Translate

marți, 16 ianuarie 2018




              VIATA CEA NOUA A CREDINCIOSULUI IN HRISTOS
                                                        De la nasterea din nou la glorie
                                                                                - I -


          Georges Andre


          1          Mantuit

          "Pentru ca Fiul Omului a venit sa mantuiasca ce era pierdut" (Mat. 18:11).


          Cu cata bucurie pastorul, care a cautat atat de mult oaia sa, poate, la intoarcerea acasa, sa zica: "Bucurati-va impreuna cu mine, pentru ca mi-am gasit oaia pierduta" (Luca 15:6).
          A fi pierdut, aceasta inseamna sa fugi de glasul pastorului, de chemarea Evangheliei, si sa dispretuieti harul lui Dumnezeu. Aceasta se va expune la aparitia inaintea "marelui tron alb" pentru a fi "aruncat in iazul de foc" (Apoc. 20:11, 15).
          "Ce trebuie sa fac ca sa fiu mantuit?", a intrebat temnicerul din Filipi pe Pavel si Sila. Raspunsul a venit imediat: "Crede in Domnul Isus, si vei fi mantuit" (Fapte 16:30-31).
          Dar acest raspuns nu este o formula care se repeta. Ea implica, asa cum Pavel insusi a vestit cu staruinta la Efes, "pocainta fata de Dumnezeu si credinta in Domnul nostru Isus Hristos" (Fapte 20:21).
          Observam ca mai intai vine pocainta fata de Dumnezeu (conf. Luca 24:47, in mod literal: pocainta duce la iertarea de pacate). A se pocai, inseamna schimbarea de gandire, fata de Dumnezeu, fata de sine, si fata de pacat. Ignorarea lui Dumnezeu, sau mai mult acuzandu-L: "Daca exista Dumnezeu... ", sau sa gandim ca "in cele din urma, Bunul Dumnezeu va tine cont de viata mea ordonata pentru a ma lua in cerul Sau". Dar Dumnezeu S-a revelat ca Dumnezeul cel sfant si drept; Dumnezeu, care este dragoste si, de asemenea, lumina.
          Daca lumina divina lumineaza constiinta mea, nu mai pot gandi ca "viata mea este in ordine" si pot placea lui Dumnezeu in mod suficient pentru a merge in cer. Imi voi schimba gandirea dupa lumina Cuvantului Sau: "Pentru ca toti au pacatuit si sunt lipsiti (sau "nu ajung la") de gloria lui Dumnezeu" (Rom. 3:22-23). "Erati morti in greselile si in pacatele voastre" (Efes. 2:1). "Plata pacatului este moartea" (Rom. 6:23), nu doar moartea fizica, ci despartirea eterna de Dumnezeu.
          Pocainta nu se opreste aici, ea duce la "credinta in Domnul nostru Isus Hristos" : "Pentru ca prin har (sau "datorita harului") sunteti mantuiti, prin credinta" (Efes. 2:8). Credinta in Cuvantul lui Dumnezeu accepta ca "pe cand noi eram pacatosi, Hristos a murit pentru noi" (Rom. 5:8), adica El a murit in locul nostru: "Isus... care a fost dat pentru greselile noastre si a fost inviat pentru indreptatirea noastra" (Rom. 4:25). "Daca vei marturisi cu gura ta pe Isus ca Domn (sau "pe Domnul Isus") si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat dintre morti, vei fi mantuit" (Rom. 10:9).
          Nimeni nu poate fi mantuit prin faptele bune pe care le-ar face: "El ne-a mantuit, nu pentru fapte, implinite in dreptate, pe care le-am facut noi, ci dupa propria Sa indurare" (Tit. 3:5). De asemenea, ar fi o marea greseala sa gandim ca trebuie, in vreun fel, sa completam lucrarea lui Hristos pentru pacatele noastre, implinind fapte bune, care ne-ar aduce anumite merite (Efes. 2:9). Cuvantul lui Dumnezeu este foarte clar: am fost "creati in Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregatit dinainte, ca sa umblam in ele" (Efes. 2:10).
          Mai intai vine pocainta si credinta, care insotesc "nasterea din nou" (Ioan 3:3-6); apoi, aceste fapte bune pe care le-a pregatit Dumnezeu, implinite ca recunostinta fata de Dumnezeul dragostei: "In aceasta este dragostea, nu pentru ca noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru ca El ne-a iubit si L-a trimis pe Fiul Sau ca ispasire ( propitiere, n.t.)(*) pentru pacatele noastre" (1 Ioan 4:9-10).

          (*) In Biblia franceza este "propitiere", adica apropiere, a aduce aproape. Este actul infaptuit de marele preot cand se prezenta cu sange (o data pe an) inaintea lui Dumnezeu in Locul prea sfant ce simboliza sangele Domnului Isus varsat inaintea lui Dumnezeu, pentru a-L face "propice" pe Dumnezu ca sa-Si indrepte (in har) fata spre oameni. Daca Dumnezeu accepta sangele, atunci marele preot iesea afara la popor si urma al doilea act, si anume "substituirea", prin punerea mainilor pe capul tapului pentru Azazel, lucru ce simbolizeaza pocainta si marturiserea pacatelor, Levitic 16. Deci, ispasirea cuprinde doua aspecte: 1) Jertfa Domnului Isus pentru Dumnezeu, "propitiere", si 2) Jertfa Domnului Isus pentru oameni, "substituire", luand pacatele noastre, (ale celor care si-au pus "mainile pe capul animalului", marturisindu-si pacatele si crezand ca El a murit pentru ei) si fiind alungat intr-un loc pustiu si fara apa, adica in moarte. In 1 Ioan 2:2 ar trebui sa citim "propitiere" in loc de "ispasire". Propitierea este pentru toti oamenii, dar iertarea pacatelor si mantuirea le au doar cei care se identifica cu Domnul Isus in moartea Lui, adica "substiuire", Aceasta inseamna de fapt ispasire, "propitiere" si "substituire". Acest lucru a mai fost explicat pe blog. (n.t.)

          Mantuirea este privita sub trei aspecte:
          - cu privire la trecut :"Sunteti mantuiti" (Efes. 2:5, 8); "Dumnezeu ne-a mantuit" (2 Tim. 1:9). Siguranta de a fi mantuit se bazeaza pe credinta in Cuvantul lui Dumnezeu.
          - cu privire la prezent, credinciosul este mantuit "prin viata Lui" (Rom. 5:10), prin mijlocirea lui Hristos (Ev. 7:25).
          - cu privire la viitor, Romani 13 ne spune: "Acum mantuirea este mai aproape de noi decat atunci cand am crezut" (13:11). Noi asteptam "rascumpararea trupului nostru" (Rom. 8:23). "Pentru ca cetatenia noastra este in ceruri, de unde Il si asteptam ca Mantuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre in asemanare cu trupul gloriei Sale" (Filip. 3:20-21)
          Dar mantuirea in sine imbraca, de asemenea, diferite aspecte pe care le vom lua in considerare.


          1.1          Iertati

          Pentru a fi iertat trebuie sa recunosti ca esti vinovat (Rom. 3:19).
          In Levitic 4:27-35, daca cineva se facea vinovat (v. 27), trebuia sa aduca darul sau, un animal pe capul caruia sa-si fi pus mana sa, ca si cum ar spune: acesta va purta pedeapsa pacatului meu. El insusi trebuia sa injunghie jertfa, al carei sange era varsat la piciorul altarului, iar grasimea era arsa pe altar. Numai dupa aceea, se spune "si i se va ierta". Aceasta jertfa este cu siguranta o imagine, un tip, a jertfei lui Hristos de pe cruce: "care a purtat El Insusi pacatele noastre in trupul Sau pe lemn" (1 Pet. 2:24). Isaia 53 subliniaza: "Noi toti, ca niste oi, ne-am ratacit... Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor" (v. 6).
          Numai jertfa lui Hristos ar putea "indeparta" pacatele. Sangele jertfelor varsat in Vechiul Testament nu putea niciodata sa "indeparteze pacatele" (Ev. 10:4, 11), ele erau doar "acoperite" (Ps. 32:1). Dar Hristos a adus "o singura jerfa pentru pacate" (Ev. 10:12), astfel ca Duhul lui Dumnezeu a putut spune: "nicidecum nu-Mi voi mai aminti de pacatele si nelegiuirile lor" (v. 17).
          Atunci cand un om iarta o jignire, nu mai este nicio pedeapsa pentru cel vinovat. Dumnezeu, El, nu nesocoteste pacatul. Trebuie ca pedeapsa sa fie executata; dar ea este peste un altul, adica peste Hristos: "Hristos a suferit o singura data pentru pacate, Cel drept pentru cei nedrepti, ca sa ne aduca la Dumnezeu" (1 Pet. 3:18).
          Ce se intampla atunci cu pacatele credinciosilor dupa nasterea din nou? 1 Ioan 1:9 spune foarte clar: "Daca ne marturisim pacatele, El este credincios (Cuvantului Sau) si drept (fata de Hristos) ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nedreptate".
          Proverbe 28:13 a spus deja: "Cine le marturiseste si le paraseste va capata indurare". Dumnezeu nu cere o compensatie pentru pacatele noastre, nici o penitenta exterioara, ci o marturisire, lui Dumnezeu mai intai (Ps. 32:5) si, daca situatia o cere, celui pe care l-am lezat. Iacov 5:16 are chiar in vedere marturisirea reciproca "unii altora" (nu public), si de a ne ruga unul pentru altul. Aceasta poate fi un mare ajutor pentru umblarea crestina, cu conditia de a asigura o discretie totala (v. 20).
          Si noi suntem chemati sa ne iertam unii pe altii, potrivit cu Efeseni 4:32. Parabola din Matei 18:23-35 arata gravitatea de a nu ierta pe fratele sau, uitand datoria imensa pe care ne-a iertat-o Dumnezeu.


          1.2          Curatiti

          Exista pacatul - datorie, vinovatie (Rom. 3:19), pe care Domnul Isus il ilustreaza prin parabolele din Luca 7:41-42 si 47-48; exista, de asemenea, pacatul - intinare, de care avem nevoie sa fim "spalati".
          Profetul Mica spunea altadata: "acesta nu este locul de odihna, din cauza intinaciunilor care aduce nimicire, chiar o nimicire grozava" (2:10). Daca nu credem, este suficient sa privim in jurul nostru! Ori, despre cetatea sfanta cu privire la care Ioan a avut viziune in Apocalipsa 21, ne este spus: "nimic intinat nu va intra nicidecum in ea" (v. 27).
          Cel care este intinat prin pacat, printr-o stricaciune personala sau din jurul sau, este chemat sa se spele. Dar cum ar putea el? David, de asemenea, i-a cerut lui Dumnezeu: "Spala-ma cu desavarsire de nelegiuirea mea, si curateste-ma de pacatul meu... si voi fi mai alb decat zapada" (Ps. 51:2, 7). Doar sangele Domnului Isus "ne curateste de orice pacat" (1 Ioan 1:7). Despre cei care "Mielul... ii va duce la izvoarele apelor vietii" (Apoc. 7:17), ni se spune ca "ei si-au spalat hainele, si le-au albit in sangele Mielului" (7:14). Astfel intelegem sensul cantarii cantate pe pamant: "A Lui care ne iubeste, care ne-a spalat de pacatele noastre cu sangele Sau" (Apoc. 1:5-6).
          1 Corinteni 6:9-10 ne da o lista a celor " zece leprosi". Dar, apostolul adauga: "Si asa erati unii dintre voi. Dar ati fost spalati...  in Numele Domnului Isus si prin Duhul Dumnezeului nostru" (v. 11).
          In Zaharia 3, marele preot statea inaintea lui Dumnezeu. In lumina Sa, el pare imbracat in "haine murdare". In mod normal aceasta intinare nu se vedea, dar cand el "sta inaintea Ingerului", ea era vizibila; era nevoie de lucrarea divina pentru "ca nelegiuirea sa se duca de la tine".
          Tanarul Isaia, probabil in varsta de douazeci de ani, intra in templu si are viziunea Domnului asezat pe tronul Sau (6:1). Ingerii proclamau sfintenia Sa. Tanarul zice: "Vai de mine! pentru ca sunt pierdut; pentru ca sunt un om cu buze necurate". - Un carbune aprins este luat de pe altar, carbune care a fost folosit la arderea animalului de jertfa; el atinge buzele sale, simbol al credintei in lucrarea lui Hristos de la cruce; si atunci i se spune de catre mesagerul divin: "Iata, acesta s-a atins de buzele tale, si nelegiuirea ta este indepartata" (v. 7).


          1.3          Rascumparati

          A rascumpara, inseamana a elibera platind un pret. Un sclav este cumparat de la piata de sclavi; dezlegat de lanturile sale, el este eliberat. Este rascumparat. Aceasta este ceea ce Biblia numeste rascumparare.
          Galateni 3:13 ne spune ca "Hristos ne-a rascumparat din blestemul legii, facandu-Se blestem pentru noi". Mai departe citim ca "Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau... ca sa-i rascumpere pe cei de sub lege" (Gal. 4:4-5). Nimeni nu a putut sa tina legea, in special cele zece porunci: dorinta de a face raul chiar fara a-l realiza, era deja pacat! Hristos, incarcat cu pacatele noastre in ceasurile de intuneric de pe cruce, a fost blestemat in locul nostru, si astfel noi am fost adusi la binecuvantare (Gal. 3:14).
          Am fost rascumparati:
          - din orice faradelege (Tit 2:14)
          - din felul desert de vietuire (1 Pet. 1:18)
          - de robia pacatului (Ioan 8:34 ; Rom. 6:17, 20). De unde rezulta si declaratia minunata: "Astfel, nu mai esti rob, ci fiu" (Gal. 4:7).
          In Hristos "avem rascumpararea prin sangele Lui" (Efes. 1:7). Hristos "a intrat odata pentru totdeauna in locurile sfinte, dupa ce a obtinut o rascumparare eterna" (9:12).


          1.4          Indreptatiti

          "Dumnezeu indreptateste pe cel neevlavios... pe acela care este din credinta in Isus" (Rom. 4:5 ; 3:26).

          Atunci cand un pacatos este iertat, nu mai este nicio pedeapsa la care sa se supuna; daca este o iertare omeneasca, se trece peste vina si nu mai atrage nicio consecinta. Daca este iertarea divina, vina este ispasita, Hristos a purtat pedeapsa (Isaia 53:5).
          A ierta inseamna, intr-un sens negativ: pacatul este uitat, nu mai este nicio pedeapsa pentru cel vinovat. A fi indreptatit este partea pozitiva: acuzatul este declarat drept, el nu mai poarta nicio vina.
          Cum este posibil aceasta? Dumnezeu L-a randuit pe Hristos ca "ispasitor" ("propitiator" sau "scaun al indurarii") :

                    "prin  credinta in sange Lui                                                                                                                               spre aratarea dreptatii Sale in timpul de acum, astfel incat El sa fie drept                                       si sa-l indreptateasca pe acela care este din credinta in Isus"
                     (Rom. 3:25-26)

          Sa incercam sa intelegem aceste expresii.
          Propitierea nu are scopul de a potoli un dumnezeu razbunator, ci pentru a permite lui Dumnezeu sa fie drept si sa-l indreptateasca pe pacatos. (*)

          (*) Este ceea ce facea marele preot cand se prezenta cu sange in Locul prea sfant. (n.t.)

          "Insa celui care lucreaza, plata nu i se socoteste dupa har, ci dupa datorie; dar celui care nu lucreaza, ci crede in Cel care-l indreptateste (sau "declara drept") pe cel neevlavios, credinta lui i se socoteste ca dreptate" (Rom. 4:4-5).
          Intr-o noapte instelata, Avraam, la invitatia divina, iese afara din cortul sau pentru a numara stelele, "daca le poti numara!". Si Dumnezeu i-a zis: "Asa va fi samanta ta!" (Gen. 15:5-6). Avraam nu avea copii si, omeneste, nicio speranta de a avea. Dar el "L-a crezut pe Domnul; si El i-a socotit aceasta ca dreptate". Altfel spus, ca si in Romani 4, credinta este socotita ca dreptate (v. 19-22). Credinta accepta ca Dumnezeu este drept cand il indreptateste pe cel vinovat; ea nu i-a fost socotita doar lui Avraam, "ci si pentru noi, carora ni se va socoti, cei care credem in Cel care L-a inviat dintre morti pe Isus, Domnul nostru, care a fost dat pentru greselile noastre si a fost inviat pentru indreptatirea noastra" (v. 23-25).
          Aceasta ni se poate parea ciudat. Dar Cuvantul lui Dumnezeu este desavarsit de clar. Datorita lucrarii lui Hristos de la cruce, Dumnezeu este drept si poate sa indreptateasca pe acela care crede in Isus. Credinciosul care primeste prin credinta o astfel de afirmatie, chiar daca nu intelege in totalitate, el este declarat drept: "Credinta lui i se socoteste ca dreptate".

               "In Hristos... am fost facuti... dreptate" (1 Cor. 1:30)
               "Fiind indreptatiti, fara plata: prin harul Sau,                                                                                              prin rascumpararea care este in Hristos Isus                                                                                              prin credinta in sangele Lui" (Rom. 3:24; Tit 3:7; Rom. 5:9).

          Se poate imagina un tribunal unde acuzatul trebuie sa raspunda la un dosar voluminos. Dar judecatorul, Dumnezeu Insusi, il declara drept deoarece vinovatul invoca lucrarea lui Hristos; el iese din tribunal, nu doar iertat, ci declarat drept, indreptatit. Nu mai este acuzat de nimic.
          Atunci, de ce Iacov 2:17 zice: "credinta, daca nu va avea fapte, este moarta in sine"? Iacov priveste lucrurile din punct de vedere al omului, in timp ce in epistola catre Romani, este partea lui Dumnezeu: Dumnezeu este drept indreptatind. "Dar va spune cineva... Arata-mi credinta ta fara fapte". De fapt, "eu iti voi arata, din faptele mele, credinta mea" (Iac. 2:18). Acestea sunt faptele credinciosului (Efes. 2:10) care vor arata oamenilor realitatea credintei sale si a nasterii sale din nou. Inaintea lui Dumnezeu, care citeste in inima, credinta este socotita ca dreptate. Inaintea oamenilor, credinta este arata prin faptele unui om nascut din nou. Aceasta este roada Duhului (Gal. 5:22).
          Concluzionam prin afirmatia categorica, repetata de trei ori: "Cel drept va trai prin credinta" (Rom. 1:17 ; Gal. 3:11 ; Hab. 10:38).


          1.5          Impacati

          "Fiind vrajmasi, am fost impacati cu Dumnezeu prin moartea Fiului Sau" (Rom. 5:10). Hristos ne-a "impacat in trupul carnii Lui", "prin moarte" (Col. 1:22).
          Dumnezeu nu a fost vrajmasul nostru; Dumnezeu este dragoste: El L-a dat pe Fiul Sau pentru noi. Pacatosul care este vrajmas al lui Dumnezeu, departe de El, plin de nemultumire impotriva Lui, in afara cazului cand Il ignora, sau cand Il considera "mort", ceea ce este o blasfemie.
          Atunci cand doi oameni se impaca , ei restabilesc relatiile anterioare. Dar cand Dumnezeu lucreaza impacarea unui pacatos, il introduce intr-o relatie noua bazata pe moartea lui Hristos.
          Lucrarea lui Hristos, care lucreaza impacarea, nu tine de aprecierea noastra, ci de aprecierea lui Dumnezeu. Credinta accepta ceea ce a facut Dumnezeu prin a ne aduce in unitate si pace cu El.
          Nu este vorba de o schimbare a omului natural, ci de o pozitie noua, realizata prin impacare; ea ne permite sa ne apropiem de Dumnezeu, sa ne bucuram de dragostea Sa, sa-L cunoastem ca Tata, sa fim umpluti de harul Sau, sa fim in acelasi gand cu El. "Daca este cineva in Hristos, este o creatie noua; cele vechi s-au dus; iata, toate s-au facut noi. Si toate sunt de la Dumnezeu care ne-a impacat cu Sine prin Isus Hristos" (2 Cor. 5:17-18).
          Dintr-o astfel de relatie cu Dumnezeu rezulta un privilegiu: "Ne-a dat slujba impacarii... punand in noi cuvantul impacarii. Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam, pentru Hristos: Impacati-va cu Dumnezeu" (2 Cor. 5:19-20).
          Apostolul concluzioneaza, subliniind tot ceea ce a lucrat Dumnezeu pentru ca impacarea sa fie posibila: "Pe Cel care n-a cunoscut pacat, L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa devenim dreptate a lui Dumnezeu in El" (v. 21).
          Vrajmasia (faptul de a fi vrajmas) omului fata de Dumnezeu este recunoscuta; dar ea se manifesta uneori om fata de om, frate fata de frate, sot fata de sotie, o rasa fata de alta, sarac fata de bogat, si in multe alte sfere. Intr-un duh de har si de umilinta, impacarea poate avea loc cu fratii sai, in cuplu si in alte relatii sociale.


          1.6          Sfintiti

          Pus deoparte pentru Dumnezeu, in Hristos


          1.6.1          Sfintirea ca pozitie, in ochii lui Dumnezeu

          Cel care a primit prin credinta lucrarea lui Hristos este sfintit pentru Dumnezeu, pus deoparte pentru El. "Toti preaiubitii lui Dumnezeu" sunt "sfinti chemati", adica prin chemarea lui Dumnezeu (Rom. 1:7). Dumnezeu ii vede asa in Hristos. Prin voia lui Dumnezeu "am fost sfintiti, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odata pentru totdeauna... Pentru ca, printr-o singura jertfa i-a desavarsit pentru totdeauna pe cei sfintiti" (Ev. 10:10, 14). Pe de-o parte este voia lui Dumnezeu, iar pe de alta parte este jertfa trupului lui Isus Hristos. Numai credinta poate intelege aceasta. Cei care se intorc"de la intuneric la lumina si de sub puterea lui Satan la Dumnezeu" primesc "iertarea pacatelor si mostenirea intre cei care sunt sfintiti", prin credinta in Hristos. (Fapte 26:18).


          1.6.2          Sfintirea practica

          Credinciosul nu trebuie sa devina sfant; el este. Dar el este chemat sa arate. Indemnul din Efeseni 5:3 se bazeaza pe faptul ca trebuie sa ne comportam "cum se cuvine unor sfinti". Aceasta sfintire practica este progresiva. Ea este lucrata prin Cuvantul lui Dumnezeu primit in fiecare zi, iubit si pus in practica. Aceasta este ultima rugaciune a Domnului pentru ai Sai: "Sfinteste-i in adevarul Tau; Cuvantul Tau este adevarul" (Ioan 17:17). Efeseni 5:26 precizeaza ca Hristos sfinteste Adunarea "dupa ce a curatit-o prin spalarea cu apa, prin Cuvant". Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu in noi, in timp ce mantuirea, sub diferitele sale aspecte, este lucrarea lui Dumnezeu pentru noi.
          Deoarece noi esuam de multe ori in aceasta sfintire practica, disciplina Tatalui se exercita fata de noi "pentru folosul nostru, ca sa luam parte la sfintenia Lui" (Ev. 12:10). Pentru acum, o astfel de disciplina "nu pare fi de bucurie, ci de intristare; dar dupa aceea le da (nu la toti, ci doar) celor deprinsi prin ea rodul datator de pace al dreptatii" (v. 11).
          De asemenea, este si o sfintenie personala: "Sa ne curatim pe noi insine de orice intinare a carnii si a duhului, desavarsind sfintenia in teama de Dumnezeu" (2 Cor. 7:1). Atmosfera din afara nu va inceta sa influenteze carnea si duhul. Romani 13:14 adauga: "Imbracati-va in Domnul Isus Hristos si nu purtati grija de carne, ca sa-i treziti poftele".
          1 Corinteni 9:24-27 ne indeamna sa alergam in asa fel incat sa castigam premiul. Aceasta cere, de asemenea, pentru lupta, "infranare in toate".
          "Urmariti sfintenia", spune Evrei 12:14, indemn la care se poate adauga foarte bine si cel al lui Barnaba la Antiohia: " ... cu hotarare de inima, sa ramana cu Domnul" (Fapte 11:23).       
       









 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze