Translate

miercuri, 28 februarie 2018



                                     RAPIREA CREDINCIOSILOR
                                     Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare? 
                                                                            - X -

               Christian Briem


     3.5     Răpirea „copilului"  

     Revenim acum la scena deosebită din Apocalipsa 12 pe care am amintit-o deja la începutul acestui capitol. Am ales-o tocmai pentru că aici este folosit pentru prima dată în Apocalipsa cuvântul răpit.       
     Cum am văzut deja, în descrierea cronologică a evenimentelor sfârşitului se ajunge cu capitolul 11, versetul 18 la o anumită concluzie şi la un anumit punct final: judecata de la sfârşit. Se vorbeşte chiar de judecata morţilor, chiar dacă într-un sens general, şi aceasta va avea loc abia după împărăţia de o mie de ani, în pragul veşniciei (Apocalipsa 20.11-15).


     3.5.1     Privire de ansamblu asupra Apocalipsei 12-14

     De la capitolul 12 începe o nouă parte a Apocalipsei care cuprinde capitolele 12, 13 şi 14.
Acestă nouă parte, văzută cronologic, nu aduce nici un progres din punct de vedere temporal, ci mai mult un fel de insert retrospectiv (includere într-un text a lucrurilor care se referă la trecut) (*). În măsura în care el ne oferă desfăşurări istorice, toate acestea se află înaintea punctului final al capitolului 11.

     (*) Noi am gasit acest tip de evocare retrospectiva deja in prima parte a vorbirii profetice a Domnului in capitolul 2 al aceleasi carti. Si in Apocalipsa acest fel de descriere este folosit deseori. Un exemplu evident in acest sens ne ofera capitolul 21. Dupa ce primele opt versete ne-au condus pana la starea vesnica, de la versetul 9 este inserata retrospectiv timpul Imparatiei de o mie de ani si este aratat ce fel de legaturi vor fi intre Adunarea glorificata, Ierusalimul cel nou, care va veni din cer jos, si oamenii de pe pamant. Sa mai remarcam ca pana la sfarsitul capitolului 18 nu avem nicio succesiune cronologica a evenimentelor timpului judecatii. Mai mult, vor fi redate tablourile implinite ale anumitor evenimente care, de cele mai multe ori, nu sunt fixate temporal. Aceasta indicatie este foarte importanta pentru adevarata intelegere a subiectului urmator.

     În principal este vorba de evenimente care se vor petrece în ultimii trei ani şi jumătate, înaintea venirii lui Hristos pentru judecată. În această privinţă este important să observăm că perioada de 1260 de zile (trei ani şi jumătate) apare deja în versetul 6 din capitolul 12. Trei evenimente puternice vor caracteriza această epocă groaznică a istoriei omenirii:

     - aruncarea lui Satan din cer (capitolul 12.7), prin care este marcat începutul ultimilor trei ani şi jumătate;

     - reinstaurarea împărăţiei romane (reprezentată în prima fiară din capitolul 13.1);

     - ridicarea Anticristului (reprezentat în fiara a doua din capitolul 13.11).

     Cu aceasta, sunt numiţi totodată şi actorii principali care formează o „trinitate" nesfântă, diabolică şi care vor stabili întâmplările acelor zile. „... Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţin timp" (Apoc. 12.12). Sforţările repetate ale lui Satan împotriva a tot ceea ce este de la Dumnezeu vor ajunge la culme în defăimarea lui Dumnezeu, în slujba idolilor, ca şi în prigonirea şi omorârea martorilor Săi sfinţi (capitolul 13).
     Capitolul 14, dimpotrivă, oferă o antiteză plăcută pentru lucrările puterilor rele. Aici se arată ce va face Dumnezeu pentru ai Săi. Nu numai că-Şi va păstra o rămăşiţă credincioasă din Iuda care va fi văzută biruitoare cu Mielul pe Muntele Sionului (v. 1-5), ci El va lăsa să se vestească Evanghelia, cu toate împotrivirile, şi în acel timp rău (versetele 6-7). Totuşi, în lucrarea lui Dumnezeu va fi necesară şi judecata: Babilonul, marea curvă (imagine a creştinătăţii necredincioase), va fi judecat ca toţi cei care s-au închinat icoanei fiarei (v. 8-12). Cu versetul 14 va fi introdus în sfârşit Domnul Isus ca Fiu al Omului şi totodată şi judecata secerişului (despărţind pe cei drepţi de cei nedrepţi) şi judecata din teascul mâniei lui Dumnezeu (mânie asupra căderii în sens religios). Aşa ne conduce şi această parte a Apocalipsei până la judecata de la urmă.


     3.5.2     Femeia învăluită în soare

     Ultimul verset din capitolul 11 aparţine în ce priveşte conţinutul de capitolul 12. Împărţirea capitolelor este aici nu tocmai exactă. Totuşi, referirea acestui verset la deschiderea templului lui Dumnezeu în cer şi la chivotul legământului Său ne lămureşte două lucruri:

     - Dumnezeu este pe cale să se îndrepte iarăşi către poporul Său pământesc din vremuri străvechi, Israelul, pe temeiul legământului Său veşnic.

     - Înfăţişarea este văzută de fapt în cer, dar se referă la lucruri de pe pământ (în cer nu este nici un templu al lui Dumnezeu compară capitolul 21.22).

     Semnele judecăţii (fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare) dau să se înţeleagă suplimentar că Dumnezeu va lucra în judecată, pentru ca să introducă poporul Său în binecuvântările Sale judecată asupra duşmanilor şi asupra poporului însuşi (Psalm 83; 94; 97; Isaia 66; Zaharia 12-14).
     Cele spuse până aici ne vor ajuta să înţelegem mai bine semnul mare pe care profetul îl vede în cer:
          „In cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască" (Apocalipsa 12.1-2).

     Cine este această femeie învăluită în soare? Mulţi au crezut că este vorba de Biserică. Acest lucru este cu neputinţă. Ea ţipă în durerile naşterii şi la urmă naşte un fiu, un copil de parte bărbătească, care, aşa cum ni se arată în versetul 5, nu este altul decât Mesia. Deci, nu Biserica este mama lui Mesia, ci Israel, poporul iudaic. După trup, Domnul Isus a venit din acest popor (Matei 1.1-17; Romani 1.3; 9.5; 2 Timotei 2.8; Apocalipsa 22.16). Israelul (sau Ierusalimul ca punct central al Israelului) este această femeie, şi aceasta este în concordanţă cu chivotul legământului Său, simbol al credincioşiei nestrămutate şi a legăturii indisolubile a lui Dumnezeu cu acest popor.



     3.5.2.1     Intenţia lui Dumnezeu cu Israel

     Această femeie, realmente, nu este totuşi în cer, ci numai semnul se arată acolo. Ea însăşi este pe pământ. Dar noi aflăm aici gândurile cerului despre ea, aflăm care este hotărârea lui Dumnezeu în cer cu privire la ea. Aceasta ne clarifică faptul că noi aici la Israel nu trebuie să ne gândim la masa poporului necredincios, ci la poporul, aşa cum îl vede Dumnezeu în hotărârea Sa. În privinţă istorică, ar putea fi vorba într-adevăr numai de o rămăşiţă din acest popor, da, chiar numai de o rămăşiţă iudaică, cum vedem de exemplu în versetul 6 şi începând de la versetul 13.
Dar în hotărârea harului Său, Dumnezeu vede mereu poporul ca un întreg, chiar dacă într-un anumit timp este reprezentat prin rămăşiţa credincioasă. Acelaşi lucru este valabil astăzi şi pentru poporul lui Dumnezeu. De aceea este important să deosebim „semnele din cer" de starea reală.
     Faptul că este folosită o femeie pentru a reda o grupare corporativă sau un sistem nu este un lucru unic în Apocalipsa. În capitolul 2, în Izabela, avem încorporarea Bisericii creştine din evul mediu. În curva cea mare recunoaştem fără dificultate Biserica timpului din urmă, stricată şi căzută din credinţă (capitolul 17). În mireasa, soţia Mielului am văzut deja Adunarea proslăvită în ceruri (capitolul 19 şi 21). Iar femeia din capitolul 12 este Israel, aşa cum este el văzut în gândurile şi în hotărârea lui Dumnezeu. Altfel exprimat: Dumnezeu ne arată în această femeie ce are de gând cu acest popor pe baza harului Său şi a promisiunilor făcute acestui popor, căci este sigur că Israel, prin necredincioşia lui, a pierdut orice drept la împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu. Dar ce licărire splendidă a harului nemărginit a lui Dumnezeu găsim aici: femeia este învăluită în soare!
     Soarele este deseori simbolul autorităţii absolute în legătură cu pământul. El este
luminătorul cel mare pentru guvernarea zilei (Geneza 1.16). Deci, intenţia lui Dumnezeu este să îmbrace Israelul pe acest pământ, într-o zi încă viitoare, cu o autoritate covârşitoare. Nu este acesta un adevăr mişcător? Înainte ca Dumnezeu să treacă partea iudaică a acestui popor prin necazuri de neasemuit, El face de cunoscut în cer ceea ce are de gând cu el la sfârşit. Cu toate că în exterior este slab în el însuşi şi urât şi duşmănit de oameni, Israelul îşi va prelua la sfârşit un loc de autoritate maximă pe pământ.
     Faptul că luna este sub picioarele ei pare să facă aluzie la o slavă din trecut a Israelului.
Dumnezeu S-a descoperit în Vechiul Testament prin Israel sub primul legământ, şi Israelul trebuia să oglindească această lumină dumnezeiască între popoarele pământului, aşa cum şi luna reflectă lumina soarelui. Dar Israelul nu a urmat pe deplin chemarea sublimă a lui Dumnezeu. Acum însă a trecut pe deplin starea aceasta, şi de aceea este spus: „luna era sub picioare". În acele zile ale împărăţiei, Israelul în legătură cu Hristos, Mesia al său, nu va avea numai cea mai înaltă autoritate („soarele"), ci va avea şi va exersa şi autoritate derivată („luna"). Atunci se va adeveri promisiunea din Isaia 60: „Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai retrage; căci Domnul va fi lumina ta pe vecie şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi" (versetul 20).
     Dar şi o cunună de douăsprezece stele împodobeşte capul femeii. Despre însemnătatea numărului doisprezece am mai vorbit. În legătură cu stelele care vorbesc de autoritatea subordonată pentru răspândirea luminii, ele înseamnă că Dumnezeu va exersa prin poporul Israel o administrare desăvârşită pe pământ. Referitor la acel timp, Domnul Isus le dăduse ucenicilor mângâierea personală: ,Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la reînnoirea (*) tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19.28).

     (*) Reinoirea, renasterea nu se refera la nasterea din nou despre care vorbeste Domnul Isus in Ioan 3. Cu mult mai mult, aceasta expresie se refera la starea noua, la ordinea noua a lucrurilor prin care va fi caracterizata Imparatia pamanteasca a Domnului nostru.

     Deci, dacă aici avem un tablou al slavei viitoare a Israelului pe pământ, cum a fost arătată deja în visul lui Iosif (Geneza 37.9), se poate pune încă o dată întrebarea: S-a conformat Israelul cândva acestor gânduri dumnezeieşti? Răspunsul poate fi numai: Nu, niciodată! Cu toate acestea, Dumnezeu vede acest popor în cer, în hotărârea Sa, în modul descris mai înainte.
     Nu se află aici oare şi pentru noi o mângâiere nespusă? Despre deosebirea dintre hotărârea lui Dumnezeu şi starea reală am vorbit deja. Dacă astăzi starea practică, morală a Adunării este ticăloasă şi ne dă prilejul să ne smerim, putem totuşi să ne ridicăm prin credinţă privirea în sus. Putem învăţa să vedem Adunarea, ca şi Israelul, cu ochii Săi, putem să recunoaştem prin credinţă cum vor exista în hotărârea Sa şi la ce slavă le va duce. Cu privire la Adunare, am văzut deja ţinta Lui cu ea: Adunarea va forma în veşnicie cortul Său. Aici aflăm la ce stare înaltă va duce pe poporul Său pământesc pe pământ. Israelul nu va mai fi printre popoare coada, ci capul (Deuteronomul 28, 13).


     3.5.2.2     Durerile naşterii Israelului

     Dacă femeia ţipa în durerile naşterii, atunci nu putem aplica acest mod de exprimare în sensul strict al cuvântului la naşterea lui Hristos, ci la hotărârea lui Dumnezeu cu Israel. Aceste ţipete şi dureri ale naşterii se referă la necazurile prin care va trebui să treacă acest popor (compară Ieremia 4.31). Am vorbit deja în repetate rânduri despre acest timp greu.
     Şi totuşi versetul 2 are legătură şi cu naşterea lui Mesia. Cum putem să le punem în concordanţă aceste două lucruri? Cum se poate înţelege că Mesia a trebuit să se nască, chiar încă înainte de necazul lui Iacov? Eu spun: „înainte de necaz", căci într-adevăr în Daniel 9 avem această succesiune.
     Dificultatea se rezolvă repede, dacă luăm în considerare un principiu al cuvântului profetic al lui Dumnezeu des observat: timpul harului, care se află între crucificarea lui Hristos şi răpirea credincioşilor, nu este parte constitutivă a profeţiei, el nefiind descris în cuvântul profetic. Din acest motiv, în profeţiile Vechiului Testament, naşterea lui Mesia este legată direct cu viitoarea eliberare a lui Israel. Un exemplu din Mica 5 ne arată acest adevăr foarte desluşit. După ce în versetul 2 profetul se referă la naşterea lui Mesia, el continuă: „şi rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la fiii lui Israel".
     Încă un citat din profetul Isaia este foarte interesant în această legătură. În capitolul 66, citim: „Înainte de a simţi dureri a născut şi înainte de a-i veni suferinţele a dat naştere unui fiu" (versetul 7). Avem aici confirmarea celor spuse: fiul, copilul de parte bărbătească din Apocalipsa 12 s-a născut înainte de a veni durerile naşterii. Cât de lung este intervalul de timp între naşterea lui Hristos şi necazul cel mare nu ne este spus aici. Dar vor fi cel puţin două mii de ani.
     O particularitate din Isaia 66 este deseori trecută cu vederea. Ea oferă una din frumuseţiile Sfintei Scripturi, care poate fi explicată numai prin dumnezeiasca paternitate a Bibliei. În timp ce profetul vorbeşte în versetul 7 despre naşterea fiului înainte ca Sionul să aibă dureri, în următorul verset el vorbeşte despre copii şi spune; „Abia a intrat în munci, şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii!" Când fiica Sionului va simţi durerile necazului (Matei 24.21), vor fi născuţi în acelaşi timp copiii ei acea rămăşiţă temătoare de Dumnezeu din Iuda, care va rămâne credincioasă în necazuri.
     Să rezumăm încă o dată. Când Domnul Isus S-a născut, Sionul nu era în dureri. Totul era în pace când păstorii pe câmpia Betleemului ascultau vestea îngerilor. Mulţi ani au trecut şi vor mai trece până când Sionul „va avea dureri". Dar odată cu necazurile, va fi văzută o rămăşiţă ca roadă a acestor necazuri. Această rămăşiţă iudaică va fi purtătoarea mărturiei lui Dumnezeu în acel timp greu. Dar să luăm aminte: toate acestea n-au de-a face cu Adunarea lui Dumnezeu. Nici femeia, şi nici copilul de parte bărbătească nu este o imagine a Adunării. Copilul este Hristos şi femeia care naşte copilul este Israelul. Israelul este mama după trup a lui Mesia.


     3.5.3     Balaurul şi copilul

     Profetul vede acum încă un alt semn în cer:

     „În cer s-a arătat şi un alt semn: şi iată, s-a văzut un mare balaur roşu, având şapte capete, zece coarne şi şapte diademe pe capete. Cu coada lui trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Şi balaurul a stat înaintea femeii care era să nască, pentru ca să-i sfâşie copilul când îl va naşte" (versetele 3-4).

     Cine este balaurul ne lămureşte versetul 9 din acest capitol: Satan. Următorul fapt este atât de remarcabil la aceste două semne din cer: Dumnezeu îngăduie profetului (şi prin aceasta şi nouă) nu numai o privire la ce va face cu Israelul, ci dă de înţeles, prin celălalt semn, cine este adversarul şi ce ar face acesta dacă i-ar fi cu putinţă să zădărnicească hotărârea lui Dumnezeu.


     3.5.3.1     Semnele balaurului

     Culoarea roşie a balaurului indică caracterul său sângeros, crunt prin faptul că va prigoni sfinţii din acele zile. Cele şapte capete simbolizează o anumită perfecţiune în formele puterii sale de guvernare. Cele zece coarne sunt identice cu cei zece împăraţi din capitolul 17, versetul 12 şi indică graniţele împărăţiei (romane) care vine. În aceste coarne recunoaştem instrumentele propriuzise ale lui Satan în exercitarea puterii administrative pe pământ. Faptul că nu sunt douăsprezece, ci numai zece coame (în contrast cu cele douăsprezece stele ale femeii) arată caracterul incomplet. Oricât de puternică şi autoritară va fi împărăţia romană, totuşi sub conducerea lui Satan nu poate fi o guvernare şi o administrare desăvârşită pe pământ. Cele şapte diademe pe cele şapte capete ale lui vorbesc de demnitatea sa (arogată pe nedrept) de împărat şi de puterea suverană.


     3.5.3.2     Tirania satanică

     Este surprinzător cât de bine coincid caracteristicile balaurului cu cele ale primei fiare (prinţul roman care va veni) din capitolul 13. Nu este greu să recunoaştem cine va fi inspiratorul prinţului roman: nimeni altul decât Satan însuşi. Acolo citim: „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o mare autoritate" (versetul 2). În realitate, acesta va fi un timp groaznic când suprema putere de guvernare pe pământ îşi va primi puterea direct de la Satan şi o va desfăşura sub comanda lui! Atunci nu va mai fi valabil principiul din Romani 13, versetul 1: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el; căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu. Şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu".
     Pe de o parte, oamenilor le place astăzi să se plângă de guverne sau să le ia în derâdere; într-adevăr, cei răspunzători exersează dreptul lor de guvernare într-un mod nedesăvârşit. Cu toate acestea, ei sunt rânduiţi de Dumnezeu şi, prin ei, El menţine ordinea morală pe pământ. După hotărârea lui Dumnezeu, ei aparţin de „cel ce îl opreşte" (2 Tesaloniceni 2.6). De aceea trebuie să fim mulţumitori faţă de guvernările existente şi să ne rugăm pentru cei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte (1 Timotei 2.1-2).
     Pe de altă parte, vedem în zilele noastre, în toate domeniile sociale, strădania de a pune la îndoială autorităţile date de Dumnezeu, de a se revolta împotriva lor şi, dacă este cu putinţă, chiar de a le înlătura. Mulţi oameni strigă astăzi, sub steagul libertăţii, cât se poate de tare după libertate şi prin aceasta gândesc impunerea voinţei lor autorităţilor. Aceşti oameni vor aparţine poate cândva de aceia care vor recunoaşte cu amar ce înseamnă când autoritatea lăsată de Dumnezeu îşi pierde locul ei. Următorul verset arată acest proces serios:

     „Cu coada lui trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ" (Apocalipsa 12.4).

     Expresia „a treia parte" se pare (ca în capitolul 8.7-12) să fie în legătură cu partea vestică a împărăţiei romane, deci cu Europa de vest. În acest teritoriu, Satan va egala autorităţile subordonate poziţiei omului normal. Aceste stele au fost aşezate iniţial de Dumnezeu ca să răspândească pe pământ lumina morală şi să menţină ordinea. Dar sub influenţa satanică a minciunii (compară „coada" în Isaia 9.15), îşi vor pierde locul lor de autoritate. Ele trebuie să facă loc unui tiran de o cu totul altă natură. Dintr-un ocean haotic şi scuturat de revoluţii, în Europa de vest se va ridica fiara, un despot aşa de îngrozitor cum nu a mai fost niciodat
     Vai de oamenii care vor trăi atunci pe pământ (Apocalipsa 12.12)! Acei oameni au respins tot timpul chemarea de-a veni sub autoritatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său. Şi când Hristos a venit să-i răpească pe ai Săi, aceşti oameni nu i-au aparţinut Lui şi au rămas aici pe pământ.
Cu toate că mulţi dintre ei vor fi trăit în acea cândva favorizată Europă de vest, unde a fost vestită atât de desluşit Evanghelia harului lui Dumnezeu, vor ajunge sub tirania unui dictator care va stăpâni cu o brutalitate satanică asupra lor. Nu ar trebui chiar acest gând să mişte inima oamenilor? Cu aceste cuvinte n-am vorbit încă de judecata veşnică! O, de s-ar lăsa fiecare mişcat de astfel de înştiinţări şi de s-ar lăsa îndreptat către Domnul Isus chiar astăzi (Evrei 11.7), pentru a găsi în El adăpost de judecăţile temporale şi de judecata veşnică! Astăzi, El mai este Mântuitorul păcătoşilor!


     3.5.3.3     Intenţia de-a sfâşia „copilul"

     Descrierea balaurului slujeşte într-un fel ca introducere pentru poziţia pe care o ia înaintea femeii care este pe cale să nască copilul. El stă acolo şi vrea ca, imediat ce ea va naşte, să-i sfâşie copilul.
     Din această descriere, deducem mai întâi următoarele: Satan ştie precis cine este sămânţa promisă femeii, care va trebui să zdrobească capul şarpelui (Geneza 3.15). Şi când a trecut Domnul Isus pe acest pământ, duhurile rele ştiau cu cine au de-a face. „Duhurile necurate, când îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi strigau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!»" (Marcu 3.11; Matei 8.29). Nu este ruşinos şi regretabil că numeroşi oameni nu ştiu cine este Isus? Dacă demonii şi chiar Satan ştiu, de ce nu ar şti şi oamenii? Ah, dumnezeul acestei lumi şi acesta este Satan a întunecat mintea necredincioşilor ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos să nu strălucească peste ei (2 Corinteni 4.4).
     De la început, Satan a încercat să zădărnicească hotărârea lui Dumnezeu şi să distrugă linia făgăduinţelor. Încercarea fiilor lui Iacov de-a pune deoparte pe fratele lor Iosif (Geneza 37); încercările lui faraon de-a nimici Israelul (Exod 1-2); intenţia Ataliei de-a şterge total linia regească a lui David (2 Împăraţi 11); planul lui Haman de-a nimici poporul iudeu din timpul Esterei toate acestea indică spre aceeaşi direcţie şi spre acelaşi autor. Şi când a fost născut Domnul Isus, Satan a stat gata să omoare pe adevăratul moştenitor. Astfel, noi ştim sigur cine a stat în spatele atentatului lui Irod pentru a omorî „copilul" (Matei 2.13).
     Mai târziu, Domnul Isus a fost ispitit de Diavol în pustie, cu scopul de a-L abate de pe calea ascultării (Matei 4). Dar acest lucru a fost cu neputinţă. El a provocat ura aspră a fariseilor şi a învăţaţilor faţă de Domnul. Satan a ridicat tot poporul împotriva Domnului, cu toate că El le-a făcut totdeauna bine (Faptele Apostolilor 10.38). Şi de câte ori, pe tot traseul slujbei Sale, nu au încercat oamenii să pună mâna pe El! Dar pentru că „nu venise ceasul", au fost împiedicaţi să facă acest lucru. În sfârşit, L-au văzut totuşi unde au vrut să-L aibă mort pe cruce. Aparent, se vedea că balaurul şi-ar fi ajuns ţinta, că ar fi sfâşiat copilul. Dar nu este aşa, şi acest fapt îl vom vedea imediat. Într-adevăr, şi Satan este doar un slujitor al hotărârilor lui Dumnezeu. Şi dacă se pare că şi-a ajuns ţinta, el numai a contribuit ca gândurile harului lui Dumnezeu să fie îndeplinite.


     3.5.3.4     De ce este amintită naşterea lui Hristos?

          „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un toiag de fier..." (versetul 5).

     Cu siguranţă, următoarea întrebare îi mişcă pe unii cititori: Dacă aici sunt arătate
evenimentele sfârşitului, de ce se mai aminteşte în acest loc naşterea lui Hristos? Doar ea s-a petrecut deja de aproape două mii de ani!
     Am văzut deja că în acest fragment (capitolul 11.19 până la 12.5) nu este vorba de redarea desfăşurării istorice. Era imposibil ca moartea şi învierea lui Hristos aceste evenimente fundamentale ale planului de mântuire să rămână neamintite. Mai mult, Dumnezeu doreşte să ne clarifice ce fel de principii vor guverna în zilele din urmă şi cine vor fi persoanele active care vor acţiona. Astfel avem, pe de o parte, hotărârea lui Dumnezeu cu Israelul. Acesta este principiul dominator harul lui Dumnezeu, şi după acest principiu va acţiona Dumnezeu pentru şi cu acest popor. Pe de altă parte stă împotrivitorul lui Dumnezeu şi al oamenilor Satan. Şi el întreprinde ceva, şi pentru aceasta se foloseşte de uneltele lui. Lucrarea sa va fi determinată de principiul duşmăniei împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Şi pentru a ni se arăta că el, dacă ar fi fost posibil, chiar şi venirea lui Hristos în lume ar fi împiedicat-o, este citată naşterea Domnului. Aceasta este, mă gândesc, explicaţia pentru expunerea lucrurilor desigur neobişnuite din acest pasaj.
     De altfel Isaia 9, versetul 6 nu este încă împlinit pe deplin: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii»". Când Domnul Isus a venit în lume, era existentă doar o foarte mică rămăşiţă în Iuda, care putea spune aceste adevăruri prin credinţă. Dar Dumnezeu priveşte dinainte, în planul Său, la timpul în care odată tot Israelul va recunoaşte în El pe Fiul şi astfel va putea face asemenea afirmaţii despre El. Astăzi, poporul iudeu nu-L onorează pe Domnul Isus în nici un caz cu aceste titluri de onoare. Oricare altele, numai acestea nu! Dar va veni timpul când nu numai în graniţele Israelului, ci mult mai departe îl vor numi: Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii. El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui (Isaia 9.7).


     3.5.3.5     Păstorirea neamurilor

     Dar înainte ca Mesia să poată să şadă pe tronul Său de slavă, trebuie să se împlinească ce ne spune versetul 5 despre copilul de parte bărbătească: El va păstori toate neamurile cu un toiag de fier. Aceasta este, fără îndoială, o aluzie directă la Psalmul 2: „Cere-Mi şi-Ţi voi da popoarele de moştenire şi marginile pământului în stăpânire. Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma în bucăţi ca pe vasele unui olar" (versetele 8-9).
     Aici vedem iarăşi hotărârea lui Dumnezeu care are în definitiv ca punct central nu femeia, ci Fiul: Hristos trebuie să aibă primul loc. Întrebarea, cine va guverna pe pământ, Diavolul sau Hristos, pentru Dumnezeu are un răspuns de mult hotărât. Desigur, Satan mai este astăzi prinţul şi dumnezeul acestui veac (2 Corinteni 4.4; Ioan 14.30), şi Hristos este încă ascuns în Dumnezeu (Coloseni 3.3).      Credinciosul îl vede de fapt cu ochii duhovniceşti deja încununat cu slavă şi cu cinste (Evrei 2.9), dar ştie că acum nu toate Îi sunt supuse (versetul 8). Dar când Dumnezeu va aduce din nou pe Cel întâi-născut în lume (Evrei 1.6), atunci ÎI va invita, cu cuvintele Psalmului 2, de a lua în moştenire partea care I se cuvine şi de a zdrobi pe cei care-I stau în cale.
     Ca răspuns la aceasta, vedem pe Domnul Isus în Apocalipsa 19 ieşind prin cerul deschis. Cu toiagul de fier, va nimici mai întâi ostile confederaţiei vestice adunate împotriva Lui (v. 19-21). Atunci, prinţul roman (fiara) şi Anticristul (profetul mincinos) vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, în iad. Scurt timp după aceea, din Egipt va veni împăratul nordului, va năvăli în Palestina şi se va răscula împotriva lui Hristos, Prinţul prinţilor. Dar şi el cu toată oştirea lui va fi nimicit deodată şi „fără mână de om" (Daniel 8.25; 11.44-45). După un timp şi atunci va exista deja împărăţia de o mie de ani -, Gog, căpetenia confederaţiei ruseşti, prin care a fost susţinut primul împărat al nordului, va continua războiul împotriva Palestinei şi cu ostile lui puternice se va năpusti în ţară. Dar până să ajungă la Ierusalim, Domnul îl va nimici în totalitate (Isaia 10.20-34; 14.24-25; Ezechiel 38; 39).
     Da, Domnul va păstori neamurile cu un toiag de fier. Istoric privind, de la Apocalipsa 12, versetul 6 vor mai trece trei ani şi jumătate până când lucrurile tocmai evocate se vor întâmpla întradevăr. Dar hotărârea lui Dumnezeu pentru Fiul Său este prezentată deja aici.
     Deci, este foarte important să reţinem că Domnul Isus nu va stăpâni singur. El a promis şi a spus biruitorului din Tiatira: „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu" (Apocalipsa 2.26-27). Surprinzător este faptul că în amândouă textele sunt folosite aproape aceleaşi cuvinte! Aici devine desluşit un adevăr preţios: Hristos se uneşte cu ai Săi. Poziţia Lui este poziţia alor Săi. „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El" (2 Timotei 2.12). Acest principiu al identificării lui Hristos cu Adunarea Sa îl vom găsi din nou în următorul paragraf.


     3.5.3.6     Hristos şi Adunarea

     Dacă în ultima propoziţie a versetului nostru din capitolul 12 se spune:

          „... şi copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie" (versetul 5),

atunci se pun două întrebări:

     - De ce este răpit numaidecât copilul la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie?

     - Pe cine trebuie să înţelegem în cuvântul copil? Arată acest simbol mai mult decât pe Hristos?

     Prima întrebare o pot trata pe scurt. Am văzut deja că aici nu este vorba de istorie, ci de hotărârea lui Dumnezeu. Copilul, Hristos, este văzut în această hotărâre a lui Dumnezeu. De aceea lipseşte orice indicaţie istorică referitoare la viaţa şi la moartea lui Hristos. Este marcată numai înălţarea Domnului la cer. Satan a vrut să nimicească pe Hristos şi, într-adevăr, Domnul slavei a fost pus pe cruce. Dar Hristos este totuşi triumfător asupra morţii şi asupra Diavolului. Tocmai prin moartea Sa a nimicit pe acela care are puterea morţii, adică pe Diavolul (Evrei 2.14). Dumnezeu „a adus înapoi dintre cei morţi pe Domnul nostru Isus" (Evrei 13.20) şi L-a retras atacului şi sferei de exercitare a puterii Satanei: Dumnezeu L-a răpit la El. Încă nu a venit ziua puterii Sale, dar a fost deja aşezat în locul de unde vine orice putere.
     Cu aceasta, ajung la a doua întrebare. Faptul că prin copil este vorba de Hristos am înţeles. Dar este aceasta totul? Nu cred. Eu cred că răpirea Lui înseamnă şi răpirea noastră, răpirea Adunării.
Aceasta nu este numai o presupunere. Referirea la faptul că Domnul se uneşte cu ai Săi în exercitarea stăpânirii Sale mi se pare obligatorie. De altfel, acest principiu al facerii una a lui Hristos cu Adunarea Sa se află la baza învăţăturii Noului Testament asupra lui Hristos şi a Adunării. În hotărârea lui Dumnezeu, Hristos şi Adunarea sunt pe deplin una. Niciodată în gândurile Sale nu va fi despărţit Capul de Trup. Hristos şi Adunarea formează o unitate, un organism. Doresc să explic acest principiu, pe scurt, în trei exemple.
     Să luăm textul amintit din Coloseni 3. Hristos, şezând la dreapta lui Dumnezeu, este ascuns acum în El: lumea nu-L vede în timpul de faţă. Dar pentru că Hristos este viaţa noastră, şi viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Lumea nu-L înţelege nici pe Hristos, nici viaţa pe care o avem în El. Dar când Hristos, viaţa noastră, va fi descoperit aceasta înseamnă că va fi văzut de lume -, atunci şi noi vom fi descoperiţi cu El în slavă (versetele 3-4). Atât de mult suntem făcuţi una cu Hristos în gândurile lui Dumnezeu, atât de mult este El viaţa noastră, încât, atunci când va fi vizibil pentru lume, şi noi vom fi descoperiţi împreună cu El.
     Al doilea exemplu: După ce apostolul Pavel a vorbit în 1 Corinteni 12 despre unitatea Trupului şi a arătat că acest Trup, în ciuda unităţii sale, este format din multe mădulare, trage concluzia: „tot aşa este şi Hristos" (versetul 12). Nu este acest adevăr minunat? El nu spune: „tot aşa este şi Adunarea", ci: „tot aşa este şi Hristos. "Hristos, acesta este Hristos şi ai Săi. Hristos şi Adunarea formează împreună pe Hristos. Ce hotărâre binecuvântată a lui Dumnezeu!
     Mai citez şi un al treilea exemplu pentru identificarea lui Hristos cu ai Săi. Dacă vom căuta Adunarea în Vechiul Testament, o vom căuta în zadar. Noi ştim de ce: taina despre Hristos şi despre Adunare nu a fost descoperită în Vechiul Testament (Efes. 3.5, 9; Col. 1.26). Dar ceea ce găsim, iubiţilor, este Hristos! Şi ceea ce se spune despre El în Vechiul Testament se aplică în Noul Testament asupra alor Săi. Cine a remarcat deja, de exemplu, că versetele 33-34 din Romani 8: „Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte. Cine-i va condamna?" sunt o aluzie la Isaia 50, versetele 8-9? Dar versetele din Isaia se referă la Hristos, iar versetele din Romani 8 la credincioşii din timpul harului. Ce unire minunată între Hristos şi Adunare!
     De aceea nu am nici cea mai mică îndoială că noi putem recunoaşte în simbolul copilului nu numai pe Hristos, ci şi pe Hristos şi Adunarea. Pentru că aici nu se pune problema timpului, răpirea lui Hristos şi răpirea Adunării va fi rezumată în acelaşi simbol, în acelaşi act. Într-adevăr, ei aparţin unul altuia.


     3.5.3.7     Diferite ocrotiri ale sfinţilor

     După gândurile lui Dumnezeu, Adunarea trebuie să fie răpită în cer, ca şi Hristos, înainte de a începe răzbunarea lui Satan pe acest pământ. De aceea trebuie nu numai Hristos să fie luat din cale, ci şi Adunarea şi Duhul Sfânt care este în ea. Căci aşa cum există ceva care opreşte descoperirea Anticristului (2 Tesaloniceni 2.6), există şi un Cel ce o opreşte (versetul 7), şi acesta este Duhul Sfânt în Adunare. Abia atunci când ei vor fi părăsit pământul, Satan în legătură cu cele două fiare îşi va putea înfăptui nestingherit îngrozitoarea lui lucrare. Şi pentru că Satan nu va mai găsi pe Hristos şi pe ai Săi, toată mânia lui se va îndrepta împotriva poporului pământesc al lui Dumnezeu, împotriva femeii care va fugi în pustie (Apocalipsa 12.6). Dar aşa cum Dumnezeu a păzit copilul de urmărirea balaurului, tot aşa va păzi şi va menţine şi rămăşiţa iudaică.
     Să observăm totuşi deosebirea: pe Hristos şi pe Adunare îi va păzi prin faptul că îi va lua cu totul de aici răpindu-i la cer; Israelul însă va fi aici pe pământ, în pustie, unde va găsi adăpost de atacurile mortale ale balaurului.
     Cât de mângâietor este faptul că Dumnezeu numără zilele necazului prin care trebuie să treacă poporul Său pământesc: o mie două sute şaizeci de zile! Dacă se vorbeşte totuşi de acţiunea lui Satan în a doua jumătate a ultimei săptămâni a lui Daniel, atunci această perioadă va fi prezentată ca „un timp, timpuri şi jumătatea unui timp" (versetul 14) sau „patruzeci şi două de luni" (Apocalipsa 13.5).
     Încă o observaţie sprijină adevărul că răpirea sfinţilor are loc înainte de acest timp al necazului cel mare. Când Satan, la începutul acestei epoci scurte, va fi aruncat din cer pe pământ, atunci cerul se va bucura. Profetul aude o voce puternică a sfinţilor proslăviţi în cer care zice:
„Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos" (Apocalipsa 12.10). Să luăm în seamă modul de exprimare: „acuzatorul fraţilor noştri".
Aceşti sfinţi cereşti nu vorbesc despre ei înşişi ca ţintă a atacurilor lui Satan, ci despre alţi sfinţi care, după răpirea Miresei, din cauza mărturiilor lor pentru Domnul, au suferit moartea şi au învins pe acuzatorul lor, Diavolul.
     Spun acestea pentru a sublinia încă o dată că cei credincioşi, care vor avea parte de răpire, vor fi în acel timp deja în cer. Ei vor fi răpiţi în cer deja înainte de începerea judecăţilor pregătitoare şi ei sunt cei al căror glas este auzit de profet. În al doilea rând, învăţăm aici că sfinţii cereşti se vor face una cu fraţii lor iudei de pe pământ deci cu sfinţii din prima jumătate a ultimei săptămâni a lui Daniel care, datorită sângelui Mielului şi a cuvântului mărturiei lor, vor suferi moartea de martir.
                           

     3.6     Încheiere

     Iată-ne ajunşi la sfârşitul cercetărilor noastre asupra răpirii sfinţilor. Am încercat să prezint ce spune Sfânta Scriptură în această privinţă. Acest eveniment este în deplină concordanţă cu cuvântul profetic, dar nu este el însuşi parte componentă a profeţiei. Subiectul cuvântului profetic este arătarea Domnului cu sfinţii Săi în putere şi slavă. Răpirea va avea loc însă înaintea acestui eveniment. Din punct de vedere temporal, ea are loc înaintea începerii necazului mare care va veni îndeosebi asupra poporului iudeu. De altfel, ea nu depinde de vreo desfăşurare profetică.
     Astfel, copiii lui Dumnezeu ai timpului de har au privilegiul binecuvântat să aştepte, înainte de orice, răpirea. Ei însă nu aşteaptă un eveniment extraordinar, ci sosirea personală a Celui care îi iubeşte nespus de mult. Ei vor fi răpiţi în întâmpinarea Lui în trupuri proslăvite. Îmbrăcarea trupului proslăvit (1 Cor. 15.53; 2 Cor. 5.2, 4) îi va face vrednici să-L vadă aşa cum este El (1 Ioan 3.2). Nu se poate descrie ce va însemna lucrul acesta! El va constitui fericirea profundă din cer!
     În puterea Duhului şi prin credinţă, ei au învăţat deja în această viaţă ce înseamnă să fii eliberat de puterea păcatului (Rom. 6-8). Dar când va veni Domnul pentru a-i lua la Sine, vor fi eliberaţi şi de prezenţa păcatelor: ei vor fi găsiţi numai în EL (Filip. 3.9). Abia atunci mântuirea lor va fi completă. Prin primirea cuvântului despre jertfa Domnului, ei nu mai aparţin de aceia care merg în pierzare, ci de aceia care sunt mântuiţi (1 Corinteni 1.18). Acest proces se va revărsa fulgerător într-o stare care rămâne veşnic. Astăzi, ei au deja mântuirea sufletului (1 Petru 1.9). Ei ştiu ce înseamnă a fi salvat prin greutăţile drumului de pe pământ (Evrei 7.25). Amândouă au fost partea lor fericită pe când se aflau încă pe acest pământ. Ei vor afla din aceasta ce înseamnă să fie salvaţi de orice putere împotrivitoare.
     Proslăviţi, asemenea Lui, ei vor fi puşi în starea de a savura pe deplin pe Domnul şi Mântuitorul lor. Aceasta va fi cea mai profundă fericire a sufletului. De nimic nu vor mai fi stânjeniţi, nici prin trup, nici prin păcat, nici nu vor mai fi incomodaţi de Satan sau de lume. Zilele „copilăriei" vieţii lor pământeşti chiar dacă nu sunt uitate vor fi trecute pentru totdeauna. Cunoaşterea în parte va face loc cunoaşterii depline şi într-un mod absolut vor recunoaşte faţă în faţă vor cunoaşte cum au fost cunoscuţi (1 Corinteni 13.10-12).
     Hristos, punctul central al hotărârilor lui Dumnezeu, va fi şi punctul central al cerului. Cei mântuiţi Îl vor vedea aşa cum este. Ei nu îşi vor mai lua ochii de la El niciodată. Dragoste şi adorare, admiraţie şi veneraţie Îl vor întâmpina pe El, pe El şi pe Tatăl pe vecie.

luni, 26 februarie 2018




                                     RAPIREA CREDINCIOSILOR
                                     Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare? 
                                                                            - IX -

               Christian Briem 


      3.4.4     Marea mulţime dintre naţiuni  

     „După aceste lucruri m-am uitat şi iată o mare mulţime, pe care nimeni nu putea s-o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă, stând în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de palmier în mâini. Şi strigau cu glas tare, zicând: «Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului.» Şi toţi îngerii stăteau în jurul scaunului de domnie, a bătrânilor şi a celor patru făpturi vii; şi s-au aruncat cu feţele în jos în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: «Amin! A Dumnezeului nostru să fie binecuvântarea, slava, înţelepciunea, mulţumirea, cinstea, puterea şi tăria în vecii vecilor! Amin.» Şi unul dintre bătrâni, răspunzând, mi-a zis: «Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?» Şi eu i-am spus: «Domnul meu, tu ştii.» Şi el mi-a zis: «Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. De aceea ei sunt înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său. Cel care stă pe scaunul de domnie Îşi va întinde cortul peste ei»" (capitolul 7. 9-15).

     Primul lucru care ne surprinde la această mulţime, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă, este că această mare mulţime se separă cu claritate de cei douăzeci şi patru de bătrâni. Noi nu avem de văzut în ea, în nici un caz, un tablou al celor răscumpăraţi cereşti în slavă. Faptul că nu sunt nici israeliţi este la fel lămurit, căci ei vin din „orice neam" (*). Următorul lucru ce-l aflăm despre ei de la „unul din bătrâni" este că aceştia vin din necazul cel mare şi că ei şi-au spălat hainele în sângele Mielului.

     (*) In timpul harului in care traim astazi "... nu mai este nici grec, nici iudeu" (Col. 3:11). Chiar daca credinciosii provin dintre natiuni sau dintre iudei, ei au devenit cu totii una in Hristos, sunt madularele unui singur Trup. Toate deosebirile de rasa si de provenienta (origine) au incetat. Dupa rapirea Adunarii si dupa ce, conform hotararilor lui Dumnezeu, Israelul va veni iarasi in actualitate, se va face o deosebire stricta intre el si natiuni.

     Este vorba evident de credincioşii dintre naţiuni care, prin vestirea evangheliei împărăţiei de către iudeii credincioşi, au venit la credinţa în Mielul lui Dumnezeu şi aşa au ajuns în concordanţă morală cu Dumnezeu. Domnul vorbise cu mult înainte că această Evanghelie a împărăţiei va fi vestită ca mărturie pe tot globul pământesc, tuturor naţiunilor (Matei 24.14). Şi apoi va veni sfârşitul.
     În acest moment ne găsim aici: la sfârşit; căci această mulţime numeroasă vine din necazul cel mare şi stă înaintea scaunului de domnie al lui Dumnzeu. Este surprinzător faptul că cei pecetluiţi din Israel sunt prezentaţi înainte de a fi intrat în vremea „necazului lui Iacov". Sfinţii dintre naţiuni sunt arătaţi după ce au fost în „necazul cel mare".


     3.4.4.1     Necazul cel mare

     Cele două expresii „necazul lui Iacov" şi „necazul cel mare" nu sunt exact identice în însemnătatea lor. Dar ceea ce exprimă ele este strâns legat laolaltă. Domnul Isus vorbeşte în Matei 24, versetul 21 despre aspectul iudaic al acestui timp de necaz de neasemuit când spune: „... pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la întemeierea lumii până acum şi nici nu va mai fi". El caracterizează necazul lui Iacov ca „necaz mare".
     Dar dacă aici se vorbeşte de necazul cel mare, atunci se referă la perioada deosebită, profetică. Ea va ieşi fără îndoială din necazul pentru poporul iudeu, din necazul lui Iacov şi va sta, întrucâtva, în legătură cu acesta. Da, ea va coincide periodic cu acesta, dar nu va fi de aceeaşi încercare şi se va întinde pe un teritoriu mai mare, pe întreg pământul.
     Întrebuinţarea articolului în cuvântul necazul este importantă, deoarece ne clarifică faptul că nu este vorba de necaz numai în general, prin care şi noi în calitate de copii ai lui Dumnezeu avem de trecut într-o lume împotrivitoare lui Hristos. „În lume veţi avea necazuri," a spus Domnul Isus ucenicilor Săi înainte de plecarea Sa din această lume (Ioan 16.33). Este vorba de acel timp deosebit al necazului, care va avea loc vreme de trei ani şi jumătate sub domnia Anticristului şi care va introduce sfârşitul.


     3.4.4.2     Părtaşi ai cerului

     Este interesant să vedem că Ioan nu cunoaşte această grupă de sfinţi dintre naţiuni (*). La întrebarea unui bătrân: ,Aceştia, care sunt îmbrăcaţi cu haine albe, cine sunt şi de unde au venit?", Ioan răspunde numai cu cuvintele: „Domnul meu, tu ştii." El era convins că bătrânul ştie acest lucru cu siguranţă.

     (*) In toata cartea Apocalipsa, Ioan nu sta in caracterul unui apostol al lui Isus Hristos, caruia ii sunt incredintate ganduri si taine ale lui Dumnezeu. El este aratat ca profetul, caruia ii sunt aratate infatisari si ii sunt date explicatii. Din acest motiv a si plans cand nimeni nu a fost gasit vrednic pentru a deschide cartea si a privi in ea Apoc. 5:4).

     Într-adevăr, cei douăzeci şi patru de bătrâni ne sunt prezentaţi în repetate rânduri în Apocalipsa ca unii care sunt versaţi cu Dumnezeu şi cu căile Lui. Încă din capitolul 5, unul din bătrâni îl consolează pe profet cu cuvintele: „Nu plânge! Iată, Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei".
     Şi aici vedem pe unul din bătrâni arătându-i profetului mulţimea de răscumpăraţi care vine din necazul cel mare. Cerul arată un profund interes faţă de ceea ce se întâmplă pe pământ, şi anume cu privire la sfinţii lui Dumnezeu care sunt acolo. Nu este acest adevăr înviorător? Oricât de grave vor fi acele zile, răscumpăraţii cereşti împreună cu îngerii, a căror laudă o găsim în versetul 12, îşi îndreaptă privirile spre aceşti oameni atât de preţioşi pentru Dumnezeu.


     3.4.4.3     Înaintea tronului si a Mielului

     Profetul îi vede îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului. Aceasta nu înseamnă că ei îşi au locul în cer ca cei douăzeci şi patru de bătrâni şi ca îngerii. Profetul vede înfăţişarea aceea în cer, dar aceasta nu înseamnă neapărat că locul lor va fi acolo.
     Noi vom găsi ceva asemănător şi în Apocalipsa 12 unde Ioan vede o femeie în cer. Este pur şi simplu modul de vedere al cerului şi vor fi făcute vizibile relaţii, relaţii cu cerul. Femeia însăşi este pe pământ. Şi cei mântuiţi din Iuda, în capitolul 14, îşi cântă cântarea lor „înaintea scaunului de domnie", dar stau cu Mielul pe Muntele Sionului.
     Aşa este şi aici. Nimic din descriere nu se referă la faptul că aceşti credincioşi dintre naţiuni sunt proslăviţi în ceruri. Dimpotrivă, se vorbeşte mai mult că ei sunt cu trupurile naturale pe pământ. Să luăm ca exemplu ramurile de palmier care le ţin în mână. Acest simbol vorbeşte de biruinţă şi de pace, şi nu este compatibil cu caracterul mântuiţilor cereşti, căci ramurile de palmier caracterizează bucuria Israelului în Împărăţie. Când Israelul va sărbători în pace în ţara lor sărbătoarea Corturilor (Zaharia 14.16), atunci vor lua şi ramuri de palmier (Levitic 23.40); şi atunci şi credincioşii din naţiuni vor fi într-o legătură binecuvântată cu acest popor. Gândesc că despre aceste lucruri vorbesc ramurile de palmier.
     Faptul că ei nu stau pe scaune de domnie ca cei douăzeci şi patru de bătrâni din capitolul 4, ci stau în picioare înaintea scaunului de domnie; că nu cântă ca bătrânii din capitolul 5, ci strigă; că nu vorbesc ca aceştia de mântuirea prin sângele Mielului, ci despre scăparea din necazul cel mare; că ei sunt îmbrăcaţi în haine albe, dar nu sunt decoraţi cu slava cerească şi cu însemne împărăteşti toate acestea sunt semnificative, dar doresc să menţionez ceva mai mult pe lângă acestea.
     Dacă aceşti sfinţi sunt văzuţi în faţa scaunului de domnie şi a Mielului, acest lucru ne trimite la legătura preţioasă în care se află ei acum cu tronul şi cu Mielul: au intrare la tronul lui Dumnezeu şi la Miel. Putem asemăna întrucâtva această stare cu binecuvântarea de care noi ne bucurăm astăzi: noi avem intrare la Dumnezeu (Romani 5.2) şi la scaunul harului (Evrei 4.16). Eu cred că „a sta în picioare" înaintea scaunului de domnie şi al Mielului trebuie să o înţelegem în acest fel. Nu este nici o indicare a locului, ci descrierea unei legături, căci e cu neputinţă ca o realitate să stea în opoziţie cu alte observaţii care se referă la faptul că aceşti sfinţi se vor afla pe pământ.


     3.4.4.4     Binecuvântările lui Dumnezeu pe pământ

     Sfinţii dintre naţiuni vor savura minunate binecuvântări. Acestea în totalitatea lor se bazează pe sângele Mielului. Acel bătrân vorbeşte despre faptul că ei şi-au spălat hainele în sângele Mielului, şi apoi spune mai departe:

     "De aceea ei sunt înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său. Cel care stă pe scaunul de domnie Îşi va întinde cortul peste ei. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai bate nici soarele, nici vreo altă arşiţă, pentru că Mielul, care este în mijlocul scaunului de domnie, îi va păstori şi îi va duce la izvoarele apelor vieţii; şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" (Apocalipsa 7.15-17).

     În realitate, acestea sunt binecuvântări mari, dintre care unele se aseamănă cu
binecuvântările din starea veşnică (compară Apocalipsa 21.4, 6). Totuşi, anumite expresii din aceste versete lămuresc că este vorba de binecuvântări pe pământ. Prioritatea acestor sfinţi (desigur în legătură cu israeliţii) va fi de a sluji lui Dumnezeu zi şi noapte în templul Său. Deci, această slujbă în templu va avea loc pe pământ. În teritoriul ceresc, în noul Ierusalim, nu va mai fi nici un templu (*), şi nici noapte (capitolul 21.22; 22.5).

     (*) Daca Domnul promite invingatorului din Filadelfia ca il va face un stal in templul Dumnezeului Sau, acesta este un simbol al stabilitatii in slava viitoare. "Templul Dumnezeului Meu" se refera la sfintenia cereasca a prezentei lui Dumnezeu. Dar in adevaratul inteles al cuvantului, in noul Ierusalim nu va mai fi templu.

     Şi cuvintele „Cel ce stă pe scaunul de domnie îşi va întinde cortul peste ei" (versetul 15) indică în aceeaşi direcţie: pe pământ. Ei vorbesc de adăpostul pe care Dumnezeu li-l va acorda în împărăţia Sa. Se pare că aceşti mântuiţi dintre naţiuni vor savura multele binecuvântări care sunt, de fapt, partea Israelului. Să ne amintim aici de un loc din Isaia care vorbeşte de acest adăpost al lui Dumnezeu: „DOMNUL va crea peste toată întinderea Muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare, un nor de fum ziua şi un nor de flăcări strălucitoare noaptea: peste toată slava va fi un acoperământ" (capitolul 4.5). Da, Dumnezeu îşi va întinde cortul Său asupra Ierusalimului şi asupra numeroasei cete din Apocalipsa 7, dar ei nu vor aparţine cortului lui Dumnezeu (Apocalipsa 21.3).
Ce mângâietor pentru aceşti sfinţi că ei nu vor mai flămânzi şi nu vor mai înseta, căci Mielul îi va duce la păşune şi la apa vieţii! Dar şi aici trebuie să remarcăm că ocrotirea de foame şi de sete este potrivită mai mult oamenilor de pe pământ decât mântuiţilor care locuiesc în slava cerului.


     3.4.4.5     Cortul lui Dumnezeu

     Dacă am vorbit că acei credincioşi veniţi din naţiuni (Apocalipsa 7) nu vor aparţine cortului lui Dumnezeu, totuşi mă gândesc că este potrivit să vedem ce vrea să ne spună această expresie.
     Sub expresia de cortul lui Dumnezeu trebuie să înţelegem Adunarea lui Dumnezeu în starea ei veşnică. Starea veşnică este descrisă în primele opt versete din capitolul 21. După ce cerul şi pământul de acum vor fi făcut loc unui cer nou şi unui pământ nou; după ce toate vor rămâne neschimbate şi veşnice aşa cum le-a făcut Dumnezeu în Hristos; după ce fiecare conducere, chiar şi cea a lui Isus Hristos, va fi luat sfârşit şi Dumnezeu va fi „totul în toţi" (1 Corinteni 15.28), atunci vor exista numai două grupe de mântuiţi. Ei vor fi definiţi cu amândouă expresiile: cortul lui Dumnezeu şi oamenii.
     Mântuiţii timpului de har vor forma cortul lui Dumnezeu, prin intermediul căruia
Dumnezeu va locui la oameni, de altfel la toţi răscumpăraţii. Atunci nu vor mai exista popoare şi naţiuni, ci numai oameni -  oameni mântuiţi, proslăviţi pe pământul cel nou. Toţi răscumpăraţii dinaintea timpului Bisericii şi toţi care au venit pe urmă la Domnul vor aparţine de această mare ceată de oameni fericiţi.
     Cortul lui Dumnezeu, dimpotrivă, reprezintă Adunarea proslăvită; ea este locul puterii Lui şi locul prezenţei Lui printre oameni. În versetul al doilea, profetul o vede ca cetatea sfântă, noul Ierusalim venind din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă pentru mirele ei. Deja înainte de nunta Mielului, i-a fost dat „să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat" (Apocalipsa 19.8). Şi cu o mie de ani mai târziu, după ce împărăţia va fi trecută, după ce acel timp va fi trecut, relaţiile miresei faţă de Mire sunt neschimbate.
     Dumnezeu se va folosi în starea veşnică de Adunare pentru a locui la oameni pe pământul cel nou. Ea însăşi însă formează acest cort. Deja de astăzi, Adunarea este o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul (Efeseni 2.22), dar atunci ea va fi în slavă şi Dumnezeu va locui în ea în chip desăvârşit. Ce prioritate imensă să aparţii de această grupă deosebită de răscumpăraţi! Adunarea va rămâne, chiar şi în veşnicie, deosebită de toţi ceilalţi răscumpăraţi. Ea nu-şi va pierde niciodată poziţia ei deosebită ca reşedinţă a lui Dumnezeu.


     3.4.4.6     Pot fecioarele nechibzuite să mai găsească totuşi mântuire?

     Să mai revenim încă o dată la întrebarea care se repetă de multe ori: fecioarele nechibzuite, de care ne-am ocupat în capitolul doi al acestei cărţi, care au rămas la răpire, în final nu vor aparţine totuşi de mulţimea aceea mare de popor?"
     Nu, niciodată! Pentru că ele au desconsiderat harul lui Dumnezeu, n-au primit dragostea pentru adevăr, nu au crezut adevărul când le-a fost dăruit. „Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi" (2 Tesaloniceni 2.11-12).
     Acesta este un cuvânt zguduitor! El este valabil pentru toţi aceia care, într-un anumit fel, au avut cunoştinţă despre creştinism, dar au trăit o viaţă în nelegiuire şi n-au primit adevărul lui Dumnezeu. Toţi creştinii de nume care nu au adevărata viaţă vor cădea sub incidenţa acestui cuvânt.
Să cugetăm încă o dată cu toată seriozitatea: de ce nu au primit ocazia de a fi mântuiţi? Din singurul motiv pentru că n-au vrut.
     De aceea mă îngrijorez mai mult de oamenii din creştinătate decât de oamenii care poate trăiesc undeva în păduri tropicale şi n-au auzit niciodată despre Hristos şi despre Biblie. Pentru aceşti oameni, care n-au auzit de Hristos, va mai fi o speranţă după răpire, dar pentru cei care au avut cunoştinţă de Hristos şi nu L-au primit nu mai este nici o speranţă.


     3.4.5     Rezumat

     Încheind acest subcapitol, doresc să remarc: Cât de îmbucurător este să vedem că Dumnezeu vine permanent la ţinta Sa! Ce puternic putem să ne încredinţăm bunătăţii şi credincioşiei Sale! El va îngriji de toate, chiar dacă noi nu putem înţelege totul.
     El va trebui să aducă judecăţi groaznice peste acest pământ stricat. Cu toate acestea, El va avea diferitele Lui familii salvate în cer şi pe pământ şi El le va putea scăpa din mijlocul tuturor greutăţilor.
     Credincioşii din vremea harului vor fi răpiţi odată cu credincioşii vechi testamentali înainte de apariţia ultimei săptămâni a lui Daniel.
     El va pecetlui un număr exact de credincioşi israeliţi înainte de apariţia ultimilor trei ani şi jumătate cu toată grozăvia lor.
     Şi apoi această mare mulţime din toate naţiunile! El îi va trece prin necazul cel mare al ultimilor trei ani şi jumătate şi le va acorda, în legătură cu poporul Său Israel, preţioase binecuvântări pe pământ.
     Şi pe martirii din prima şi ultima jumătate a săptămânii nu-i va uita: ei vor avea parte de prima înviere şi vor intra de „sus" în jos în împărăţie.
     Ce roadă bogată va aduce Domnul Isus, adevăratul vlăstar al unui pom roditor, pentru Dumnezeu, ce rezultate minunate vor curge din lucrarea Lui de mântuire! Numele Domnului nostru, a Mielului lui Dumnezeu, şi Numele Dumnezeului Tată să fie proslăvite şi adorate pe vecie!

vineri, 23 februarie 2018

   

                                         RAPIREA CREDINCIOSILOR
                       Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare? 
                                                                         - VIII -

          Christian Briem


     3.3     Privire de ansamblu asupra Apocalipsei 6-11 

     Revenim acum iarăşi la cartea Apocalipsa. Din ceea ce am învăţat din profeţiile lui Daniel, suntem bine pregătiţi să înţelegem ce ne este arătat începând de la capitolul 6 din Apocalipsa.


     3.3.1     Paralele între Daniel şi Apocalipsa

     Am văzut deja diferite paralele între profeţiile lui Daniel şi cele ale Apocalipsei. În
amândouă cărţile ne-am lovit de aceiaşi trei ani şi jumătate. Aceasta ne ajută să înţelegem că Apocalipsa descrie, în principiu, aceleaşi evenimente şi aceleaşi personalităţi ca şi cartea Daniel.
     Împlinirea ultimei săptămâni din Daniel nu a avut încă loc. Ceea ce se va întâmpla în această ultimă săptămână este descris detaliat de la capitolul 6 la 19 din Apocalipsa.


     3.3.2     Judecăţi ale providenţei lui Dumnezeu

     După scenele cereşti introductive din capitolele 4 şi 5, care presupun răpirea credincioşilor, de la capitolul 6 începe acţiunea propriu-zisă aici pe pământ. Faptul că această „acţiune" constă în esenţă din judecată îi conferă o mare seriozitate. Răutatea profundă şi refuzul faţă de harul lui Dumnezeu dau prilejul acestei judecăţi. Şi dacă în capitolul 6 începe prima serie a judecăţilor, aşanumitele judecăţi ale peceţilor, să ne aducem aminte că Mielul Însuşi este cel care declanşează aceste judecăţi: El rupe peceţile cărţii. Cu fiecare rupere a unei peceţi, vin alte judecăţi peste pământ.
     La această primă serie de judecăţi este vorba de judecata providenţei lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că Dumnezeu nu lucrează nemijlocit, ci foloseşte pentru realizarea judecăţii diferite unelte.


     3.3.3     Sfârşitul

     Odată cu deschiderea peceţii a şaptea (capitolul 8), începe a doua serie de judecăţi, judecăţile trâmbiţelor. Ele sunt cu mult mai severe decât cele pregătitoare, judecăţile peceţilor, şi se întind până la timpul sfârşitului, căci cea de-a şaptea judecată a trâmbiţelor, sinonimă cu cea de-a treia durere a naşterii, introduce direct judecata de la sfârşit (capitolul 11.15-18). Din punct de vedere cronologic, la începutul capitolului 11 s-a ajuns la a doua jumătate a ultimei săptămâni a lui Daniel. Aici este amintit, de prima dată în Apocalipsa, timpul de 42 de luni sau de 1260 de zile (versetele 2-3). Întotdeauna, aceşti trei ani şi jumătate se referă la a doua jumătate a ultimei săptămâni. Este acelaşi timp de care vorbeşte Domnul în Matei 24, versetele 15-31.
     Capitolele 6-11 formează un întreg unitar. Două paranteze (intercalări) întrerup
desfăşurarea evenimentelor. Prima este între a şasea şi a şaptea pecete (capitolul 7), a doua între a şasea şi a şaptea trâmbiţă (capitolul 10-11.14). Evenimentele sunt descrise în ordine cronologică şi ne conduc, chiar dacă într-un mod general, până la sfârşit, chiar până la judecata morţilor (capitolul 11.18). Cu versetul 18 se încheie prima parte profetică a Apocalipsei. în capitolele următoare sunt inserate, în parte, şi sunt arătate şi alte amănunte demne de remarcat asupra desfăşurării evenimentelor din ultimii trei ani şi jumătate. Totul conduce spre faptul că Domnul Isus va veni cu ai Săi din cerul deschis, pentru a judeca pe vrăjmaşii Săi de pe pământ (capitolul 19).


     3.4     Diferite familii de mântuiţi

     Nu este intenţia mea să intru aici în detalii pentru fiecare din evenimentele profetice din Apocalipsa. Unele indicaţii le-am dat deja. Ceva îmi stă totuşi pe inimă în mod deosebit: să fim atenţi la diferitele grupe de sfinţi care le întâlnim pe parcursul Apocalipsei. Doresc să mă folosesc de o expresie din Efeseni 3, versetul 15 unde este spus despre Tatăl Domnului nostru Isus Hristos:
„... din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ." Da, există diferite familii de sfinţi. În timpul acela, unele sunt în cer, iar altele pe pământ. A-i deosebi unii de alţii este de mare ajutor atunci când este vorba să înţelegem cum lucrează Domnul cu fiecare şi ce binecuvântări dă fiecăruia. O concluzie sigură ne apare în faţă: credincioşii adevăraţi, începând cu Apocalipsa 4, nu mai sunt pe pământ. Noi am discutat despre acest fapt detaliat, şi ceea ce vom vedea acum nu face altceva decât să sublinieze această realitate care ne face fericiţi.


     3.4.1     Trimişii iudei

     După ce adevăraţii copii ai lui Dumnezeu vor fi părăsit pământul, Dumnezeu în harul Său Se va întoarce iarăşi la poporul Său pământesc, poporul legământului, Israel. În marea lor majoritate, iudeii se vor complace în necredinţă, ca şi astăzi. Da, aşa cum am văzut, ei vor înainta în rău şi până la urmă vor primi pe Anticrist. Aceasta va fi atunci căderea (Daniel 11.32; 2 Tesaloniceni 2.3).
     Dar în mijlocul poporului iudaic necredincios, Dumnezeu va trezi o rămăşiţă credincioasă.
Aceasta va ţine sus credinţa în Mesia şi se va ruga pentru întemeierea împărăţiei, propovăduită de profeţi mai înainte. Cu o repeziciune de necrezut şi plini de energie, trimişii iudei vor cutreiera globul pământesc şi vor vesti Evanghelia împărăţiei. Ei vor mărturisi despre venirea lui Mesia, vor spune că El va izbăvi poporul Său, Israel, şi că El va domni ca împărat pe pământ. Nu vor ascunde nici faptul că oricine trebuie să se teamă şi să dea onoare lui Dumnezeu, dacă doreşte să primească binecuvântarea, şi că ceasul judecăţii Sale este foarte aproape (compară capitolul 14.7).
     În acest loc doresc să fac referirea la faptul că Domnul Isus, în partea a treia a vorbirii Sale profetice de pe Muntele Măslinilor, face aluzie la aceşti trimişi iudei. Când la începutul împărăţiei de o mie de ani Domnul va sta pe tronul Său în Ierusalim şi va judeca pe cei vii din naţiuni, atunci sentinţa Sa se va orienta după felul cum s-au comportat oamenii faţă de aceşti trimişi pe care El Îi numeşte fraţii Săi (Matei 25.40).
     Rămăşiţa credincioasă din poporul iudeu este întâlnită mereu în Apocalipsa. Prima dată o întâlnim în capitolul 6. Dar şi aici sunt deosebiri, aşa cum vom vedea.


     3.4.2     Sufletele de sub altar

     După ce a fost vorba de un mare cuceritor (Apocalipsa 6.1-2), de vărsare de sânge, de război civil (versetele 3-4), de foamete (versetele 5-6), de moarte şi de epidemie (versetele 7-8), profetul vede sub altar suflete sufletele celor „omorâţi" din cauza mărturiei pe care au ţinut-o (versetele 9-11).
     Acest lucru e foarte serios. Credincioşii timpului harului sunt astăzi sarea pământului (Matei 5.13), dar, odată cu răpirea lor, corupţia morală va creşte într-un mod şi cu o iuţeală de necrezut. Probabil că omenirea va fi alarmată şi şocată de dispariţia neaşteptată a numeroşi oameni, dar nu se va produce nici o schimbare morală. Foarte curând se va arăta iarăşi duşmănia inimii omului faţă de tot ceea ce vine de la Dumnezeu. Şi când trimişii iudei, după răpire, vor vesti Cuvântul lui Dumnezeu, mulţi dintre ei vor muri.
     Aici este vorba de martirii iudei din prima jumătate a ultimei săptămâni a lui Daniel. Ei trebuie deosebiţi de martirii celei de-a doua jumătăţi a săptămânii (capitolul 13.15). Am vorbit despre faptul că la sfârşit, la înviere, îi vom vedea iarăşi uniţi (capitolul 20.4). Amândouă grupele de martiri pecetluiesc cu moartea credincioşia lor faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Cu siguranţă, ei nu vor înţelege prea mult din Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum avem noi astăzi această prioritate. Dar cu ceea ce ei înţeleg, vor fi credincioşi până la moarte. În comparaţie cu ei, nu ar trebui oare să ne ruşinăm de multe ori de superficialitatea şi de moleşeala noastră, care o manifestăm în administrarea mărturiei lui Dumnezeu?


     3.4.2.1     Rugăciunea pentru răzbunare

     Auzim totuşi, "rugăciunea" acestor martori credincioşi:

     „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe pământ?" (versetul 10).

     Strigătul după răzbunare - Poate fi oare acesta limbajul creştinilor mântuiţi? Categoric, nu!
Credincios exemplului Mântuitorului său, Isus Hristos (Luca 23.34), martirul creştin Ştefan se ruga o altă rugăciune: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!" (Faptele Apostolilor 7.60). Noi, în calitate de creştini, suntem chemaţi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi să ne rugăm pentru cei care ne insultă şi ne prigonesc (Matei 5.44). Dar rămăşiţa iudaică va lua o cu totul altă poziţie. Această poziţie corespunde în totalitate gândurilor lui Dumnezeu când iudeii credincioşi, mai târziu, se vor ruga pentru răzbunarea sângelui vărsat de vrăjmaşii lor, căci nu numai eliberarea lor, dar şi slava Domnului însăşi se va putea obţine pe pământ numai în felul acesta. În acord cu această situaţie, regăsim în Psalmi limbajul profetic al rămăşiţei iudaice, acest impresionant „până când?", ca expresie a unui popor în suferinţă. Trei citate ne pot da claritate în această privinţă:

          „Întoarce-Te, Doamne! Până când? ... Ai milă de slujitorii Tăi!" (Psalm 90.13).

          „... Când vei judeca pe cei care mă persecută?" (Psalm 119.84).

          „Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, Tu, Dumnezeul răzbunărilor, arată-Te! Scoală-Te, Judecătorul pământului, şi răsplăteşte celor mândri, după faptele lor! Până când vor birui cei răi, Doamne, până când vor birui cei răi?" (Psalm 94.1-3).

      Ca răspuns direct, li se va spune că trebuie „să se mai odihnească încă puţin, până se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei" (Apocalipsa 6.11). Avem aici o aluzie la a doua grupă de martiri, amintită deja, la cei din a doua jumătate a săptămânii. Acest răspuns clarifică de asemenea că, în realitate, este vorba de cei morţi; de aceea este folosit cuvântul suflete (*). Faptul că li s-a dat îmbrăcăminte albă i-a determinat pe unii să gândească că ar fi vorba de cei înviaţi. Dar îmbrăcămintea albă nu vorbeşte de înviere, ci este mărturia dreptăţii lor şi a primirii lor înaintea lui Dumnezeu.
     Aşa apar vizibile deosebirile mari între sfinţii timpului de har şi iudeii credincioşi ai zilelor din urmă. Noi putem să ne rugăm pentru pocăinţa duşmanilor noştri, pe când ei se vor ruga pentru răzbunarea împotriva duşmanilor lor. Noi putem să-L aşteptăm pe Domnul ca Mântuitorul trupului nostru, pe când ei ÎI vor dori ca Judecător al pământului.

     (*) Faptul ca expresia suflete in Sfanta Scriptura este folosita si pentru oameni vii este de netagaduit (de ex. Fapte 7:14). Dar in limbajul simbolic al Apocalipsei, aceasta expresie vorbeste despre sufletele dezbracate, deci despre morti. Si in Apocalipsa 20 v.4 avem aceasta semnificatie.


     3.4.3     Cei o sută patruzeci şi patru de mii pecetluiţi

     După cum am amintit deja, capitolul 7 din Apocalipsa reprezintă o paranteză care va fi intercalată între deschiderea peceţii a şasea şi a şaptea. Conţinutul lui nu este o parte integrantă a judecăţilor peceţilor. Ceea ce avem aici în faţa noastră ne este relatat fără a fi raportat temporal la evenimentele descrise în Apocalipsa. Este important să avem această realitate în faţa ochilor noştri.


     3.4.3.1     Pecetea Dumnezeului Celui viu

     Odată cu deschiderea pecetei a şaptea, sunt introduse judecăţile trâmbiţelor. Ele vor fi atât de groaznice, încât la deschiderea pecetei a şaptea se va face mai întâi, în cer, „o tăcere de aproape o jumătate de ceas" (capitolul 8.1). Dar înainte ca Dumnezeu să continue descrierea celei de-a doua serii de judecăţi, ne permite o privire în inima Lui: El ridică perdeaua şi ne lasă să vedem două grupe diferite de sfinţi care le va scuti de judecăţi. Despre prima grupă se vorbeşte în următoarele versete:

          „După aceea am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului Celui viu. El a strigat cu glas tare celor patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: «Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea robilor Dumnezeului nostru.» Şi am auzit numărul celor care fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, pecetluiţi din toate seminţiile fiilor lui Israel" (cap. 7.1-4).

     Este semnificativ faptul că la începutul acestui capitol găsim a treia oară cuvintele: „după aceea". De prima dată le-am întâlnit în capitolul 1, versetul 19. Acolo a fost arătată împărţirea cărţii în cele trei părţi. Ce urmează acum aici aparţine de ceea ce se va întâmpla abia după încheierea istoriei Bisericii (capitolele 2 şi 3), deci după răpire, căci în capitolul 4 Ioan vede „după aceea" pe sfinţi în cer. Ei sunt răpiţi de pe locul de desfăşurare al judecăţii. Capitolul 6 ne-a pus în faţă judecăţiile providenţei lui Dumnezeu. Şi apoi se spune încă o dată „după aceea", căci profetul poate vedea mulţimile de care Dumnezeu se va îngriji în ultimele zile ale necazului.
     Nu ne sensibilizează aceste adevăruri? Înainte de-a lăsa Dumnezeu să înceapă judecăţile groaznice pe pământ (scena guvernării orânduite), pe mare (masa popoarelor în mişcare şi în tulburare) şi peste copaci (mai marii acestui pământ), Dumnezeu îngăduie ca slujitorii Săi să fie pecetluiţi pe frunţile lor. Prin aceasta, ei vor fi recunoscuţi ca cei ce sunt scutiţi de judecata care va urma şi vor intra vii în împărăţie.
     Nu ne arată ocrotirea lui Lot în Sodoma o desfăşurare asemănătoare? Îngerii nu au putut lăsa să cadă pucioasă şi foc asupra Sodomei şi Gomorei până când nu a ieşit Lot afară (Gen. 19). Cât de semnificative sunt cuvintele îngerului: „... căci nu pot face nimic până nu vei ajunge acolo"!
     În ce va consta pecetea Dumnezeului Celui viu, nu putem spune direct. Dar un lucru este hotărât: va sta în contrast faţă de pecetea cu care noi, creştinii suntem pecetluiţi. Noi suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt pentru ziua răscumpărării (Efes. 1.13; 4.30). Acei oameni vor fi pecetluiţi pe frunţile lor pentru a fi ocrotiţi aici de judecată. În Ezechiel 9 avem ceva asemănător. Şase bărbaţi au din partea lui Dumnezeu misiunea să omoare pe locuitorii Ierusalimului pentru nelegiuirile lor. Dar unui bărbat îmbrăcat în haină de in i se spune: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din cauza tuturor urâciunilor care se făptuiesc acolo" (versetul 4). Şi aici, cei fideli, la porunca lui Dumnezeu, vor fi păziţi de judecată printr-un semn pe frunte, înainte de-a începe judecata.


     3.4.3.2     Cine sunt aceşti pecetluiţi?

     Cine sunt aceşti robi ai Dumnezeului nostru, aceşti o sută patruzeci şi patru de mii pecetluiţi?
Nu cumva sunt totuşi creştinii care vor trebui să treacă prin timpul necazului? Unii susţin acest lucru, dar se înşală. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu dă răspunsul desluşit: „... pecetluţi din toate seminţiile fiilor lui Israel" (versetul 4). Când Dumnezeu vorbeşte despre fiii lui Israel, atunci El nu se referă la Adunarea Sa, Adunarea Dumnezeului Celui viu. De aceea este atât de tragic când nu se face deosebire între Israel şi Adunare sau Biserică. Fără a face această deosebire, se ajunge la concluzii false. Sunt fiii lui Israel care aici ca slujitorii lui Dumnezeu sunt pecetluiţi pe frunte.
     Numărul de o sută patruzeci şi patru de mii este format din douăsprezece mii pentru fiecare seminţie. Aceste cifre au cu siguranţă un înţeles simbolic. Doisprezece este numărul administrării desăvârşite în conducerea lui Dumnezeu prin om. Prin multiplicarea numărului cu sine însuşi, acest gând este consolidat. Numărul doisprezece se găseşte în mai multe feluri la temelii, la porţi şi la măsurarea Ierusalimului ceresc (Apoc. 21.9-27). Explicaţia este simplă: în acest text, Adunarea proslăvită este văzută în relaţia ei faţă de pământ. Aici însă cu numărul 12x12x1000 este indicat faptul că un număr desăvârşit din Israel va fi păstrat pentru împărăţia viitoare. Prin aceşti fii ai lui Israel, Mesia va domni în desăvârşire pe pământ.
     Dar acest număr deplin al fiilor lui Israel nu va fi adunat dintr-odată, cu toate că Dumnezeu îi are în vedere şi se gândeşte la toţi. De aceea este importantă observaţia că acest capitol este o intercalare şi nu ne dă o relaţie din punct de vedere temporal. Când va apărea Domnul Isus în slava Sa, vor fi numai două seminţii în ţară. Abia după ce Îşi va ridica scaunul Său de domnie la Ierusalim, El va aduce celelalte zece seminţii din locurile lor ascunse, Se va judeca cu ei în pustie şi îi va duce în ţara făgăduită (Ez. 20.33-44). Atunci „Israelul va înflori şi va înmuguri şi va umple lumea cu roadele lui" (Isaia 27.6).
     Cât de înviorător este faptul că în decursul descrierii judecăţiilor aspre putem privi
îndurarea lui Dumnezeu! Realmente, mila biruie judecata (Iacov 2.13)! Acest lucru iese în relief atât de minunat în această scenă.


     3.4.3.3     Rămăşiţa iudaica

     Încă o observaţie cu privire la cei o sută patruzeci şi patru de mii pecetluiţi poate fi de ajutor.
Dacă în Apocalipsa 14, versetul 1, la fel este vorba de o sută patruzeci şi patru de mii care poartă Numele Lui şi Numele Tatălui Său pe frunţile lor, totuşi nu este vorba de aceeaşi grupă de sfinţi ca aici. În acest loc este vorba de cei pecetluiţi din tot Israelul, din toate cele doisprezece seminţii.
Acolo, profetul vede pe răscumpăraţii din Iuda care vin din necazul cel mare şi care stau pe Muntele Sionului împreună cu Mielul. Este o anticipare a timpului minunat şi binecuvântat, cum găsim deseori în Apocalipsa, căci, aşa cum am observat deja, cele zece seminţii vin abia mai târziu în împărăţie. Ele nu vor trece nici prin timpul necazului de neasemuit. Ele nu au participat la omorârea lui Mesia.


     3.4.3.4     Deosebiri

     Aşa am învăţat să deosebim două grupe diferite de martiri iudei, dintre care una va gusta moartea în prima jumătate, iar cealaltă în a doua jumătate a ultimei săptămâni a lui Daniel.
     Mai departe am cunoscut două grupe de răscumpăraţi din Israel care vor fi păziţi în judecăţi o rămăşiţă deplină din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi o rămăşiţă deplină din Iuda.
     Şi încă ceva este de un interes deosebit pentru subiectul nostru: ultimele două grupe numite din Israel vor fi deosebite în mod clar de grupele altor sfinţi. Rămăşiţa din Iuda, în capitolul 14, nu poate fi confundată cu cei douăzeci şi patru de bătrâni, căci credincioşii iudei care vin din timpul necazului cântă cântarea nouă înaintea bătrânilor (versetul 3). Cei o sută patruzeci şi patru de mii din Iuda sunt deci evident o altă grupă de răscumpăraţi decât cei douăzeci şi patru de bătrâni.
     Cei pecetluiţi din Israel în capitolul 7 stau din nou în opoziţie cu marea mulţime de popor a celor ce vin dintre naţiuni (versetele 9-17). Cu această grupă doresc să ne ocupăm acum.

miercuri, 21 februarie 2018


                                        
                              RAPIREA CREDINCIOSILOR
                                Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare? 
                                                                          - VII -

          Christian Briem


     3.2     Cele şaptezeci de săptămâni-ani ale lui Daniel

     Înainte de a continua studiul asupra evenimentelor din Apocalipsa, doresc să intercalez în acest loc un subiect de mare interes pentru fiecare care se ocupă cu profeţia. Este vorba de profeţia lui Daniel asupra celor şaptezeci de săptămâni din capitolul 9 al cărţii lui (versetele 24-27). În mod inevitabil, venim pe teren iudaic, dar acest lucru este şi necesar pentru înţelegerea corectă a fragmentului din Apocalipsa 12.

     „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce dreptatea veacurilor, pentru a pecetlui viziunea şi profeţia şi pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor" (Daniel 9.24).

    Acest verset ne arată ţinta de la sfârşitul căilor lui Dumnezeu cu Israel. La sfârşitul celor şaptezeci de săptămâni se vor obţine anumite intenţii ale lui Dumnezeu cu acest popor. În total sunt şase lucruri care vor fi introduse la sfârşitul celor şaptezeci de săptămâni. Voi reveni mai târziu la acest subiect.


     3.2.1     Data răstignirii Domnului

     Cu expresia săptămâni ne referim, evident, nu la săptămâni alcătuite din zile, ci din ani, săptămâni-ani. Şaptezeci de săptămâni corespund, prin urmare, celor 490 de ani. Să observăm expresiile îngerului: poporul tău (poporul iudeu), oraşul tău sfânt (Ierusalim). Acesta este deci domeniul cu care avem de-a face acum, cu care are de-a face profeţia. Adunarea lui Dumnezeu nu intră în discuţie aici. Ea nu este subiectul profeţiei în Vechiul Testament. Aici este vorba numai de Israel, de iudei şi de Ierusalim.

     „Să ştii deci şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Prinţul, sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare" (versetul 25).

     Acest verset defineşte exact începutul celor 490 de ani şi el ne arată două perioade de timp care adunate merg până la Mesia. Cuvintele, restabilirea Ierusalimului, se referă la ordinul sau la permisiunea dată de împăratul Artaxerxes lui Neemia în al douăzecilea an al domniei lui (Neemia 2.1 -8). Acest lucru s-a petrecut, după părerea comentatorilor mai vechi, în anul 455 sau 454 înainte de Hristos (*). Apoi sunt numite şapte săptămâni (= 49 ani) (**) şi şaizeci şi două de săptămâni (= 434 ani). împreună sunt 483 de ani până la Mesia.

     (*) Multi comentatori ai zilelor noastre fixeaza aceasta data la anul 445 i.Hr. Pornind de la cele 1260 de zile din Apocalipsa 12 pentru trei ani si jumatate, ei socotesc cu ani profetici de 360 de zile (12x30 zile) si ajung astfel la anul 31 sau 32 d.Hr. ca fiind anul mortii lui Hristos.


     (**) De aici rezulta ca prima perioada de 49 de ani se refera la rezidirea Ierusalimului in vremea lui Neemia. 


     Dacă aducem această perioadă în raport cu anul 455 înainte de Hristos, ajungem la anul 29 după Hristos. Un mic tabel poate uşura calculele:

               7 săptămâni sunt ................................................49 ani
               62 săptămâni sunt ............................................434 ani
               suma: 7+62 săptămâni: .................................... 483 ani
               scăzut din 455 î. Hr ..........................................  455 ani
               suma: .................................................................. 28 ani                                                                           recalculat de la: d. Hr.                                                                                                                                       la î.Hr.:....................................................................+1                                                                                 rezultă anul după Hristos: ....................................29 d. Hr

     La rezultatul acesta trebuie să ţinem seama că, după cunoştinţele actuale, cronologia trebuie fixată cu cel puţin patru ani mai devreme decât cea iniţial acceptată, aşa încât Domnul s-a născut cam în jurul anului 4 î. Hr. În general, se porneşte şi de la faptul că Domnul Isus a trăit pe pământ treizeci şi trei de ani sau treizeci şi trei de ani şi jumătate. Să rămânem acum la anul 4 î. Hr. ca presupusă dată a naşterii Sale, şi aşa vom ajunge la anul 29 d. Hr. ca dată a morţii Sale. Nu doresc să mă cramponez aici de un an mai devreme sau mai târziu. Dar şi o dată a lui Origenes (*), în legătură cu răstignirea lui Hristos şi distrugerea Ierusalimului, indică anul 29 după Hristos ca anul morţii Mântuitorului nostru.

     (*) Un vechi scriitor bisericesc din scoala alexandrina (185 - 254 d.Hr)

     Dar până acum am presupus ceva în tăcere, ceva ce nu am explicat mai îndeaproape, şi anume faptul că anul 29 d. Hr. are de-a face cu răstignirea Domnului Isus. Într-adevăr, acest lucru îl face clar şi versetul următor din Daniel 9.

     „După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit şi nu va avea nimic"(versetul 26).

     „Unsul va fi stârpit (pus deoparte) şi nu va avea nimic" aceasta înseamnă alungarea Domnului de către poporul Său; aceasta este moartea Sa de pe cruce. „Va fi stârpit" înseamnă „exterminat", distrus. Nu este mişcător cu ce cuvinte este descrisă aici moartea Domnului nostru?
Nu ne miră faptul cu ce precizie profetul Daniel, învăţat de Dumnezeu, a prevestit, cu atâtea sute de ani înainte, moartea lui Mesia? Şapte săptămâni plus şaizeci şi două de săptămâni (= 483 ani) sunt de la ieşirea cuvântului prin împăratul Artaxerxes cu privire la rezidirea Ierusalimului. Apoi Domnul Isus, Mesia poporului Său, a fost omorât de iudei exact în acel an. Aşa cum această profeţie a lui Daniel s-a împlinit cu exactitate, tot aşa se va împlini şi fiecare profeţie a Cuvântului lui Dumnezeu cu absolută exactitate. Să ne bizuim deplin pe Cuvântul Său, preaiubiţilor! Nu putem să facem ceva mai bun, nici nu putem avea un alt pământ mai tare sub picioare!


     3.2.2     O întrerupere - oprirea orologiului Israelului

     "Poporul unui prinţ care va veni va nimici cetatea şi sfântul locaş şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; până la sfârşit va fi război, o hotărâre de pustiire" (versetul 26).

     Încă o împrejurare este extraordinar de remarcabilă: în total sunt numite trei perioade de timp şapte săptămâni, şaizeci şi două de săptămâni şi o săptămână (versetul 27). Dar în timp ce primele două perioade vor fi arătate împreună, ultima săptămână va fi detaşată de cele 69 de săptămâni şi descrisă separat. Despre o săptămână rămasă se vorbeşte abia în versetul următor. De ce? Desigur pentru a marca acest fapt: între moartea lui Hristos în săptămâna a şaizeci şi noua şi începutul ultimei săptămâni se află o prăpastie, un interval de timp de o durată nedeterminată.
Versetul 26 clarifică faptul cu ce va fi umplută în legătură cu Israelul această perioadă: cu război şi cu pustiire.
    Moartea lui Isus Hristos şi lepădarea Sa de către iudei a rupt într-adevăr legătura prin care Dumnezeu Se unise cu poporul Israel. Şi în locul binecuvântării descrise în versetul 24, îi va aşteapta mai întâi o judecată grozavă: poporul unui prinţ va veni şi va dărâma cetatea şi sfântul locaş. Că este vorba de poporul roman, nu mai încape nici o îndoială. Dar nu se spune că prinţul va veni şi se va ocupa el însuşi de această nimicire. Prinţul care va veni apare abia în versetul 27 la începutul şi în timpul ultimei săptămâni. Când se vorbeşte în versetul 26 de executarea judecăţii, atunci este amintit numai poporul prinţului care va veni.
     Nu am nici cea mai mică îndoială că aici este vorba de nimicirea Ierusalimului prin Titus în anul 70 d. Hr. Este aceeaşi desfăşurare despre care vorbeşte profetic Domnul Isus în pilda împăratului care face nuntă fiului Său. După al doilea refuz din partea celor invitaţi aceştia sunt Israelul -, citim în Matei 22, versetul 7: „Când a auzit, împăratul s-a mâniat: a trimis ostile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea."
     Dar din versetul nostru din Daniel 9 mai putem desprinde ceva: perioada va dura mai mult. La aceasta se pare că se referă cuvintele până la sfârşit Aşa cum am observat, această întreagă perioadă va fi caracterizată pentru poporul evreu prin război şi prin pustiire. Această afirmaţie este în deplină concordanţă cu Luca 21, versetul 24: „Vor cădea sub ascuţişul săbiei, vor fi duşi captivi printre toate popoarele şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor" (*).

     (*) Intre versetele 24 si 25 din Luca 21 este o lunga perioada de timp. Versetele 25 pana la 28 se refera - ca si versetele corespunzatoare din Matei 24 si din Marcu 13 - la timpul de la sfarsit.


     Să reţinem încă o dată: tot ce a fost vestit în Daniel 9, versetul 26 se va împlini între sfârşitul săptămânii a şaizeci şi noua şi începutul săptămânii a şaptezecea. Acest interval lung corespunde cu vremea harului în care trăim astăzi. El a început când Mesia a fost pus deoparte.

Odată cu răstignirea lui Hristos prin poporul evreu, orologiul profetic al lui Israel s-a oprit pentru un timp nedeterminat. Din cele şaptezeci de săptămâni au trecut şaizeci şi nouă, una însă lipseşte.
Faptul că acest orologiu va porni din nou i se va datora numai îndurării lui Dumnzeu. El nu Şi-a lepădat pentru totdeauna poporul Său, ci în harul Său va relua iarăşi legătura cu vechiul Său popor (Romani 11).


     3.2.3     Prinţul care va veni

     „El va încheia un legământ cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi, pe aripa urâciunii idoleşti, va veni unul care distruge, până ce prăpădul hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit" (versetul 27).

     Aici este amintită, pentru prima dată, ultima săptămână, şi ea va fi împărţită în două părţi. Această ultimă săptămână se referă, fără îndoială, la evenimentele timpului de la sfârşit.
     O mare personalitate, descrisă prin „el", va apărea. Este vorba despre prinţul roman, nu de Hristos. Când orologiul lui Israel va porni iarăşi şi aceasta se va petrece cândva, probabil curând după răpire -, atunci prinţul împărăţiei romane restabilite va face un legământ rău cu masa poporului iudaic, cu mulţi. Rămăşiţa credincioasă dintre iudei nu va participa la acest legământ. Dar majoritatea iudeilor, pentru apărarea intereselor lor naţionale şi religioase, vor căuta adăpost în spatele acestui prinţ roman, adăpost de invazia împăratului din nord, a asirianului. Pe la mijlocul ultimei săptămâni, prinţul roman va rupe acest legământ în sensul că va interzice slujba iudaică pentru Dumnezeu, pentru ca în locul acesteia să fie adorat el însuşi. Pe lângă aceasta, tabloul său, o urâciune a pustiirii, de care a vorbit Domnul Isus, va fi ridicat în templul iudeu (compară Matei 24.15).
     Este vorba de aceeaşi persoană simbolizată prin cornul cel mic în Daniel 7 care avea o gură care vorbea lucruri mari (versetul 8). În versetele 24 şi 25 din acelaşi capitol, se spune că după el se va ridica un altul care va rosti cuvinte împotriva Celui Preaînalt şi va nimici pe sfinţii Celui Preaînalt. Această persoană o găsim ca prima fiară în Apocalipsa 13, şi acolo în legătură cu o gură care rostea injurii şi tot acolo cu referire la prigonirea sfinţilor (versetele 1-7). Un fragment din Isaia ne arată cum poporul iudeu din timpul de pe urmă se va bizui pe legământul cu acest prinţ şi va fi amăgit:

     "Pentru că ziceţi: «Noi am făcut un legământ cu moartea, am făcut o alianţă cu Locuinţa Morţilor: când va trece, biciul copleşitor nu ne va atinge, căci avem ca loc de scăpare neadevărul şi ca adăpost minciuna!» "(Isaia 28.15).

     Deci, legământul care îl vor încheia nu va fi bun. În necredinţă, ei doresc să se apere de biciul asirianului, dar au ca adăpost „minciuna". Într-adevăr, va fi un legământ cu moartea, căci acest legământ va fi nimicit, aşa cum citim în Isaia 28, versetul 18:

     „Şi legământul vostru cu moartea va fi nimicit şi alianţa voastră cu Locuinţa Morţilor nu va dăinui. Când va trece biciul copleşitor, veţi fi călcaţi în picioare de el."

     3.2.4     Trei ani şi jumătate semnificativi

     Aşa cum încheierea legământului marchează începutul ultimilor şapte ani, tot aşa ruperea legământului marchează începutul celei de-a doua jumătăţi a acestei săptămâni-an. La începutul ultimilor trei ani şi jumătate va fi interzisă jertfa necurmată şi va fi aşezată urâciunea care pustieşte (Daniel 12.11). Ca răspuns la toate acestea, Dumnezeu va aduce necazul cel mare peste poporul necredincios, neascultător timp de trei ani şi jumătate.
     Este acel timp, acel necaz mare, despre care Domnul Isus a spus că, dacă nu va fi scurtat din pricina celor aleşi, nu va scăpa nimeni (Matei 24. 20-22). Găsim aici adeverit ceea ce am spus în capitolul doi al acestei cărţi: că prima parte a vorbirii profetice a Domnului se referă exclusiv la iudei.
     Acest necaz mare este numit în Ieremia 30 timpul de necaz pentru Iacov (versetul 7). Şi profetul Daniel vorbeşte în capitolul 12 despre acest timp ca fiind un timp de strâmtorare „cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta" (versetul 1).
     Viziunea care a avut-o Daniel nu lasă nici o îndoială asupra cui vor veni aceste evenimente de groază: „Acum vin să-ţi fac cunoscut ce se va întâmpla poporului tău la sfârşitul zilelor, căci viziunea este cu privire la acele zile îndepărtate" (Daniel 10.14); „poporul tău", deci poporul lui Daniel (compară şi Daniel 12.1: „fiii poporului tău"). „Timpul de necaz pentru Iacov" „poporul tău" „fiii poporului tău", toate acestea lămuresc că este vorba de poporul iudeu necredincios care va trebui să treacă prin acest necaz mare. De acest popor este vorba, nu de răscumpăraţii timpului de har.
     Aceşti trei ani şi jumătate semnificativi vor fi amintiţi în total de opt ori în cuvântul profetic. Duhul Sfânt nu foloseşte mereu aceleaşi expresii, dar ele corespund:

          Daniel 7.25: un timp, două timpuri şi o jumătate de timp
          Daniel 12.7: un timp, timpuri şi o jumătate
          Apocalipsa 12.14: un timp, timpuri şi jumătatea unui timp
          Daniel 12.11: 1290 zile (aceasta înseamnă cu 30 de zile adăugate pentru eliberare în                      viitor).
          Apocalipsa 11.2: 42 de luni
          Apocalipsa 13.5: 42 de luni
          Apocalipsa 11.3: 1260 de zile
          Apocalipsa 12.6: 1260 de zile.

     Deci, putem lua în considerare că, oriunde apar aceste date ale timpului de trei ani şi jumătate, este vorba de vremea necazului lui Iacov. După aceea, din cerul deschis vine Domnul Isus pe pământ (Apocalipsa 19) pentru a judeca pe vrăjmaşii Săi şi pentru a-Şi instaura împărăţia de o mie de ani.
     Voi rezuma încă o dată evenimentele celei de-a doua jumătăţi a ultimei săptămâni-an în succesiunea lor:

     - Prinţul roman rupe legământul care l-a încheiat cu masa poporului iudeu.

     - Anticristul i-a poziţia de putere şi locul lui Hristos şi face în puterea satanică minuni şi semne ale minciunii (Apocalipsa 13.11-18; 2 Tesaloniceni 2.9).

     - Slujba rânduită în templul din Ierusalim va fi întreruptă.

     - Urâciunea pustiirii va fi ridicată în locul sfânt.

     - Ca rezultat, începe necazul cel mare al iudeilor.

     - Cei doi martori vor depune mărturia lor pentru trei ani şi jumătate (Apocalipsa 11.3).

     - Credincioasa rămăşiţă iudaică, care nu se va închina fiarei, va fi prigonită şi omorâtă (Apocalipsa 13.15).


     3.2.5     Ultima săptămână-an încă în viitor

     Din tot ce am văzut până acum, ar trebui să ne fie pe deplin lămurit că ultima săptămână-an încă nu a venit şi că se află încă în viitor. Dar pentru că mereu se aud argumente ciudate împotriva acestei interpretări, mai revin încă o dată la unele dovezi importante.

     - Cum am văzut deja, îngerul dă profetului de înţeles că, după încheierea celor şaptezeci de săptămâni, vor fi împlinite şase lucruri asupra iudeilor şi asupra Ierusalimului. Dacă le privim cu atenţie pe fiecare în parte, trebuie să constatăm că nici unul din ele nu este astăzi împlinit. Este dusă la capăt vinovăţia acestui popor, s-a pus un capăt păcatelor lui? Este oare nedreptatea acestui popor iertată şi a fost introdusă o dreptate veşnică pentru acest popor? Au fost împlinite toate profeţiile spuse despre ei? Este oare un sanctuar sfinţit, prin care orice israelit înţelege locaşul sfânt al lui Dumnezeu? A trecut deja necazul Ierusalimului? Tocmai contrariul! Cu siguranţă că Domnul Isus prin moartea Sa pe cruce a pus temelia binecuvântării şi pentru acest popor. Dar el mai persistă neschimbat în necredincioşie. Înainte de-a ajunge să aibă şi să savureze această binecuvântare, trebuie să treacă mai întâi prin necazuri mari şi să vină la credinţa în Cel pe care ei L-au străpuns cândva (Apocalipsa 1.7; Zaharia 12.10). Prorocia din Daniel 9, versetul 24 nu este împlinită: cele şaptezeci de săptămâni-ani nu s-au împlinit încă.

     - Noi am învăţat din Daniel 9, versetul 27 că prinţul care va veni va încheia un legământ pentru o săptămână cu cei mulţi. Este imposibil ca acest prinţ să fi fost Mesia, căci atunci, când El a venit, a fost respins şi dat afară. La fel este evident că această desfăşurare nu se poate referi laTitus, căci atunci, când a venit acesta, el a făcut cu totul alte lucruri decât să încheie un legământ: a distrus nu numai sanctuarul, ci şi întregul lor oraş şi statul. Nici un prinţ păgân nu a încheiat vreun legământ de şapte ani cu iudeii, de când Domnul Isus a fost răstignit. Să ne amintim că tot ce a fost spus în versetul 27 se poate referi numai la întâmplări care au avut loc după răstignirea lui Hristos. Prorocia despre prinţul care va veni nu este împlinită.

     - Niciodată de la dărâmarea Ierusalimului nu le-a fost interzisă iudeilor slujba jertfelor.
Simplul motiv e că de atunci ei n-au mai avut niciodată o slujbă a jertfelor, şi nici un templu.
Profeţia despre încetarea jertfei rituale şi a celei de mâncare nu este împlinită.

     - Niciodată de la vorbirea profetică a Domnului nu a fost ridicată urâciunea pustiirii într-un loc sfânt (Matei 24.15). Şi ceea ce a făcut Antiohus Epifanes cândva în această direcţie s-a petrecut cu mai mult de 175 de ani mai înainte. De la dărâmarea Ierusalimului, iudeii nu mai au nici un templu. Şi această profeţie nu este împlinită.

     - Perioada necazului este la fel neîmplinită. Daniel 12, versetele 1-9 ne spune categoric că ea se referă la timpul de la sfârşit. Când Domnul Isus este întrebat de ucenici asupra semnelor sosirii Sale şi ale sfârşitului veacului, El le arată că timpul necazului cel mare o va lua înaintea veniri Sale în slavă şi putere (Matei 24.1530). Desigur, poporul iudeu a trebuit să treacă deja prin suferinţe de nedescris. Ei au fost aceia care L-au răstignit pe Domnul slavei şi au strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!" (Matei 27.25). Dar necazul cel mare va veni asupra lor.
Un gând zguduitor!
aze