Translate

miercuri, 28 februarie 2018



                                     RAPIREA CREDINCIOSILOR
                                     Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare? 
                                                                            - X -

               Christian Briem 


     3.5     Răpirea „copilului"  

     Revenim acum la scena deosebită din Apocalipsa 12 pe care am amintit-o deja la începutul acestui capitol. Am ales-o tocmai pentru că aici este folosit pentru prima dată în Apocalipsa cuvântul răpit.       
     Cum am văzut deja, în descrierea cronologică a evenimentelor sfârşitului se ajunge cu capitolul 11, versetul 18 la o anumită concluzie şi la un anumit punct final: judecata de la sfârşit. Se vorbeşte chiar de judecata morţilor, chiar dacă într-un sens general, şi aceasta va avea loc abia după împărăţia de o mie de ani, în pragul veşniciei (Apocalipsa 20.11-15).


     3.5.1     Privire de ansamblu asupra Apocalipsei 12-14

     De la capitolul 12 începe o nouă parte a Apocalipsei care cuprinde capitolele 12, 13 şi 14.
Acestă nouă parte, văzută cronologic, nu aduce nici un progres din punct de vedere temporal, ci mai mult un fel de insert retrospectiv (includere într-un text a lucrurilor care se referă la trecut) (*). În măsura în care el ne oferă desfăşurări istorice, toate acestea se află înaintea punctului final al capitolului 11.

     (*) Noi am gasit acest tip de evocare retrospectiva deja in prima parte a vorbirii profetice a Domnului in capitolul 2 al aceleasi carti. Si in Apocalipsa acest fel de descriere este folosit deseori. Un exemplu evident in acest sens ne ofera capitolul 21. Dupa ce primele opt versete ne-au condus pana la starea vesnica, de la versetul 9 este inserata retrospectiv timpul Imparatiei de o mie de ani si este aratat ce fel de legaturi vor fi intre Adunarea glorificata, Ierusalimul cel nou, care va veni din cer jos, si oamenii de pe pamant. Sa mai remarcam ca pana la sfarsitul capitolului 18 nu avem nicio succesiune cronologica a evenimentelor timpului judecatii. Mai mult, vor fi redate tablourile implinite ale anumitor evenimente care, de cele mai multe ori, nu sunt fixate temporal. Aceasta indicatie este foarte importanta pentru adevarata intelegere a subiectului urmator.

     În principal este vorba de evenimente care se vor petrece în ultimii trei ani şi jumătate, înaintea venirii lui Hristos pentru judecată. În această privinţă este important să observăm că perioada de 1260 de zile (trei ani şi jumătate) apare deja în versetul 6 din capitolul 12. Trei evenimente puternice vor caracteriza această epocă groaznică a istoriei omenirii:

     - aruncarea lui Satan din cer (capitolul 12.7), prin care este marcat începutul ultimilor trei ani şi jumătate;

     - reinstaurarea împărăţiei romane (reprezentată în prima fiară din capitolul 13.1);

     - ridicarea Anticristului (reprezentat în fiara a doua din capitolul 13.11).

     Cu aceasta, sunt numiţi totodată şi actorii principali care formează o „trinitate" nesfântă, diabolică şi care vor stabili întâmplările acelor zile. „... Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţin timp" (Apoc. 12.12). Sforţările repetate ale lui Satan împotriva a tot ceea ce este de la Dumnezeu vor ajunge la culme în defăimarea lui Dumnezeu, în slujba idolilor, ca şi în prigonirea şi omorârea martorilor Săi sfinţi (capitolul 13).
     Capitolul 14, dimpotrivă, oferă o antiteză plăcută pentru lucrările puterilor rele. Aici se arată ce va face Dumnezeu pentru ai Săi. Nu numai că-Şi va păstra o rămăşiţă credincioasă din Iuda care va fi văzută biruitoare cu Mielul pe Muntele Sionului (v. 1-5), ci El va lăsa să se vestească Evanghelia, cu toate împotrivirile, şi în acel timp rău (versetele 6-7). Totuşi, în lucrarea lui Dumnezeu va fi necesară şi judecata: Babilonul, marea curvă (imagine a creştinătăţii necredincioase), va fi judecat ca toţi cei care s-au închinat icoanei fiarei (v. 8-12). Cu versetul 14 va fi introdus în sfârşit Domnul Isus ca Fiu al Omului şi totodată şi judecata secerişului (despărţind pe cei drepţi de cei nedrepţi) şi judecata din teascul mâniei lui Dumnezeu (mânie asupra căderii în sens religios). Aşa ne conduce şi această parte a Apocalipsei până la judecata de la urmă.


     3.5.2     Femeia învăluită în soare

     Ultimul verset din capitolul 11 aparţine în ce priveşte conţinutul de capitolul 12. Împărţirea capitolelor este aici nu tocmai exactă. Totuşi, referirea acestui verset la deschiderea templului lui Dumnezeu în cer şi la chivotul legământului Său ne lămureşte două lucruri:

     - Dumnezeu este pe cale să se îndrepte iarăşi către poporul Său pământesc din vremuri străvechi, Israelul, pe temeiul legământului Său veşnic.

     - Înfăţişarea este văzută de fapt în cer, dar se referă la lucruri de pe pământ (în cer nu este nici un templu al lui Dumnezeu compară capitolul 21.22).

     Semnele judecăţii (fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare) dau să se înţeleagă suplimentar că Dumnezeu va lucra în judecată, pentru ca să introducă poporul Său în binecuvântările Sale judecată asupra duşmanilor şi asupra poporului însuşi (Psalm 83; 94; 97; Isaia 66; Zaharia 12-14).
     Cele spuse până aici ne vor ajuta să înţelegem mai bine semnul mare pe care profetul îl vede în cer:
          „In cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască" (Apocalipsa 12.1-2).

     Cine este această femeie învăluită în soare? Mulţi au crezut că este vorba de Biserică. Acest lucru este cu neputinţă. Ea ţipă în durerile naşterii şi la urmă naşte un fiu, un copil de parte bărbătească, care, aşa cum ni se arată în versetul 5, nu este altul decât Mesia. Deci, nu Biserica este mama lui Mesia, ci Israel, poporul iudaic. După trup, Domnul Isus a venit din acest popor (Matei 1.1-17; Romani 1.3; 9.5; 2 Timotei 2.8; Apocalipsa 22.16). Israelul (sau Ierusalimul ca punct central al Israelului) este această femeie, şi aceasta este în concordanţă cu chivotul legământului Său, simbol al credincioşiei nestrămutate şi a legăturii indisolubile a lui Dumnezeu cu acest popor.



     3.5.2.1     Intenţia lui Dumnezeu cu Israel

     Această femeie, realmente, nu este totuşi în cer, ci numai semnul se arată acolo. Ea însăşi este pe pământ. Dar noi aflăm aici gândurile cerului despre ea, aflăm care este hotărârea lui Dumnezeu în cer cu privire la ea. Aceasta ne clarifică faptul că noi aici la Israel nu trebuie să ne gândim la masa poporului necredincios, ci la poporul, aşa cum îl vede Dumnezeu în hotărârea Sa. În privinţă istorică, ar putea fi vorba într-adevăr numai de o rămăşiţă din acest popor, da, chiar numai de o rămăşiţă iudaică, cum vedem de exemplu în versetul 6 şi începând de la versetul 13.
Dar în hotărârea harului Său, Dumnezeu vede mereu poporul ca un întreg, chiar dacă într-un anumit timp este reprezentat prin rămăşiţa credincioasă. Acelaşi lucru este valabil astăzi şi pentru poporul lui Dumnezeu. De aceea este important să deosebim „semnele din cer" de starea reală.
     Faptul că este folosită o femeie pentru a reda o grupare corporativă sau un sistem nu este un lucru unic în Apocalipsa. În capitolul 2, în Izabela, avem încorporarea Bisericii creştine din evul mediu. În curva cea mare recunoaştem fără dificultate Biserica timpului din urmă, stricată şi căzută din credinţă (capitolul 17). În mireasa, soţia Mielului am văzut deja Adunarea proslăvită în ceruri (capitolul 19 şi 21). Iar femeia din capitolul 12 este Israel, aşa cum este el văzut în gândurile şi în hotărârea lui Dumnezeu. Altfel exprimat: Dumnezeu ne arată în această femeie ce are de gând cu acest popor pe baza harului Său şi a promisiunilor făcute acestui popor, căci este sigur că Israel, prin necredincioşia lui, a pierdut orice drept la împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu. Dar ce licărire splendidă a harului nemărginit a lui Dumnezeu găsim aici: femeia este învăluită în soare!
     Soarele este deseori simbolul autorităţii absolute în legătură cu pământul. El este
luminătorul cel mare pentru guvernarea zilei (Geneza 1.16). Deci, intenţia lui Dumnezeu este să îmbrace Israelul pe acest pământ, într-o zi încă viitoare, cu o autoritate covârşitoare. Nu este acesta un adevăr mişcător? Înainte ca Dumnezeu să treacă partea iudaică a acestui popor prin necazuri de neasemuit, El face de cunoscut în cer ceea ce are de gând cu el la sfârşit. Cu toate că în exterior este slab în el însuşi şi urât şi duşmănit de oameni, Israelul îşi va prelua la sfârşit un loc de autoritate maximă pe pământ.
     Faptul că luna este sub picioarele ei pare să facă aluzie la o slavă din trecut a Israelului.
Dumnezeu S-a descoperit în Vechiul Testament prin Israel sub primul legământ, şi Israelul trebuia să oglindească această lumină dumnezeiască între popoarele pământului, aşa cum şi luna reflectă lumina soarelui. Dar Israelul nu a urmat pe deplin chemarea sublimă a lui Dumnezeu. Acum însă a trecut pe deplin starea aceasta, şi de aceea este spus: „luna era sub picioare". În acele zile ale împărăţiei, Israelul în legătură cu Hristos, Mesia al său, nu va avea numai cea mai înaltă autoritate („soarele"), ci va avea şi va exersa şi autoritate derivată („luna"). Atunci se va adeveri promisiunea din Isaia 60: „Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai retrage; căci Domnul va fi lumina ta pe vecie şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi" (versetul 20).
     Dar şi o cunună de douăsprezece stele împodobeşte capul femeii. Despre însemnătatea numărului doisprezece am mai vorbit. În legătură cu stelele care vorbesc de autoritatea subordonată pentru răspândirea luminii, ele înseamnă că Dumnezeu va exersa prin poporul Israel o administrare desăvârşită pe pământ. Referitor la acel timp, Domnul Isus le dăduse ucenicilor mângâierea personală: ,Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la reînnoirea (*) tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19.28).

     (*) Reinoirea, renasterea nu se refera la nasterea din nou despre care vorbeste Domnul Isus in Ioan 3. Cu mult mai mult, aceasta expresie se refera la starea noua, la ordinea noua a lucrurilor prin care va fi caracterizata Imparatia pamanteasca a Domnului nostru.

     Deci, dacă aici avem un tablou al slavei viitoare a Israelului pe pământ, cum a fost arătată deja în visul lui Iosif (Geneza 37.9), se poate pune încă o dată întrebarea: S-a conformat Israelul cândva acestor gânduri dumnezeieşti? Răspunsul poate fi numai: Nu, niciodată! Cu toate acestea, Dumnezeu vede acest popor în cer, în hotărârea Sa, în modul descris mai înainte.
     Nu se află aici oare şi pentru noi o mângâiere nespusă? Despre deosebirea dintre hotărârea lui Dumnezeu şi starea reală am vorbit deja. Dacă astăzi starea practică, morală a Adunării este ticăloasă şi ne dă prilejul să ne smerim, putem totuşi să ne ridicăm prin credinţă privirea în sus. Putem învăţa să vedem Adunarea, ca şi Israelul, cu ochii Săi, putem să recunoaştem prin credinţă cum vor exista în hotărârea Sa şi la ce slavă le va duce. Cu privire la Adunare, am văzut deja ţinta Lui cu ea: Adunarea va forma în veşnicie cortul Său. Aici aflăm la ce stare înaltă va duce pe poporul Său pământesc pe pământ. Israelul nu va mai fi printre popoare coada, ci capul (Deuteronomul 28, 13).


     3.5.2.2     Durerile naşterii Israelului

     Dacă femeia ţipa în durerile naşterii, atunci nu putem aplica acest mod de exprimare în sensul strict al cuvântului la naşterea lui Hristos, ci la hotărârea lui Dumnezeu cu Israel. Aceste ţipete şi dureri ale naşterii se referă la necazurile prin care va trebui să treacă acest popor (compară Ieremia 4.31). Am vorbit deja în repetate rânduri despre acest timp greu.
     Şi totuşi versetul 2 are legătură şi cu naşterea lui Mesia. Cum putem să le punem în concordanţă aceste două lucruri? Cum se poate înţelege că Mesia a trebuit să se nască, chiar încă înainte de necazul lui Iacov? Eu spun: „înainte de necaz", căci într-adevăr în Daniel 9 avem această succesiune.
     Dificultatea se rezolvă repede, dacă luăm în considerare un principiu al cuvântului profetic al lui Dumnezeu des observat: timpul harului, care se află între crucificarea lui Hristos şi răpirea credincioşilor, nu este parte constitutivă a profeţiei, el nefiind descris în cuvântul profetic. Din acest motiv, în profeţiile Vechiului Testament, naşterea lui Mesia este legată direct cu viitoarea eliberare a lui Israel. Un exemplu din Mica 5 ne arată acest adevăr foarte desluşit. După ce în versetul 2 profetul se referă la naşterea lui Mesia, el continuă: „şi rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la fiii lui Israel".
     Încă un citat din profetul Isaia este foarte interesant în această legătură. În capitolul 66, citim: „Înainte de a simţi dureri a născut şi înainte de a-i veni suferinţele a dat naştere unui fiu" (versetul 7). Avem aici confirmarea celor spuse: fiul, copilul de parte bărbătească din Apocalipsa 12 s-a născut înainte de a veni durerile naşterii. Cât de lung este intervalul de timp între naşterea lui Hristos şi necazul cel mare nu ne este spus aici. Dar vor fi cel puţin două mii de ani.
     O particularitate din Isaia 66 este deseori trecută cu vederea. Ea oferă una din frumuseţiile Sfintei Scripturi, care poate fi explicată numai prin dumnezeiasca paternitate a Bibliei. În timp ce profetul vorbeşte în versetul 7 despre naşterea fiului înainte ca Sionul să aibă dureri, în următorul verset el vorbeşte despre copii şi spune; „Abia a intrat în munci, şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii!" Când fiica Sionului va simţi durerile necazului (Matei 24.21), vor fi născuţi în acelaşi timp copiii ei acea rămăşiţă temătoare de Dumnezeu din Iuda, care va rămâne credincioasă în necazuri.
     Să rezumăm încă o dată. Când Domnul Isus S-a născut, Sionul nu era în dureri. Totul era în pace când păstorii pe câmpia Betleemului ascultau vestea îngerilor. Mulţi ani au trecut şi vor mai trece până când Sionul „va avea dureri". Dar odată cu necazurile, va fi văzută o rămăşiţă ca roadă a acestor necazuri. Această rămăşiţă iudaică va fi purtătoarea mărturiei lui Dumnezeu în acel timp greu. Dar să luăm aminte: toate acestea n-au de-a face cu Adunarea lui Dumnezeu. Nici femeia, şi nici copilul de parte bărbătească nu este o imagine a Adunării. Copilul este Hristos şi femeia care naşte copilul este Israelul. Israelul este mama după trup a lui Mesia.


     3.5.3     Balaurul şi copilul

     Profetul vede acum încă un alt semn în cer:

     „În cer s-a arătat şi un alt semn: şi iată, s-a văzut un mare balaur roşu, având şapte capete, zece coarne şi şapte diademe pe capete. Cu coada lui trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Şi balaurul a stat înaintea femeii care era să nască, pentru ca să-i sfâşie copilul când îl va naşte" (versetele 3-4).

     Cine este balaurul ne lămureşte versetul 9 din acest capitol: Satan. Următorul fapt este atât de remarcabil la aceste două semne din cer: Dumnezeu îngăduie profetului (şi prin aceasta şi nouă) nu numai o privire la ce va face cu Israelul, ci dă de înţeles, prin celălalt semn, cine este adversarul şi ce ar face acesta dacă i-ar fi cu putinţă să zădărnicească hotărârea lui Dumnezeu.


     3.5.3.1     Semnele balaurului

     Culoarea roşie a balaurului indică caracterul său sângeros, crunt prin faptul că va prigoni sfinţii din acele zile. Cele şapte capete simbolizează o anumită perfecţiune în formele puterii sale de guvernare. Cele zece coarne sunt identice cu cei zece împăraţi din capitolul 17, versetul 12 şi indică graniţele împărăţiei (romane) care vine. În aceste coarne recunoaştem instrumentele propriuzise ale lui Satan în exercitarea puterii administrative pe pământ. Faptul că nu sunt douăsprezece, ci numai zece coame (în contrast cu cele douăsprezece stele ale femeii) arată caracterul incomplet. Oricât de puternică şi autoritară va fi împărăţia romană, totuşi sub conducerea lui Satan nu poate fi o guvernare şi o administrare desăvârşită pe pământ. Cele şapte diademe pe cele şapte capete ale lui vorbesc de demnitatea sa (arogată pe nedrept) de împărat şi de puterea suverană.


     3.5.3.2     Tirania satanică

     Este surprinzător cât de bine coincid caracteristicile balaurului cu cele ale primei fiare (prinţul roman care va veni) din capitolul 13. Nu este greu să recunoaştem cine va fi inspiratorul prinţului roman: nimeni altul decât Satan însuşi. Acolo citim: „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o mare autoritate" (versetul 2). În realitate, acesta va fi un timp groaznic când suprema putere de guvernare pe pământ îşi va primi puterea direct de la Satan şi o va desfăşura sub comanda lui! Atunci nu va mai fi valabil principiul din Romani 13, versetul 1: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el; căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu. Şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu".
     Pe de o parte, oamenilor le place astăzi să se plângă de guverne sau să le ia în derâdere; într-adevăr, cei răspunzători exersează dreptul lor de guvernare într-un mod nedesăvârşit. Cu toate acestea, ei sunt rânduiţi de Dumnezeu şi, prin ei, El menţine ordinea morală pe pământ. După hotărârea lui Dumnezeu, ei aparţin de „cel ce îl opreşte" (2 Tesaloniceni 2.6). De aceea trebuie să fim mulţumitori faţă de guvernările existente şi să ne rugăm pentru cei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte (1 Timotei 2.1-2).
     Pe de altă parte, vedem în zilele noastre, în toate domeniile sociale, strădania de a pune la îndoială autorităţile date de Dumnezeu, de a se revolta împotriva lor şi, dacă este cu putinţă, chiar de a le înlătura. Mulţi oameni strigă astăzi, sub steagul libertăţii, cât se poate de tare după libertate şi prin aceasta gândesc impunerea voinţei lor autorităţilor. Aceşti oameni vor aparţine poate cândva de aceia care vor recunoaşte cu amar ce înseamnă când autoritatea lăsată de Dumnezeu îşi pierde locul ei. Următorul verset arată acest proces serios:

     „Cu coada lui trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ" (Apocalipsa 12.4).

     Expresia „a treia parte" se pare (ca în capitolul 8.7-12) să fie în legătură cu partea vestică a împărăţiei romane, deci cu Europa de vest. În acest teritoriu, Satan va egala autorităţile subordonate poziţiei omului normal. Aceste stele au fost aşezate iniţial de Dumnezeu ca să răspândească pe pământ lumina morală şi să menţină ordinea. Dar sub influenţa satanică a minciunii (compară „coada" în Isaia 9.15), îşi vor pierde locul lor de autoritate. Ele trebuie să facă loc unui tiran de o cu totul altă natură. Dintr-un ocean haotic şi scuturat de revoluţii, în Europa de vest se va ridica fiara, un despot aşa de îngrozitor cum nu a mai fost niciodat
     Vai de oamenii care vor trăi atunci pe pământ (Apocalipsa 12.12)! Acei oameni au respins tot timpul chemarea de-a veni sub autoritatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său. Şi când Hristos a venit să-i răpească pe ai Săi, aceşti oameni nu i-au aparţinut Lui şi au rămas aici pe pământ.
Cu toate că mulţi dintre ei vor fi trăit în acea cândva favorizată Europă de vest, unde a fost vestită atât de desluşit Evanghelia harului lui Dumnezeu, vor ajunge sub tirania unui dictator care va stăpâni cu o brutalitate satanică asupra lor. Nu ar trebui chiar acest gând să mişte inima oamenilor? Cu aceste cuvinte n-am vorbit încă de judecata veşnică! O, de s-ar lăsa fiecare mişcat de astfel de înştiinţări şi de s-ar lăsa îndreptat către Domnul Isus chiar astăzi (Evrei 11.7), pentru a găsi în El adăpost de judecăţile temporale şi de judecata veşnică! Astăzi, El mai este Mântuitorul păcătoşilor!


     3.5.3.3     Intenţia de-a sfâşia „copilul"

     Descrierea balaurului slujeşte într-un fel ca introducere pentru poziţia pe care o ia înaintea femeii care este pe cale să nască copilul. El stă acolo şi vrea ca, imediat ce ea va naşte, să-i sfâşie copilul.
     Din această descriere, deducem mai întâi următoarele: Satan ştie precis cine este sămânţa promisă femeii, care va trebui să zdrobească capul şarpelui (Geneza 3.15). Şi când a trecut Domnul Isus pe acest pământ, duhurile rele ştiau cu cine au de-a face. „Duhurile necurate, când îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi strigau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!»" (Marcu 3.11; Matei 8.29). Nu este ruşinos şi regretabil că numeroşi oameni nu ştiu cine este Isus? Dacă demonii şi chiar Satan ştiu, de ce nu ar şti şi oamenii? Ah, dumnezeul acestei lumi şi acesta este Satan a întunecat mintea necredincioşilor ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos să nu strălucească peste ei (2 Corinteni 4.4).
     De la început, Satan a încercat să zădărnicească hotărârea lui Dumnezeu şi să distrugă linia făgăduinţelor. Încercarea fiilor lui Iacov de-a pune deoparte pe fratele lor Iosif (Geneza 37); încercările lui faraon de-a nimici Israelul (Exod 1-2); intenţia Ataliei de-a şterge total linia regească a lui David (2 Împăraţi 11); planul lui Haman de-a nimici poporul iudeu din timpul Esterei toate acestea indică spre aceeaşi direcţie şi spre acelaşi autor. Şi când a fost născut Domnul Isus, Satan a stat gata să omoare pe adevăratul moştenitor. Astfel, noi ştim sigur cine a stat în spatele atentatului lui Irod pentru a omorî „copilul" (Matei 2.13).
     Mai târziu, Domnul Isus a fost ispitit de Diavol în pustie, cu scopul de a-L abate de pe calea ascultării (Matei 4). Dar acest lucru a fost cu neputinţă. El a provocat ura aspră a fariseilor şi a învăţaţilor faţă de Domnul. Satan a ridicat tot poporul împotriva Domnului, cu toate că El le-a făcut totdeauna bine (Faptele Apostolilor 10.38). Şi de câte ori, pe tot traseul slujbei Sale, nu au încercat oamenii să pună mâna pe El! Dar pentru că „nu venise ceasul", au fost împiedicaţi să facă acest lucru. În sfârşit, L-au văzut totuşi unde au vrut să-L aibă mort pe cruce. Aparent, se vedea că balaurul şi-ar fi ajuns ţinta, că ar fi sfâşiat copilul. Dar nu este aşa, şi acest fapt îl vom vedea imediat. Într-adevăr, şi Satan este doar un slujitor al hotărârilor lui Dumnezeu. Şi dacă se pare că şi-a ajuns ţinta, el numai a contribuit ca gândurile harului lui Dumnezeu să fie îndeplinite.


     3.5.3.4     De ce este amintită naşterea lui Hristos?

          „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un toiag de fier..." (versetul 5).

     Cu siguranţă, următoarea întrebare îi mişcă pe unii cititori: Dacă aici sunt arătate
evenimentele sfârşitului, de ce se mai aminteşte în acest loc naşterea lui Hristos? Doar ea s-a petrecut deja de aproape două mii de ani!
     Am văzut deja că în acest fragment (capitolul 11.19 până la 12.5) nu este vorba de redarea desfăşurării istorice. Era imposibil ca moartea şi învierea lui Hristos aceste evenimente fundamentale ale planului de mântuire să rămână neamintite. Mai mult, Dumnezeu doreşte să ne clarifice ce fel de principii vor guverna în zilele din urmă şi cine vor fi persoanele active care vor acţiona. Astfel avem, pe de o parte, hotărârea lui Dumnezeu cu Israelul. Acesta este principiul dominator harul lui Dumnezeu, şi după acest principiu va acţiona Dumnezeu pentru şi cu acest popor. Pe de altă parte stă împotrivitorul lui Dumnezeu şi al oamenilor Satan. Şi el întreprinde ceva, şi pentru aceasta se foloseşte de uneltele lui. Lucrarea sa va fi determinată de principiul duşmăniei împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Şi pentru a ni se arăta că el, dacă ar fi fost posibil, chiar şi venirea lui Hristos în lume ar fi împiedicat-o, este citată naşterea Domnului. Aceasta este, mă gândesc, explicaţia pentru expunerea lucrurilor desigur neobişnuite din acest pasaj.
     De altfel Isaia 9, versetul 6 nu este încă împlinit pe deplin: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii»". Când Domnul Isus a venit în lume, era existentă doar o foarte mică rămăşiţă în Iuda, care putea spune aceste adevăruri prin credinţă. Dar Dumnezeu priveşte dinainte, în planul Său, la timpul în care odată tot Israelul va recunoaşte în El pe Fiul şi astfel va putea face asemenea afirmaţii despre El. Astăzi, poporul iudeu nu-L onorează pe Domnul Isus în nici un caz cu aceste titluri de onoare. Oricare altele, numai acestea nu! Dar va veni timpul când nu numai în graniţele Israelului, ci mult mai departe îl vor numi: Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii. El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui (Isaia 9.7).


     3.5.3.5     Păstorirea neamurilor

     Dar înainte ca Mesia să poată să şadă pe tronul Său de slavă, trebuie să se împlinească ce ne spune versetul 5 despre copilul de parte bărbătească: El va păstori toate neamurile cu un toiag de fier. Aceasta este, fără îndoială, o aluzie directă la Psalmul 2: „Cere-Mi şi-Ţi voi da popoarele de moştenire şi marginile pământului în stăpânire. Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma în bucăţi ca pe vasele unui olar" (versetele 8-9).
     Aici vedem iarăşi hotărârea lui Dumnezeu care are în definitiv ca punct central nu femeia, ci Fiul: Hristos trebuie să aibă primul loc. Întrebarea, cine va guverna pe pământ, Diavolul sau Hristos, pentru Dumnezeu are un răspuns de mult hotărât. Desigur, Satan mai este astăzi prinţul şi dumnezeul acestui veac (2 Corinteni 4.4; Ioan 14.30), şi Hristos este încă ascuns în Dumnezeu (Coloseni 3.3).      Credinciosul îl vede de fapt cu ochii duhovniceşti deja încununat cu slavă şi cu cinste (Evrei 2.9), dar ştie că acum nu toate Îi sunt supuse (versetul 8). Dar când Dumnezeu va aduce din nou pe Cel întâi-născut în lume (Evrei 1.6), atunci ÎI va invita, cu cuvintele Psalmului 2, de a lua în moştenire partea care I se cuvine şi de a zdrobi pe cei care-I stau în cale.
     Ca răspuns la aceasta, vedem pe Domnul Isus în Apocalipsa 19 ieşind prin cerul deschis. Cu toiagul de fier, va nimici mai întâi ostile confederaţiei vestice adunate împotriva Lui (v. 19-21). Atunci, prinţul roman (fiara) şi Anticristul (profetul mincinos) vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, în iad. Scurt timp după aceea, din Egipt va veni împăratul nordului, va năvăli în Palestina şi se va răscula împotriva lui Hristos, Prinţul prinţilor. Dar şi el cu toată oştirea lui va fi nimicit deodată şi „fără mână de om" (Daniel 8.25; 11.44-45). După un timp şi atunci va exista deja împărăţia de o mie de ani -, Gog, căpetenia confederaţiei ruseşti, prin care a fost susţinut primul împărat al nordului, va continua războiul împotriva Palestinei şi cu ostile lui puternice se va năpusti în ţară. Dar până să ajungă la Ierusalim, Domnul îl va nimici în totalitate (Isaia 10.20-34; 14.24-25; Ezechiel 38; 39).
     Da, Domnul va păstori neamurile cu un toiag de fier. Istoric privind, de la Apocalipsa 12, versetul 6 vor mai trece trei ani şi jumătate până când lucrurile tocmai evocate se vor întâmpla întradevăr. Dar hotărârea lui Dumnezeu pentru Fiul Său este prezentată deja aici.
     Deci, este foarte important să reţinem că Domnul Isus nu va stăpâni singur. El a promis şi a spus biruitorului din Tiatira: „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu" (Apocalipsa 2.26-27). Surprinzător este faptul că în amândouă textele sunt folosite aproape aceleaşi cuvinte! Aici devine desluşit un adevăr preţios: Hristos se uneşte cu ai Săi. Poziţia Lui este poziţia alor Săi. „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El" (2 Timotei 2.12). Acest principiu al identificării lui Hristos cu Adunarea Sa îl vom găsi din nou în următorul paragraf.


     3.5.3.6     Hristos şi Adunarea

     Dacă în ultima propoziţie a versetului nostru din capitolul 12 se spune:

          „... şi copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie" (versetul 5),

atunci se pun două întrebări:

     - De ce este răpit numaidecât copilul la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie?

     - Pe cine trebuie să înţelegem în cuvântul copil? Arată acest simbol mai mult decât pe Hristos?

     Prima întrebare o pot trata pe scurt. Am văzut deja că aici nu este vorba de istorie, ci de hotărârea lui Dumnezeu. Copilul, Hristos, este văzut în această hotărâre a lui Dumnezeu. De aceea lipseşte orice indicaţie istorică referitoare la viaţa şi la moartea lui Hristos. Este marcată numai înălţarea Domnului la cer. Satan a vrut să nimicească pe Hristos şi, într-adevăr, Domnul slavei a fost pus pe cruce. Dar Hristos este totuşi triumfător asupra morţii şi asupra Diavolului. Tocmai prin moartea Sa a nimicit pe acela care are puterea morţii, adică pe Diavolul (Evrei 2.14). Dumnezeu „a adus înapoi dintre cei morţi pe Domnul nostru Isus" (Evrei 13.20) şi L-a retras atacului şi sferei de exercitare a puterii Satanei: Dumnezeu L-a răpit la El. Încă nu a venit ziua puterii Sale, dar a fost deja aşezat în locul de unde vine orice putere.
     Cu aceasta, ajung la a doua întrebare. Faptul că prin copil este vorba de Hristos am înţeles. Dar este aceasta totul? Nu cred. Eu cred că răpirea Lui înseamnă şi răpirea noastră, răpirea Adunării.
Aceasta nu este numai o presupunere. Referirea la faptul că Domnul se uneşte cu ai Săi în exercitarea stăpânirii Sale mi se pare obligatorie. De altfel, acest principiu al facerii una a lui Hristos cu Adunarea Sa se află la baza învăţăturii Noului Testament asupra lui Hristos şi a Adunării. În hotărârea lui Dumnezeu, Hristos şi Adunarea sunt pe deplin una. Niciodată în gândurile Sale nu va fi despărţit Capul de Trup. Hristos şi Adunarea formează o unitate, un organism. Doresc să explic acest principiu, pe scurt, în trei exemple.
     Să luăm textul amintit din Coloseni 3. Hristos, şezând la dreapta lui Dumnezeu, este ascuns acum în El: lumea nu-L vede în timpul de faţă. Dar pentru că Hristos este viaţa noastră, şi viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Lumea nu-L înţelege nici pe Hristos, nici viaţa pe care o avem în El. Dar când Hristos, viaţa noastră, va fi descoperit aceasta înseamnă că va fi văzut de lume -, atunci şi noi vom fi descoperiţi cu El în slavă (versetele 3-4). Atât de mult suntem făcuţi una cu Hristos în gândurile lui Dumnezeu, atât de mult este El viaţa noastră, încât, atunci când va fi vizibil pentru lume, şi noi vom fi descoperiţi împreună cu El.
     Al doilea exemplu: După ce apostolul Pavel a vorbit în 1 Corinteni 12 despre unitatea Trupului şi a arătat că acest Trup, în ciuda unităţii sale, este format din multe mădulare, trage concluzia: „tot aşa este şi Hristos" (versetul 12). Nu este acest adevăr minunat? El nu spune: „tot aşa este şi Adunarea", ci: „tot aşa este şi Hristos. "Hristos, acesta este Hristos şi ai Săi. Hristos şi Adunarea formează împreună pe Hristos. Ce hotărâre binecuvântată a lui Dumnezeu!
     Mai citez şi un al treilea exemplu pentru identificarea lui Hristos cu ai Săi. Dacă vom căuta Adunarea în Vechiul Testament, o vom căuta în zadar. Noi ştim de ce: taina despre Hristos şi despre Adunare nu a fost descoperită în Vechiul Testament (Efes. 3.5, 9; Col. 1.26). Dar ceea ce găsim, iubiţilor, este Hristos! Şi ceea ce se spune despre El în Vechiul Testament se aplică în Noul Testament asupra alor Săi. Cine a remarcat deja, de exemplu, că versetele 33-34 din Romani 8: „Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte. Cine-i va condamna?" sunt o aluzie la Isaia 50, versetele 8-9? Dar versetele din Isaia se referă la Hristos, iar versetele din Romani 8 la credincioşii din timpul harului. Ce unire minunată între Hristos şi Adunare!
     De aceea nu am nici cea mai mică îndoială că noi putem recunoaşte în simbolul copilului nu numai pe Hristos, ci şi pe Hristos şi Adunarea. Pentru că aici nu se pune problema timpului, răpirea lui Hristos şi răpirea Adunării va fi rezumată în acelaşi simbol, în acelaşi act. Într-adevăr, ei aparţin unul altuia.


     3.5.3.7     Diferite ocrotiri ale sfinţilor

     După gândurile lui Dumnezeu, Adunarea trebuie să fie răpită în cer, ca şi Hristos, înainte de a începe răzbunarea lui Satan pe acest pământ. De aceea trebuie nu numai Hristos să fie luat din cale, ci şi Adunarea şi Duhul Sfânt care este în ea. Căci aşa cum există ceva care opreşte descoperirea Anticristului (2 Tesaloniceni 2.6), există şi un Cel ce o opreşte (versetul 7), şi acesta este Duhul Sfânt în Adunare. Abia atunci când ei vor fi părăsit pământul, Satan în legătură cu cele două fiare îşi va putea înfăptui nestingherit îngrozitoarea lui lucrare. Şi pentru că Satan nu va mai găsi pe Hristos şi pe ai Săi, toată mânia lui se va îndrepta împotriva poporului pământesc al lui Dumnezeu, împotriva femeii care va fugi în pustie (Apocalipsa 12.6). Dar aşa cum Dumnezeu a păzit copilul de urmărirea balaurului, tot aşa va păzi şi va menţine şi rămăşiţa iudaică.
     Să observăm totuşi deosebirea: pe Hristos şi pe Adunare îi va păzi prin faptul că îi va lua cu totul de aici răpindu-i la cer; Israelul însă va fi aici pe pământ, în pustie, unde va găsi adăpost de atacurile mortale ale balaurului.
     Cât de mângâietor este faptul că Dumnezeu numără zilele necazului prin care trebuie să treacă poporul Său pământesc: o mie două sute şaizeci de zile! Dacă se vorbeşte totuşi de acţiunea lui Satan în a doua jumătate a ultimei săptămâni a lui Daniel, atunci această perioadă va fi prezentată ca „un timp, timpuri şi jumătatea unui timp" (versetul 14) sau „patruzeci şi două de luni" (Apocalipsa 13.5).
     Încă o observaţie sprijină adevărul că răpirea sfinţilor are loc înainte de acest timp al necazului cel mare. Când Satan, la începutul acestei epoci scurte, va fi aruncat din cer pe pământ, atunci cerul se va bucura. Profetul aude o voce puternică a sfinţilor proslăviţi în cer care zice:
„Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos" (Apocalipsa 12.10). Să luăm în seamă modul de exprimare: „acuzatorul fraţilor noştri".
Aceşti sfinţi cereşti nu vorbesc despre ei înşişi ca ţintă a atacurilor lui Satan, ci despre alţi sfinţi care, după răpirea Miresei, din cauza mărturiilor lor pentru Domnul, au suferit moartea şi au învins pe acuzatorul lor, Diavolul.
     Spun acestea pentru a sublinia încă o dată că cei credincioşi, care vor avea parte de răpire, vor fi în acel timp deja în cer. Ei vor fi răpiţi în cer deja înainte de începerea judecăţilor pregătitoare şi ei sunt cei al căror glas este auzit de profet. În al doilea rând, învăţăm aici că sfinţii cereşti se vor face una cu fraţii lor iudei de pe pământ deci cu sfinţii din prima jumătate a ultimei săptămâni a lui Daniel care, datorită sângelui Mielului şi a cuvântului mărturiei lor, vor suferi moartea de martir.
                           

     3.6     Încheiere

     Iată-ne ajunşi la sfârşitul cercetărilor noastre asupra răpirii sfinţilor. Am încercat să prezint ce spune Sfânta Scriptură în această privinţă. Acest eveniment este în deplină concordanţă cu cuvântul profetic, dar nu este el însuşi parte componentă a profeţiei. Subiectul cuvântului profetic este arătarea Domnului cu sfinţii Săi în putere şi slavă. Răpirea va avea loc însă înaintea acestui eveniment. Din punct de vedere temporal, ea are loc înaintea începerii necazului mare care va veni îndeosebi asupra poporului iudeu. De altfel, ea nu depinde de vreo desfăşurare profetică.
     Astfel, copiii lui Dumnezeu ai timpului de har au privilegiul binecuvântat să aştepte, înainte de orice, răpirea. Ei însă nu aşteaptă un eveniment extraordinar, ci sosirea personală a Celui care îi iubeşte nespus de mult. Ei vor fi răpiţi în întâmpinarea Lui în trupuri proslăvite. Îmbrăcarea trupului proslăvit (1 Cor. 15.53; 2 Cor. 5.2, 4) îi va face vrednici să-L vadă aşa cum este El (1 Ioan 3.2). Nu se poate descrie ce va însemna lucrul acesta! El va constitui fericirea profundă din cer!
     În puterea Duhului şi prin credinţă, ei au învăţat deja în această viaţă ce înseamnă să fii eliberat de puterea păcatului (Rom. 6-8). Dar când va veni Domnul pentru a-i lua la Sine, vor fi eliberaţi şi de prezenţa păcatelor: ei vor fi găsiţi numai în EL (Filip. 3.9). Abia atunci mântuirea lor va fi completă. Prin primirea cuvântului despre jertfa Domnului, ei nu mai aparţin de aceia care merg în pierzare, ci de aceia care sunt mântuiţi (1 Corinteni 1.18). Acest proces se va revărsa fulgerător într-o stare care rămâne veşnic. Astăzi, ei au deja mântuirea sufletului (1 Petru 1.9). Ei ştiu ce înseamnă a fi salvat prin greutăţile drumului de pe pământ (Evrei 7.25). Amândouă au fost partea lor fericită pe când se aflau încă pe acest pământ. Ei vor afla din aceasta ce înseamnă să fie salvaţi de orice putere împotrivitoare.
     Proslăviţi, asemenea Lui, ei vor fi puşi în starea de a savura pe deplin pe Domnul şi Mântuitorul lor. Aceasta va fi cea mai profundă fericire a sufletului. De nimic nu vor mai fi stânjeniţi, nici prin trup, nici prin păcat, nici nu vor mai fi incomodaţi de Satan sau de lume. Zilele „copilăriei" vieţii lor pământeşti chiar dacă nu sunt uitate vor fi trecute pentru totdeauna. Cunoaşterea în parte va face loc cunoaşterii depline şi într-un mod absolut vor recunoaşte faţă în faţă vor cunoaşte cum au fost cunoscuţi (1 Corinteni 13.10-12).
     Hristos, punctul central al hotărârilor lui Dumnezeu, va fi şi punctul central al cerului. Cei mântuiţi Îl vor vedea aşa cum este. Ei nu îşi vor mai lua ochii de la El niciodată. Dragoste şi adorare, admiraţie şi veneraţie Îl vor întâmpina pe El, pe El şi pe Tatăl pe vecie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze