Translate

vineri, 23 februarie 2018

   

                                         RAPIREA CREDINCIOSILOR
                       Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare? 
                                                                         - VIII -

          Christian Briem


     3.3     Privire de ansamblu asupra Apocalipsei 6-11 

     Revenim acum iarăşi la cartea Apocalipsa. Din ceea ce am învăţat din profeţiile lui Daniel, suntem bine pregătiţi să înţelegem ce ne este arătat începând de la capitolul 6 din Apocalipsa.


     3.3.1     Paralele între Daniel şi Apocalipsa

     Am văzut deja diferite paralele între profeţiile lui Daniel şi cele ale Apocalipsei. În
amândouă cărţile ne-am lovit de aceiaşi trei ani şi jumătate. Aceasta ne ajută să înţelegem că Apocalipsa descrie, în principiu, aceleaşi evenimente şi aceleaşi personalităţi ca şi cartea Daniel.
     Împlinirea ultimei săptămâni din Daniel nu a avut încă loc. Ceea ce se va întâmpla în această ultimă săptămână este descris detaliat de la capitolul 6 la 19 din Apocalipsa.


     3.3.2     Judecăţi ale providenţei lui Dumnezeu

     După scenele cereşti introductive din capitolele 4 şi 5, care presupun răpirea credincioşilor, de la capitolul 6 începe acţiunea propriu-zisă aici pe pământ. Faptul că această „acţiune" constă în esenţă din judecată îi conferă o mare seriozitate. Răutatea profundă şi refuzul faţă de harul lui Dumnezeu dau prilejul acestei judecăţi. Şi dacă în capitolul 6 începe prima serie a judecăţilor, aşanumitele judecăţi ale peceţilor, să ne aducem aminte că Mielul Însuşi este cel care declanşează aceste judecăţi: El rupe peceţile cărţii. Cu fiecare rupere a unei peceţi, vin alte judecăţi peste pământ.
     La această primă serie de judecăţi este vorba de judecata providenţei lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că Dumnezeu nu lucrează nemijlocit, ci foloseşte pentru realizarea judecăţii diferite unelte.


     3.3.3     Sfârşitul

     Odată cu deschiderea peceţii a şaptea (capitolul 8), începe a doua serie de judecăţi, judecăţile trâmbiţelor. Ele sunt cu mult mai severe decât cele pregătitoare, judecăţile peceţilor, şi se întind până la timpul sfârşitului, căci cea de-a şaptea judecată a trâmbiţelor, sinonimă cu cea de-a treia durere a naşterii, introduce direct judecata de la sfârşit (capitolul 11.15-18). Din punct de vedere cronologic, la începutul capitolului 11 s-a ajuns la a doua jumătate a ultimei săptămâni a lui Daniel. Aici este amintit, de prima dată în Apocalipsa, timpul de 42 de luni sau de 1260 de zile (versetele 2-3). Întotdeauna, aceşti trei ani şi jumătate se referă la a doua jumătate a ultimei săptămâni. Este acelaşi timp de care vorbeşte Domnul în Matei 24, versetele 15-31.
     Capitolele 6-11 formează un întreg unitar. Două paranteze (intercalări) întrerup
desfăşurarea evenimentelor. Prima este între a şasea şi a şaptea pecete (capitolul 7), a doua între a şasea şi a şaptea trâmbiţă (capitolul 10-11.14). Evenimentele sunt descrise în ordine cronologică şi ne conduc, chiar dacă într-un mod general, până la sfârşit, chiar până la judecata morţilor (capitolul 11.18). Cu versetul 18 se încheie prima parte profetică a Apocalipsei. în capitolele următoare sunt inserate, în parte, şi sunt arătate şi alte amănunte demne de remarcat asupra desfăşurării evenimentelor din ultimii trei ani şi jumătate. Totul conduce spre faptul că Domnul Isus va veni cu ai Săi din cerul deschis, pentru a judeca pe vrăjmaşii Săi de pe pământ (capitolul 19).


     3.4     Diferite familii de mântuiţi

     Nu este intenţia mea să intru aici în detalii pentru fiecare din evenimentele profetice din Apocalipsa. Unele indicaţii le-am dat deja. Ceva îmi stă totuşi pe inimă în mod deosebit: să fim atenţi la diferitele grupe de sfinţi care le întâlnim pe parcursul Apocalipsei. Doresc să mă folosesc de o expresie din Efeseni 3, versetul 15 unde este spus despre Tatăl Domnului nostru Isus Hristos:
„... din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ." Da, există diferite familii de sfinţi. În timpul acela, unele sunt în cer, iar altele pe pământ. A-i deosebi unii de alţii este de mare ajutor atunci când este vorba să înţelegem cum lucrează Domnul cu fiecare şi ce binecuvântări dă fiecăruia. O concluzie sigură ne apare în faţă: credincioşii adevăraţi, începând cu Apocalipsa 4, nu mai sunt pe pământ. Noi am discutat despre acest fapt detaliat, şi ceea ce vom vedea acum nu face altceva decât să sublinieze această realitate care ne face fericiţi.


     3.4.1     Trimişii iudei

     După ce adevăraţii copii ai lui Dumnezeu vor fi părăsit pământul, Dumnezeu în harul Său Se va întoarce iarăşi la poporul Său pământesc, poporul legământului, Israel. În marea lor majoritate, iudeii se vor complace în necredinţă, ca şi astăzi. Da, aşa cum am văzut, ei vor înainta în rău şi până la urmă vor primi pe Anticrist. Aceasta va fi atunci căderea (Daniel 11.32; 2 Tesaloniceni 2.3).
     Dar în mijlocul poporului iudaic necredincios, Dumnezeu va trezi o rămăşiţă credincioasă.
Aceasta va ţine sus credinţa în Mesia şi se va ruga pentru întemeierea împărăţiei, propovăduită de profeţi mai înainte. Cu o repeziciune de necrezut şi plini de energie, trimişii iudei vor cutreiera globul pământesc şi vor vesti Evanghelia împărăţiei. Ei vor mărturisi despre venirea lui Mesia, vor spune că El va izbăvi poporul Său, Israel, şi că El va domni ca împărat pe pământ. Nu vor ascunde nici faptul că oricine trebuie să se teamă şi să dea onoare lui Dumnezeu, dacă doreşte să primească binecuvântarea, şi că ceasul judecăţii Sale este foarte aproape (compară capitolul 14.7).
     În acest loc doresc să fac referirea la faptul că Domnul Isus, în partea a treia a vorbirii Sale profetice de pe Muntele Măslinilor, face aluzie la aceşti trimişi iudei. Când la începutul împărăţiei de o mie de ani Domnul va sta pe tronul Său în Ierusalim şi va judeca pe cei vii din naţiuni, atunci sentinţa Sa se va orienta după felul cum s-au comportat oamenii faţă de aceşti trimişi pe care El Îi numeşte fraţii Săi (Matei 25.40).
     Rămăşiţa credincioasă din poporul iudeu este întâlnită mereu în Apocalipsa. Prima dată o întâlnim în capitolul 6. Dar şi aici sunt deosebiri, aşa cum vom vedea.


     3.4.2     Sufletele de sub altar

     După ce a fost vorba de un mare cuceritor (Apocalipsa 6.1-2), de vărsare de sânge, de război civil (versetele 3-4), de foamete (versetele 5-6), de moarte şi de epidemie (versetele 7-8), profetul vede sub altar suflete sufletele celor „omorâţi" din cauza mărturiei pe care au ţinut-o (versetele 9-11).
     Acest lucru e foarte serios. Credincioşii timpului harului sunt astăzi sarea pământului (Matei 5.13), dar, odată cu răpirea lor, corupţia morală va creşte într-un mod şi cu o iuţeală de necrezut. Probabil că omenirea va fi alarmată şi şocată de dispariţia neaşteptată a numeroşi oameni, dar nu se va produce nici o schimbare morală. Foarte curând se va arăta iarăşi duşmănia inimii omului faţă de tot ceea ce vine de la Dumnezeu. Şi când trimişii iudei, după răpire, vor vesti Cuvântul lui Dumnezeu, mulţi dintre ei vor muri.
     Aici este vorba de martirii iudei din prima jumătate a ultimei săptămâni a lui Daniel. Ei trebuie deosebiţi de martirii celei de-a doua jumătăţi a săptămânii (capitolul 13.15). Am vorbit despre faptul că la sfârşit, la înviere, îi vom vedea iarăşi uniţi (capitolul 20.4). Amândouă grupele de martiri pecetluiesc cu moartea credincioşia lor faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Cu siguranţă, ei nu vor înţelege prea mult din Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum avem noi astăzi această prioritate. Dar cu ceea ce ei înţeleg, vor fi credincioşi până la moarte. În comparaţie cu ei, nu ar trebui oare să ne ruşinăm de multe ori de superficialitatea şi de moleşeala noastră, care o manifestăm în administrarea mărturiei lui Dumnezeu?


     3.4.2.1     Rugăciunea pentru răzbunare

     Auzim totuşi, "rugăciunea" acestor martori credincioşi:

     „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe pământ?" (versetul 10).

     Strigătul după răzbunare - Poate fi oare acesta limbajul creştinilor mântuiţi? Categoric, nu!
Credincios exemplului Mântuitorului său, Isus Hristos (Luca 23.34), martirul creştin Ştefan se ruga o altă rugăciune: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!" (Faptele Apostolilor 7.60). Noi, în calitate de creştini, suntem chemaţi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi să ne rugăm pentru cei care ne insultă şi ne prigonesc (Matei 5.44). Dar rămăşiţa iudaică va lua o cu totul altă poziţie. Această poziţie corespunde în totalitate gândurilor lui Dumnezeu când iudeii credincioşi, mai târziu, se vor ruga pentru răzbunarea sângelui vărsat de vrăjmaşii lor, căci nu numai eliberarea lor, dar şi slava Domnului însăşi se va putea obţine pe pământ numai în felul acesta. În acord cu această situaţie, regăsim în Psalmi limbajul profetic al rămăşiţei iudaice, acest impresionant „până când?", ca expresie a unui popor în suferinţă. Trei citate ne pot da claritate în această privinţă:

          „Întoarce-Te, Doamne! Până când? ... Ai milă de slujitorii Tăi!" (Psalm 90.13).

          „... Când vei judeca pe cei care mă persecută?" (Psalm 119.84).

          „Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, Tu, Dumnezeul răzbunărilor, arată-Te! Scoală-Te, Judecătorul pământului, şi răsplăteşte celor mândri, după faptele lor! Până când vor birui cei răi, Doamne, până când vor birui cei răi?" (Psalm 94.1-3).

      Ca răspuns direct, li se va spune că trebuie „să se mai odihnească încă puţin, până se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei" (Apocalipsa 6.11). Avem aici o aluzie la a doua grupă de martiri, amintită deja, la cei din a doua jumătate a săptămânii. Acest răspuns clarifică de asemenea că, în realitate, este vorba de cei morţi; de aceea este folosit cuvântul suflete (*). Faptul că li s-a dat îmbrăcăminte albă i-a determinat pe unii să gândească că ar fi vorba de cei înviaţi. Dar îmbrăcămintea albă nu vorbeşte de înviere, ci este mărturia dreptăţii lor şi a primirii lor înaintea lui Dumnezeu.
     Aşa apar vizibile deosebirile mari între sfinţii timpului de har şi iudeii credincioşi ai zilelor din urmă. Noi putem să ne rugăm pentru pocăinţa duşmanilor noştri, pe când ei se vor ruga pentru răzbunarea împotriva duşmanilor lor. Noi putem să-L aşteptăm pe Domnul ca Mântuitorul trupului nostru, pe când ei ÎI vor dori ca Judecător al pământului.

     (*) Faptul ca expresia suflete in Sfanta Scriptura este folosita si pentru oameni vii este de netagaduit (de ex. Fapte 7:14). Dar in limbajul simbolic al Apocalipsei, aceasta expresie vorbeste despre sufletele dezbracate, deci despre morti. Si in Apocalipsa 20 v.4 avem aceasta semnificatie.


     3.4.3     Cei o sută patruzeci şi patru de mii pecetluiţi

     După cum am amintit deja, capitolul 7 din Apocalipsa reprezintă o paranteză care va fi intercalată între deschiderea peceţii a şasea şi a şaptea. Conţinutul lui nu este o parte integrantă a judecăţilor peceţilor. Ceea ce avem aici în faţa noastră ne este relatat fără a fi raportat temporal la evenimentele descrise în Apocalipsa. Este important să avem această realitate în faţa ochilor noştri.


     3.4.3.1     Pecetea Dumnezeului Celui viu

     Odată cu deschiderea pecetei a şaptea, sunt introduse judecăţile trâmbiţelor. Ele vor fi atât de groaznice, încât la deschiderea pecetei a şaptea se va face mai întâi, în cer, „o tăcere de aproape o jumătate de ceas" (capitolul 8.1). Dar înainte ca Dumnezeu să continue descrierea celei de-a doua serii de judecăţi, ne permite o privire în inima Lui: El ridică perdeaua şi ne lasă să vedem două grupe diferite de sfinţi care le va scuti de judecăţi. Despre prima grupă se vorbeşte în următoarele versete:

          „După aceea am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului Celui viu. El a strigat cu glas tare celor patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: «Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea robilor Dumnezeului nostru.» Şi am auzit numărul celor care fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, pecetluiţi din toate seminţiile fiilor lui Israel" (cap. 7.1-4).

     Este semnificativ faptul că la începutul acestui capitol găsim a treia oară cuvintele: „după aceea". De prima dată le-am întâlnit în capitolul 1, versetul 19. Acolo a fost arătată împărţirea cărţii în cele trei părţi. Ce urmează acum aici aparţine de ceea ce se va întâmpla abia după încheierea istoriei Bisericii (capitolele 2 şi 3), deci după răpire, căci în capitolul 4 Ioan vede „după aceea" pe sfinţi în cer. Ei sunt răpiţi de pe locul de desfăşurare al judecăţii. Capitolul 6 ne-a pus în faţă judecăţiile providenţei lui Dumnezeu. Şi apoi se spune încă o dată „după aceea", căci profetul poate vedea mulţimile de care Dumnezeu se va îngriji în ultimele zile ale necazului.
     Nu ne sensibilizează aceste adevăruri? Înainte de-a lăsa Dumnezeu să înceapă judecăţile groaznice pe pământ (scena guvernării orânduite), pe mare (masa popoarelor în mişcare şi în tulburare) şi peste copaci (mai marii acestui pământ), Dumnezeu îngăduie ca slujitorii Săi să fie pecetluiţi pe frunţile lor. Prin aceasta, ei vor fi recunoscuţi ca cei ce sunt scutiţi de judecata care va urma şi vor intra vii în împărăţie.
     Nu ne arată ocrotirea lui Lot în Sodoma o desfăşurare asemănătoare? Îngerii nu au putut lăsa să cadă pucioasă şi foc asupra Sodomei şi Gomorei până când nu a ieşit Lot afară (Gen. 19). Cât de semnificative sunt cuvintele îngerului: „... căci nu pot face nimic până nu vei ajunge acolo"!
     În ce va consta pecetea Dumnezeului Celui viu, nu putem spune direct. Dar un lucru este hotărât: va sta în contrast faţă de pecetea cu care noi, creştinii suntem pecetluiţi. Noi suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt pentru ziua răscumpărării (Efes. 1.13; 4.30). Acei oameni vor fi pecetluiţi pe frunţile lor pentru a fi ocrotiţi aici de judecată. În Ezechiel 9 avem ceva asemănător. Şase bărbaţi au din partea lui Dumnezeu misiunea să omoare pe locuitorii Ierusalimului pentru nelegiuirile lor. Dar unui bărbat îmbrăcat în haină de in i se spune: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din cauza tuturor urâciunilor care se făptuiesc acolo" (versetul 4). Şi aici, cei fideli, la porunca lui Dumnezeu, vor fi păziţi de judecată printr-un semn pe frunte, înainte de-a începe judecata.


     3.4.3.2     Cine sunt aceşti pecetluiţi?

     Cine sunt aceşti robi ai Dumnezeului nostru, aceşti o sută patruzeci şi patru de mii pecetluiţi?
Nu cumva sunt totuşi creştinii care vor trebui să treacă prin timpul necazului? Unii susţin acest lucru, dar se înşală. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu dă răspunsul desluşit: „... pecetluţi din toate seminţiile fiilor lui Israel" (versetul 4). Când Dumnezeu vorbeşte despre fiii lui Israel, atunci El nu se referă la Adunarea Sa, Adunarea Dumnezeului Celui viu. De aceea este atât de tragic când nu se face deosebire între Israel şi Adunare sau Biserică. Fără a face această deosebire, se ajunge la concluzii false. Sunt fiii lui Israel care aici ca slujitorii lui Dumnezeu sunt pecetluiţi pe frunte.
     Numărul de o sută patruzeci şi patru de mii este format din douăsprezece mii pentru fiecare seminţie. Aceste cifre au cu siguranţă un înţeles simbolic. Doisprezece este numărul administrării desăvârşite în conducerea lui Dumnezeu prin om. Prin multiplicarea numărului cu sine însuşi, acest gând este consolidat. Numărul doisprezece se găseşte în mai multe feluri la temelii, la porţi şi la măsurarea Ierusalimului ceresc (Apoc. 21.9-27). Explicaţia este simplă: în acest text, Adunarea proslăvită este văzută în relaţia ei faţă de pământ. Aici însă cu numărul 12x12x1000 este indicat faptul că un număr desăvârşit din Israel va fi păstrat pentru împărăţia viitoare. Prin aceşti fii ai lui Israel, Mesia va domni în desăvârşire pe pământ.
     Dar acest număr deplin al fiilor lui Israel nu va fi adunat dintr-odată, cu toate că Dumnezeu îi are în vedere şi se gândeşte la toţi. De aceea este importantă observaţia că acest capitol este o intercalare şi nu ne dă o relaţie din punct de vedere temporal. Când va apărea Domnul Isus în slava Sa, vor fi numai două seminţii în ţară. Abia după ce Îşi va ridica scaunul Său de domnie la Ierusalim, El va aduce celelalte zece seminţii din locurile lor ascunse, Se va judeca cu ei în pustie şi îi va duce în ţara făgăduită (Ez. 20.33-44). Atunci „Israelul va înflori şi va înmuguri şi va umple lumea cu roadele lui" (Isaia 27.6).
     Cât de înviorător este faptul că în decursul descrierii judecăţiilor aspre putem privi
îndurarea lui Dumnezeu! Realmente, mila biruie judecata (Iacov 2.13)! Acest lucru iese în relief atât de minunat în această scenă.


     3.4.3.3     Rămăşiţa iudaica

     Încă o observaţie cu privire la cei o sută patruzeci şi patru de mii pecetluiţi poate fi de ajutor.
Dacă în Apocalipsa 14, versetul 1, la fel este vorba de o sută patruzeci şi patru de mii care poartă Numele Lui şi Numele Tatălui Său pe frunţile lor, totuşi nu este vorba de aceeaşi grupă de sfinţi ca aici. În acest loc este vorba de cei pecetluiţi din tot Israelul, din toate cele doisprezece seminţii.
Acolo, profetul vede pe răscumpăraţii din Iuda care vin din necazul cel mare şi care stau pe Muntele Sionului împreună cu Mielul. Este o anticipare a timpului minunat şi binecuvântat, cum găsim deseori în Apocalipsa, căci, aşa cum am observat deja, cele zece seminţii vin abia mai târziu în împărăţie. Ele nu vor trece nici prin timpul necazului de neasemuit. Ele nu au participat la omorârea lui Mesia.


     3.4.3.4     Deosebiri

     Aşa am învăţat să deosebim două grupe diferite de martiri iudei, dintre care una va gusta moartea în prima jumătate, iar cealaltă în a doua jumătate a ultimei săptămâni a lui Daniel.
     Mai departe am cunoscut două grupe de răscumpăraţi din Israel care vor fi păziţi în judecăţi o rămăşiţă deplină din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi o rămăşiţă deplină din Iuda.
     Şi încă ceva este de un interes deosebit pentru subiectul nostru: ultimele două grupe numite din Israel vor fi deosebite în mod clar de grupele altor sfinţi. Rămăşiţa din Iuda, în capitolul 14, nu poate fi confundată cu cei douăzeci şi patru de bătrâni, căci credincioşii iudei care vin din timpul necazului cântă cântarea nouă înaintea bătrânilor (versetul 3). Cei o sută patruzeci şi patru de mii din Iuda sunt deci evident o altă grupă de răscumpăraţi decât cei douăzeci şi patru de bătrâni.
     Cei pecetluiţi din Israel în capitolul 7 stau din nou în opoziţie cu marea mulţime de popor a celor ce vin dintre naţiuni (versetele 9-17). Cu această grupă doresc să ne ocupăm acum.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze