Translate

marți, 7 noiembrie 2017




           Istoria profetica a crestinatatii vazuta in cele sapte                 adunari din Asia in Apocalipsa 2 si 3
                                                  - II -



          Raymond K. Campbell


          2     Mesajul catre Efes - Apocalipsa 2:1-7


          2.1     Semnificatia numelui

          Efes semnifica "plan (sau, scop) complet", si in epistola pe care apostolul Pavel a scris-o catre Efeseni, avem planul complet al lui Dumnezeu referitor la Adunarea Sa, revelat si dezvoltat deplin. Apostolul a petrecut mult timp acolo si Dumnezeu a facut o mare lucrare in aceasta cetate. Cuvantul lui Dumnezeu crestea in putere aratandu-si taria sa (Fapte 19). Adunarea din Efes era intr-o stare minunata in timpul apostolului Pavel, si astfel el a fost liber sa le descopere adevarurile spirituale cele mai inalte cu privire la Adunare si la planurile lui Dumnezeu. Avem deci la Efes planul complet al lui Dumnezeu. Pasajele din Efeseni 1:9-11 si 3:10-11 contin cuvantul "plan" si ne spune ceva despre planurile lui Dumnezeu in Hristos.
          Dar acum, la momentul cand revelatia a fost data aici apostolului Ioan, dupa aproape 30 de ani de la epistola catre Efeseni, radacina declinului spiritual si a indepartarii se instalase deja in sanul acestei minunate adunari din Efes. In mijlocul a numeroase lucruri foarte laudabile, ochii divini "ca o flacara de foc" discern ca ei si-au parasit dragostea dintai . Vom vorbi mai tarziu.


          2.2     1) Prezentarea Domnului

          "Acestea le spune Cel care tine cele sapte stele in mana Lui dreapta, Cel care umbla in mijlocul celor sapte sfesnice de aur" (Apoc. 2:1). El Se prezinta ca Acela care are cele sapte stele - ingerii sau reprezentantii, elemente responsabile in adunari - in mana Sa dreapta, si ca Cel care umbla in mijlocul adunarilor si care vede ce fel de lumina si marturie da sfesnicul lor. Domnul Se prezinta aici sub caracterul general in care El S-a prezentat intregii Adunari in cap. 1. El umbla in mijlocul sfesnicelor pentru a vedea starea adunarilor, pentru a testa starea lor prin Cuvantul Sau si dupa standardul devarasit al sfinteniei Sale, si de a judeca caracterul lor ca purtatori de lumina, responsabili intr-o lume rea si intunecata.
          Semnificatia simbolica a stelelor si a sfesnicelor ne este explicata in cap. 1 v. 20 pe care le-am exeminat deja. Stelele dau lumina si guverneaza cursul timpului (Gen. 1:14-18) si reprezinta pe cei pe care Domnul i-a randuit in adunari pentru a da lumina Cuvantului Sau, pentru a invata si a conduce. Darul si autoritatea in aceste privinte apartin lui Hristos: stelele sunt in mana Lui dreapta. Aceasta era cunoscut si recunoscut in perioada apostolica atunci cand Domnul era recunoscut ca si Cap al Adunarii Sale. Instituirea de reguli in conducerea bisericii, si ordinarea de invatatori si pastori, care au intervenit dupa aceea, sunt in realitatea o uzurpare a autoritatii lui Hristos, chiar daca aceasta era fara intentie.


          2.3          2) Aprobarea Domnului

          "Siu lucrarile tale si osteneala ta si rabdarea ta si ca nu-i poti suferi pe cei rai; si i-ai pus la incercare pe cei care isi zic ei insisi apostoli si nu sunt, si i-ai gasit mincinosi; si ai rabdare si ai suferit pentru Numele Meu si n-ai obosit; ...Dar ai aceasta, ca urasti faptele nicolaitilor, pe care si Eu le urasc" (2:2-3,6).
          Acestea sunt minunatele cuvinte de aprobare si recomandare pe care Domnul putea sa le adreseze la Efes si intregii Adunari a lui Dumnezeu in aceasta prima perioada a istoriei sale profetice. Ea avea fapte care Ii faceau placere, lucrare, rabdare, groaza de rau, punerea cu grija la incercare, potrivit lui Dumnezeu a marturiei, indelunga-rabdare, devotamentul pentru Numele Sau, osteneala in lucrari dificile. Intr-adevar, se gaseau trasaturi minunate in adunarea din Efes, si este prin toate acestea un model si un exemplu pentru Adunare in toate timpurile. Oh, cat de multe din aceste caracteristici schitate pot sa se gaseasca in adunarile credinciosilor astazi!
          Nu doar ca ei lucrau, dar ei staruiau fara incetare in mijlocul greutatilor si descurajarilor. Ei sufereu in lucrare pentru dragostea Numelui Sau. De cate ori avem si noi de lucrat, dar obosim, sovaind si abandonand. Este un lucru deosebit de a starui in lucrare pentru Hristos. "Dar sa nu obosim facand binele, pentru ca, la timpul potrivit, vom secera, daca nu vom cadea de oboseala" (Gal. 6:9).
          "Nu-i poti suporta pe cei rai". Efesul a realizat ceva din caracterul sfant al Domnului, in Numele caruia erau adunati si care era in mijlocul lor, si ei nu erau neglijenti sau indiferenti fata de cei care faceau rau. Aceasta trasatura trebuie, de asemenea, sa se gaseasca si la noi astazi cand este tendinta de a inchide ochii asupra raului, de a cobori barierele, de a scuza multe lucruri si de a fi indiferenti fata de ceea ce Domnul detesta. Exista la Efes o groaza fata de cei care practicau raul, si Domnul ii felicita.
          "I-ai pus la incercare pe cei care isi zic ei insisi apostoli si nu sunt, si i-ai gasit mincinosi". Era o alta trasatura laudabila in adunarea din Efes. Ei testau marturia, si nu luau pe oricine dupa spusele sale. Unii afirmau chiar ca sunt apostoli, dar au fost incercati si dovediti ca mincinosi. Ii cercetau pe toti cei care veneau la ei ca crestini. Apostolul Ioan a scris: "Preiubitilor, nu credeti orice duh, ci incercati duhurile daca sunt din Dumnezeu; pentru ca multi falsi profeti au iesit in lume" (1 Ioan 4:1).
          Aceasta grija potrivit lui Dumnezeu lipseste in majoritatea crestinatatii evanghelice de astazi caci, in cele mai multe biserici, Cina Domnului este lasata la dispozitia oricui doreste sa participe, tuturor celor care pretind ca sunt mantuiti. Pe baza propriei lor marturisiri, li se permite acest sfant privilegiu, dar aceasta nu este dupa Cuvantul lui Dumnezeu, nici dupa ceea ce facea Efesul si Adunarea de la inceput. Ei incercau pe cei care marturiseau a fi crestini si descopereau, atat cat era posibil, pe cei care erau crestini adevarati si pe cei care erau falsi.
          In timpul lui Neemia, au fost asezati usieri la portile Ierusalimului pentru a veghe ca inamicul sa nu poata intra (Neem. 7:1-3). La fel, in adunarea lui Dumnezeu este necesar sa fie usieri care, cu o grija si o dragoste divina, vegheaza si cerceteaza pe cei care cauta sa fie primiti la privilegiile casei lui Dumnezeu. Preocuparea noastra trebuie sa fie ca niciunul sa nu fie primit in adunare daca nu are dreptul de a fi, niciunul din cei care nu sunt ai Domnului sau a caror umblare si legaturi nu sunt potrivite, si ca niciunul sa nu fie lasat in afara din cei pe care Domnul i-ar vrea inauntru. Domnul a zis: "Astfel, dupa roadele lor ii veti cunoaste. Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne! va intra in Imparatia cerurilor, ci cel care face voia Tatalui Meu care este in ceruri" (Matei 7:20-21). Versetul 1 din acelasi capitol, unde se spune: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati", nu se aplica la aceasta responsabilitate, ci la motivatiile interioare ale oamenilor. Viata si faptele exterioare sunt roadele dupa care trebuie sa judecam marturisirea crestina.
          "Ai rabdare si ai suferit". Rabdarea este o virtute minunata si ea este un caracter al lui Dumnezeu. Adunarea din Efes era caracterizata de rabdare, si asa ar trebui sa fie credinciosi astazi. Noi devenim de multe ori nerabdatori atunci cand suntem incercati. Trebuiau sa lupte impotriva celor care faceau rau la Efes, dar ei suportau si aveau rabdare. Rabdarea fata de rau este caracteristica Domnului si relatiilor Sale cu omul. El cauta aceeasi trasatura la sfinti. Ignorarea adevarului lui Dumnezeu de catre multi necesita, de asemenea, invatarea rabdarii din partea nosastra. "Si un rob al Domnului nu trebuie sa se certe, ci sa fie bland fata de toti, capabil sa-i invete, rabdator, corectandu-i cu blandete pe cei care se impotrivesc" (2 Tim. 2:24-25a).
          "Urasti faptele nicolaitilor, pe care si Eu le urasc". Aici, Domnul vorbeste de faptele nicolaitilor, si in mesajul catre Pergam este vorba de cei care, in mijlocul acestei adunari, tin invatatura nicolaitilor. Ce erau aceste fapte sau aceasta invatatura nu ne este spus. Multe presupuneri au fost facute referitor la acest subiect, dar istoria bisericii nu spune nimic cu certitudine cu privire la o astfel de secta, sau despre faptele si invatatura ei. Irineu, episcopul de Lyon, care a murit in anul 202 dupa I.H., este primul autor crestin care a mentionat pe nicolaiti. El a zis: "Pare foarte clar din Apocalipsa ca nicolaitii sustineau ca adulterul, si faptul de a manca din carnea jertfita idolilor, erau lucruri nevinovate, si deci ingaduite crstinilor".
          Toti scriitorii timpurii sunt de acord cu privire la  principalele trasaturi ale nicolaitilor ca avand un caracter necurat si imoral, combinand marturia crestinismului cu necuratia paganismului, "schimband harul Dumnezeului nostru in destrabalare" dupa cum a avertizat Iuda (Iuda 4). In secolele 18 si 19 s-au avansat alte idei referitor la aceasta secta. Unii eruditi au presupus ca nicolaitii aveau un caracter similar adeptilor care urmau calea lui Balaam (2 Pet. 2:15), si ca "nicolaiti" este pur si simplu traducerea greaca a cuvantului ebraic "balaam", cele doua semnificand "cuceritori sau stapani ai poporului". In Apocalipsa 2:14-15, invatatura lui Balaam si cea a nicolaitilor sunt evocate impreuna, dar deosebite.
          Altii s-au limitat la semnificatia numelui si au subliniat ca "nicolaiti" vine de la "nikao", care inseamna "a cuceri" si de la "laos", "poporul" sau "laici". Astfel, termenul se refera la dezvoltarea unei clase pe care o stim sub denumirea de "clerul", care s-a ridicat in biserica mai presus de laici si luand conducerea.
          Istoria bisericii dovedeste foarte clar ca sistemul clerical distinct de laici, a aparut destul de devreme in Biserica. Preotia comuna a tuturor credinciosilor, dupa cum ne arata Scriptura (1 Pet. 2:5,9), a fost data foarte rapid deoparte, la fel ca si prezenta Duhului Sfant si libertatea Sa de a lucra in Adunare; si deosebirea nebiblica intre cler si laici a devenit rapid regula. De aici credinta atat de predominanta de-a lungul secolelor ca o anumita clasa, avand o ordinare omeneasca, are singura dreptul exclusiv de a predica, a invata si a administra sacramentele botezului si Cinei Domnului in biserica.
          Ignatius, un discipol si prieten al apostolului Ioan, care i-a supravietuit doar aproximativ sapte ani si care a fost episcop al Antiohiei in Siria, a scris sapte scrisori pe parcursul calatoriei sale spre locul unde a fost martirizat, spre anul 107 dupa I.H. El a insistat asupra supunerii fata de episcop, si sa "privim la episcop asa cum privim la Domnul Insusi". In alte parti din scrisorile sale, se vede cum sistemul clerical, care nu se gaseste in Scriptura, era deja format in Biserica la acea data timpurie: "Cat timp am fost in mijlocul vostru am plans; am strigat cu glas tare: supuneti-va episcopului, si prezbiterului, si diaconilor" (vezi Istoria Bisericii, de Miler, vol. 1, pag. 150-157). (Ar putea fi interesant de stiut ca forma episcopala de guvernare a bisericii este bazata pe scrierile lui Ignatius).
          Crezand ca subiectul nicolaitilor este de-o importanta vitala, autorul a facut cercetari cu privire la acest subiect, si a ocupat putin din spatiu pentru a da cele doua vederi principale ale eruditilor Bibliei referitor la acest subiect. Este posibil ca cele doua puncte de vederi sa fie incluse in termenul "nicolaism" intr-un sens literal si simbolic. Autorul este convins ca se face referire, prin acest termen simbolic, la sistemul clerical, care a inceput cu siguranta in acea perioada a Efesului, nelimitandu-se neaparat la acesta.
          Ceea ce este important de subliniat, este ca Domnul a laudat Efesul pentru faptul ca ura faptele nicolaitilor pe care si El, de asemenea, le ura. El vorbeste despre aceasta dupa reprosurile si avertismentele necesare din versetele 4 si 5, ceea ce este cu mult mai miscator, caci este ca o apreciere suplimentara, a inimii Sale ranite. Trebuie sa uram ceea ce Domnul uraste, nu persoanele, ci faptele. Psalmistul putea sa spuna ca el uraste "orice cale a minciunii", "inima prefacuta" si "minciuna" (Ps. 119:104,113,163). Tot ce nu este in acord cu Sfanta Scriptura este o cale falsa, prefacuta, o minciuna si ea trebuie urata, chiar daca aceasta se poate lauda de vechime ca venind de la parintii bisericii.


          2.4          3) Mustrarea

          "Dar am impotriva ta ca ti-ai parasit dragostea dintai" (2:4). Aici, avem mustrarea Domnului impotriva adunarii din Efes. Este a treia caracteristica a acestor scrisori catre adunari. In ciuda a tot ce era laudabil la Efes, si pe care deja le-am amintit, Domnul trebuie sa spuna: "dar am impotriva ta ca ti-ai parasit dragostea dintai". Versiunea engleza King James contine cuvantul "ceva" [am ceva impotriva ta pentru ca ti-ai parasit..."]; acest cuvant este cu caractere italice, aratand ca el a fost adaugat de traducatori si nu este in manuscrisele originale. El micsoraza forta de mustrare a Domnului si trebuie sa fie lasat deoparte.
          "Ti-ai parasit dragostea dintai". Era ceea ce Domnul avea impotriva Efesului. Ce ne spune noua aceasta? Aceasta ne spune ca, in ciuda aprecierii Domnului cu privire la toate trasaturile minunate ale faptelor, de lucrare, de rabdare, de groaza de rau, etc., care se gaseau in adunarea din Efes, El cauta dragostea dintai in inimile noastre. El vrea cea mai buna dragoste care sa izvorasca dintr-o inima total iubitoare si incantata de El Insusi ca obiect al ei.
          Cuvantul "dintai" folosit aici este acelesi cuvant in original  ca cel care este tradus prin "cea mai frumoasa" (cea mai frumoasa, sau cea mai buna, haina) in Luca 15:22. Deci este dragostea noastra cea mai buna (sau dragostea suprema) pe care o doreste Domnul. Aceasta nu este dragostea dintai in mod cronologic, ca atunci cand cineva se converteste, desi dragostea noului convertit este de o prospetime minunata, ci cea dintai in calitate. El vrea dragostea noastra cea mai buna (o dragoste suprema), si El nu va fi multumit de nimic alceva.
          Daca deci L-am iubit altadata pe Domnul mai mult decat in prezent, acest cuvant de mustrare ne este adresat si noua: "ti-ai parasit dragostea dintai". Domnul ne zice: "Nu mai am acelasi loc in inima ta ca acela pe care L-am avut altadata; acest loc Eu il doresc din nou". El este un Dumnezeu gelos (Exod 20:5) si vrea inima noastra intreaga, dragostea noastra suprema in toata prospetimea sa.
          Dupa cum bine a zis cineva, "Dragostea dintai este aceasta absortie a inimii de catre Hristos, care este realizata intotdeauna de un sentiment care se revarsa din harul Sau si din dragostea Sa in rascumparare" (E. Dennet). Este rezultatul care se produce atunci cand cineva intra sub influenta puternica si personala a dragostei Sale, acel caracter al dragostei care primeste impulsul dragostei Sale. Atunci cand dragostea Sa umple si inunda sufletele noastre, o dragoste asemanatoare este produsa in inimile noastre, cea mai buna dragoste pe care El o cauta. Acesta este indemnul din Iuda 21: "Pastrati-va in dragostea lui Dumnezeu".
          In epistola sa catre adunarea din Tesalonic scrisa noilor convertiti, apostolul Pavel vorbeste de "lucrarea credintei voastre si de osteneala dragostei voastre si de rabdarea sperantei in Domnul nostru Isus Hristos" (1 Tes. 1:3). Era credinta, dragostea si speranta. La Efes, erau fapte, dar ele nu sunt numite "faptele credintei". Era osteneala, dar ea nu este numita "osteneala dragostei"; era rabdare, dar ea nu este calificata ca "rabdarea sperantei". Hristos era totdeauna inaintea tesalonicenilor, si astfel credinta, dragostea si speranta se legau toate de El. Mai ramasese ceva in Efes, dar aceasta era in scadere. Dragostea dintai pentru Hristos, ca sursa din care trebuia sa decurga totul, lipsea. Ochii Sai patrunzatori a detectat-o si aceasta le-a reprosat.
          Osteneala pentru Domnul este necesara; este mult de facut pentru El si Domnul cauta slujitori, dar slujba noastra trebuie sa izvorasca din dragoste pentru El. Eul si rivalitatea fata de altii pot sa se suprapuna in slujire. Atunci dragostea pentru Domnul nu este resortul ostenelii noastre si nu poate avea aceeasi valoare pentru Domnul ca atunci cand este facuta din dragoste pentru El.
          De retinut ca Domnul nu spune ca si-au pierdut dragostea dintai, ci ca si-au "parasit". Ceva pierdut nu mai poate niciodata sa fie regasit, dar ceva parasit undeva, in general poate fi regasit. Astfel, in experienta sufletului nostru, ne putem intoarce la locul sau la pozitia din care am parasit dragostea noastra cea mai buna, si aceasta se poate face printr-o judecata de sine. Nu este aceasta o incurajare?


