Translate

joi, 30 noiembrie 2017




          Istoria profetica a crestinatatii vazuta in cele sapte                 adunari din Asia in Apocalipsa 2 si 3
                                                - VII -


          Raymodn K. Campbell


          6          Mesajul catre Sardes - Apoc. 3:1-6 (continuare)


          6.6          Aminteste-ti - pastreaza - pocaieste-te

          "Aminteste-ti deci cum ai primit si ai auzit si pastreaza si pocaieste-te!" (3:3).

          Domnul recunoaste ca a avut loc o lucrare de har in perioada Reformei. Multe adevaruri au fost auzite si primite. Acum, lumina Biblie deschise s-a raspandit si intrega Europa a fost bulversata prin Reforma. Oamenii se inghesuiau in sali si ascultau timp de patru pana la cinci ore la rand discursuri bazate pe Biblie. Adevaruri despre deplina suficienta a Scripturii, indreptatirea prin credinta si libertatea de constiinta faceau parte din adevarurile auzite si primite.
           Dar acum, aceste adevaruri care au fost regasite si de care s-au bucurat s-au stins din memorie si din constiinte. Protestantismul traia acum prin faima lui dobandita in lupta castigata asupra sistemului papal al Romei, traia prin faima sa si uitand adevarurile pretioase care i-au fost revelate. Domnul indeaman deci Sardesul sa-si aminteasca cum a primit si auzit, sa pazeasca cu tarie adevarurile revelate prin Duhul lui Dumnezeu, si sa se pocaiasca de declinul sau si de caderea sa din starea de la inceput. Aceasta era calea de vindecare si de restaurare pe care Domnul o pune, in har, inaintea Sardesului. El voia sa-i conduca la pocainta amintindu-le cum au primit Cuvantul, facandu-i sa-si aminteasca de sinceritatea, de ardoarea, de ravna si de dragostea cu care au primit adevarul atunci cand lumina Bibliei deschise a stralucit peste ei, eliberandu-le sufletele de intunericul catolicismului. Un alt punct de observat aici este ca Domnul face responsabile persoanele in mod individual si adunarile, potrivit cu lumina pe care au primit-o. Sardes va fi judecata dupa lumina pe care a primit-o la Reforma si dupa privilegiul luminii raspandite de Biblia deschisa. Ce declin si ce apostazie se afla astazi in protestantism, unde in multe locuri Biblia nu mai este considerata ca fiind Cuvantul inspirat si infailibil al lui Dumnezeu, si doctrina indreptatirii prin credinta este considerata ca o relicva a unei epoci apuse! Ce judecata va cadea peste ei!
          Aplicand la noi insine astazi in mod individual cuvintele Domnului catre Sardes: cat de patrunsi ar trebui sa fim de indemnul de a ne aminti cum am primit ai auzit, si a tine cu tarie si a ne pocai! Cate slujiri pretioase am auzit in decursul timpului! Am apreciat noi pretul si valoarea adevarului pe care Dumnezeu ni l-a dat sa-l cunoastem si sa-l tinem cu tarie? Sau am preferat mai degraba lucrurile pamantesti si trecatoare decat descoperirea lui Hristos si a Cuvantului Sau? Multe lucruri din viata noastra arata ca nu am apreciat adevarul pe care l-am auzit si primit. In consecinta, indemnul la pocainta prin judecata de sine este cuvantul pe care Domnul ni-l adreseaza personal.


          6.7          Amenintarea judecatii

          "Deci, daca nu vei veghea, voi veni ca un hot si nicidecum nu vei sti in ce ceas voi veni asupra ta" (3:3b).
                                                                                                                                                                              Domnul sfatuieste adunarea sa vegheze; acum ei sunt amenintati cu judecata daca nu vegheaza si nu isi revin din caderea lor. El va veni asupra lor pe neasteptate ca un hot. Aceasta este foarte grav, caci Domnul va veni peste lume "ca un hot in noapte" (1 Tes. 5:2). Sardes este deci atentionata ca, daca nu vegheaza si nu se pocaieste, va fi tratata ca si lumea si judecata de venirea Lui peste ei ca un hot, o venire neasteptata si nedorita.
          Ce lucru trist atunci cand biserica marturisitoare, da, protestantismul cu faima sa mare, este redus, dupa estimarea si judecata lui Dumnezeu, la nivelul lumii. Biserica din perioada Sardesului era unita cu puterile politice si deci identificata cu lumea. Ea va avea parte de judecata lumii, atunci cand El va veni dintr-odata prin surprindere ca "un hot in noapte". Starea actuala a protestantismului nu este mai buna, ci este mai rea decat cea dupa Reforma, si atentionarea Domnului cu privire la judecata viitoare este de-o solemna aplicatie actuala.
          Ramasitei credincioase din Tiatira, Domnul i-a vorbit despre Sine ca "steaua de dimineata si i-a indemnat sa tina cu tarie pana cand El va veni (Apoc. 2:25,28). Cat este de frumos modul in care El Se prezinta pentru ei in legatura cu venirea Sa. Pentru adevaratii credinciosi care asteptau ca Domnul si Mirele lor sa vina, El va apare ca "steaua stralucitoare de dimineata" (22:16) si-i va rapi in gloria casei Tatalui Sau (Ioan 14:2-3). Dar, pentru lume si pentru biserica marturisitoare care nu-L cunoaste pe Hristos si nu asteapta nici nu doresc intoarcerea Lui, El va veni ca un hot cu o distrugere si judecata subita.
          Cuvintele Domnului catre Sardes, cu privire la venirea Sa peste ei ca un hot, arata ca ei nu asteptau venirea Lui. Acesta este cu siguranta adevarat pentru protestantismul actual in general si pentru lume. Ei nu asteptau si nici nu doreau ca Domnul sa revina, si venirea Lui va fi nedorita si neasteptata ca venirea unui hot.
          Dar cuvantul pentru adevaratul copil al lui Dumnezeu este: "Dar voi, fratilor, nu sunteti in intuneric, ca ziua sa va surprinda ca un hot. Pentru ca voi toti sunteti fii ai luminii si fii ai zilei" (1 Tes. 5:4-5a). Sa fim si noi asa cum ii indeamana Domnul pe ucenicii Sai in Luca 12:35-36: "Mijlocul sa va fie incins, si facliile aprinse; si voi fiti asemenea oamenilor care-l asteapta pe stapanul lor".


          6.8          Ramasita

          "Dar ai in Sardes cateva nume care nu si-au intinat vesmintele; si vor umbla cu Mine in haine albe, pentru ca sunt vrednici" (3:4).

          La fel ca in Tiatira unde o ramasita credincioasa a fost observata de Domnul, si la Sardes erau persoane credinciose pe care Domnul le-a deosebit de marea masa de marturisitori, si care Ii erau placuti. Ei nu si-au intinat hainele prin asocierea cu lumea asa cum restul bisericii din Sardes a facut-o, ci si-au pastrat curatia personala prin despartirea de lucrurile rele care erau in jurul lor. Sfintenia in umblare si purtare ii caracteriza in masura in care ei se pazeau, nu doar de orice lucru rau din jurul lor, ci si de contaminarea interioara din sfera bisericii marturisitoare a lui Dumnezeu. Erau deci separati, desi in numar mic si nepopulari aici jos, dar cunoscuti in mod personal de Domnul si vrednici sa umble cu Domnul in haine albe. Ei au invatat ceea ce Iacov a scris ca : "Religia curata si neintinata inaintea lui Dumnezeu Tatal este aceasta: ... a se pastra neintinat de lume" (Iac. 1:27).
          "Vor umbla cu Mine in haine albe, pentru ca sunt vrednici". Aceasta este promisiunea pretioasa a Domnului fata de acesti credinciosi din Sardes, si fata de toti cei care umbla in despartire de rau si se pastreza neintinati fata de lume, care-l are pe Satan ca dumnezeu si print, fie in sector comercial, politic sau religios. Aceasta promisiune arata cat de mult apreciaza El o astfel de credinciosie fata de Sine, si rasplatirea este o asociere si o identificare cea mai intima cu El Insusi. Ei si-au pastrat integritatea si curatia lor morala aici jos, si vor umbla impreuna cu El acolo sus, in haine albite in sangele Mielului. Rasplata lor deosebita in glorie este deci legata de separarea si curatia morala pe care au pastrat-o aici jos. O astfel de fidelitate fata de Domnul nu va fi uitata, ci rasplatita pentru totdeauna sus. Fie ca aceste cuvinte ale lui Hristos sa incurajeze pe credinciosii de astazi sa umble in despartide de tot ceea ce nu-I place Domnului si care nu vine de la El.
          Este de subliniat ca in mesajul catre Tiatira, Domnul S-a adresat ramasitei credincioase cu cuvintele: "cati nu aveti invatatura aceasta", etc., in timp ce la Sardes El zice: "Dar ai in Sardes cateva nume care nu si-au intinat vesmintele". Aceasta vrea sa arate ca existau mai multi credinciosi in ramasita evlavioasa in perioada Tiatira decat cei din perioada Sardes? Trebuie sa deducem din cuvintele "cati" spuse la Tiatira, si din cuvintele "cateva nume" la Sardes, ca erau, si ca poate fi si astazi, putine suflete evlavioase despartite de rau in protestantismul formal decat in sistemul roman din perioada Tiatira? Aceasta pare ca se subintelege. In orice caz, existau doar cativa in Sardes care erau placuti Domnului. Este surprinzator ca nu erau mai multi despartiti din mijlocul miscarii protestante, desi aceasta se revoltase impotriva stricaciunii din Tiatira.


          6.9          A cincea parabola

          Am remarcat o asemanare intre parabolele din Matei 13 cu ceea ce am gasit in aceste sapte adunari. Sardes este a cincea. Si a cincea parabola din Matei 13 zice: "Imparatia cerurilor este asemenea unei comori ascunse intr-un ogor, pe care un om, gasind-o, a ascuns-o; si, de bucuria ei, merge si vinde tot ce are si cumpara ogorul acela" (13:44). Aceasta parabola Il infatiseaza pe Domnul Isus parasind totul si cumparand lumea, ogorul, prin sangele Sau, pentru a putea sa aiba comoara ascunsa din interior, sfintii Sai in mod individual sau, dupa cum unii cred, Israel.
          Asemanarea acestei parabole cu Sardesul se pare a fi aceea a unei comori ascunse in ogor. In mijlocul masei mari care marturisesc protestantismul lipsit de viata, care umbla impreuna cu lumea, exista cateva nume ascunse in aceasta ramasita, care sunt credinciosi adevarati. Ei sunt ca o comoara ingropata in ogor, cunoscuti si apreciati de Domnul lor.



          6.10          4) Promisiunile invingatorilor


          "Invingatorul va fi imbracat in vesminte albe si nicidecum nu-i voi sterge numele din cartea vietii si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Sai" (3:5).

          O tripla rasplatire este aici promisiunea facuta invingatorului:

          1- Va fi imbracat in vesminte albe.
          2- Numele sau nu va fi sters din cartea vietii.
          3- Domnul va marturisi numele lui inaintea Tatalui Sau si a ingerilor Sai.

          Cei care isi aminteau cum au auzit si primit si pastrau si se pocaiau si ar fi dobandit conditia celor care nu si-au intinat hainele, - acestia vor fi aratati ca invingatori si adaugati ramasitei credincioase care va umbla impreuna cu Domnul in haine albe.
          Hainele albe pe care Domnul promite ca le va inbraca invingatorul, sunt recunoasterea publica de catre Domnul a caracterului curat in umblarea lor aici pe pamant. In Apoc. 19, sotia Mielului este vazuta imbracata in "in subtire stralucitor si curat", caci, dupa explicatia care urmeaza, "inul subtire sunt faptele drepte ale sfintilor" (19:8). Astfel, Domnul da asigurari ca orice fapta de credinciosie a invingatorului, care a condus la despartirea de ceea ce era rau aici pe pamant, va fi raspalata sa viitoare intr-o manifestare eterna in prezenta Sa.
          A doua promisiune facuta aici invingatorului este ca numele sau nu va fi sters din cartea vietii. Aceasta ridica intrebarea referitoare la ce este cartea vietii si daca este posibil ca numele sau (al invingatorului, n.t.) sa fie sters din ea. Un studiu atent va arata o deosebire intre cartea vietii mentionata aici si "cartea vietii Mielului" despre care se vorbeste in Apocalipsa 13:8 si 21:27. Acestea sunt doua carti sau doua registre diferite.
          Cartea vietii pare sa fie un registru general de marturisire, unde un nume poate fi inscris, dar dupa o examinare a dreptului de inscriere se poate dovedi fals si numele va trebui sters. Gandul de a fi sters din cartea lui Dumnezeu a fost exprimat deja din vechime. Moise, intr-un minunat moment de mijlocire pentru Israel care pacatuise, Ii spune lui Dumnezeu: "Si acum, daca le vei ierta pacatul...,iar daca nu, sterge-ma, Te rog, din cartea Ta pe care ai scris-o. Si Domnul i-a zis lui Moise: Pe cel care a pacatuit impotriva Mea, pe acela il voi sterge din cartea Mea" (Ex. 32:32-33). In Psalmul 69:28, David cere pentru vrajmasii Domnului: "sa fie stersi din cartea vietii si sa nu fie inscrisi cu cei drepti". Apoi, in Apoc. 22:19 este data atentionarea ca "daca scoate cineva din cuvintele cartii profetiei acesteia, Dumnezeu ii va scoate partea de la pomul vietii si din cetatea cea sfanta", etc.
          Toate aceste pasaje indica posibilitatea ca Domnul sa stearga numele cuiva din cartea vietii, care este o carte generala a celor care marturisesc ca au viata divina. Dumnezeu inscrie totdeauna oamenii dupa marturisirea lor, dar ii face responsabili de ceea ce marturisesc. Este o carte a vietii cea despre care vorbeste Domnul, si daca se dovedeste ca persoanele nu sunt caracterizate prin  viata divina, ci sunt moarte ca marea masa din Sardes, numele lor putand fi sterse ca neavand dreptul sa ramana inscrise in acest registru.
          Cartea vietii Mielului contine numele care au fost inscrise acolo inainte de intemeierea lumii, potrivit cu Apoc. 13:8 si 17:8: "al caror nume nu a fost scris de la intemeierea lumii in cartea vietii Mielului celui injunghiat". Aceasta este cartea gandurilor si planurilor lui Dumnezeu, care a cunoscut sfarsitul de la inceput si a scris acolo, inainte ca timpul responsabilitatii omului sa inceapa, numele tuturor celor care au fost alesi in Hristos inainte ca lumea sa fie intemeiata (Efes. 1:4). Acestia sunt adevaratii credinciosi nascuti din nou in Hristos, pe care El i-a chemat, indreptatit si glorificat (Rom. 8:30), si lucreaza in inimile lor prin Duhul Sfant, prin care ne-a pecetluit si ne-a insemnat ca fiind ai Sai pentru totdeauna. Cartea vietii Mielului este registrul realitatii si niciun nume nu este sters de acolo.
          Cartea vietii este registrul care cuprinde pe cei care marturisesc pe Hristos, in adevar sau fals. Cei care au numai o marturisire falsa si lipsita de viata, vor avea numele lor sterse din aceasta carte. Cei din Sardes care sunt invingatori deoarece au auzit indemnul la pocainta si in care exista realitatea vietii in Hristos, sunt asigurati ca numele lor nu vor fi sterse din cartea vietii lui Dumnezeu. Cat de mangaietoate si linistitoare este promisiunea invingatorului!
          Exista un alt gand inviorator in aceasta promisiune. Cei care doresc sa-I fie credinciosi lui Hristos si a-L asculta, sunt obligati sa stea departe de lucrurile rele si de coruptia religioasa. Ei se confrunta cu mania si impotrivirea conducatorilor religiosi si pot avea numele lor sterse din registrele bisericilor omenesti. Domnul asigura un astfel de invingator ca, daca omul poate sa steraga numele sau si sa-l excomunice ca pe un rau, El nu va sterge numele lui din cartea vietii Sale.
          A treia promisiune facuta invingatorului din Sardes este: "Voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Sai". Nu doar ca Domnul va pastra numele invingatorului in cartea vietii Sale, ci El promite sa marturiseasca numele sau inaintea Tatalui Sau si inaintea ingerilor Sai. Este ca un general care da raportul bataliei la cartierul general comandantului suprem, si mentioneaza, dand dovada de recunostinta, numele celor care s-au distins in indeplinirea datoriei. Aceste nume sunt citate pentru o mentiune de onoare si de rasplata. Cat este de incurajator pentru soldatul, care, sub focul marilor greutati a ramas la postul sau, de a avea numele sau citat inaintea superiorilor sai si inaintea comandantului suprem. Dar o astfel de masura de onoare si de distinctie pamanteasca este incomparabila in raport cu onoare de nedescris si cu favoarea de har care vor fi acordate invingatorului de catre Domnul, atunci cand El va marturisi numele sau inaintea Tatalui Sau si a ingerilor Sai datorita credinciosiei si ascultarii sale si cu recunostinta. Fie ca si noi sa apreciem ceea ce vine din partea Domnului ca aprobare, recunoastere si promisiuni de rasplatire si de onoare, si sa ne multumim cu o mica apreciere aici pe pamant, dar sa stam ca adevarati invingatori pentru Hristos.


          6.11          5) Indemn catre cel care aude

          "Cine are urechi sa auda ceea ce Duhul spune adunarilor" (3:6).

          Mesajul Domnului catre adunarea din Sardes se incheie prin indemnul personal catre cel care are urechi de auzit, pentru a auzi si a lua seama la ceea ce Duhul spune adunarilor. Acest indemn catre urechea personala este o manifestare a dorintei arzatoare a Domnului cu privire la sfintii Sai, si a dorintei aprinse ca atentionarile cuvintelor Sale, de repros si de indemnare sa ajunga la inimile lor si sa produca un raspuns deplin la dragostea Sa fidela. Domnul cauta mereu pe cei care au urechi deschise pentru a auzi si a cerceta ceea ce El are de spus. Altadata a chemat poporul la El, zicand: "Ascultati-Ma toti si intelegeti... daca are cineva urechi de auzit, sa auda" (Marcu 7:14-16). Toti au urechi care pot sa auda, dar cine are urechi pentru a auzi si a lua seama la ceea ce Domnul are de spus? Astazi inca, in zilele noastre de indiferenta laodiceeana, Domnul cheama pe cei care au urechi si o inima deschisa. In cuvintele Domnului catre Sardes, este mult de auzit, de luat seama si de a pune la inima pentru credinciosii de astazi.


          6.12          "Adunarilor"


          In punctul in care am ajuns, atragem atentia asupra cuvintelor: "ceea ce Duhul spune adunarilor". Aceasta fraza se gaseste in fiecare mesaj adresat celor sapte adunari in legatura cu indemnul de a auzi ceea ce Duhul are de spus. Observati ca ce este de auzit nu este ceea ce Dudul spune adunarii, in mod particular bisericii careia i se adreseaza, ci "adunarilor". Ceea ce Domnul avea de spus fiecarei adunari, trebuia luat in seama de urechea deschisa din toate adunarile. Ceea ce Duhul a spus fiecarei adunari in mod particular este desemnat ca adresandu-se "adunarilor", si era ca toti sa ia seama si sa puna la inima, nu doar adunarea locala careia ii era spus.
          Aceasta arata ca este o responsabilitate locala si colectiva in adunare si ca nu exista in Scriptura ceva care sa incuviinteze independenta adunarilor. Invatatura unora, ca fiecare adunare este o unitate independenta, responsabila doar inaintea Domnului pentru propriile sale decizii, si neavand nicio responsabilitate pentru deciziile unei alte adunari, este contrara Scripturii si nu este in armonie cu indemnul Domnului pentru fiecare din cele sapte adunari din Asia de a auzi ceea ce Duhul spune adunarilor. Responsabilitatea principala revine, bineinteles, fiecarei adunari locale, dar responsabilitatea pastrarii sfinteniei in casa Domnului, etc., nu se limiteaza la adunarea locala. Este, de asemenea, o responsabilitate colectiva, ca trup, adunarile ca madulare care alcatuiesc singurul trup al lui Hristos.



   

luni, 27 noiembrie 2017




           Istoria profetica a crestinatatii vazuta in cele sapte                adunari din Asia in Apocalipsa 2 si 3
                                                 - VI -


          Raymond K. Campbell


          6          Mesajul catre Sardes - Apoc. 3:1-6


          6.1          Introducere

          In mesajul catre Tiatira am vazut ca un mare rau a patruns in Biserica marturisitoare in cursul acestei perioade din istoria sa. Elemente din iudaism si din paganism au fost adaptate si un sistem  intemeiat pe invataturi rele s-a dezvoltat sub imaginea stricatei Izabela, care ratacea pe robii lui Dumnezeu in curvie spirituala si idolatrie. Am vazut ca aceasta isi are deplina sa implinire si dezvoltare in sistemul romano catolic care continua si astazi, fara nicio schimbare sau pocainta fata de raul care il caracterizeaza.
          In biserica din Sardes, este prezentarea profetica a cincei perioade din biserica marturisitoare sau crestinatatea. In aceasta adunare si in perioada de timp pe care ea o reprezinta profetic, nu gasim niciunul din marile rele de care Domnul a vorbit la Tiatira. Este evident ca, dupa mesajul din Sardes, ceva nou a inceput. Domnul zice: "Aminteste-ti deci cum ai primit si ai auzit si pastreaza si pocaieste-te!" (3:3a).


          6.2         Reforma

          Intre perioadele istorice ale crestinatatii, caracterizate prin situatiile din Tiatira si Sardes, a avut loc o lucrare puternica a Duhului lui Dumnezeu, cunoscuta sub numele de Reforma. Aceasta s-a dezvoltat pe o perioada de cateva sute de ani si a atins plinatatea si apogeul sau in prima parte a sec XVI. Aceasta este epoca in care a inceput miscarea protestanta. Este important de subliniat ca biserica din Sardes nu reprezinta profetic Reforma insasi, ci mai degraba starea si conditia in care a cazut apoi protestantismul, atunci cand puterea si impulsul acestei puternice miscari a Duhului lui Dumnezeu s-au estompat.
          Inainte de a examina mesajul Domnului catre Sardes, va fi util sa privim putin cateva din trasaturile lucrarii Duhului lui Dumnezeu in Reforma si instrumentele de care El S-a folosit. In studiul nostru precedent, am vorbit despre John Wycliffe, nascut in Anglia spre anul 1320, care a fost primul traducator al Bibliei in engleza. El a fost numit "Steaua de dimineata a Reformei". Jan Hus, nascut spre anul 1373 si Jeronim de Praga (1363-1416), ambii din Boemia, au continuat sa poarte flacara adevarului lui Wycliffe. Apoi au fost "fratii moravieni" care s-au remarcat prin zelul lor misionar si prin faptele lor. Ei au publicat spre anul 1470 o traducere a Bibliei in limba boema.
          Una dintre cele mai mari si mai pretioase realizari din epoca Reformei a fost traducerea Bibliei in limbile vremii de atunci, si multiplicarea si raspandirea Bibliei in mainile poporului. In timpul perioadei din Tiatira, Biblia era practic o carte pierduta. Ea era tradusa doar in latina, pe care foarte putini oameni o stiau, si numai cateva exemplare existau, datorita faptului ca trebuia sa fie copiate de mana, caci tehnica tipariri nu fusese inca inventata. Aceasta perioada este cunoscuta in istorie ca Evul intunecat. Raul prospera atunci, deoarece Biblia era o carte ascunsa si lumina sa nu era raspandita. Psalmistul zice: "Descoperirea (lit. "intrarea", "deschiderea") cuvintelor Tale lumineaza, dand pricepere celor simpli" (Ps. 119:130). Atunci cand Cuvantul lui Dumnezeu straluceste, el da lumina care alunga intunericul si raul. Cand el este ascuns, raul infloreste.
          Dumnezeu a facut ca sa fie regasit adevarul Sau, si a dat lumina Cuvantului Sau poporului. Pentru aceasta, era nevoie ca Scriptura sa fie tradusa din limbile de origine, ebraica si greaca, si de asemenea din latina, in limba obisnuita a oamenilor de rand, si era nevoie de mijloace care sa permita multiplicarea rapida a Bibliei traduse. Dumnezeu a ridicat anumiti oameni, care au putut traduce Scriptura, si Dumnezeu a lucrat astfel incat tehnica fabricarii hartiei sa fie descoperita in sec. XIII si XIV si ca tehnica tiparirii sa fie inventata in sec. 15. Prima carte tiparita a fost Sfanta Biblie, de Gutenberg in Gemania in jurul anului 1456. De atunci Cuvantul lui Dumnezeu s-a multiplicat rapid si a fost pus in mainile poporului.
          Una din figurile cele mai marcante ale Reformei a fost Martin Luther, pe care Dumnezeu l-a folosit cu putere pentru a reaminti sufletelor suficienta Sfintei Scripturi si pentru a scoate la lumina marele adevar al Evangheliei cu privire la indreptatirea numai prin credinta. Nascut in Germania in anul 1483, el a vazut o Biblie pentru prima data intr-o biblioteca din Erfurt, in anul 1505. Dupa ani de profunde framantari launtrice, el a ajuns la o adevarata pace cu Dumnezeu prin cuvintele din Romani 1:17: "Cel drept va trai prin credinta". De atunci, el a devenit marele erou al indreptatirii prin credinta ca invatatura speciala a Evangheliei, si a dezvaluit falsurile papalitatii, si a pus capat domniei Romei. In anul 1517, Luther a afisat tezele sale pe usa bisericii din Wittenberg. In cele 95 de propozitii, a sfidat intreaga biserica catolica in ceea ce priveste vanzarea indulgentelor. In anul 1520, a ars in public bula pontificala care-l excomunica din Biserica, respingand astfel jugul Romei si devine in mod deschis un impotrivitor fara compromisuri al acestui sistem rau. Acesta a fost un pas indraznet si curajos, si natiunea germana s-a aliat in jurul credinciosului slujitor al lui Dumnezeu si puterea Romei a fost zdrobita pentru prima oara dupa mai mult de o mie de ani.
          Dupa pozitia curajoasa si ferma a lui Luther inaintea augustei adunari de mai mult de 5000 de persoane, cuprinzand pe mai marii epocii, din Dieta de la Worms in aprilie 1521, el a fost dus de prieteni in castelul din Wartburg, unde a fost pazit in secret tmp de aproape un an. Aici, el a inceput cea mai mare si cea mai de folos dintre toate lucrarile sale, traducerea Bibliei in limba germana. A publicat Noul Testament in septembrie 1522 si o a doua editie a aparut in decembrie 1522. Ea s-a raspandit de la un capat la altul al Germaniei si in multe tari, si a fost laudata aproape de toti in toata Germania. Ea a devenit cartea poporului, o carte nationala, Cartea lui Dumnezeu. Reforma era acum asezata pe temelia solida a Cuvantului lui Dumnezeu. Spre anul 1533, 58 de editii ale Noului Testament au fost deja tiparite. In anul 1530, ansamblul Vechiului Testament a fost tradus de Luther cu ajutorul lui Melanchthon si a altor prieteni, si apoi publicat. De acum, Cuvantul lui Dumnezeu complet era in mainile poporului in propria sa limba, si Dumnezeu Insusi putea astfel sa vorbeasca inimii si constiintei oamenilor.
          De asemenea, ar trebui sa precizam ca Biblia a fost tradusa in multe limbi de reformatori izolati in diferite tari. O versiune italiana a aparut in anul 1474, o versiune in Boemia spre anul 1470, in Olanda in anul 1477, in Franta in anul 1477, in Spania in anul 1478. Astfel, Duhul lui Dumnezeu lucra si anunta Reforma care se apropia. Acum, datorita lucrarii pe care Dumnezeu a facut-o prin Luther si trezirirea in imperiul german, reinoirea Evangheliei si lucrarea Reformei s-au raspandit si au afectat profund starea generala a Europei. Suedia, Danemarca, Olanda, Elvetia, Belgia, Italia, Spania, Franta si Insulele britanice au fost atinse de aceasta miscare a Duhului lui Dumnezeu si "astfel, cu putere crestea si se intarea Cuvantul Domnului", ca in zilele lui Pavel la Efes (Fapte 19:20).
          Cu toate acestea, papalitatea de la Roma persevera in opozitia sa plina de ura fata de reformatori, si a hotarat sa extermine pe luterani prin foc si sabie. Prima Dieta de la Spire a fost convocata in iunie 1526 si o a doua Dieta a fost convocta in acelasi loc in primavara anului 1529. Obiectivul declarat al biserici romano catolice la a doua Dieta era sa opreasca imediat ereziile Reformei prin sabie. Printii germani s-au unit si au protestat, apoi au prezentat in scris un nobil manifest de revendicari si de protestare. Pentru aceasta reformatorii au fost numiti "protestanti". Astfel a aparut termenul inca utilizat care desemneaza toate bisericile si gruparile care protestau in principiu impotriva doctrinelor, ritualurilor si ceremoniilor bisericii Romei.
          Principiile protestarii reformatorilor de la Spire si cele de la Marturisirea de la Augsburg din anul 1530 au fost introduse in constitutia nationala a Germaniei, si printii germani s-au angajat sa apere aceste convingeri prin forta armata a puterii guvernamentale. Protestantismul a luat atunci o forma politica, si gloria morala a Reformei a scazut. Biserici nationale s-au format in diverse tari cu crezuri evanghelice ca facand parte din politica de guvernare, si puterea politica s-a angajat ca sa le sprijine.
          Atunci cand elementul politic a patruns si a dominat curand, cand actiunea ofensiva exterioara si protectia bisericilor reformate a cazut in mainile principilor guvernamentali, "sabia Duhului, care este Cuvantul lui Dumnezeu" (Efes. 6:17) a fost schimbata cu sabia carnala si bratul de carne, si nu a mai fost nicio inaintare spirituala dupa aceasta. Scanteia si ardoarea adevarului lui Dumnezeu, si primul val de binecuvantare a disparut repede; si un formalism rece si fara viata, o marturisere goala s-a instalat in protestantism. Nu mai depindeau de Domnul, Duhul lui Dumnezeu era intristat si nu mai era puterea Duhului lui Dumnezeu asa cum a fost ea manifestata in zilele de la inceput.
          Astfel, cuvintele Domnului la Sardes: "Stiu lucrarile tale - ca ai numele ca traiesti, si esti mort" (3:1), descriu adevarata stare a protestantismului cand puterea, frumusetea infloritoare si impulsul Reformei s-au stins, si cand un formalism mort si o marturisire goala, lipsita de viata spirituala, s-a instalat. Iata starea si conditia crestinatatii in perioada pe care Sardes o prezinta profetic.
          Cu aceasta scurta schita a Reformei ca fundal, vom putea sa intelegem mai bine mesajul Domnului catre Sardes, si sa intram mai adanc in semnificatia detaliilor de care ne vom ocupa in continuare.
          Se crede ca cuvantul "Sardes" provine dintr-un cuvant ebraic "saird" care inseamna "o ramasita". O ramasita a fost scoasa afara din sistemul ingrozitor de rau care s-a dezvoltat pe parcursul perioadei din Tiatira, sistemul catolic al Izabelei. Dar, dupa cum am vazut in studiile precedente, multi s-au alaturat la aceasta adevarata ramasita din protestantism pentru ratiuni politice si de alta natura, si de acum acest protestantism devenise in special o marturisire fara viata pe care Domnul a caracterizat-o ca avand "numele ca traiesti, si esti mort".


          6.3          1) Cum Se prezinta Domnul

          "Si ingerului adunarii din Sardes scrie-i: Acestea le spune Cel care are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele" (3:1).

          Domnul Se prezinta la Sardes ca Cel care are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele. Duhul lui Dumnezeu vorbeste de putere, caci Domnul le-a spus ucenicilor: "Veti primi putere, cand va veni Duhul Sfant peste voi, si veti fi martorii Mei" (Fapte 1:8). Cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu indica o plinatate de putere; Domnul aminteste astfel bisericii din Sardes ca El are plinatatea puterii si aceasta plinatate este disponibila pentru ei prin Duhul lui Dumnezeu. In Apocalipsa 5, Domnul este vazut ca Miel "avand sapte coarne si sapte ochi, care sunt cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pamantul" (5:6).
          Biserica este alcatuita din credinciosi "ziditi impreuna, pentru a fi o locuinta a lui Dumnezeu in Duh" (Efes. 2:22), si ea este sfera de lucrare si de putere a Duhului. Dar la adunarea din Sardes nu vedem niciun semn de activitate a Duhului. Ea era rece, formala si moarta. Duhul lui Dumnezeu era intristat, neglijat si lasat de-o parte. Miscarea protestanta din perioada Sardes se sprijinea pe bratul de carne ca putere pentru a combate raul si puterea Romei, in loc sa conteze pe puterea Duhului lui Dumnezeu. La inceput, reformatorii au fost imbracati cu putere prin Duhul lui Dumnezeu, dar in masura in care Reforma a continuat, ei au facut marea greseala de a se baza pe bratul guvernarii seculare pentru protectie si ajutor. Duhul lui Dumnezeu a ridicat o marturie impotriva raului prin Biserica protestanta, dar nu s-au increzut in El si nici nu au depins de El pentru a mentine aceasta marturie. Regii si principii guvernamentali erau obositi de jugul apasator al Romei si erau bucurosi de a se debarasa; s-au alaturat deci la miscarea protestanta datorita animozitatii naturale fata de acest sistem rau. Astfel, oameni care nu erau nascuti prin Duhul lui Dumnezeu, nici condusi de Duhul, au devenit elementele esentiale ale miscarii protestante din aceasta perioada a Sardesului, si acesta devenind repede o marturisire fara viata lipsita de puterea spirituala.
          Din aceasta cauza, Domnul Se prezinta la Sardes ca Cel care are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu, plinatatea de putere. Daca ei aveau nevoie de tarie si de putere in marele conflict impotriva raului, acestea erau disponibile pentru ei in Duhul lui Dumnezeu. Acelasi lucru este valabil pentru Biserica lui Dumnezeu de astazi, si pentru fiecare credincios in mod individual. Putem sa fim "intariti cu putere, prin Duhul Sau, in omul dinauntru" (Efes. 3:16). Biserica marturisitoare de astazi este caracterizata de aceeasi indiferenta fata de Duhul lui Dumnezeu si se bazeaza si ea pe bratul de carne ca si protestantismul de odinioara; cuvintele Domnului catre biserica din Sardes sunt, de asemenea, o aplicatie practica si pentru timpul actual.
          De asemenea, Domnul spune ca El are cele sapte stele. Am remarcat mai inainte ca in Apoc. 1:20 se spune: "cele sapte stele sunt ingeri ai celor sapte adunari". Ei sunt mesagerii, si cei care poarta responsabilitatea in adunare si sunt asezati acolo pentru a da lumina cereasca. Domnul ar vrea sa ne reaminteasca ca El este Cel care da daruri in Adunarea Sa, si toti cei care ar vrea sa fie instrumentele luminii pentru El, trebuie sa se alipeasca in totul de El, si sa recunoasca autoritatea Lui, si sa se increada in El pentru orice nevoie. El are cele sapte stele. Orice slujire adevarata trebuie sa vina de la El prin Duhul lui Dumnezeu. Avem nevoie de evanghelisti pentru a predica Evanghelia? Supraveghetorii sunt ei necesari in adunarile locale? Da, toate aceste daruri si slujbe sunt necesare in Adunare si trebuie sa fie primite din partea lui Hristos, Capul cel viu al Adunarii. El poate sa dea astfel de daruri si slujbe, si o face, si noi trebuie sa privim la El pentru a le avea, in loc sa intemeiem un sistem de slujire asa cum a facut protestantismul. Domnul ar vrea ca adunarea din Sardes, si noi astazi, sa realizam ca, in ciuda neajunsurilor si a lipsei de putere in Biserica, nu exista niciun neajuns impreuna cu El, nicio lipsa de putere sau de slujire. Toata plinatatea puterii locuieste in El pentru Biserica Sa, trebuie numai sa ne incredem in El si sa depindem de El prin credinta pentru a primi din plinatatea Sa.
          Cititorul isi va aminti ca, in introducerea acestor studii, am subliniat contrastul in modul in care Domnul Se prezinta la Efes pe de-o parte si cum o face la Sardes. In scrisoarea catre Efes, Domnul Se prezinta ca Cel care tine cele sapte stele in mana Lui dreapta; dar aici in Sardes nu se spune ca El are cele sapte stele in mana Lui. Motivul acestei diferente este ca in timpul de la Efes, perioada care a urmat dupa apostoli, Domnul era recunoscut ca si Cap al Bisericii, si astfel se incredeau in El. Dar aceasta nu mai este adevarat in Biserica din perioada din Sardes, si nici in Biserica marturisitoare de astazi. Hristos nu mai este recunoscut ca si Capul cel viu si singurul Cap al Bisericii. Acest loc este dat oamenilor, si se priveste spre ei in loc sa se priveasca la Domnul din glorie care este viu. Nu se mai vede si nu se mai poate recunoaste stele ca fiind in mana dreapta a Domnului. Adevaratul esec al protestantismului a fost, si este, de a nu da Domnului Isus Hristos locul autoritatii supreme si de Cap si de Cel de care sa depindem.


          6.4          2) Mustarea Domnului

          "Stiu lucrarile tale - ca ai numele ca traiesti, si esti mort" (3:1b).

          Aceasta este estimarea Domnului fata de lucrarile si de starea din Sardes, biserica marturisitoare din perioada Sardesului, da, protestantismul. Cel care are ochii ca o flacara de foc care poate vedea totul, si Acela care singur poate patrunde deplin si sa dea o estimare dreapta a fiecarei actiuni si lucrari, iata pe Cel care spune aceasta despre lucrarile din Sardes.
          Desigur, aceasta nu este o aprobare pe care Domnul o spune aici, asa cum am vazut ca a facut-o in mesajele Sale catre cele patru adunari precedente prin cuvintele: "Stiu lucrarile tale". Se pare ca nu este nimic de laudat in mesajul Domnului catre Sardes. Singurul cuvant de aprobare pe care a putut sa-L spuna era recunoasterea micutei ramasite din versetul 4: "Dar ai in Sardes cateva nume care nu si-au intinat vesmintele; si vor umbla cu Mine in haine albe, pentru ca sunt vrednici". Pe acesti cativa, Domnul a putut sa-i laude pentru umblarea lor despartita de rau, dar starea generala din Sardes Il nemultumea si El nu putea sa pronunte decat cuvinte de mustrare, de indemn si atentionare pentru aceasta biserica in ansamblul ei.
          "Ai numele ca traiesti". Exista multa ortodoxie si corectitudine doctrinara in crezurile protestante. Multe adevaruri erau exprimate si recunoscute ca fapte, si care se gasesc inca la unii protestanti de astazi, dar nu era viata spirituala. Era, si este si astazi, o raceala si o ortodoxie formala fara viata, lipsita de puterea Duhului lui Dumnezeu. Exista o aparenta de viata, dar Cel care strapunge invelisul exterior al formalismului zice: "Esti mort". Numele si marturisirea exterioara poate insela cu privire la starea reala. Avea numele ca traieste, dar era doar un nume, o marturisire lipsita de viata spirituala. Protestantismul care a inceput la Reforma si care era la inceput in puterea Duhului, era acum in somnul mortii. El s-a implicat in asocierile lumesti si avea o reputatie de viata, dar lipsita de vitalitate spirituala.
          Asa era protestantismul dupa ce prospetimea si impulsul Reformei au disparut, si asa este protestantismul de astazi, ba chiar mai rau. Miscarile evanghelice actuale sunt in afara organismelor recunoscute ale protestantismului si nu sunt reprezentate in mod corespunzator de Sardes. Ceea ce a caracterizat miscarea protestanta din perioada Sardesului a fost intemeierea de biserici nationale, sustinute de catre stat, care a recrutat practic pe oricine, indiferent de viata sau regenerarea spirituala prin duhul lui Dumnezeu. Lucrul acesta a dus la aceasta marturisire fara viata, aceasta ortodoxie moarta care exista chiar si astazi.


          6.5          3) Indemn la veghere

          "Fii veghetor si intareste cele care raman, care sunt aproape sa moara, pentru ca nu am gasit lucrarile tale desavarsite inaintea Dumnezeului Meu" (3:2).

          Adunarea din Sardes nu a fost vigilenta, altfel starea unei marturisiri lipsite de viata care predomina nu s-ar fi dezvoltat. Rezultatul acestei lipse de veghere era ca lucrurile care mai ramasese erau pe cale de disparirie si aproape sa moara. Acolo a avut loc o activitate de viata spirituala, dar acum ramasese doar formele de viata si acestea erau lipsite de vlaga si aveau nevoie sa fie intarite. Atunci, Domnul indeamana aceasta adunare si aceasta biserica din Sardes la veghere si la o activitate prin Duhul, de asemenea la pocainta, dupa cum vom vedea mai tarziu.
          Indemnul de a veghea si de a intari ceea ce a mai ramas este un cuvant practic pentru Adunarea din toate timpurile. In Marcu 13:33-37, Domnul, care le-a vorbit ucenicilor Sai, i-a indemnat de patru ori sa vegheze. "Luati seama, vegheati si rugativa ... a poruncit portarului sa vegheze ...Vegheati deci, ...Iar ce va spun voua, spun tuturor:vegheati!" Apostolul Pavel a atentionat pe batranii din Efes despre oamenii care s-au ridicat dintre ei, invatand lucruri stricate, pentru a-i atrage pe ucenici de partea lor, si apoi ii indeamna: "De aceea vegheati, amintindu-va ca trei ani, noapte si zi, n-am incetat indemnand cu lacrimi pe fiecare" (Fapte 20:30-31). Vrajmasul sufletelor noastre este mereu la lucru pentru a strica si a distruge, si el are multe moduri subtile de a lucra. Este ca atunci cand oamenii dormeau si vrajmasul a venit si a semanat neghina printre grau, dupa cum le-a predicat Domnul (Mat. 13:25). Fie ca si noi sa luam seama la indemnul Sau la veghere, in mod individual si colectiv, si sa cautam sa intarim marturiile fara vlaga care au mai ramas cu privire la Numele Sau. Nu cautand a descurja si a critica doar, ci lucrand pentru zidirea si intarirea la ceea ce este din Dumnezeu. "Astfel deci sa nu dormim, ca ceilalti, ci sa veghem si sa fim treji" (1 Tes. 5:6).
          "Nu am gasit lucrarile tale desavarsite inaintea Dumnezeului Meu" (3:2b). Aceasta este exprimarea Domnului despre lucrarile din perioada Sardes. Desi a avut loc o lucrare a lui Dumnezeu in timpul Reformei, invatatura reformatorilor a fost destul de incompleta. A fost o mare lipsa de plinatate biblica asupra marilor doctrine ale revelatiiei divine. A fost o mare eroare fundamentala despre ceea ce se numeau "sacramentele" - pastrand regenerarea baptismala si eroarea consubstantierii(*) referitor la cina Domnului. Nu a exista nicio urma a adevaratei doctrine a Adunarii (Bisericii) lui Dumnezeu in istoria Reformei. Adevarurile inalte ale epistoleler catre Efeseni si Coloseni, unde sunt enuntate trasaturile adunarii si ale dispensatiei actuale a harului, erau necunoscute de masa reformatorilor.

          (*) Teoria transubstantierii,  prin care se recunostea transformarea painii si vinului in trupul si sangele lui Hristos, adoptata de bisericile de apus si rasarit, este diferita de teoria consubstantierii, insusita de reformatori,  care afirmau ca painea ramane paine si vinul ramane vin, dar, cu specificatia ca Hristos este prezent in ele. Ei afirmau ca atunci cand Domnul spune ca este prezent in mijlocul lor (Mat. 18:20) are loc o consubstantiere. Aceasta a dus la un conflict intre Luther si Zwingli, care spunea ca aceasta (trupul lui Hristos) trebuie privit doar prin credinta. Reformatorii spuneau despre romano catolici ca au dat la o parte Evanghelia si au ridicat "sacramentele" la nivel de idolatrie, in schimb ei (reformatorii, protestantii), spuneau ca au descoperit Evanghelia si prin ea pun in valoare "sacramentele", (n.t.).

          Apoi, in ce priveste practica crestina, credinciosii erau plasati sub lege ca regula de viata; si aceasta este chiar si astazi in protestantism, in timp ce Hristos Insusi este regula de viata pentru crestin. Doctrina universala a tutror organizatiilor protestante este de a pune sub lege, ca regula de viata, sufletele indreptatite prin credinta. Efectul in sine este o slujba a mortii, caci legea este numita "slujba mortii" in 2 Cor. 3:7. Sufletele sub lege nu se vor bucura niciodata de o pace stabila si efectul este o umblare slabita.
          Astfel lucrarile sunt incomplete. Credinciosul are in Hristos o jertfa completa, o constiinta perfecta ("inimi curatite de o constiinta rea"), si facuti "desavarsiti odata pentru totdeauna" printr-o singura jertfa desavarsita (Ev. 10:10-22). Iata ceea ce era practic necunoscut in protestantism, caci Evanghelia curata si deplina nu poate fi predicata atunci cand harul si legea sunt amestecate impreuna. 

       
       

joi, 23 noiembrie 2017




          Istoria profetica a crestinatatii vazuta in cele sapte                 adunari din Asia in Apocalipsa 2 si 3
                                                 - V -


          Raymond K. Campbell


          5          Mesajul catre Tiatira - Apoc. 2:18-29


          5.1          Introducere

          Am subliniat mai inainte ca aceste scrisori catre cele sapte adunari sunt impartite in doua grupe de trei si patru, si ca situatiile intalnite in primele trei adunari au fost temporare, in timp ce starea de lucruri manifestata in ultimele patru se continua pana la sfarsitul istoriei Adunarii. In studiul nostru de acum am ajuns la a patra adunare, Tiatira, care se gaseste astfel in mijlocul seriei de sapte. Trei perioade ale Bisericii au precedat Tiatira si alte trei perioade profetice o urmeaza. Primele trei culmineaza in Tiatira si ea devine intruparea celor trei faze aflate in deriva, vazute in Efes, Smirna si Pergam. Ultimele trei perioade ale bisericii sunt iesite din Tiatira.
          Cu aceasta a patra perioada profetica din Tiatira, intervine deci o schimbare, caci avem aici o stare de lucruri care va continua in crestinatate pana la venirea Domnului pentru adevarata Biserica si care va continua pana la atingerea punctului sau culminant, Babilonul cel mare din apocalipsa 17. In acest cap. 17, ni se spune despre distrugerea sa, cu putin inainte de venirea Domnului pe pamant pentru judecata. Evolutia raului in Biserica marturisitoare prezentata in scrisoarea catre Tiatira, este deci o situatie permanenta si reprezinta un sistem de rau religios care este inca si astazi.
          Vom vedea ca nu exista nicio speranta de restaurare oferita la Tiatira; nu exista nicio perspectiva de eliberare pentru intreaga biserica din situatia sa rea, caci Domnul i-a dat timp sa se pocaiasca, dar ea nu s-a pocait; in consecinta, exista o declaratie de judecata viitoare. Dar, o ramasita este recunoscuta in sanul adunarii din Tiatira, care nu este caracterizata de rau, si pentru prima data este vorba despre venirea Domnului in aceste scrisori catre cele sapte adunari. Venirea Lui este prezentata ca o speranta stralucita, o eliberare deplina din ruina si din indepartarea intervenita in crestinatate. Aceasta speranta este data ramasitei si invingatorilor.


          5.2          Numele "Tiatira"

          O autoritate referitoare la semnificatia numelor a dat pentru Tiatira numele de "parfumul intristarii" (J.B. Jackson). Un altul a zis ca numele vine de la doua cuvinte, in care unul semnifica "jerfa sau dar (sau, ofranda, n.t.) de tamaie", iar al doilea semnificand "ceea ce se urmareste in continuare". Combinand aceste doua ganduri, interpretarea propusa pentru numele Tiatira ar fi "jertfa continua (sau, neincetata, n.t.)". Un alt sens sugerat este "cineva neobosit in aducerea de daruri (sau, ofrande) jertfite". Toate aceste semnificatii ne indica ceea ce caracterizeaza sistemul de educatie religioasa care apare in aceasta perioada la Tiatira.
          Tiatira ne ofera o imagine a Bisericii marturisitoare din timpul Evului mediu, perioada numita in istorie Evul intunecat (sau obscurantismul). Perioada Tiatirei a inceput spre anul 600 d.Hr. si a continuat pana la trezirea de la Reforma din secolul 16. In secolul 7 episcopul Romei a fost recunoscut pentru prima data ca vicar al lui Hristos pe pamant. El devine papa si conducator recunoscut de Biserica. Acesta a fost inceputul sistemului roman al papalitatii. In aceasta perioada la Tiatira s-a dezvoltat catolicismul roman si a devenit biserica corupta a raului sistematizat pe care o stim astazi. In aceasta perioada crestinismul s-a paganizat.
          Una din marile caracteristici ale bisericii Romei, este liturghia messei care este totdeauna o jertfa pentru pacat. Este o caracteristica distinctiva a sistemului roman, si semnificatia de Tiatira, "jertfa permanenta", "cineva neobosit in aducerea darurilor (ofrande) jertfite", este potrivita pentru a caracteriza Biserica din aceasta perioada. Jertfa permanenta sau repetarea frecventa a messei este o insulta a lui Satan fata de unica jerfa, desavarsita si completa, a lui Hristos pentru pacat, si este o negare a lucrarii implinite de Mantuitorul pentru pacatosi. "Prin care am fost sfintiti, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, (facuta) odata pentru totdeauna", "Printr-o singura jertfa i-a desavarsit pentru totdeauna pe cei sfintiti" (Ev. 10:10,14).


          5.3          1) Cum Se prezinta Domnul

          "Si ingerului adunarii din Tiatira scrie-i: Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Sai ca o flacara de foc si picioarele Sale ca arama stralucitoare" (Apoc. 2:18)

          Caracterul sub care Se prezinta acestei adunari din Asia este totdeauna in armonie cu situatia si starea adunarii in cauza. Aici Se prezinta sub caracterul foarte scrutator si pozitiv al Fiului lui Dumnezeu cu autoritatea absoluta si judecata patrunzatoare. Domnul Se apropie de Tiatira intr-un mod mai strict si mai sever decat a facut-o pentru celelalte adunari, pentru ca aici era cea mai mare rautate.
          Femeia Izabela, isi zicea profeteasa si invata si incita slujitorii la curvie spirituala si la idolatrie. Aceasta este ceea ce a facut intotdeauna sistemul din Roma. Ea pretinde ca este profeteasa si vorbeste cu autoritatea lui Dumnezeu, punand pecetea lui Dumnezeu pe cea mai grozava nelegiuire. Biserica Romei pretinde ca ea este mireasa imaculata a lui Hristos, si impotriva acestei autoproclamate mirese cu pretentii, Domnul trebuie sa afirme autoritatea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu in judecata. El este "Fiu peste casa Lui" (Ev. 3:6), si din aceasta pozitie Isi exercita autoritatea si este in mod judiciar, gata sa actioneze impotriva raului. Adunarea Dumnezeului celui viu este casa lui Dumnezeu pe pamant si sfintenia se cuvine casei Sale (1 Tim. 3:15 ; Ps. 93:5); deci, Domnul nu va tolera raul in casa Lui, ci il va judeca la timpul Sau. Aici, la Tiatira, Domnul Se prezinta in divinitatea Sa deplina si in toata puterea persoanei Sale ca Fiu al lui Dumnezeu. El vine in toata autoritatea si maretia Sa, afirmandu-Si pozitia Sa de Cap peste Biserica Lui razvratita, care, in locul Lui, si-a instalat propria sa autoritate.
          Ochii Lui sunt ca o flacara de foc. Ochii vorbesc de perceptie, inteligenta si discernamant si simbolul unei flacari de foc vehiculeaza gandul unei judecati care cerceteaza, patrunde si discerne totul. Profetul Habacuc zice: "Tu ai ochii prea curati ca sa priveasca raul si nu Te poti uita la rautate" (Habacuc 1:13). "Ochii Domnului sunt in orice loc, privind la cei rai si la cei buni" (Prov. 15:3).
          Picioarele Domnului semanand cu arama stralucitoare indica fermitatea cu care El trateaza pacatul cu o dreptate divina. Arama simbolizeaza pe Dumnezeu care-l intalneste pe om in responsabilitatea sa potrivit dreptatii divine. Aceasta este infatisata in altarul de arama de la cortul intalnirii. Acolo, Dumnezeu Se intalneste cu omul in pacatele sale si jertfa oferita raspundea cerintelor Sale de dreptate.
          In aceasta prezentare a Domnului, vedem ca El vine sa Se ocupe de starea publica a bisericii, ca sfesnic si martor al Sau responsabil in lume. El ii aminteste de autoritatea Sa absoluta peste casa lui Dumnezeu, de judecata Sa fulgeratoare si patrunzatoare si de intentia Sa ferma de a nu mai tolera pacatul. Desi El este Dumnezeul oricarui har si dragoste, El este de asemenea sfant si drept si va actiona in dreptate si judecata. Aceste caracteristici solemne sunt intotdeauna adevarate despre Domnul, si raman permanent ca principii in relatiile Sale cu adunarile si cu credinciosii in mod individual.


          5.4          2) Aprobarea

          "Stiu lucrarile tale si dragostea si credinta si slujirea si rabdarea ta si lucrarile tale din urma, ca sunt mai multe decat cele dintai" (2:19).
                                                                                                                                                                                          Dupa prezentarea severa a Domnului la Tiatira din versetul anterior, asupra caruia ne-am oprit mai inainte, este destul de uimitor sa citim aceste minunate cuvinte de aprobare. Dar aceasta este totdeauna maniera Domnului nostru de a lauda tot ceea ce este bun si demn, inainte de a trata ce este neplacut si rau in ochii Sai sfinti. In ciuda sistemului grozav de rau care a-a dezvoltat si a dominat in aceasta perioada la Tiatira din intunecatul Ev mediu, a existat o ramasita fidela din adevarati credinciosi (despre care se vorbeste ca "robii Mei" si "celorlalti care sunteti in Tiatira, cati nu aveti invatatura aceasta"), a carui credinciosie si evalvie a stralucit mult mai puternic in mijlocul raului in crestere.
          Este totdeauna un principiu in Scriptura ca de fiecare data cand exista un esec al adunarii, ramasita credincioasa se gaseste investita cu pozitia colectiva inaintea lui Dumnezeu. Deci, pe acest principiu, Domnul pune in seama adunarii din Tiatira toate aceste merite, credinciosia si lucrarile sfintilor devotati din mijlocul ei, si El vorbeste de faptele lor, de dragostea lor, de slujba lor, credinta si rabdarea lor ca fiind ale celor din Tiatira. Aceasta grupare de suflete credincioase este privita, din punct de vedere al pozitiei lor, ca adevarata Biserica din aceasta perioada; Domnul ii recunoaste ca popor al Sau din acel timp.
          Despre aceasta clasa de martori credinciosi, bine a scris cineva: "Nicaieri ca in sfintii din Evul mediu, nu se gaseste o istorie mai profund de interesanta; nicaieri mai multa rabdare si mai neobosita; nicaieri inimi mai adevarate, sau poate atat de adevarate, pentru Hristos si pentru adevar si credinciosie fata de El,  impotriva unei biserici corupte. Prin durere si truda, ei au fost vanati si pedepsiti de un sistem mult mai perseverent, mult mai organizat decat persecutiile pagane, si violent pentru un timp. Nu a existat o noua revelatie miraculoasa, nici o grupare de sustinere publica, nici marturisirea bisericii (ca intreg) imbracata de o recunoastre universala, orice lucru de natura sa le dea incredere. Erau numiti cu toate numele josnice pe care oamenii sau preotii puteau sa le inventeze pentru a-i alunga; ei isi urmau drumul lor, persecutati dar niciodata parasiti, cu o perseverenta divina  au pastrat marturia lui Dumnezeu si promisiunea ca adunarea va rezista in ciuda portilor hadesului (Locuinta mortilor in trad. rom., n.t.), desi aceasta i-a costat lipsa odihnei, lipsa unei case si chiar viata, si a tot ceea ce pamantul putea sa dea sau a ceea ce natura putea simti. Hristos a prevazut toate acestea si nu i-a uitat" (JND).
          Printre lucrurile pe care Domnul le lauda la credinciosii fideli din Tiatira, dragostea este pe primul loc. Aceasta este marea trasatura a naturii divine, si a lui Dumnezeu care este dragoste. Din ea izvorasc toate activitatile spirituale. Credinta este mentionata pe drept dupa dragoste. Este "credinta care lucreaza prin dragoste" (Gal. 5:6) si ea se manifesta in slujire fata de Dumnezeu si fata de oameni. Apoi era rabdarea, sau rezistenta in mijlocul multor persecutii. Si "lucrarile tale din urma ... sunt mai multe decat cele dintai". Era o crestere continua printre acesti sfinti. In timp ce raul crestea, energia si ravna lor pentru Domnul crestea de asemenea, astfel ca Domnul putea spune ca lucrarile lor din urma erau mai multe decat cele dintai. Dragostea si credinta care lipsea din adunarea din Efes, se gasea in aceasta ramasita din Tiatira, si in acest sens starea lor era superioara celei din Efes care si-a parasit dragostea dintai.                                                                                                                                        Una din minunatele noastre cantari a fost scrisa de Bernard de Clairvaux in cursul acelor timpuri sumbre si rele. Versurile din prima si a doua strofa sunt un exexmplu de devotament pe care Domnul l-a laudat ca raspuns la dragostea inimii Lui:

                         "Mantuitorule, cand ma gandesc la Tine,
                          Aceasta imi umple inima de dulceata,
                          Dar ar fi mult mai dulce sa vad fata Ta,
                          Si sa ma odihnesc in prezenta Ta.


                         Niciun glas nu poate sa cante,

                         Nicio inima nu-si poate imagina,
                         Nicio minte nu poate concepe,
                         Un sunet mai dulce ca Numele Isus,
                         Pentru pacatosii care au crezut".

          Istoria bisericii consemneaza multe nume ale acestor martori fideli care au ramas credinciosi Domnului Isus, si nu au mers impreuna cu tot raul din biserica corupta din aceasta perioada. Unii dintre ei au fost cunoscuti sub numele de nestorieni, paulicieni, albigenzi si valdezi din vaile Piemontului. Multi dintre acesti credinciosi au fost ucisi de raul sistem roman (catolic) in cursul acelor vremuri intunecate. Aceasta ramasita credincioasa este o dovada in plus a veridicitatii afirmatiei, deseori amintita, ca Dumnezeu nu S-a lasat niciodata fara martori. Nu are importanta ca zilele sunt sumbre si rele, Dumnezeu a ridicat intotdeauna pe unii credinciosi care au umblat in despartire de rau si care au marturisit Numele Lui. Astfel de martori ai credintei sunt asemenea stelelor luminoase, care stralucesc intr-o noapte intunecata. Sa urmarim si noi sa fim ca ei in aceste zile rele.


          5.5          4) Mustrarea Domnului

          "Dar am impotriva ta ca o ingadui pe femeia Izabela, care isi zice profeteasa, si ii invata si ii rataceste pe robii Mei, ca sa curveasca si sa manance cele jertfite idolilor. Si i-am timp sa se pocaiasca si nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei! Iata, o arunc in pat, si pe cei care comit adulter cu ea, in necaz mare, daca nu se pocaiesc de faptele ei, si pe copiii ei ii voi ucide cu moarte; si toate adunarile vor cunoaste ca Eu sunt Cel care cerceteaza rarunchii si inimile; si va voi da fiecaruia dupa faptele lui" (Apoc. 2:20-23).

          Dupa ce Si-a aratat aprecierea si aprobarea Sa fata de devotamentul fidel si fata de ramasita evlavioasa, Domnul vorbeste acum de ceea ce are impotriva ingerului sau mesagerului adunarii din Tiatira. El subliniaza raul grav care a fost permis in adunare, si care a provocat condamnarea Sa severa si judecata Sa iminenta. O femeie rea, Izabela, era autorizata sa invete si sa rataceasca pe robii lui Dumnezeu la curvie spirituala si la idolatrie.
          Apostolul Pavel fiind inspirat de Duhul a scris: "Femeia sa invete (in sensul sa primeasca invatatura, n. t.) in liniste, in toata supunerea; dar nu-i permit unei femei sa invete pe altii, nici sa exercite autoritate peste barbat, ci sa ramana in liniste" (1 Tim. 2:11-12). Astfel, este total impotriva Cuvantului lui Dumnezeu pentru o femeie sa invete (sa dea invatatura, sa vorbeasca, n.t.) in adunarea lui Dumnezeu, nu doar in zilele Tiatirei, ci si in zilele noastre. Rezultate rele ale unei femei invatator la Tiatira erau vazute in aceea ca ea ratacea pe robii Domnului in cele mai grozave rele. Dupa cum Eva a fost inselata de Satan si apoi l-a condus pe Adam in pacat, asa a lucrat Satan de multe ori de atunci. Atunci cand femeia isi paraseste sfera care i-a fost atribuita si cand ocupa locul unui invatator, se intampla deseori sa fie inselata de Satan si ca ea sa antreneze si pe altii in invataturile rele, al caror tata este el (Satan). Multe culte religioase false si nescripturistice din vremea noastra au fost infiintate de femei.
          Dar, aici este un rau mult mai grav decat simpla chestiune a unei femei invatator in adunare. Ca principiu in Scriptura, o femeie infatisata intr-un anumit fel (reprezentare simbolica) este expresia unei stari de lucruri, unei anumite situatii, in timp ce barbatul reprezinta mai mult activitatea si ceea ce conduce la aceasta stare. Reamintind, de asemenea, ca starea fiecareia dintre aceste sapte adunari din Asia arata in mod profetic diversele situatii care au existat in intrega Biserica marturisitoare in cele sapte faze diferite ale ei, avand aici in activitatea Izabelei imaginea unei stari de lucruri care se gasea in general in biserica din perioada Tiatirei sau Evul mediu. Biserica marturisitoare, in ansamblul, a trebuit sa fie caracterizata prin Izabela care pretindea ca este profeteasa, invatand si amagind pe robii Domnului la idolatrie. Este biserica care si-a luat locul de profeteasa si de invatator.
          In Efeseni 5, ne este spus "ca sotul este cap al sotiei, dupa cum si Hristos este Cap al Adunarii. El este Mantuitor al trupului. Dar, dupa cum Adunarea este supusa lui Hristos, asa si sotiile sotilor lor, in toate... Taina aceasta este mare:eu vorbesc cu privire la Hristos si la Adunare" (5:23-24, 32). Acest pasaj ne invata ca biserica, ca sotie a lui Hristos, trebuie sa fie supusa Capului si Sotului ei. In consecinta, biserica nu trebuie niciodata sa invete(*) nici sa ocupe o pozitie de autoritate, care apartine doar lui Hristos, Capul ei. Cuvantul lui Dumnezeu vine de la Hristos la Biserica si ea trebuie numai sa i se supuna. Hristos da invatatura prin Cuvant prin puterea Duhului si prin slujitorii Sai. In Tiatira, avem femeia in locul barbatului, si biserica se substiuia lui Hristos, revendicandu-si autoritatea unei profetese pentru a invata.

          (*) Biserica, sau Adunarea, nu trebuie sa invete. Ea primeste invatatura (este invatata) de la darurile (slujitorii) date de Hristos pentru zidirea ei (Efes. 4:7-12 ; 1 Cor. 12:4-11), n.t.)

          Dupa cum am aratat mai inainte in observatiile introductive despre Tiatira, aceasta este biserica Romei care este foarte clar simbolizata prin femeia Izabela, care invata si rataceste pe poporul lui Dumnezeu in idolatrie si rau. In catalocism, Biserica invata si se plaseaza mai presus de Cuvantul lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi. Propaganda ei subtila este expusa astazi in revistele si ziarele nationale, afirmand ca Biserica romano catolica a fost mai inainte de Biblie, si ca "biserica catolica este mama Bibliei". Roma pretinde ca ea ne-a dat Biblia, ca ea este singura autoritate din partea lui Hristos, si ca doar ea poate interpreta Scripturile, si ca toate celelalte interpretari ale acesteia sunt interpretari private si eronate. Iata pe femeia cea rea care invata si care a uzurpat autoritatea lui Hristos si a Cuvantului Sau.
          In scrisoarea catre Pergam, Domnul a vorbit despre invatatura lui Balaam si de lucrarea lui rea in Vechiul Testament. Aici la Tiatira, Domnul vorbeste despre raul Izabelei. Acesta este numele unei imparatese rele, binecunoscuta in timpul lui Ilie, profetul Domnului. Ea era "fiica lui Etbaal, imparatul sidonienilor" si sotia lui Ahab, imparatul lui Israel (1 Imp. 16:31). Tatal sau a fost preot al Astarteei (Venus) si familia sa era renumita pentru ravna sa deosebita fata de Baal. Ea a hranit 450 de profeti ai lui Baal si 400 de profeti ai Astarteei (Asera) la masa sa, si i-a ucis pe profetii Domnului (1 Imp. 18:13,19). Curviile si vrajitoriile ei erau "atat de multe", se spune de catre Iehu, pe care Dumnezeu l-a folosit pentru executarea judecatii asupra ei si a intregii case a lui Ahab (2 (Imp. 9:22). Ne este spus, de asemenea, ca ea era instigatoarea intregului rau pe care il facea sotul ei  Ahab. "Cu adevarat nu fusese nimeni ca Ahab, care s-a vandut ca sa faca rau in ochii Domnului dupa cum il intarata Izabela, sotia sa" (1 Imp. 21:25). Acesta a fost caracterul rau al Izabelei si asa a fost caracterul raului manifestat, idolatru si ucigas al sistemului eclesiastic rau al Romei, in care Izabela este o imagine in Tiatira.


          5.6          Femeia care face plamadeala sa creasca

          A patra parabola din Matei 13 este asemanatoare cu ceea ce ne este prezentat prin lucrarea Izabelei la Tiatira, a patra adunare. Domnul a spus : "Imparatia cerurilor este asemenea unui aluat pe care l-a luat o femeie si l-a ascuns in trei masuru de faina, pana s-a dospit tot" (v. 33). In Scriptura aluatul este intotdeauna imaginea raului (1 Cor. 5:6-8). Cele trei masuri de faina vorbesc despre Hristos bobul de grau, painea cea vie, sau invatatura lui Hristos. Aici, femeia face ceea ce era interzis in Scriptura; ea ascunde pe furis aluatul in faina fina (floarea fainii, n.t.), un lucra care era interzis in darul de mancare (Lev. 2:11). Scopul era sa faca sa creasca si sa strice toata faina fina. Astfel, in lucrarea acestei femei, era o gandire rea si impotrivitoare fata de Cuvantul lui Dumnezeu.
          Aceasta este ceea ce am vazut in catalocismul infatisat sub imaginea Izabelei si a lucrarii sale. Sistemul papalitatii a corupt invatatura curata a lui Hristos introducandu-si una dupa alta invataturile sale rele. A amestecat intotdeauna in adevarul lui Dumnezeu aluatul propriilor sale idei pagane, si a prezentat apoi acest amestec ca o dogma (invatatura care nu poate fi criticata, n.t.) a bisericii, care trebuie acceptata sub pedeapsa excomunicarii. Este un sistem in crestere, dupa cum se poate vedea examinand originea invataturilor si a practicilor sale. Se poate vedea ca ele au luat nastere una dupa una de-a lungul secolelor.
          Rugaciunile pentru cei morti au inceput spre anul 300 d. Hr.; cultul Mariei si al sfintilor spre secolul 5; postul mare (paste, craciun, etc., n.t.) a fost impus in jurul anului 998; In anul 1079 a fost interzis preotilor de a se casatori, de catre papa Grogore al VII-lea. Rozariul (sau, mataniile, n.t.) a fost inventat de Pierre l'Ermite in anul 1090 si marturisirea auriculara la preot(spovedania, n.t.) a fost instituita de papa Inocentiu al III-lea in anul 1215. Messa si-a inceput existenta in secolul IX, iar invatatura transubstantierii a devenit un articol al credintei in anul 1215. La conciliul de la Trente din anul 1546, traditiile catolice au fost puse pe acelasi nivel cu Sfanta Scriptura, si cartile apocrife au fost adaugate la Bibilie. In timpul acestui conciliu, s-a poruncit ca invatatura purgatoriului sa fie sustinuta, invatata si predicata pretutindeni. Ea a fost acceptata in mod oficial ca dogma a bisericii in timpul lui Grigore cel mare, in anul 600 d. Hr. (Istoria Bisericii, de A. Miller, vol. 2, si "Inventiile Bisericii romano catolice). Astfel, femeia s-a ocupat sa amestece aluatul cu faina fina, si Izabela sa invete si sa rataceasca sufletele in idolatrie. In ciuda acestei istorii de dezvoltare a doctrinei si a practicii pe o perioada de mai multe secole, biserica Romei pretinde ca este prima biserica pe care Hristos a intemeiat-o pe pamant, avandu-l pe Petru ca primul papa. Asa cum catolicismul s-a relansat in mod considerabil si insista asupra revendicarilor sale cu o mare activitate in zilele noastre, multi sunt inselati si rataciti de propaganda sa subtila. In consecinta, este nevoie de a se exprima clar si cu credinciosie, atentionand sufletele asupra acestui sistem fals si rau al invataturii Izabelei, pe care Domnul a condamnat-o la Tiatira. Biserica adevarata, intemeiata pe Hristos Insusi ca piatra de temelie (Mat. 16:16-18 ; 1 Cor. 3:11), se afla in cartea Fapte si in epistolele Noului Testament. Aceasta este "Biserica, care este trupul Sau" si Hristos glorificat este Capul ei. Este "Adunarea intailor-nascuti", cei care sunt nascuti din nou si botezati de Duhul Sfant pentru a alcatui acest trup divin, si ale caror nume sunt scrise in ceruri (Efes. 1:21-22 ; 1 Cor. 12:13 ; Ev. 12:23). In Epistola catre Romani, scrisa de apostolul Pavel in jurul anului 60 d. Hr., se vede ceea ce caracteriza acolo biserica de la inceput, si se observa cat de multe invataturi si practici ale sistemului papal, din Roma de astazi, sunt exterm de diferite. Biserica Romei a dezvoltat lucrurile rele care au inceput in Biserica marturisitoare din perioada Pergam. Aceasta este prima biserica corupta si idolatra, unde elementele iudaismului si paganismului au fost combinate intr-o invatatura fixa si sistematizata sub mantaua crestinismului.


          5.7          "Rataceste pe robii Mei"

          Aceasta este ceea ce sistemul roman a facut, potrivit cu actul de acuzare al lui Dumnezeu. A deturnat marea masa de crestini marturisitor (crestini de nume, n.t.), de la Hristos spre Maria; de la Hristos spre papa; de la singura jertfa a lui Hristos spre jertfa permanenta a messei; de la Cuvantul lui Dumnezeu si siguranta lui spre nesiguranta traditiilor omenesti; intr-un cuvant, de la crestinism spre un paganism crestinizat si iudaizat.
          "Ii invata si ii rataceste pe robii Mei, ca sa curveasca si sa manance cele jertfite idolilor". Rezultatul final si scopul erorii papiste, invtaturile blasfemiatoare si practicile rele sunt sa-i duca pe adeptii sai "sa curveasca si sa manance cele jertfite idolilor". Curvia, folosita aici si in alta parte ca simbol, semnifica pentru cei care cheama Numele Domnului: legaturi interzise cu lumea. Ceea ce a inceput prin Constantin, in perioada Pergam, s-a finalizat in papalitate. Faptul de a-si insusi puterea seculara si puterea spirituala a fost capodopera papalitatii. Unirea profana a bisericii cu lumea a fost perfectionata ca sistem in catolicism: aici este curvia spirituala de care Domnul are oroare. A manca din cele jertfite idolilor si asocierea cu idolatria pagana si comuniunea cu demonii, caci "ceea ce jertfesc ei (natiunile), jertfesc demonilor si nu lui Dumnezeu".
          "Robii Mei", sau slujitorii, erau cei care erau evlaviosi si gemeau si sufereau de inchinarea fortata la imagini si de idolatria acestui sistem al Izabelei. Ei se teameau de Dumnezeu si aveau cunostinta de Cuvantul lui Dumnezeu si dragoste pentru Mantuitorul; totusi, ei nu au parasit niciodata catolicismul si constiintele lor erau ametite din cauza acceptarii clerului si in fata faptelor Izabelei. Domnul tine cont de evlavia lor si resimte cu putere ca ei erau rataciti de acest sistem rau.


          5.8          Nicio pocainta

          In mesajele catre primele trei adunari, indemnul la pocainta este adresat intregi adunari, caci era inca speranta ca ea sa se pocaiasca si sa se intoarca la Cuvantul lui Dumnezeu si sa paraseasca raul. Dar aici, la Tiatira, Domnul trebuie sa zica: "Si i-am dat timp sa se pocaiasca si nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei! Iata, o arunc in pat, si pe cei care comit adulter cu ea, in necaz mare, daca nu se pocaiesc de faptele ei" (2:21-22). Izabelei i s-a oferit ocazia, sistemului romano catolic, de a se pocai de faptele ei rele, dar ea s-a impietrit in caile sale pacatoase si nu a vrut sa se pocaiasca.
          Dumnezeu a ridicat numerosi martori pentru El pe parcursul acestei perioade din istoria Bisericii la Tiatira; ei au vorbit ca oameni ai lui Dumnezeu si au strigat impotriva diverselor forme de rau. In sec. XIV, John Wyclife vorbea cu indrazneala in Anglia, impotriva nelegiuirilor bisericii Romei, si a pastrat suprematia absoluta a Sfintei Scripturi pe care a reusit sa o traduca in engleza, dand Angliei prima sa Biblie completa. Girolamo Savoranola a predicat cu credinciosie in Italia in sec. XV impotriva relelor din biserica, dar el a fost spanzurat si ars pe rug prin ordinul papei (Alexandru al VI-lea, n.t.). Au mai fost John Knox in Scotia, Martin Luther in Germania, Zwingli si Calvin in Elvetia, si multi altii care au fost reformatori puternici, pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a chema Roma la pocainta; dar in loc sa tina cont de chemarile la pocainta, ea i-a persecutat pe slujitorii lui Dumnezeu si pe multi i-a omorat.
          Roma papala a continuat sa fie impenitenta (nu s-a cait, nu-si recunoaste greseala, n.t.) pana astazi, si o va face pana la judecata sa finala, asa cum vedem in Apoc. 17 si 18. Acolo, vom vedea caracterul ei care este mult mai sumbru si faptele sale mult mai negre decat in trecut. Papismul este in totalitate corupt, si caracterul sau hotarat si impenitent pana la sfarsit. Judecata sa este deci la fel de hotarata.
          Sa subliniem in trecere ca acesta este un principiu general al lui Dumneze de a da intotdeauna ocazia de a se pocai inainte ca judecata sa fie executata. "Si i-am dat timp sa se pocaiasca". Asa a lucrat El dintotdeauna, si biserica si poporul Sau trebuie sa actioneze la fel. Chiar atunci cand vorbeste de judecata pe care o va aduce impotriva Izabelei, Domnul adauga: "nu vrea sa se pocaiasca". Aceasta este indelunga Sa rabdare, si dorinta Lui ca poporul Sau marturisitor sa fie vindecat de rau.


          5.9          Amenintarea judecatii

          "Iata, o arunc in pat, si pe cei care comit adulter cu ea, in mare necaz, daca nu se pocaiesc de faptele ei" (2:22).
                                                                                                                                                                                          Este o judecata foarte severa peste Izabela si peste cei care au comis adulter impreuna cu ea. Ar fi o asociere fortata cu cei pe care ea i-a sedus spre rau, si un mare necaz si o deznadejde fara speranta pentru cei care s-au afundat in acest sistem rau. Toti cei care in lumea publica crestina s-au amestecat si s-au asociat cu coruptia crestinismului reprezentat prin Izabela la Tiatira, vor fi aruncati in mare necaz si tristete, daca nu se pocaiesc. Pe langa necazul general, poate sa fie o referire aici la timpul necazului cel mare care va veni peste crestinatatea apostata dupa venirea Domnului pentru mireasa Sa, Adunarea (Matei 24:21-31).
          "Si pe copiii ei ii voi ucide cu moarte" (2:23a). Aici nu este vorba numai de cei care au avut de-a face cu acest sistem al Izabelei si care s-au asociat cu ea in rau, ci este vorba si de copiii ei, cei pe care ea i-a nascut si format prin invatatura ei rea, si care sunt expresia si promotorii opiniilor sale. Exista o judecata completa pentru cei care au devenit fideli Romei si care perpetueaza acest sistem rau. Exista moarte spirituala si moarte fizica, si, de asemenea, a doua moarte, care inseamna despartire eterna de Dumnezeu (Ez. 18:4 ; Apoc. 20:12-15).
          Aceasta judecata poate fi dubla. Judecata prezenta, potrivit guvernarii divine in timp, si judecata viitoare, cand fiecare va primi dupa faptele sale. Domnul adauga : "si toate adunarile vor cunoaste ca Eu sunt Cel care cerceteaza rarunchii si inimile; si va voi da fiecaruia dupa faptele lui" (2:23b). Printr-o viziune divine cu privire la judecatile care au loc in timp, toate bisericile vor sti ca ele au de-a face cu un Dumnezeu sfant si adevarat care cerceteaza inimile si care nu este indiferent fata de rau. El trateaza cu fiecare in mod individual, judecand fara discriminare, dupa faptele fiecaruia. Desi Dumnezeu este incet la manie si cu multa rabdare, judecata este inevitabila.


          5.10         5) Incurajarea pentru ramasita

          "Dar voua va spun, celorlalti care sunteti in Tiatira, cati nu aveti invatatura aceasta, care n-ati cunoscut "adancimile lui Satan", cum spun ei: Nu pun peste voi alta greutate. Dar, ceea ce aveti, tineti cu tarie, pana voi veni" (2:24-25).

          Aici, Domnul se adreseaza cu blandete si plin de har ramasitei credincioase existente in aceasta perioada la Tiatira, si care poate sa aiba reprezentantii sai sau o dublura chiar si astazi. Ei nu aveau aceasta invatatura rea a Izabelei si nu aveau nicio parte la nelegiuirile pe care Domnul le acuza la Tiatira. Am remarcat deja evlavia lor si celelalte trasaturi laudabile, in prima parte a mesajului Domnului. Ei au fost vanati si persecutati de sistemul papal; si se pare ca erau acuzati ca au de-a face cu adancimile lui Satan. Este ceea ce arata cuvintele Domnului: "adancimile lui Satan, cum spun ei".
          Dar, Domnul a vazut totul si stie totul, si El i-a indreptatit pe acesti crediciosi. El stia ca era un mare efort pentru ei sa tina cu tarie ceea ce aveau in Domnul; atunci El le spune plin de intelegere si cu blandete: "Nu pun peste voi alta greutate. Dar, ceea ce aveti, tineti cu tarie, pana voi veni". Mantuitorul a incurajat aceasta evlavioasa ramasita sa tina cu tarie, sa ramana statornica in mijlocul acestei stricaciuni, de amagiri subtile si de persecutii, pana vine El.
          Pentru prima data in aceste mesaje catre cele sapte adunari, avem aici ramasita diferentiata in mod special de marea masa in general si care nu mai avea legaturi cu biserica in ansamblul ei. Pana acum, a existat posibilitatea de restabilire a Bisericii din starea sa decazuta, dar acum, coruptia "bisericii-stat" a devenit  astfel fara speranta, incat Domnul se adreseaza direct ramasitei credincioase, si-i indreapta privirea spre venirea Lui, ca incurajare si speranta.
          De asemenea, pentru prima data in aceste scrisori este vorba despre venirea Domnului. Ei nu trebuiau sa astepte ca sistemul Izabelei sa se redreseze; ei trebuiau sa astepte venirea Lui ca singura eliberare de rau. Aceasta a fost, si este, mangaierea si speranta sfintilor in mijlocul ruinei de orice fel, aici jos. Faptul ca este introdusa venirea Domnului este, de asemenea, o indicatie ca starea lucrurilor din "Tiatira" va continua pana la venirea Sa pentru credinciosi adevarati. Avem deci in Tiatira o stare de lucruri care va dura pana la sfarsit. Dar acolo exista, de asemenea, o ramasita evlavioasa pe care Domnul a recunoscut-o si pentru care El va veni.


          5.11         6) Promisiunea invingatorului

          "Si celui care invinge si celui care pazeste pana la sfarsit lucrarile Mele, lui ii voi da autoritate peste natiuni; si le va pastori cu un toiag de fier, cum sunt zdrobite vasele de lut, dupa cum am primit si Eu de la Tatal Meu; si-i voi da steaua de dimineata" (2:26-28).

          Cu astfel de promisiuni pretioase, Domnul incurajeaza pe invingatori in zilele rele de dominatie a stricatei Izabela. Ei trebuiau sa tina cu tarie si sa pazeasca lucrarile Sale pana la sfarsit si de asemenea sa invinga, prin puterea Duhului, raul din jurul lor, si amagirile si persecutiile Romei papale, si ale natiunilor care o inconjoara.
          Impreuna cu Hristos, ei vor avea autoritate peste natiunile care acum ii persecutau, instigati de falsa biserica. Va veni timpul cand Hristos va domni peste natiuni, aducand judecata asupra lor, si va restaura totul. Atunci cand o va face, Biserica adevaratilor credinciosi si invingatorii Ii vor fi asociati pentru a o face. Invingatorul va avea parte de domnia imperiala a lui Mesia, si va primi de la El autoritate de a stapani, dupa cum El a primit autoritate de la Tatal Sau (vezi Ps. 2:8-9 la care se face referire aici).
          Caracterul vast, mare si public al promisiunii de autoritate peste natiuni depaseste tot ceea ce am vazut deja in promisiunile precedente, facute invingatorilor din aceste mesaje. Aceasta promisiune de autoritate peste natiuni, era tocmai scopul bisericii corupte din perioada Tiatirei, si care a fost intotdeauna scopul ambitiei papale. Ea si-a pus literal si metaforic piciorul pe grumazul regilor, si in zilele viitoare guvernarea satanica, Babilonul cel mare va sta pe fiara, capul imparatiei romane restabilite. Ceea ce biserica corupta a cautat prin propria sa putere, Hristos o promite invingatorului care umbla in despartire de rau si isi ia acum pozitia de ocara. Ce incurajare pretioasa pentru orice invingator din toata perioada istoriei Bisericii.
          "Si-i voi da steaua de dimineata". Aceasta vorbeste de o binecuvantare mult mai intima si mult mai cereasca, caci este Hristos Insusi in frumusetea Sa cereasca, ca parte si speranta a bisericii, in timpul cand ea asteapta intoarcerea Lui. El a zis: "Eu sunt radacina si samanta lui David, Luceafarul stralucitor de dimineata" (Apoc. 22:16b). Steaua de dimineata straluceste in ultimele ore ale noptii si este semnul prevestitor al zilei. Ea apare inainte de rasaritul soarelui. Venirea lui Hristos pentru biserica Sa va fi inaintea venirii Lui pe pamant ca "soare al dreptatii" cu vindecarea in aripile Lui (Mal. 4:2), venirea Sa pentru a stapani peste natiuni. Cu siguranta, ei nu au inteles toate acestea atunci in perioada Tiatira (acest adevar a fost revelat deplin in perioada Filadelfia), dar persoana binecuvantata a lui Hristos ca steaua de dimineata era partea data invingatorului pentru ca el sa se bucure. Strajerul care este treaz cand toti dorm, doar el este cel care vede steaua de dimineata. Sa fim si noi astazi astfel de invingatori care-L iubesc pe Hristos ca steaua de dimineata in inimile noastre, si sa asteptam venirea Sa pentru a ne lua la El sus, in casa Tatalui.


          5.12         7) Chemarea la ascultare

          "Cine are urechi sa auda ceea ce Duhul spune adunarilor" (2:29).

          Ca in fiecare din aceste scrisori catre adunari, exista chemarea catre urechea care aude pentru a asculta glasul Duhului. Dar exista aici o schimbare in ordinea lucrurilor fata de cele trei biserici anterioare. Acolo, chemarea la ascultare era inaintea promisiunii facute invingatorului, dar acum in Tiatira, chemarea este dupa promisiunea facuta invingatorului. Indemnul de a auzi ceea ce Duhul avea de spus nu mai este adresat intregii biserici ca mai inainte, ci el urmeaza dupa cuvantul de incurajare fata de ramasita si promisiunea facuta invingatorului. Indemnul este adresat deci invingatorilor, caci doar ei pot avea o ureche atenta pentru a primi cu adevarat si de a cerceta ceea ce Duhul avea sa spuna adunarilor. Marea masa a marturisitorilor bisericii este considerata incapabila sa se pocaiasca; i s-a dat timp pentru a se pocai, dar nu a vrut. De aceea ramasita invingatoare pusa deoparte este chemata sa asculte ceea ce Duhul are de spus in acest mesaj catre Tiatira si de asemenea catre celelalte biserici. Ca intotdeauna, aceasta este o chemare individuala de a avea o ureche deschisa la cuvintele Duhului. Fie ca urechile noastre sa fie astfel deschise in aceste zile rele, caracterizate de starea caldicica laodiceeana indiferenta fata de Hristos.



         
       
     
     
     
aze