea si-a deschis inima spre sfintenie, spre incredere, incredere in Judecatorul sau, spre blandetea unui Mantuitor de care nu se va desparti niciodata: "Vei fi cu Mine". Cu El! Era suficient.
          Aceasta ne conduce la masura aprecierii si cunoasterii noastre a Domnului Isus Hristos. Cei care Il cunosc, vorbesc mult despre El, se bucura la gandul de a fi impreuna cu El, caci, pentru un sfant, nimic nu valoreaza mai mult ca prezenta Domnului.

                                                                     *          *          *


          Unul din marile consecinte ale durerii si doliului este ca arunca un voal peste lucrurile prezente pentru a ne pune inainte lucrurile eterne. Suntem uimiti sa vedem cat de straine ni se par acestea, caci a sti ceea ce noi avem prin credinta in Hristos si a practica zi de zi, sunt doua lucruri total diferite. Eu stiu ca, prin credinta in Hristos, sunt al Lui pentru eternitate; Tatal Sau este acum si Tatal meu; Duhul este un Mangaietor. Prin credinta, am cerul si eternitatea. Dar, din nefericire! fiind asa de binecuvantat stiindu-le, si a actiona in consecinta, sunt doua conditii foarte diferite, cu atat mai mult cand s-a invatat si folosit un limbaj teoretic.
          Atunci cand intervin durerea si doliul, lucrurile prezente dispar pentru un timp si fac loc lucrurilor eterne care devin semnificative in mintea noastra. Obiectul afectiunilor voastre a plecat in cer, pentru a fi cu Dumnezeu, cu Hristos. Aici jos, ramane un loc gol; apele racoritoare au secat; ati ramas singur, dar duhul vostru, prin har, se ridica sus la acela pe care il iubiti. Poate ca in acel moment va dati seama cat de putin Il cunoasteti pe Dumnezeul la care el a plecat, pe Mantuitorul caruia I S-a alaturat, de asemenea si starea in care el se afla acum, - cat de putin ati fost in legatura cu sursa de la care ati primit har impreuna cu incercarea.
          De cate ori in astfel de momente, am inteles ca nu am trait spre gloria lui Dumnezeu si ca "iata vin sa fac voia Ta" nu a fost principiul umblarii mele! Dumnezeu imi era atunci strain; L-am neglijat si, pratic, am trait fara El. Satan profita de lipsa de cunoastrere despre noi insine pentru a ne inspira ganduri gresite fata de Dumnezeu si poate chiar cuvinte impotriva Lui, daca nu recunoastem ceea ce suntem si nu socotim incercarile noastre ca rezultat al indepartarii de El.
          Este clar ca Dumnezeu este desavarsit in intelepciune, in dragoste, in putere, in bunatate; eu sunt acela, copilul Sau, care nefiind in lumina planurilor si a intelepciunii Sale, gandesc ca as putea actiona mai bine decat ar face-o El Insusi. Ceea ce El mi-a dat, este posibil ca sa-mi ia inapoi pentru a ma feri de anumite ispite, ca cea a lui Ezechia, si atunci imi dau seama ca eram mai mult preocupat cu darurile lui Dumnezeu decat de Dumnezeu Insusi. Am facut ca si Iov. Saracul Iov! Necunoasterea de sine l-a facut sa-l confunde pe Dumnezeu cu Satan si pe Satan cu Dumnezeu, si eu am cunoscut aceiasi lectie ca si el. Daca n-as fi vazut asprimea propriei mele inimii, as fi crezut ca Dumnezeu este aspru; daca as fi trait la o anumita departare de El, daca n-as fi marturist ca egoismul unei umanitati cazute m-a condus, eu, un sfant, as fi mers ca si cum un voal era intins intre Dumnezeu si mine, aici jos, aveam impresia ca cerul era de arama si ca Dumnezeu era cel care l-a facut asa. Nu ma odihneam pe bratele divine potrivit Duhului; aveam de marturisit aceasta sau de a-l lasa pe Satan sa-mi sugereze ca bratul lui Dumnezeu s-a ridicat impotriva mea. Existau doua alternative: sau eu L-am uitat pe Dumnezeu, ori Dumnezeu m-a uitat pe mine.
          Dar dragostea divina care ne-a dat totul in Hristos insista ca Hristos sa fie totul pentru noi. Dragostea Sa, ca si cea a Tatalui, nu va fi satisfacuta decat atunci cand va fi, doar ea, bucuria si partea inimilor noastre. Aceste lectii ne zdrobesc pentru a permite lui Dumnezeu si lui Hristos s-a patrunda in sufletele noastre.

                                                                    *          *          *


          Se poate intampla ca inima sa va fie adusa sa treaca prin tot felul de greutati, pentru ca sa intelegeti ceea ce are ea in Hristos, pentru ca sa stiti ceea ce inseamna sa fiti in legatura cu Acela care va iubeste. Il cunosteti ca pe Acela care Se ocupa de toate problemele voastre? Gandul ca El vegheaza asupra noastra ar trebui sa ne impiedice sa fim depasiti de greutatile care apar, si sa ne faca sa strigam: Hristosul care sta pe tronul lui Dumnezeu imi apartine, mie, o saraca si slaba creatura!
          Pavel a inteles ca dragostea lui Hristos era ceva personal; da, era o dragoste personala care-l facea pe Ioan sa-si plece capul pe pieptul lui Isus; era o dragostea personala care a facut-o pe acea femeie sa-I spele picioarele Domnului cu lacrimile ei, si exista inca pe acest pamant unii care inteleg puterea dragostei.
          Atunci cand vom vedea esecurile sfintilor, ca ale lui Petru si Pavel, ne gandim cum omul, in starea lui cea mai buna, este atat de jos; dar ce binecuvantare de nespus de a avea de-a face cu un Dumnezeu care nu greseste niciodata!
          Stiu ca atunci cand voi parasi acest pamant, Dumnezeu ma va lua la El, si din acest sarman trup El va face un trup de glorie asemanator Acelui Om inviat asezat la dreapta Sa.
          Orice s-ar intampla, avem bratele eterne peste noi.

                                                                     *          *          *


          Sfintii care ne-au parasit nu se bucura inca de o binecuvantare completa, desi ei au facut un pas inainte.
          Pozitia credinciosilor nu se schimba prin moarte: ei asteapta aici jos pe pamant, si ei asteapta inca, fiind prezenti impreuna cu Domnul glorios. In cazul lui Stefan, Il vedem pe Domnul primind imediat duhul slujitorului Sau; la fel este pentru toti preaiubitii adormiti in Isus. Aceasta este o mangaiere pentru inima care sufera golul care se face si care resimte ruptura pe care o lasa cei care au plecat. Este un lucru crud si umilitor pentru ca moartea pune capat tuturor aranjamentelor si destrama toate afectiunile naturale. Dar exista pe de alta parte intrega simpatie a lui Isus, atunci cand moartea se apropie de ei.
          Daca Il am pe Hristos, ce importanta are ca inima mea este zdrobita? El iubeste o inima zdrobita. El are grija de noi, mai mult decat are o mama pentru copilul ei; fiecare pulsatie a inimii noastre Ii este cunoscuta. Este frumos de a vedea cum El stie sa arate ca este desavarsit de capabil  de a da odihna si acea pace care intrece orice intelegere. Daca inima va este zdrobita, El o ingaduie ca sa va pregateasca mai bine pentru locul pe care vi l-a pregatit. Pentru cei care si-au gasit sprijin in dragostea lui Hristos, exista o odihna desavarsita, o pace divina pe care Satan nu o poate zdruncina. Va veti uimi incercand aceasta pace, si, in prezenta a ceea ce loveste sau nimiceste cele mai scumpe sperante ale voastre, veti fi stare sa ziceti: "Multumiri fie aduse lui Dumnezeu".
          Gandul ca Domnul vine este in acelasi timp o imensa mangaiere si o adevarata putere in viata practica; daca aceasta este permanent inaintea inimilor noastre, nu vom cadea, asa cum se intampla de multe ori, datorita oboseli si greutatilor de pe drum. Hristos poate veni in aceasta noapte; se poate intampla, de asemenea, ca sa trecem prin zile de suferinta si de persecutii inainte ca El sa vina; dar, stiind ca va veni sa ne ia si ca asteptandu-L, mana Sa ne va sprijini, ca sa putem suporta incercarile care ne sunt ingaduite in timpul cand suntem in trupul smereniei noastre. Daca pot conta pe dragostea lui Hristos neincetat, as fi in stare sa pot face fata oricaror greutati. Dragostea care-L face sa vina sa ne ia si care va fi aratata atunci, ne este cunoscuta deja de astazi.
          Un aspect stralucitor al dragostei Sale, este ca va veni El Insusi sa ne ia, pentru a ne duce in casa Tatalui Sau.   























aze