          2.5          Indemnul de a-si aminti si de a se pocai

          "Adu-ti dar aminte de unde ai cazut; pocaieste-te, si intoarce-te la faptele tale dintai". Domnul indeamna Efesul sa-si aminteasca unde era altadata in bucuria dragostei dintai si sa se pocaiasca de aceasta cadere si sa se intoarca la acele fapte dintai izvorate din dragostea cea mai buna, dragostea suprema. Domnul vrea ca noi sa realizam ca parasirea dragostei noastre dintai este radacina oricarei indepartari si a oricatui declin. De aceasta stare de inima decurge totul, caderi, pacate si apostazie. Declinul si apostazia crestinatatii, dupa istoria profetica din aceste sapte adunari din Asia , in Apocalipsa 2 si 3, a inceput prin parasirea dragostei dintai la Efes si a continuat ce cele mai grozave rele intalnite in adunarile urmatoare.
          Este pentru inimile noastre un cuvant solemn si care ne cerceteaza. Daca parasim dragostea noastra suprema si nu ne pocaim si nici nu ne intoarcem, vor veni alte lucruri si distantarea de Domnul va creste. Atunci cand este parasita dragostea dintai, multe lucruri rele patrund printre sfintii lui Dumnezeu, totul provenind din faptul ca Domnul nu mai are locul principal in inimile noastre. Dar cand ne intoarcem la acest prim loc, locul suprem pentru El, totul revine la locul lor: slujba, inchinarea, despartirea de lume; totul va urma, dar numai in masura in care ne intoarcem la Domnul prin pocainta si dragoste dintai.

          Acest cuvant de atentionare si acest indemn de a-si aminti si de a se pocai, adresat adunarii din Efes, sunt in totul aplicabile si la fel de necesare astazi. Acesta este Cuvantul Domnului pentru poporul Sau astazi ca si la adunarea din Efes din primul secol. Dragostea dintai a fost parasita; am cazut si avem nevoie sa ne pocaim si sa ne intoarcem la Domnul. Cu siguranta, Duhul lui Dumnezeu ar vrea sa ne conduca in aceste zile din urma sa intelegem ca ceea ce avem nevoie, in mod individual si colectiv, este de a da primul loc Domnului, locul suprem in inimile noastre, si astfel sa ne intoarcem la dragostea dintai. Fie ca sa existe o pocainta autentica, o schimbare a starii de duh, de ganduri si de inima in noi insine, si fie ca sa existe aceste fapte dintai care decurg din dragostea cea mai buna pentru Hristos.


          2.6          Atentionare

          "Dar, daca nu, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti". Ce atentionare solemna fata de o adunare in care erau atatea lucruri bune! Un singur lucru vital nu era, dar Domnul zice: "si-ti voi lua sfesnicul... daca nu te pocaiesti", ceea ce insemna ca adunarea inceta sa mai fie un sfesnic, sau un vas de marturie in lume. Daca Efesul nu se intorcea la dragostea sa dintai, i se refuza sa mai fie un martor si o marturie a Domnului. Sfesnicul i se lua deoarece nu mai putea fi considerata ca poarta o marturie adevarata pentru Domnul.
          Cand vom ajunge la Laodiceea, a saptea adunare, Il vom auzi pe Domnul zicandu-i: "Astfel, pentru ca esti caldicel - si nici rece, nici in clocot - te voi varsa din gura Mea" (3:16). Aceasta este conditia finala a bisericii marturisitoare, si Domnul este pe punctul de a o parasi in intregime si de a o vomita ca ceva gretos si neplacut. Atunci, sfesnicul bisericii va fi in totalitate luat deoarece ea va fi un martor infidel, un martor fals pe care Domnul nu poate sa-l recunoasca ca fiind al Lui. La inceputul oricarui declin de la Efes, in prima perioada din intreaga Biserica, Domnul atentioneaza adunarea ca-i va lua sfesnicul daca ea nu se pocaieste. Vom vedea mai departe ca are loc o anumita masura de restaurare in perioada imediat urmatoare din Smirna si ca sfesnicul a fost pastrat.
          Ca adunari in mod individual, este o zi trista pentru orice adunare cand ajunge sa realizeze ca nu mai este o marturie sau o lumina in lume si ca sfesnicul i-a fost luat de Domnul. Vedem adunari in care lumina a fost atat de slaba si palpaitoare ani de zile, credinciosi fideli sfarsindu-si alergarea lor si sunt luati, noi convertiti nu mai sunt adaugati, iar grupul scade si, in final, nu mai exista o adunare - sfesnicul este complet luat. Cauza profunda este ca dragostea dintai a fost parasita cu mult timp inainte. Sa luam in considerare lectia din aceasta atentionare!


          2.7          4) Indemn pentru urechea care aude

          "Cine are urechi (lit. ureche) sa auda ceea ce Duhul spune adunarilor". Acesta este al patrulea punct din aceste mesaje. Cel care are ureche de auzit este indemnat sa auda si sa ia seama la ceea ce Duhul spune adunarilor. Este o voce adresata in mod individual, si cel care are o inima exersata sa asculte trebuie sa auda ceea ce Duhul are de spus.
          In Matei 13, Domnul incheie parabola semanatorului cu aceste cuvinte: "Cine are urechi sa auda" (Matei 13:9). El a vorbit, de asemenea, de unii care vazand nu vad si auzind nu aud, nici nu inteleg (13:13). Domnul cauta pe aceia care au urechi deschise si inima deschisa pentru a auzi si cerceta ceea ce Duhul are de spus adunarilor. Acestia, in comuniune cu gandul lui Hristos, isi vor judeca starea lor in lumina Cuvantului scris. Aceasta chemare arata ca fiecare credincios este aici responsabil sa inteleaga starea de lucruri din jurul lui in Biserica marturisitoare. Intreaga adunare este chemata sa auda, dar numai cel care este preocupat si care are o ureche deschisa va raspunde la aceasta chemare.


          2.8          5) Promisiune facuta invingatorului

          "Invingatorului ii voi da sa manance din pomul vietii, care este in paradisul lui Dumnezeu" (Apoc. 2:7b). Este a cincea trasatura a acestor mesaje. Ea este adresata intotdeauna invingatorului, si aici promisiunea data invingatorului din Efes este de a manca din pomul vietii. Adam si-a pierdut dreptul de a manca din pomul vietii in gradina Edenului, atunci cand a pacatuit si a fost alungat. Pomul vietii din paradisul lui Dumnezeu nu va fi niciodata pierdut; si aceasta este promis aici invingatorului. Hristos Insusi este Cel cu care se va hrani si se va bucura invingatorul pentru totdeauna. De aceea, Domnul cauta sa incurajeze pe credinciosi sa invinga. Aceasta promisiune binecuvantata are rolul de a incuraja inimile lor si de a le sprijini in lupta lor, in timp ce cauta sa invinga ceea ce Domnul a desemnat ca rau. Numai invingatorul are aceasta promisiune a pomului vietii ca incurajare prezenta in sfera lui de responsabilitate si de lupta.
          Aici, a invinge, este biruinta asupra raului aratat in adunare. Ceea ce Domnul deplangea la Efes, era parasirea dragostei dintai. Acela care, prin har si prin puterea Duhului care lucreaza asupra urechii si a inimii deschise, va regasi starea dragostei dintai, va fi un invingator in sensul acestui pasaj din Scriptura, si va avea dreptul la promisiunea deosebita data aici. Fie ca toti sa dorim si sa cautam a fi invingatori, intorcandu-ne la dragostea dintai, la dragostea suprema pentru Domnul si Mantuitorul nostru care singur este vrednic de ea.    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze