RAPIREA CREDINCIOSILOR
Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare?
- III -
Christian Briem
1.2 Învierea
1.2.1 O înviere generală?
Dacă oamenii cred într-o înviere a morţilor, atunci îşi imaginează de obicei o înviere generală în „ziua de apoi" şi o pun în legătură cu ideea unei judecăţi generale. Atunci vor învia toţi oamenii, buni sau răi, şi apoi toţi vor fi judecaţi. Dar această idee este falsă şi e lipsită de orice temei în Cuvântul lui Dumnezeu. În afară de aceasta, o astfel de închipuire falsă îi aruncă pe credincioşi într-un vacuum fără speranţă, căci, printr-o astfel de idee, siguranţei mântuirii credinciosului îi este retras cu desăvârşire fundamentul.
Cum ar putea credinciosul să fie sigur de mântuirea lui, dacă el trebuie să vină din nou la judecată împreună cu cei necredincioşi? Acel citat din Ioan 5 face o delimitare clară între învierea pentru viaţă şi învierea pentru judecată. Şi dacă Domnul spune: „...vine ceasul...", atunci „ceasul" nu se referă la o anumită dată, ci el marchează o epocă definită prin anumite semne caracteristice. Chiar în scrierile lui Ioan, aceasta este însemnătatea ceasului (*).
(*) Ceasul din Ioan 5, versetul 25, dureaza de aproape doua mii de ani. Este timpul de har in care mortii spirituali pot auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si ce care-l aud, prin credinta, vor fi inviati pentru o viata spirituala. Iar ceasul de la versetul 28 este epoca invierii in care toti cei care sunt in morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi afara. El va cuprinde, de asemenea, un interval de timp mai lung, si se va intinde pe o perioada de peste o mie de ani. Sinonima cu acest ceas este ultima zi care este amintita mereu in Evanghelia dupa Ioan. Ea incepe cu invierea si rapirea credinciosilor (compara cap. 6:39 ; 11:24) si sfarseste cu invierea si judecata celor care nu au primit pe Hristos (comp. cap. 12:48). Ea include Imparatia de o mie de ani care se afla intre cele doua evenimente. Aceasta ultima zi nu reprezinta sfarsitul lumii, ci ultima epoca, care are de-a face cu responsabilitatea omului fata de Dumnezeu. De altfel, faptul ca ceasul si ziua au aceasta insemnatate figurata si sunt folosite alternativ ne arata Ioan 16 v. 25-26. In aceste versete ne atrage atentia inca ceva: intervalele dintre aceste acte sau puncte nu sunt amintite in niciun caz. Aceasta practica este mereu asa in profetiile Scripturii. Cu toate ca adevarurile spuse mai inainte sunt cuprinse intr-o singura propozitie, implinirea lor poate fi despartita prin intervale lungi de timp. Un exemplu il avem in Geneza 3 v. 15. Dintre trei lucruri prezise, vrajmasia dintre sarpe si femeie a intervenit imediat. Au trecut aproximativ patru mii de ani, pana cand sarpele a zdrobit calcaiul "semintei femeii" la cruce, si pana cand Hristos avea "... prin moarte, sa nimiceasca pe cel ce are puterea mortii, adica pe diavolul" (Ev. 2:14). Intre timp au trecut iarasi aproape doua mii de ani si vor mai trece aproape o mie de ani, pana cand in sfarsit Hristos va arunca definitiv sarpele in iazul de foc si pucioasa (Apoc. 20:10). Abia atunci se vor implini cu desavarsire cuvintele rostite de Dumnezeu.
Ceasul despre care vorbeşte aici Domnul Isus este epoca învierii, şi această epocă va fi marcată prin două învieri diferite. Intenţia Lui nu este să ne spună când se va petrece una şi când cealaltă. Pentru înţelegerea acestui adevăr, trebuie să cercetăm şi alte locuri din Scriptură. Domnul vorbeşte mai mult despre caracterul fiecărei învieri în parte. Una din învieri va fi o înviere a vieţii, iar cealaltă o înviere a judecăţii; una va fi caracterizată prin viaţă, iar cealaltă prin judecată.
Faptul că Domnul numeşte cele două învieri într-o singură exprimare nu trebuie să ne ducă la concluzia falsă că este vorba numai de un act al învierii. O astfel de exprimare concentrată nu este cu totul neobişnuită în Sfânta Scriptură.
Amintesc numai modul în care vorbeşte Ioan Botezătorul despre botezul cu Duhul Sfânt şi despre botezul cu foc (Matei 3.11). Departe de a însemna acelaşi lucru, botezul cu Duhul Sfânt ne trimite la ziua Rusaliilor când Duhul Sfânt a venit pe pământ, în timp ce botezul cu foc se referă la exercitarea judecăţii de la sfârşitul zilelor.
1.2.2 Prima înviere
Da, este o primă înviere şi cei care vor avea parte de ea sunt numiţi fericiţi (Apocalipsa 20.6); şi apoi este învierea morţilor care va avea loc o mie de ani mai târziu. Învierea morţilor se va extinde peste toţi cei care în viaţa lor nu au crezut şi astfel au făcut „ce este rău". Ei vor fi înviaţi după împărăţia de o mie de ani, pentru ca în faţa tronului cel mare şi alb să-şi primească dreapta judecată veşnică. Ultimul fragment din Apocalipsa 20 ne arată foarte clar acest adevăr.
Prima înviere va avea loc în mai multe etape. Ea a început deja cu învierea lui Hristos. Am văzut deja acest lucru. El este pârga celor adormiţi (1 Corinteni 15.20). Dar „recolta" propriu-zisă va fi abia atunci când va veni Domnul Isus. Toţi cei ce sunt ai lui Hristos, la venirea Lui, vor avea parte de înviere, dar numai ei.
Prima înviere se extinde numai peste cei credincioşi, aşa cum ne clarifică acest fapt ultima ei fază. Scurt timp înainte de introducerea împărăţiei păcii de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, martirii din timpul necazului cel mare vor avea parte de prima înviere, pentru ca apoi să domnească cu Domnul o mie de ani (Apocalipsa 20.4-6). Dar chiar aici este adăugat ceva aşa de semnificativ: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani" (versetul 5).
Există deci astfel de oameni care sunt ai „lui Hristos". Ei vor avea parte de prima înviere.
„... şi intâi vor învia cei morţi în Hristos" (1 Tesaloniceni 4.16)
Sunt însă şi oameni care aparţin acelei grupe mari, numită „ceilalţi morţi". Ei vor învia cu o mie de ani mai târziu pentru judecată:
„Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie... Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor "(Apocalipsa 20.12).
Deci, nu va exista o înviere „generală"!
1.2.3 O înviere dintre cei morţi
Încă ceva deosebeşte total cele două învieri. Prima înviere este o înviere dintre cei morţi, iar a doua cuprinde, fără deosebire, pe toţi care mai sunt în morminte. învierea dintre cei morţi se referă la faptul că dintre cei morţi unii vor ieşi afară, pe când mulţi alţi morţi vor rămâne în morminte. Marele exemplu pentru acest adevăr este învierea Domnului Isus Însuşi (1 Corinteni 15.20). Dar şi în învierea lui Lazăr am văzut un astfel de exemplu.
La învierea morţilor nu are loc nici o alegere, căci atunci este vorba, fără deosebire, de oameni care au murit în păcatele lor, de cei în fărădelege. Când va sosi momentul, toţi trebuie să învie. „... Iar după aceea vine judecata" (Evrei 9.27). Un gând serios şi îngrozitor!
Această expresie „înviere dintre cei morţi” apare în Filipeni 3, versetul 11. Apostolul Pavel a avut dorinţa fierbinte să fie pe cât posibil asemenea cu Domnul său iubit şi să ajungă şi el însuşi la această înviere dintre cei morţi. Cu învierea dintre cei morţi se asociază două gânduri:
- ea este un semn al favorii lui Dumnezeu cu privire la cei care au parte de ea;
- ea pricinuieşte o despărţire definitivă între bun şi rău.
Când Domnul Isus a fost înviat prin slava Tatălui dintre cei morţi, aceasta a fost o mărturie evidentă despre satisfacţia lui Dumnezeu faţă de Fiul Său. Fiul L-a proslăvit pe Dumnezeu într-un mod desăvârşit, atât în viaţă, cât şi în moarte. Cum ar fi putut altfel sau mai bine Dumnezeu să-şi exprime satisfacţia faţă de Persoana Fiului Său, dacă nu prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi (Evrei 13.20)? El a fost omorât prin mâna celor fărădelege. Cum ar fi putut Tatăl să-L onoreze mai bine, dacă nu prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi prin slava Sa (Romani 6.4)?
Şi atunci când sfinţii vor învia dintre cei morţi, acesta va fi semnul favorii deosebite al lui Dumnezeu faţă de ei. Restul morţilor vor rămâne în starea lor de moarte trupească, dar pe ai Săi îi va scoate afară din această stare, pentru ca să-i îmbrace cu un trup potrivit, pentru ca să-i transfere în lumea minunată a învierii Fiului Său. Cât de fericiţi ne face acest adevăr!
Acest gând ne îmbărbătează în aceste zile, având în vedere tot felul de amestecuri triste de adevăr cu neadevăr. Când Dumnezeu va învia pe sfinţi dintre cei morţi, atunci se va face o absolută, irevocabilă şi desăvârşită despărţire a celor drepţi de cei nedrepţi. Dumnezeu a suportat de mult timp amestecul principiilor dumnezeieşti cu principiile lumeşti în creştinătate, a privit de mult timp cum printre fiii împărăţiei s-au amestecat fiii celui rău (Matei 13.36-43).
A fost îndelunga Lui răbdare care L-a făcut să aştepte, după cum ştim (2 Petru 3.15). Dar atunci va despărţi ce nu aparţine laolaltă. La sosirea Domnului, această despărţire a sfinţilor de cei care nu sunt sfinţi se va împlini odată pentru totdeauna, şi lucrul acesta va fi văzut de toţi la descoperirea Sa.
Noi putem numai să admirăm hotărârea lui Dumnezeu, putem numai să cădem jos înaintea Lui, aducându-I adorare pentru astfel de gânduri care le are faţă de Fiul şi faţă de toţi care au crezut în inimile lor în El.
Citatul nostru din 1 Tesaloniceni 4 însă nu ne dă toate amănuntele învierii. De pildă, aici rămâne deschisă întrebarea, ce se va întâmpla cu noi cei vii la înviere. Putem intra cu trupul nostru pământesc în slavă? Învăţăturile care lipsesc aici le primim din 1 Corinteni 15.
1.2.4 O taină
Când apostolul Pavel vorbeşte despre acelaşi eveniment în 1 Corinteni 15, foloseşte expresia „taină":
„Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Căci trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi" (versetele 51-52).
În Noul Testament, taina nu este ceva mistic, ceva care nu se poate înţelege, ci un adevăr dumnezeiesc care nu a fost descoperit în Vechiul Testament. Totuşi adevărul despre înviere a fost cunoscut şi în Vechiul Testament. Patriarhii o aşteptau (Evrei 11.10-16) şi cu ce cuvinte mişcătoare vorbeşte Iov despre ea (Iov 19.25-27)! Chiar şi fariseii de pe timpul Domnului o recunoşteau, cu toate că saducheii o tăgăduiau. Dar ceea ce în Vechiul Testament nu a fost făcut cunoscut şi ceea ce, din acest motiv, nimeni nu putea cunoaşte în acel timp era faptul că va fi o înviere dintre cei morţi şi că oamenii vii vor trăi preschimbarea. În aceasta constă aici taina.
Despre minunea harului, a învierii dintre cei morţi am vorbit deja. Dar a doua minune care este arătată aici nu este cu nimic mai prejos: noi (aceasta se referă la credincioşii vii din timpul harului) vom fi cu toţii preschimbaţi! Pentru a face mai limpede succesiunea gândurilor din versetul 51, doresc să fac o paranteză care conţine o intercalare mintală:
„Iată, vă spun o taină: (nu toţi vom adormi, dar) toţi vom fi schimbaţi".
Nu vom adormi cu toţii. Fără îndoială, omului îi este rânduit să moară o singură dată (Evrei 9.27), dar noi creştinii stăm în legătură cu al doilea Om din cer (1 Corinteni 15.47-49) şi de aceea nu trebuie să murim toţi. După cum am observat, dacă Domnul ar veni mai curând, nici unul din ai Săi nu va mai vedea moartea. într-un mod aşa de desăvârşit este sfărâmată pentru noi puterea morţii! Cel mai minunat gând este că noi toţi vom fi preschimbaţi. Să ne gândim la imensitatea acestei minuni: oamenii vii vor afla puterea învierii Lui trăind conştienţi preschimbarea trupului lor slab şi devenind asemenea trupului slavei Sale (Filipeni 3.21). Toate acestea se vor petrece într-o clipeală. Ei nu vor merge prin smerenia pe care moartea o aduce odată cu ea.
Aceasta a fost dorinţa apostolului Pavel, dar şi a noastră, să fie îmbrăcat, şi nu dezbrăcat, „ pentru ca ce este muritor să fie înghiţit de viaţă" (2 Corinteni 5.4). Ce triumf de nedescris al harului lui Dumnezeu va fi atunci!
1.2.5 Este trupul nostru deja mântuit?
Au fost puse întrebările: „Corespunde cu Sfânta Scriptură a spune că după duh, suflet şi trup sunt mântuit sau trebuie să aştept până la înviere când şi trupul meu va fi mântuit? Nu este oare trupul meu deja de acum mântuit? Ceea ce fireşte mai rămâne este preschimbarea sau proslăvirea lui la sosirea Domnului. Sunt aceste afirmaţii corecte?"
Doresc să iau aceste întrebări importante ca un prilej pentru a spune ceva despre trupul nostru în starea lui de astăzi. În Romani 7, omul născut din nou strigă după izbăvirea din acest trup de moarte (versetul 24). In capitolul 8 din aceeaşi epistolă se vorbeşte că trupul este mort din pricina păcatului (versetul 10). Păcatul mai locuieşte încă în trupul nostru, şi de aceea el este mort duhovniceşte. Aceasta înseamnă: dacă îl lăsăm în voia lui şi nu-l socotim ca mort, va tot păcătui.
Cu toate că avem trupuri muritoare (versetul 11) şi aceasta este o expresie remarcabilă -, totuşi Duhul Aceluia care L-a înviat pe Isus din morţi trăieşte în noi. Aceasta este asigurarea că şi aceste trupuri muritoare vor simţi odată puterea învierii Sale.
Toate acestea lămuresc faptul că trupurile noastre nu sunt încă izbăvite sau mântuite. De fapt noi aşteptăm „înfierea, adică răscumpărarea trupului noastru" (versetul 23), pe care încă nu o avem. Prin trupul nostru mai suntem legaţi de creaţia care suspină, dar prin Duhul Sfânt suntem deja sus în slava lui Dumnezeu. Ce fericire să înţelegem aceste lucruri!
Un verset din 1 Corinteni 15 subliniază cele spuse: „Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească împreună împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească neputrezirea" (versetul 50). Corpul pe care îl purtăm astăzi este un trup firesc (natural) (versetul 44) care este din carne şi sânge. De aceea el este supus putrezirii. Dar cu acest trup nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu în slavă. Aceasta este cu totul imposibil. Cum am putea într-un trup firesc să suportăm imensa slavă a lui Dumnezeu? Dar va veni clipa în care putrezirea va fi îmbrăcată în neputrezire şi ce este muritor în ce este nemuritor (versetul 53). Aceasta se va petrece la înviere, aşa cum am văzut. Trupurile celor adormiţi vor învia, iar trupurile celor vii vor fi preschimbate (versetele 51 -52).
Până aici am vorbit din punctul de vedere al experienţei, al realităţii. La fel este o realitate şi totodată experienţa noastră că trupul nostru este mort. Dacă nu-1 socotim mort, el păcătuieşte. Tot la fel este o realitate şi în acelaşi timp experienţa noastră că trupul nostru este muritor, căci noi suspinăm în el (2 Corinteni 5.2). Dar există totuşi un alt mod de a vedea lucrurile, şi anume acela al hotărârii lui Dumnezeu. Îl găsim în Romani 8, versetele 29-30. Când privim acolo cele şapte puncte de aur ale hotărârii dumnezeieşti, observăm în mod deosebit ultimul: „i-a şi slăvit". Cum să înţelegem această exprimare? Fără îndoială, cuvântul „slăvit" se referă la omul întreg, tocmai la acel om îmbrăcat cu un trup.
Credincioşii adormiţi sunt ca suflete dezbrăcate în Paradis şi acolo sunt, fără îndoială, nespus de fericiţi, dar nu sunt „desăvârşiţi"; încă nu au trupul de slavă. Pe de altă parte, Sfânta Scriptură vorbeşte despre copiii vii ai lui Dumnezeu: „i-a şi slăvit". Greutatea este numai aparentă: în hotărârea lui Dumnezeu, totul este deja împlinit. Pentru Dumnezeu, toate sunt gata. Credinţa înţelege acest adevăr şi se bucură de nădejdea care se află în el.
Şi singura consecinţă pe care credinciosul o trage din această realitate că el într-adevăr încă n-a ajuns în slavă e aceasta: el o aşteaptă cu răbdare (Romani 8.25).
1.3 Răpiţi în întâmpinarea Domnului
Astfel, învierea sau preschimbarea credincioşilor va fi numai începutul la ceea ce va urma.
Să rămânem deocamdată la următorul pas: cele două mari grupe de sfinţi vor fi răpite în nori pentru a întâmpina pe Domnul în văzduh. Nu un Ilie singuratic într-un car de foc, ci nenumărate milioane de sfinţi vor fi răpiţi în văzduh prin puterea lui Dumnezeu, ca să întâmpine pe Domnul Isus. Poate cineva să descrie bucuria lor? Poate să descrie o limbă omenească bucuria care va umple pe aceşti oameni? Poate oare un duh omenesc să înţeleagă puterea lui Dumnezeu care se va descoperi acolo? Făpturi omeneşti, pământeşti vor părăsi pământul pentru a-l schimba pentru totdeauna cu slava cerească! Legile acestei creaţii nu vor mai conta pentru ei.
Ne vom opri o clipă la fiecare din cuvintele folosite aici de Duhul Sfânt. Cuvântul grecesc „harpazo", folosit pentru "a răpi", are în general înţelesul de a fura, a duce cu putere, a smulge. În acest sens strict al cuvântului, îl găsim în Ioan 10, versetele 12, 28-29. în sens figurat, este folosit în 2 Corinteni 12, versetele 2 şi 4, unde Pavel vorbeşte despre un om care a fost răpit în al treilea cer şi în Paradis (dacă a fost în trup sau în afara lui, nu ştia nici el). Şi despre Filip se spune că a fost răpit; dar, cu siguranţă, în cazul său, răpirea a fost „în trup", aceasta înseamnă în legătură cu trupul, şi nu despărţit de el (Faptele Apostolilor 8.39). Şi în legătură cu fiul din Apocalipsa 12 este vorba de răpire (versetul 5). Despre aceasta ne vom ocupa mai îndeaproape în ultimul capitol.
Deci, şi răpirea sfinţilor, despre care se vorbeşte în 1 Tesaloniceni 4, se va face în acest sens „în trup", dar va fi un trup de slavă în care noi vom fi răpiţi în întâmpinarea Domnului. Întreaga personalitate va avea parte de răpire duh, suflet şi trup; şi nu este întâmplător că la sfârşitul epistolei se vorbeşte de păzirea întreagă a duhului, a sufletului şi a trupului cu privire la venirea Domnului nostru Isus Hristos (capitolul 5.23).
Dacă am vorbit de sfera de influenţă a pământului şi de legile acestei creaţii din care vom fi smulşi de puterea lui Dumnezeu, nu subliniază oare acest cuvânt folosit aici, în sensul cel mai clar, aceste gânduri? Va fi o smulgere pe care o vom trăi o mutare dintr-un loc în altul. Aceasta este însemnătatea de bază a acestui cuvânt, şi cum vorbeşte el inimilor noastre! Noi vom părăsi acest loc, acest pământ cu tot ce oferă el în necaz şi în suferinţă şi vom ajunge în alt loc un loc de fericire de neînchipuit, acolo unde este Hristos.
„Împreună cu ei" toţi credincioşii vechi şi nou testamentali vor trăi împreună şi în aceeaşi clipă această strămutare.
„În nori" sau „în mijlocul norilor" pare că se referă la norii naturali ai cerului, după cum menţionarea văzdului vorbeşte despre atmosfera înconjurătoare a pământului. Nu există nici un motiv să ne abatem de la această însemnătate care predomină în Noul Testament.
Apoi urmează fericitele cuvinte: „ca să întâmpinăm pe Domnul!" Expresia „în întâmpinare" este redarea unei construcţii de cuvinte din limba greacă, ceea ce literal înseamnă „spre întâlnirea cu". Găsim această expresie în Matei 25: „în întâmpinarea mirelui" sau „spre întâlnirea cu mirele" (versetele 1 şi 6) şi în Faptele Apostolilor 28: fraţii din Roma i-au ieşit în întâmpinare până la „Forul lui Apius" (versetul 15). În toate cazurile, acestor construcţii de cuvinte le stă la bază gândul că cei care merg în întâmpinarea celorlalţi intenţionează ca împreună cu cei pe care îi întâlnesc să meargă spre aceeaşi ţintă.
Chiar acest lucru se va întâmpla şi cu noi, iubiţilor. Noi vom fi răpiţi pentru întâlnirea cu Domnul Isus. Prima întâlnire cu Domnul nostru va avea loc în văzduh şi atunci ne vom reîntoarce cu El de unde a venit, în slava Tatălui Său. Satan este domnul puterii văzduhului (Efeseni 2.2). Dar atât el, cât şi puternicele lui oşti care locuiesc în văzduh vor trebui să privească fără putere cum are loc această întâlnire chiar în perimetrul împărăţiei lor.
Iubiţi copii ai lui Dumnezeu, ce întâlnire minunată va fi aceea cu Domnul şi Mântuitorul nostru! Într-adevăr, noi Îi vom vedea pentru prima dată faţa, vom citi pe ea cât de mult ne iubeşte. Nu ne vom mai întoarce ochii de la El niciodată!
Cât de necuprinsă este însemnătatea, dar şi binecuvântarea, care se găseşte în cuvintele: „şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul!" Pentru totdeauna cu Domnul! Aceasta este cea mai mare dorinţă a inimii: să fim la Cel care ne iubeşte nespus de mult. El ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi (Efeseni 5.2).
Atunci când, după gândurile lui Dumnezeu, va sosi clipa potrivită, Fiul lui Dumnezeu nu va zăbovi să vină jos din cer pentru a-i lua pe ai Săi în slavă. O, Doamne Isuse, de-ai veni chiar astăzi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu