Translate

miercuri, 30 mai 2018

                                   

                                  Am vazut cerul deschis                                                                                                                  Apoc.  cap. 21:3

                                                                   - XIV -

   
      Christian Briem


     7.3     Cortul lui Dumnezeu cu oamenii - 21:3

     Un glas puternic venit din cer atrage acum atentia vazatorului:

          "Si am auzit din cer un glas puternic, spunand: Iata cortul lui Dumnezeu este cu oamenii si El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Sau, si Dumnezeu Insusi va fi cu ei, Dumnezeul lor" (21:3).

     Dorim sa privim bogatia gandurilor continute in acest verset sub cinci aspecte care pot fi reduse la intrebarile urmatoare:

          1 - Ce trebuie sa intelegem prin imaginea "cortului lui Dumnezeu"?
          2 - Cine sunt "oamenii" de pe pamantul cel nou?
          3 - De ce nu se mai face mentiune despre "Miel"?
          4 - De ce este vorba de "cort" si nu de un "templu"?
          5 - In ce constau relatiile celor rascumparati cu Dumnezeu in noua creatie?

     Bineinteles, toate aceste intrebari complexe se suprapun partial. Cu toate acestea, dorim sa le cercetam atat cat este posibil, si sa le privim succesiv. Primul aspect priveste "cortul" lui Dumnezeu.


     7.3.1     Din cine este alcatuit cortul lui Dumnezeu?

     Multe ganduri au fost emise si scrise referitor la ce trebuie sa se inteleaga prin imaginea "cortul lui Dumnezeu". Trebuie spus ca o gama larga de consecinte depind de raspunsul dat. Cu toate acestea, raspunsul la aceasta intrebare nu prezinta nicidecum o dificultate, daca luam in considerare legatura care leaga v. 3 de versetul precedent.
     Vazatorul vede cetatea sfanta, noul Ierusalim, coborand din cer de la Dumnezeu. Si in timp ce el urmareste acest fenomen, aude un glas puternic venind din cer si care vorbeste despre cortul lui Dumnezeu. In modul cel mai natural trebuie luat in considerare ca glasul vorbeste despre acelasi lucru spre care privea vizionarul. Nu este niciun dubiu ca, cortul lui Dumnezeu este acelasi lucru cu cetatea sfanta, noul Ierusalim - adica Adunarea lui Dumnezeu in glorie.
     "Cortul lui Dumnezeu" este un simbol al locuintei lui Dumnezeu. Multe pasaje din epistolele Noului Testament vorbesc despre Adunare, in timpul dispensatiei harului, ca fiind "casa" si "templul lui Dumnezeu". Sa luam unul din pasajele cele mai importante si cele mai complete cu privire la acest subiect, deosebit de important pentru noi datorita faptului ca in el sunt descrise binecuvantarile celor care, in timpul harului, au devenit credinciosi dintre natiuni si care au fost adaugati la Adunare: "Asadar nu mai sunteti straini si locuitori temporari, ci sunteti impreuna-cetateni cu sfintii si ai casei lui Dumnezeu, fiind ziditi pe temelia apostolilor si a profetilor, piatra de unghi fiind Isus Hristos Insusi, in care toata zidirea, imbinata impreuna, creste spre a fi un templu sfant in Domnul, in care si voi sunteti ziditi impreuna, pentru a fi o locuinta a lui Dumnezeu in Duh" (Efes. 2:19-22).
     Iata deci ce a fost Adunarea atunci cand ea era inca pe pamant: o locuinta a lui Dumnezeu in Duh. Si aceasta locuinta crestea continuu, si ea a crescut pentru a fi un templu sfant in Domnul. Cu toate acestea, cresterea zidirii s-a incheiat cu rapirea credinciosilor, si in starea eterna aceasta zidire se infatiseaza acum ca locuinta (sau cortul) lui Dumnezeu, care coboara din cer pe pamantul innoit. Cat de maret este acest lucru! Dumnezeu a locuit astfel prin Duhul Sau in aceasta locuinta atunci cand ea era inca pe pamant. Si in starea eterna, nimic nu se schimba in principiu in aceasta privinta: ea este locul in care va locui Dumnezeu in mod direct pentru eternitate.
     Faptul ca locuinta lui Dumnezeu vine atunci pe pamant este lucrul de care ne vom ocupa in continuare. Pentru moment, este suficient sa recunoastem ca acest lucru reprezinta un contrast clar cu timpul domniei milenare. Caci atunci, intr-adevar, cetatea cea sfanta, Ierusalimul, cobora la fel din cer, de la Dumnezeu, dar ea nu pare sa ajunga direct pe pamant; ea pare sa ramana deasupra pamantului (Apoc. 21:9 si urmat.).


     7.3.2     Oamenii pe pamantul cel nou

     Cine sunt oamenii de pe pamantul cel nou, si cum au ajun ei acolo, acest lucru nu este dezvaluit in mod explicit in Sfanta Scriptura. dar, plecand de la ce se spune aici si in alte pasaje, putem trage concluzii care corespund adevarului.
     Am mentionat deja ca este vorba in mod exclusiv de oameni rascumparati, si de fapt, aceasta se intelege de la sine. Este la fel de evident ca ei nu vor putea sa ramana cu trupurile lor naturale pe scena eterna a harului si a gloriei lui Dumnezeu. Caci "carnea si sangele nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu" - adica Imparatia lui Dumnezeu de cealalta parte a mortii (1 Cor. 15:50). Deci, acesti rascumparati vor fi pe pamntul cel nou cu trupuri schimbate (sau: transformate) si glorificate.
     Dar pentru ce sunt ei numiti in mod simplu "oameni" (fara nicio alta precizare)?  Pe de-o parte aceasta arata clar ca, in starea eterna, nu vor mai fi natiuni deosebite unele de altele. Granitele si diferentele nationale vor inceta sa mai existe. Ceea ce este in timp este dimpotriva caracterizat prin separarea oamenilor in popoare si natiuni, si aceasta va fi situatia chiar si in timpul domniei milenare (Apoc. 21:24-26 ; 22:2).
     Aceasta abolire a diferentelor nationale este deja astazi o realitatea imbucuratoare in sens spiritual. Daca un iudeu se converteste, el inceteaza sa mai fie un iudeu. Daca vreunul dintre natiuni vine la credinta in Hristos, el inceteaza sa mai fie unul dintre natiuni. Noi apartinem fie "iudeilor", fie "grecilor", fie "Adunarii lui Dumnezeu", asa cum 1 Cor. 10:32 ne invata. "Nu este nici iudeu, nici grec; nu este nici rob, nici liber; nu este barbat si femeie; pentru ca toti sunteti una in Hristos" (Gal. 3:28).
     Dar, pe de alta parte, folosirea termenului "oameni" stabileste o distinctie  intre acesti sfinti si cei rascumparati din timpul harului, cei din "locuinta lui Dumnezeu". In starea eterna, nu vor fi decat doua grupe de rascumparati. Ele vor fi diferentiate clar una de alta in ceea ce priveste locul lor de binecuvantare.
     Pe de-o parte, in "oameni", sunt vazuti deci toti sfintii care nu apartin Adunarii, sotia Mielului. Toti sfintii se vor bucura de binecuvantarile noi creatii intr-o fericire eterna, - ca este vorba de sfintii de la Adam pana la prima venire a Domnului, sau de cei care vor fi mantuiti in perioada dupa rapirea Bisericii pana la sfarsitul domniei de o mie de ani, ca ei provin din poporul Israel sau dintre natiuni.
     Pe de alta parte, "locuinta lui Dumnezeu" este deosebita de cei care sunt numiti "oameni". Invatam prin aceasta ca Adunarea nu-si va pierde niciodata propria sa pozitie, pe care a primit-o prin harul lui Dumnezeu. Ea va fi vazuta in starea eterna ca ceva diferit de oamenii de pe pamantul cel nou. Va exista intre cele doua grupe relatii binecuvantate, lucru de care ne vom ocupa in continuare. Cu toate acestea, distinctia in sine va exista etern. In suveranitatea Sa, Dumnezeu a vrut aceste distinctii, si El le va pastra pentru eternitate. Ele nu fac decat sa arate propria Sa perfectiune si harul Sau. De aceea credem ca toti vor fi fericiti, si unii si altii. Dar, preaiubitilor, suntem noi suficient de fericiti si recunoscatori ca apartinem Adunarii Dumnezeului celui viu? Binecuvantarile care sunt acordate acesteia vor depasi cu mult tot ceea ce oamenii se vor putea bucura pe pamantul cel nou. Sederea in "casa Tatalui" va fi privilegiul unic al acelora care au fost mantuiti in timpul harului (Ioan 14:2-3).


     7.3.3     De ce nu este mentionat "Mielul lui Dumnezeu"?

     Este izbitor ca aici, in descrierea starii eterne, nu auzim nimic cu privire la Domnul Isus, "Mielul lui Dumnezeu", ci se vorbeste decat de "Dumnezeu". Poate ca unul sau altul dintre noi au o anumita deceptie. Dar aceasta n-ar trebui sa fie deloc, atunci cand invatam sa cunoaste motivele profunde.
     Pasajul din 1 Cor. 15:24-28, mentionat deja la inceputul acestui capitol, ne da raspunsul. In acest pasaj, invatam tocmai detaliile despre starea eterna, care nu ne sunt aratate in Apocalipsa. Dupa ce autorul a facut un salt mare de la venirea lui Hristos, rapirea Bisericii, direct pana la sfarsit, el descrie ceea ce va caracteriza "sfarsitul". "Cand El va da Imparatia Celui care este Dumnezeu si Tata, cand va fi desfiintat orice stapanire si orice autoritate si putere. Pentu ca El trebuie sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale" (1 Cor. 15:24-25).
     Domnul Isus trebuie sa imparateasca, si El va imparati in timpul domniei milenare si dupa. Am vazut deja aceasta. El va stapani ca Fiul Omului, si nu ca Dumnezeu, Fiul. In conformitate cu aceasta, aceasta stapanire I-a fost conferita de "Cel Batran de zile" (Dan. 7:13-14). Sfarsitul acestei stapaniri va atinge punctul sau culminant atunci cand toti cei drepti vor fi introdusi in binecuvantarile noii creatii, si cand toti nelegiuitii vor fi aruncati in iazul de foc. Iata prin ce se sfarseste Imparatia. Odata ce acest punct final a fost atins, Hristos va da Imparatia lui Dumnezeu Tatal, pentru ca El va fi adus totul in acord perfect cu El (Dumnezeu), si ca astfel, nu va mai fi nimic de reglementat.
     Dar Domnul Isus va ramane Om pentru eternitate, fara sa renunte vreodata la Dumnezirea Sa. Faptul ca El va ramane Om se va recunoaste in aceea ca, in glorie, va lua un loc de supunere fata de Tatal Sau, asa cum a facut-o atunci cand era in smerenie pe pamant. Acesta este lucrul minunat care nu ne este de fapt dat sa-l cunoastem decat in acest pasaj. "Dar, cand Ii va supune toate, atunci si Fiul Insusi va fi supus Celui care i-a supus toate, pentru ca Dumnezeu sa fie totul in toti" (1 Cor. 15:28) (*). Scopul final a toate este deci ca Dumnezeu sa fie "totul in toti". Sensul acestei expresii este acesta: In eternitate, Dumnezeu ca atare va avea suprematia absoluta asupra tuturor lucrurilor. Cand am zis "Dumnezeu ca atare", aceasta inseamna Dumnezirea ca intreg - Tatal, Fiul si Duhul Sfant. In ceea ce ne este astfel aratat, si care este de-o intindere extraordinar de vasta, gasim de asemenea motivul pentru care Persoana Fiului nu mai este mentionata in mod specific in descrierea starii eterne din cartea Apocalipsa. Dumnezeu va fi atunci totul in toti.

     (*) Faptul ca Domnul Isus va ramane "Om" in eternitate este, de asemenea, dintr-un alt punct de vedere, de cea mai inalta importanta pentru noi: Vom putea sa-L vedem totdeauna, pe El. El este si ramane "chipul lui Dumnezeu cel nevaut" (1 Col. 1:15). In El, Il vom contempla pe Dumnezeu in toata eternitatea. Aceasta va fi pentru noi cea mai mare fericire.

     Poate este bine, in acest context, sa aratam inca aici: Chiar si dupa sfarsitul stapanirii mijlocitoare a lui Hristos ca Om, va exista totdeauna o stapanire divina eterna. Cei rascumparati vor avea parte de ea, dupa cum ne arata Apoc. 22:5: "Si ei vor imparati in vecii vecilor" (in germ. "din eternitate in eternitate"). Expresia : "vor domni in viata printr-Unul singur, Isus Hristos", nu este limitata de timp (Rom. 5:17).


     7.3.4     Referitor la expresia "cortul" (sau: "locuinta") lui Dumnezeu

     Aceasta chestiune a preocupat pe multi copii ai lui Dumnezeu: sa inteleaga, de ce, in starea eterna, se vorbeste de  "locuinta" sau de "cortul" lui Dumnezeu,, dar nu, dupa cum ne-am fi astepta, de un "templu". In timp ce totul, in creatia cea noua, poarta marca stabilitatii, de ce se foloseste de imaginea unui "cort" pentru locuinta lui Dumnezeu, acest termen vorbind de pelerinajul prin pustie?
     Ori, a locui printre oameni, a face din ei locul locuintei Sale, acesta a fost planul lui Dumnezeu de la inceput. Nu putem decat sa contemplam in adorare acest plan al lui Dumnezeu. Totusi, in gradina Eden, Dumnezeu nu a putut sa locuiasca impreuna cu primul om, El doar il vizita. Inainte de toate, trebuia clarificata chestiunea responsabilitatii omului; trebuia verificat daca el asculta de Dumnezeu. Noi stim ce s-a intamplat cu aceasta punere la incercare. El nu a fost ascultator si a fost alungat.
     Dupa ce pacatul a intrat in lume, Dumnezeu nu mai putea, bineinteles, sa locuiasca cu omul. De aceea nu auzim vorbindu-se de locuinta lui Dumnezeu in timpul patriarhilor. Dumnezeu l-a vizitat pe Avraam si i-a dat promisiuni pretioase (Gen. 17 si 18). El i s-a aratat, dar nu a locuit impreuna cu el. Acest lucru s-a intamplat doar atunci cand poporul Israel a fost eliberat din Egipt si a traversat Marea Rosie (imagine a rascumpararii dobandite prin moartea si invierea lui Hristos), cand Dumnezeu a zis lui Moise: "Si sa-Mi faca un locas sfant, ca sa locuiesc in mijlocul lor" (Ex. 25:8). Acest sanctuar a fost, in mod efectiv, ridicat in pustie, si Dumnezeu a binevoit sa Se coboare pentru a locui (Ex. 40:34-38), simbolic in aceasta "locuinta" (Ps. 76:2 ; 2 Sam. 11:11), in acest "cort" (Ex. 27:21 ; Deut. 31:15). Si, deoarece "cortul" a fost primul loc unde a locuit Dumnezeu printre oameni, este, cred, motivul pentru care se face referire in Apocalipsa.
     Apoi, cand cele dousprezece semintii mergeau prin pustie cu sanctuarul lui Dumnezeu in mijlocul lor (Num. 10), Dumnezeu le-a dat israelitilor promisiuni noi pentru timpul cand vor intra in tara Canaanului, aceste promisiuni fiind, este adevarat, conditionate de purtarea lor: "Si Eu voi pune locasul (sau "cortul") Meu intre voi si sufletul Meu nu va va dispretui. Si Eu voi umbla intre voi si voi fi Dumnezeul vostru" (Lev. 26:11-12). A fost construit templul de catre Solomon, dar din cauza necredinciosiei poporului, promisiunile lui Dumnezeu nu au fost niciodata implinite in toata intinderea lor. Si pentru ca Dumnezeu nu lasa nimic si pe nimeni sa se interpuna in calea planurilor Sale de har, El a repetat ceea ce a promis, prin profetul Ezechiel, pentru timpul Imparatiei milenare: "Si voi incheia un legamant de pace cu ei, va fi un legamant etern cu ei. Si-i voi aseza si-i voi inmulti si voi pune locasul Meu cel sfant in mijlocul lor pentru totdeauna. Si cortul Meu va fi peste ei; si Eu le voi fi Dumnezeu, si ei Imi vor fi popor. Si natiunile vor cunoaste ca Eu, Domnul, sunt Cel care sfintesc pe Israel, cand locasul Meu cel sfant va fi in mijlocul lor pentru totdeauna" (Ez. 37:26-28).
     Este izbitor ca Ezechiel foloseste aproape aceleasi cuvinte ca cele din pasajul nostru din Apoc. 21, in afata ca, in descriere starii eterne, ele nu mai poarta caracterul unei promisiuni. Aici ele stabilesc mai de graba ca un fapt hotarat, ce va fi acordat in eternitate, celor rascumparati pe pamantul cel nou.
     Daca legam cele trei citate din Exod, din Levitic si din Ezechiel, intelegem ca, din toate timpurile, planul lui Dumnezeu era ca sa fie inconjurat de un popor rascumparat si ca sa locuiasca in mijlocul lui - un scop care va fi atuns de-o maniera absoluta in eternitate. Folosirea expresiei "cortul (sau "locuinta") lui Dumnezeu" din al treilea verset al nostru face sa recunoastem clar ca locasul pamantesc din pustie si din tara era o imagine nu adoar a Adunarii, locuinta lui Dumnezeu prin Duhul, ci, de asemenea, a starii eterne.
     Cat de mare va fi binecuvantarea oamenilor pe pamantul cel nou, si cat de mare si nemarginit va fi harul lui Dumnezeu! Dumnezeu va locui impreuna cu creaturile Sale rascumparate - cu siguranta nu in mod direct, ci prin mijlocul "cortului" Sau, - totusi El va locui cu ei. "Si ei vor fi poporul Sau, si Dumnezeu Insusi va fi cu ei, Dumnezeul lor". Cine poate descrie fericirea care caracterizeaza aceasta relatie de incredere a lui Dumnezeu cu oamenii care nu va lua sfarsit niciodata?


     7.3.5     Doua forme de binecuvantari

     Am vazut ca cetatea sfanta coboara din cer pentru a fi locuinta (cortul) lui Dumnezeu cu oamenii. Dumnezeu Se va folosi de Adunarea glorificata pentru a locui cu oamenii pe pamant. El nu va locui peste ei (comp. Apoc. 7:15), ci cu ei, si ei vor fi poporul Sau.
     Doua forme de binecuvantari sunt vizibile aici. Ambele erau in inima lui Dumnezeu pentru creaturile Sale. Pe de-o parte, era planul Sau de a avea in mod direct oameni ca "locuinta" a Sa, ca "sanctuarul" Sau. Dar, pe de alta parte, El voia sa aiba un "popor" in mijlocul caruia El sa poata locui. Si aceste doua dispozitii care si-au gasit realizarea, una in Adunare si cealalta in Israel, vor exista pentru totdeauna (*). Cu siguranta, exista o diferenta intre Israel si Adunare, in masura in care Israel a avut un caracter tranzitoriu, mai de graba figurativ, si care era caracterizat de relatii naturale, in "carne". Adunarea, dimpotriva, a fost de la inceput ceva durabil, real, divin. Ori, va fi aratat in starea eterna ca aceste tipuri de binecuvantari - Israel sau "poporul lui Dumnezeu" si Adunarea sau "cortul lui Dumnezeu" - sunt eterne potrivit naturii lor. Acolo, ambele axe de binecuvantari, care se confunda de multe ori astazi, isi vor gasi implinirea lor deplina. In toata eternitate, ambele vor exista intr-o armonie absoluta una cu cealalta, si isi vor urma cursul in paralel.

     (*) Este remarcabil ca despre"Adunarea" lui Dumnezeu, in Noul Testament, nu se spune in mod direct ca fiind "poporul" lui Dumnezeu. Aceasta intareste ceea ce s-a spus.

     Toate acestea sunt de cel mai mare interes pentru noi. Si cu cat meditam mai mult la gandurile de nepatruns ale lui Dumnezeu, cu atat mai mult vom admira harul si dragostea Sa in Hristos. Nu vrem sa uitam, si nu vom uita niciodata ca Hristos este Cel care, prin jertfa Lui de la Golgota, a pus temelia pentru toate planurile de har ale lui Dumnezeu. El este Cel caruia Ii oferim deja de astazi adorarea inimilor noastre, si prin El, lui Dumnezeu Tatal. Si, in timp ce totul de pe pamant se va sfarsi mai devreme sau mai tarziu, aceasta adorare, ea, va dainui etern in caracterul ei. Bineinteles, ea va fi atunci perfecta, dar ea incepe deja de aici de pe pamant, si va continua in toata eternitatea. Si este bine de remarcat aceasta: ea va fi oferita lui Dumnezeu in Adunare: "A Lui fie gloria in Adunarea in Hristos Isus, pentru toate generatiile veacului veacurilor! Amin" (Efes. 3:21). Adunarea va fi pentru eternitate instumentul special pentru a da glorie lui Dumnezeu. De fapt, ea este inca de astazi.    
   

   

vineri, 25 mai 2018

                                

                                   Am vazut cerul deschis                                                                                                                  Apoc.  cap. 21:1-2

                                                                     - XII -

     
      Christian Briem


     7     Starea eterna


     7.1     Un cer nou si un pamant nou

     Cu primele opt versete din cap. 21 din Apocalipsa, ajungem la o sectiune care descrie eternitatea. Exista o veche cantare care incepe cu aceste cuvinte puternice si impresionante:

                       "O eternitate, cuvant care explodeaza ca un tunet"


     De multe ori am meditat asupra adevarului din aceasta scurta expresie. Gandul eternitatii este in mod efectiv atat de uluitor incat ar putea sa faca sa explodeze slabele noastre inimi. Ce inseamna cu adevarat "eternitatea" nu poate fi conceput de duhul omenesc. Ce contine "pierzarea eterna, "fericirea eterna"? Domeniul de aplicare si transformarile pe care acest cuvant "eternitate" le implica sunt de neimaginat incat niciun muritor nu poate avea nici cea mai mica idee. Din acest motiv Scriptura nu ne descopera decat foarte putine lucruri. Indicatii directe despre starea eterna figureaza in 1 Cor. 15:24-28 ; Efes. 3:21, si in pasajul citat deja din 2 Petru 3:13. Expresia "odihna Sa", in deplina sa insemnatate, odihna lui Dumnezeu din Evrei 3 si 4, se refera in mod indiscutabil la starea eterna.

     Descrierea cea mai extinsa si cea mai detaliata despre ceea ce noi numim "starea eterna" figureaza in primele opt versete din Apocalipsa 21. Aceste versete constituie ultima parte din aceasta sectiune a cartii care traseaza in mod cronologic evenimentele din timpul de la sfarsit, de-o maniera concisa si puternica. Ne amintim ca aceasta sectiune incepe de la cap. 19:11, cu coborarea lui Hristos din cerul deschis. In final, dupa domnia de o mie de ani, ne-am ocupat de batalia din jurul "cetatii iubite", de soarta finala a diavolului aruncat in iazul de foc, de invierea celor morti si de judecata definitiva a acestora inaintea marelui tron alb. Invierea tuturor celor nelegiuiti face inca parte din ceea ce este denumit "in timp", astfel ca judecarea lor inaintea marelui tron alb are loc deja in pragul eternitatii. Ceea ce ne este prezentat in primele opt versete din cap. 21 se lega direct cu finalul cap. 20.
     Astfel deci, prezentarea impartirii in capitole este mai degraba nepotrivita si induce in eroare. Daca cap. 21 ar fi inceput la v. 9, structura textului aparea mult mai bine. La inceputul acestei lucrari, am indicat deja ca dupa descrierea starii eterne din primele opt versete din cap. 21, ne este oferita un fel de retrospectiva asupra timpului Imparatiei care a precedat. Aceasta sectiune continua pana la cap. 22 v. 5, si descrie Adunarea in glorie, in relatiile sale cu pamantul in timpul domniei milenare. Vom vedea ca este bine sa luam in considerare detaliile, si cercetare cu ajutorul lui Dumnezeu a motivelor unei astfel de retrospective. Dar, pentru moment, este important de retinut cel putin acest lucru: tot ceea ce se relateaza de la cap. 21 v. 9, priveste situatiile anterioare celor descrise in versetele 1 la 8.
     Daca vrem acum sa ne facem o idee de ceea ce Sfanta Scriptura prezinta in acest pasaj cu privire la starea eterna, nu putem decat sa-I cerem lui Dumnezeu harul, respectul si sobrietatea necesara, dar, de asemenea, o inima larga. Pe de-o parte, El vrea sa ne fereasca sa mergem dincolo de ceea ce este revelat; dar pe de alta parte, El vrea sa ne ajute sa cercetam cu ravna si sa intelegem ceea ce I-a placut sa reveleze despre un subiect atat de inalt!


     7.1.1     In ce masura cerul si pamantul devin noi?

     Acesta este un al optulea "Si am vazut" care introduce ultima scena din aceasta serie de viziuni:

          "Si am vazut un cer nou si un pamant nou, pentru ca cerul dintai si pamantul dintai trecusera; si marea nu mai era" (21:1).

     Am vazut in capitolul precedent, cum pamantul si cerul au "fugit" dinaintea Celui care sedea pe tron. Aceasta este ceea ce se face aluzie aici, cand se zice ca cerul dintai si pamantul dintai "trecusera". Am remarcat deja ca aceasta nu inseamna "nimicirea" (anihilarea) lor. Atunci cand in Evrei 1:11, 12, Dumnezeu vorbeste despre pamantul si cerul vizibil ca vor pieri, (nu este vorba decat de acestea, si nu de locuinta eterna a lui Dumneze), El le compara cu o haina veche pe care Fiul, Domnul Isus, le va face sul ca pe un vesmant. Ori, "a le face sul" nu inseamna a le nimici (anihila). Si aceasta deoarece este adaugat: "si vor fi schimbate". In acord cu aceasta, apostolul Pavel a scris corintenilor: "deoarece chipul (*) lumii acesteia trece" (1 Cor. 7:31), adica forma in care o vedem noi astazi.

     (*) Cuvantul folosit aici pentru "chip" (gr. schema) exprima forma aparenta exterioara, specifica unui lucru sau unei persoane, mai precis aspectul sau exterior. - In ceea ce priveste cerul si pamantul cel nou: la fel cum trupul nostru de inviere va fi intocmit din cel vechi (1 Cor. 15:51), si la fel cum un vas de lut stricat este folosit pentru a face unul nou (Ier. 18:4), in acelasi fel, cerul si pamantul cel nou vor fi intocmite din elementele vechii creatii. In aceasta privinta, nu trebuie sa ne gandim la "cer" ca fiind "firmamentul" (bolta cereasaca, n.t.), intregul univers. Multe lucruri fac sa gandim ca nu este vorba decat de cerul atmosferic, cerul care este in relatie speciala cu pamantul ca rezultat al zilei a doua din creatie (Gen. 1:6-8). Dupa gandul lui Dumnezeu, el constiuie un sistem legat de pamant. In acest sistem, Satan, "domnul puterii vazduhului" (Efes. 2:2), a avut acces dintotdeauna (Iov 1:7 ; 2:2) si pana astazi (Efes. 6:12). Acesta este sfera sa de influenta.

     Dumnezeu va face toate lucrurile noi. Totul va iesi ca nou din mana Celui care sade pe tron (21:5). Pentru aceasta, trebuie ca alaturi de schimbarile morale, sa aiba loc, de asemenea, transformari sub forma unor bulversari fizice de-o amploare de neimaginat. Ele vor duce la intocmirea unui cer si a unui pamant ca noi, dar ele nu vor fi "noi" in sensul ca va fi cu totul alt pamant si alt cer. "Nou" sau "ca noi", inseamna in mod evident o alta stare a pamantului si a cerului. Acest lucru  este subliniat prin termenul pe care Duhul Sfant il foloseste pentru "nou".
     Limba greaca are mai multe cuvinte care exprima ideea de ceva nou. Aici este folosit cuvantul "kainos"; el semnifica "nou" in sensul de "tanar (nou nascut, n.t.), fres (proaspat, n.t.), nefolosit inca, necunoscut, neobisnuit", nu nou in sens cronologic, ci nou in aspectul sau exterior, in ce priveste calitatea sa, caracterul sau. Ori, tocmai acesta se pare ca este gandul aici, cand este vorba de un cer nou  si un pamant nou. Ar trebui, de asemenea, remarcat contrastul dintre "noul" cer si "intaiul" cer, dintre "noul" pamant si "intaiul" pamanat.
     Profetul Isaia a fost primul care a vorbit, sub calauzirea lui Dumnezeu, de un cer nou si de un pamant nou, dand cuvantului "nou" acelasi sens ca si aici in Apocalipsa: "Pentru ca, Eu creez ceruri noi si un pamant nou; si cele dinainte nu vor mai fi amintite, nici nu vor mai veni in inima" (Is. 65:17). Versiunea Septuaginta, traducerea greaca a Vechiului Testament, foloseste deci aici cuvantul "kainos" (si in Is. 66:22).
     Sa retinem totusi ca aceste pasaje nu descriu inca starea eterna. Desi sunt folosite aceleasi expresii, "un cer nou" si "un pamant nou", cu toate acestea, aceste expresii nu pot insemna mai mult decat o reinnoire a cerului si a pamantului din punct de vedere moral in timpul domniei milenare. Nu doar cerul va fi eliberat de prezenta si puterea lui Satan (Apoc. 12:10 si urmat. ; Efes. 6:12), ci, de asemenea, si pamantul, si chiar toata creatia va fi eliberata din robia stricaciunii si de consecintele blestemului (Rom. 8:21 ; Ps. 67 si 72).
     Aceasta va fi, intr-adevar, o stare binecuvantata si minunata pentru cer si pentru pamant. Totusi, aceasta nu este inca starea eterna. Caci, in ciuda tuturor binecuvantarilor din timpul domniei de pace a lui Hristos, va exista inca moarte (Is. 65:20). In acest timp al Imparatiei vor exista, de asemenea, "insule" si corabii (Is. 60:9), ceea ce presupune in mod indiscutabil existenta marii. In Apoc. 21, din contra, se spune in mod expres ca "marea nu mai era" "Apoc. 21:1).
     Aceasta declaratie poate fi, fara nicio indoiala, interpretata in diferite moduri. Sa ne amintim mai intai semnificatia simbolica a "marii". Ea prefigureaza masele popoarelor in agitatia lor, care resping controlul guvernamental al lui Dumnezeu (Apoc. 13:1 ; Dan. 7:2, 3 ; Is. 57:20). "Marea" ne duce cu gandul la ceva care, in sine, este vag, nesigur, instabil, nesupus, care nu asculta de nicio ordine, divina sau omeneasca.
     Daca nu pierdem din vedere aceste trasaturi, cata greutate are sensul acestor cuvinte: "Si marea nu mai era"! Pe pamantul cel nou, si in contrast complet cu timpul actual, nu va mai fi nimic vag sau nesigur, instabil sau de necontrolat, nimic care sa scape de sub controlul lui Dumnezeu. Totul va fi in acord perfect si in armonie perfecta  cu voaia Sa.
     Numai atunci, mi se pare, ca va fi implinita in mod deplin rugaciunea atat de larg raspandita numita "Tatal nostru" : "Faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant" (Mt. 6:10). Printre multitudinea locuitorilor din cer si de pamant, nu se va gasi niciunul care sa nu fie in totul conform cu voia lui Dumnezeu. "Timp binecuvantat!" s-ar putea proclama, daca se mai poate numi inca "timp", caci este vorba de eternitate. Timpul va fi schimbat deja in ziua eterna a lui Dumnezeu (2 Pet. 3:12).
     Dar marea a fost, de asemenea, elementul de separatie dintre continente. Vedem deci aici ca nu va mai fi nimic din ceea ce ar putea sa-i desparta pe oameni unii de altii. Ce gand fericit! Nimic nu-i va mai impiedica pe locuitorii pamantului sa aiba relatii pasnice intre ei si sa aiba comuniune unii cu altii. Dumnezeu va indeparta orice bariera.
     Dar cred ca "marea" aici, poate fi, de asemenea, inteles in sens cu totul literal. Acest punct de vedere este sustinut si de faptul ca, in sectiunea de care ne ocupam (19:11 la 21:8), limbajul simbolic trece pe planul al doilea, si ca termenul "mare" este folosit, de fapt, in sensul sau material: "Si marea a dat inapoi pe mortii care erau in ea" (20:13). Ori, daca marea, si datorita ei atmosfera pe care o stim, nu ar subzista, atunci nicio viata organica nu ar putea exista. Dupa schimbarile fizice deosebite, va fi o noua viata pe pamantul cel nou, o alta viata, o viata de un nivel mult mai inalt. Oamenii rascumparati si schimbati vor trai pe acest pamant, dupa cum vom vedea in continuare.
     "Si marea nu mai era" - fericit gand! Aceasta stare de imperfectiune caracterizata prin mare, va disparea pentru totdeauna. Ceea ce separa pe oameni, prin care ordinea (simbolizata de pamant) era distrusa, devastata si inghitita, nu va mai fi. In loc de aceasta, totul va avea legatura, sigur si stabil, asigurat pentru eternitate. Pe pamantul cel nou, oamenii vor locui in pace si in fericire. Totul va fi perfect si va dainui etern - spre gloria lui Dumnezeu. Minunata perspectiva!


     7.2     Noul Ierusalim - 21:2

     Acum un obiect nou capteaza privirea vazatorului:

          "Si am vazut cetatea sfanta, noul Ierusalim, coborand din cer, de la Dumnezeu, pregatita ca o mireasa impodobita pentru sotul ei" (Apoc. 21:2).

     Atunci cand este vorba despre cerul si pamantul cel nou, nu ne este oferita nicio descriere despre maretia, aspectul sau intocmirea lor. E suficient ca ne este spus ca ele sunt in intregime noi si ca ele formeaza cadrul potrivit si neschimbator pentru desfasurarea eterna a gloriei lui Dumnezeu.
     Dar, referitor la ceea ce Ioan vede acum, este cu totul altfel. El vede o cetate coborand din cer, si ea ne este infatisata in cinci puncte care ne descopera o imagine globala:
             
               - ea este sfanta,
               - in caracterul sau ca Ierusalim, ea este noua,
               - provenienta si caracterul sau sunt ceresti,
               - originea sa este divina,
               - ea este impodobita ca o mireasa pentru sotul ei.

     Este suficient sa aruncam o privire rapida asupra acestor cinci caractere ale cetatii, pentu a ne da impresia ca, in spatele acestei imagini a cetatii, se ascunde Adunarea lui Dumnezeu, adevarata Biserica, in glorie. Mergand mai departe in examinarea cetatii, aceasta impresie devine o certitudine, care devine si mai puternica atunci cand intelegem ceea ce ni se spune despre cetate in paragraful urmator. Acolo se revine inapoi in timpul domniei de o mie de ani, si este semnificativ ca atunci "cetatea sfanta, Ierusalimul" este pusa pe aceeasi treapta cu "mireasa, sotia Mielului".
     Babilonul, falsa biserica din timpul de la urma este numit "cetatea cea mare" (18:10, 16, 18). Ori, adevarata Biserica formeaza "cetatea cea sfanta". In ea totul este in armonie cu natura lui Dumnezeu (Efes. 1:4) si cu intreaga scena in care ea se afla. Desemnarea de "cetatea sfanta" apare de trei ori in Apocalipsa (11:2 ; 21:2 ; 22:19). In timp ce primul pasaj se refera literal la Ierusalimul pamantesc, celelalte doua pasaje arata caracterul sfant al Bisericii glorificate. Ramane de remarcat ca imaginea unei cetati vorbeste de un sistem bine ordonat, si in acest caz intocmit de de Dumnezeu, in interiorul careia exista o comuniune si o bucurie de relatii, si unde exista loc pentru a locui si loc pentru a ramane. Cat de mult ne bucura acest gand! In Noul Testament, Adunarea nu a fost niciodata asemuita cu o cetate: nu gasim aceasta decat la sfarsitul cartii Apocalipsa.
     Dar aceasta cetate, Adunarea glorificata, de asemenea, este numita noul Ierusalim. Deja, in promisiunile Sale catre invingatorul din Filadelfia, Domnul arata aceasta scena a eternitatii, si vorbeste de "cetatea Dumnezeului Meu", "noul Ierusalim, care coboara din cer, de la Dumnezeul Meu" (3:12). Aceasta denumire de "noul Ierusalim" subliniaza, desigur, contrastul cu vechiul Ierusalim, cetatea in sensul ei literal, legata de poporul lui Dumnezeu. La cap. 20 gasim ultimul titlu gratios de "cetatea preaiubita" (v. 9). Aceasta cetate (Ierusalimul pamantesc) si-a implinit in acel timp totusi rolul sau si a incetat sa mai existe. "Ierusalimul de sus... care este mama noastra" (Gal. 4:26) si care va purta atunci numele de "noul Ierusalim", va dainui pentru eternitate. Este bine de remarcat apoi, ca Adunarea in timpul domniei lui Hristos de o mie de ani, este descrisa ca "cetatea cea sfanta, Ierusalimul" (21:10); ea nu va avea calificativul de noua decat in legatura cu starea eterna. "Iata, Eu fac toate noi" este cuvantul Celui care sade pe tron (v. 5).
     Faptul ca cetatea coboara din cer arata ca locul de origine, locul care ii este propriu, este cerul. Acolo unde locuieste Dumnezeu, acolo este si locuinta ei. Astfel, ea poarta un caracter absolut ceresc. In principiu, acesta este deja adevarat pentru cei rascumparati din timpul harului. Dumnezeu i-a binecuvantat cu orice binecuvantare spirituala in locurile ceresti (Efes. 1:3). Si El i-a asezat in Hristos in locurile ceresti (Efes. 2:6). Cat de putin realizam si gustam ca aceasta este pozitia noastra! "Asemenea Celui ceresc, asa sunt si cei ceresti" (1 Cor. 15:48). Cu toate acestea, ce schimbare va fi pentru noi atunci cand vom putea sa ne bucuram intr-un mod perfect de binecuvantarile care ne-au fost acordate in Hristos, in gloria cerului si in prezenta directa a lui Dumnezeu!
     Calificativul "de la Dumnezeu" arata ca Adunarea, care va fi atunci in glorie, este de origine divina. In inima Lui gasim tot ceea ce este Adunarea si tot de ceea ce ea se bucura. Totul vine de la El. Adunarea este lucrarea mainilor Sale, creatia Sa cea mai inalta. Aceasta ne atinge in mod profund cand ne gandim la pretul pentru rascumparare, infinit de mare, pe care a trebuit sa-l plateasca pentru ea: "pe care a cumparat-o cu sangele Propriului Sau Fiu" (Fapte 20:28).
     Dar, iata ca imaginea cetatii se schimba brusc in cea a unei mirese: "pregatita ca o mireasa impodobita pentru sotul ei". Simbolul unei cetati nu mai este suficient atunci cand este vorba de a arata afectiunile Domnului pentru Adunarea Sa. O mie de ani s-au scurs de la nunta Mielului (19:7, 8), si totusi se spune "sotia Lui s-a pregatit". Intre timp cerul si pamantul au fost descompuse, timpul si lucrurile trecatoare au facut loc eternitatii si a stabilitatii absolute. Dar afectiunile dintre mireasa si Mire si reciproc, sunt la fel de proaspete si luminoase ca la inceput. Dupa o mie de ani de glorie si de binecuvantare de neimaginat, Adunarea va fi inca vazuta ca o mireasa impodobita pentru sotul ei. Ea nu a pierdut nimic din prospetimea si frumusetea ei pentru Domnul Isus.
     De la inceput El a vazut Adunarea in frumusetea ei, si datorita ei El a parasit totul, tot ceea ce El avea, pentru a poseda aceasta perla (Mt. 13:45-46). Da, El a iubit Adunarea si S-a dat pe Sine Insusi pentru ea. Aceasta a fost expresia cea mai inalta a dragostei Sale pentru ea. Dupa ce a castigat-o pentru Sine, El o ingrijeste si o curateste in dragostea Lui neobosita pe tot parcursul existentei sale pe pamant. Ea trebuie sa-I corespunda in sens moral, cat mai mult posibil, deja de pe pamant. Dar o a treia dovada minunata a dragostei Sale este ca El o va lua la Sine si ca El si-o va prezenta, glorioasa, "neavand pata sau zbarcitura sau ceva de felul acestora, ci ca sa fie sfanta si fara cusur" (Efes. 5:25-27). Din acel moment, ea va fi la El in glorie, si El va fi satisfacut sa contemple sotia Sa glorificata, pentru care a fost in agonie altadata pe cruce, inconjurat de intuneric.
     Da, dragostea Sa este nemarginita la fel cum este El Insusi. A fost ieri, este astazi, si va ramane aceeasi in toata eternitatea. Relatiile intime dintre Hristos si Adunare, reprezentate prin relatiile dintre mire si mireasa, nu se vor schimba intreaga eternitate, si vor pastra totdeauna toata prospetimea lor. Desi Adunarea este sotia Mielului, ea este si va ramane mireasa (termen specific pentru ziua casatoriei). Aceasta va fi deja vizibil in timpul domniei de o mie de ani (21:9), si va fi si va ramane asa in starea eterna. Expresia "pregatita ca o mireasa impodobita pentru sotul ei" este o dovada in plus.
     Cine poate masura dragostea lui Hristos si harul lui Dumnezeu care ne-au fost date pentru eternitate? Cu siguranta, Dumnezeu va arata in veacurile viitoare (adica in eternitate) nemarginitele bogatii ale harului Sau, in bunatate fata de noi, in Hristos Isus (Efes. 2:7).
     

joi, 17 mai 2018


                                

                                  Am vazut cerul deschis                                                                                                                  Apoc.  cap. 20:11-15

                                                                     - XI -

       
      Christian Briem


     6.2     Judecata mortilor

     Capitolul 20 din Apocalipsa se incheie cu tribunalul de la tronul mare si alb. Aceasta ultima sedinta judiciara constituie punctul final al tuturor cailor lui Dumnezeu cu oamenii. Ea are loc odata ce Imparatia lui Hristos a ajuns la finalul ei, si toti vrajmasii Sai sunt pusi ca asternut al picioarelor Sale (Ev. 10:13), si cand instigatorul oricarui rau, diavolul, va primi in final pedeapsa pe care o merita.
     Ceea ce mai ramane inca de facut, este tratamentul drept fata de toti cei care, de-a lungul istoriei umanitatii, au murit fara sa se pocaiasca de pacatele lor, si fara a crede in Dumnezeu si in Hristosul Sau. Aceasta judecata a mortilor se infatiseaza inaintea noastra in acest ultim paragraf al capitolului. Numai dupa aceasta judecata finala poate aparea cerul si pamantul cel nou.


     6.2.1     Marele tron alb si Judecatorul

     Ultima sectiune contine doua viziuni distincte pe care le distingem prin cuvintele introductive "Si am vazut" (20:11 si 12).
     In prima viziune vazatorul vede tronul si pe Judecator, in timp ce in a doua vede pe cei morti si judecata lor inaintea Lui.

     "Si am vazut un mare tron alb, si pe Cel care sedea pe el, dinaintea caruia pamantul si cerul au fugit si nu s-a mai gasit loc pentru ele" (20:11).

     Ce spectacol in totul impresionant a trebuit sa vada acolo vazatorul! Chiar pamantul si cerul nu au putut suporta prezenta Celui care sedea pe tron. Este ca si cum cerul si pamantul, care au fost create, trebuie acum sa faca loc unui mare tron si unei mari sesiuni judiciare care trebuie sa se tina inaintea Lui. Acesta nu mai este "tronul harului" de care pot sa se apropie cu indrazneala credinciosii astazi, ca sa primeasca indurare si sa gaseasca har, pentru ajutor la timpul potrivit (Ev. 4:16). Nu este nici "tronul gloriei Sale", dinaintea caruia Hristos, la inceputul domniei Sale, va desparti "oile" de "capre", pentru a face astfel diferenta intre cei care au primit cu bunavointa pe trimisii Lui (iudei) din timpul necazului, si cei care i-au respins (Mt. 25:31-46). Nu este vorba, nicidecum, de "tronul de pace" (identic cu tronul gloriei Sale din Matei 25), care va constitui centrul gloriei din timpul mileniului (1 Imp. 2:33). Calificativele "mare" si "alb" nu sunt atribuite niciunui din aceste tronuri. Aceasta este valabil numai pentru acest tron.
     Daca este calificat acum ca "mare", este cu siguranta pentru a arata, in primul rand, demnitatea distinsa, si autoritatea Celui care sade pe el. Dar aceasta indica, de asemenea, caracterul inalt si importanta pe care o imbraca aceasta scena in ochii lui Dumnezeu, precum si consecintele considerabile care vor rezulta. Dar faptul ca tronul este, de asemenea, descris ca fiind "alb", este cu siguranta in legatura cu absoluta curatie si sfintenie a Judecatorului in Sine Insusi. Aceste trasaturi ale Fiintei divine constituie baza si criteriul oricarei judecati. Dumnezeu este "lumina", si in El nu este nicidecum intuneric. Acestea sunt deci inaltimea si curatia pe care le confera acestui tron caracterul Sau special.
     Nu este spus cine este asezat pe tron. Persoana nu este descrisa cu multe detalii. Dar noi stim despre cine este vorba: este Domnul si Mantuitorul nostru, Hristos, Fiul Omului. Ne amintim de cuvintele Sale: "Pentru ca Tatal nici nu judeca pe nimeni, ci toata judecata I-a dat-o Fiului, ... Si I-a dat autoritate sa faca judecata, pentru ca este Fiul Omului" (Ioan 5:22-27). Da, este Isus din Nazaret, astazi inca larg dispretuit, care Isi va lua locul Sau si care va rosti judecata definitiva. El este deja gata de astazi sa-i judece pe cei vii si pe cei morti (1 Pet. 4:5), dar o va face atunci: "care ii va judeca pe cei vii si pe cei morti" (2 Tim. 4:1). Sa observam: cei vii si cei morti. El a judecat deja pe cei vii (Mt. 25:31 si urmat., Apoc. 19:19 si urmat.), am vazut aceasta de mai multe ori. Dar acum El judeca pe cei mort.
     Inainte de a ne preocupa cu aceasta judecata, as vrea sa atrag atentia asupra a doua puncte, care mi se par importante in acest context.


     6.2.1.1     Niciun alt tron nu este vizibil

     In timp ce in Apocalipsa 4 vedem, in jurul tronului lui Dumnezeu, 24 de tronuri pe care sunt asezati 24 de batrani, aici este cu totul diferit: nu vedem decat un singur tron, un mare tron alb.
     In capitolul anterior din aceasta carte, am vazut ca in timpul domniei de o mie de ani sfintii vor imparati impreuna cu Domnul Isus. Apocalipsa 20:4 arata aceasta prin aceste cuvinte: "Si am vazut tronuri, si ei sedeau pe ele si li s-a dat sa faca judecata". Si alte pasaje din Noul Testament confirma faptul ca noi vom imparati impreuna cu Hristos (conf. cu 1 Cor. 6:2 ; 2 Tim. 2:12 ; Apoc. 2:26, 27 ; 3:21). Aceasta participare la guvernare se refera, fara indoiala, la administrarea lucrurilor lui Dumnezeu de pe pamant, deci la guvernare in adevaratul sens al cuvantului. Dar atunci cand este vorba de un verdict definitiv, pentru a sti unde isi va petrece eternitatea un om, aceasta nu este lasat la aprecierea omului. Unul singur are calitatea pentru a rosti aceasta judecata si pentru a o executa: Hristos.


     6.2.1.2     Nu este vorba despre venirea lui Hristos

     Este curios ca multi comentatori ai v. 11 au vazut in acesta aparitia lui Hristos pentru instituirea Imparatiei Sale pe pamant. Cu toate acestea, nu exista niciun cuvant in aceata privinta. Acest lucru este deja scos in evidenta prin singurul fapt ca aici pamantul si cerul "au fugit" dinaintea Celui care sedea pe tron. Este imposibil ca El sa vina pe pamant pentru a-Si intemeia Imparatia, si ca in acelasi timp pamantul si cerul sa se descompuna.
     Nu, aparitia Domnului "venind pe norii cerului cu putere si glorie mare" (Mt. 24:30) trebuie, cronologic vorbind, sa aiba loc inaintea Imparatiei de o mie de ani. Caci restabilirea lui Israel si binecuvantarea pamantului nu vor avea loc decat dupa executarea judecatii celor vii.
     De aceea, in versetul nostru, nu exista nici cea mai mica aluzie la o "aparitie" a Domnului. Ceea ce se spune este: "... Cel care sedea pe el".



     6.2.2     Fuga cerului si a pamantului


     Maretia Judecatorului va fi atat de mare si caracterul judecatii atat de ingrozitor, incat pamantul si cerul (atmosferic) vor fugi dinaintea Judecatorului.
     Pasajul din 2 Petru 3:12 ne arata clar ce inseamna aceasta fuga, si cum va avea ea loc. Este vorba de ziua lui Dumnezeu: "cerurile, fiind aprinse, vor fi descompuse, si elementele, arzand cu caldura, se vor topi". Putin mai nainte, la v. 10, este spus despre ziua lui Dumnezeu: "cerurile vor trece cu vuiet mare si elementele, arzand cu caldura, vor fi descompuse, si pamantul si lucrarile de pe el vor fi arse in intregime"
     Este acesta sfarsitul globului pamantesc plin de aroganta si mandrie, de pacat si razvratire? Da. Exact asa se va incheia, deodata, istoria acestui pamant nefericit. Nu ar fi potrivit ca omul sa se smereasca? Si nu ar trebui noi, noi de asemenea, preaiubitilor, sa luam aminte la indemnul apostolului Petru care se afla citat in v. 11 din acest capitol: "Toate acestea deci urmand sa fie descompuse, ce fel de oameni trebuie sa fiti voi, in purtare sfanta si evlavie!". Fie ca Domnul sa faca ca aceste evenimente grave sa aibe un impact asupra inimilor noastre.
     "Fuga" si "descompunere" nu inseamna nicidecum "nimicirea" (anihilarea, n.t) pamantului si cerului. Adaugarea expresiei "si nu s-a mai gasit loc pentru ele" ne atentioneaza asupra acestei deductii gresite. La fel cum sufletele nemuritoare (Mt. 10:28) nu pot fi nimicite (anihilate, n.t.), la fel ceea ce a creat Dumnezeu nu poate pur si simplu sa fie nimicit.
     Dupa 2 Petru 3 noi asteptam, dupa promisiunea lui Dumnezeu, ceruri noi si un pamant nou, in care dreptatea lui Dumnezeu va locui (v. 13). Si cap. 21 din Apocalipsa incepe deci cu prezentarea unui cer nou si a unui pamant nou; "caci cerul dintai si pamantul dintai trecusera".
     Nu gresim daca presupunem ca cerul si pamantul cel nou vor fi construite cu elemente din vechea creatie. Acest lucru este vrednic de Dumnezeu, Creatorul, dar nu va fi o nimicire (anihilare) a creatiei materiale.
Invatam inca ceva din faptul ca pamantul si cerul au fugit: Marele tron alb nu se afla pe pamant, el nu are nimic de-a face cu perioadele de pe pamant. Si chiar mai mult. In momentul aparitiei lui, timpul, ca atare, a incetat sa existe, si a inceput eternitatea. Acesta este motivul pentru care, vazand aceste evenimente, noi ne aflam, cu adevarat, la portile eternitatii. Verdictele care se dau la marele tron alb, au o intindere eterna, sunt de-o valabilitate fara sfarsit. Chiar si ceea ce, pana atunci, a servit la masurarea timpului, a disparut pentru totdeauna: Pamantul si cerul, in forma lor actuala, nu vor mai fi.


     6.2.3     Mortii

     "Si i-am vazut pe cei morti, mari si mici, stand in picioare inaintea tronului; si au fost deschise niste carti. Si a fost deschisa alta carte, care este cartea vietii. Si mortii au fost judecatii dupa cele scrise in carti, potrivit faptelor lor" (20:12).

     Dupa diferite operatiuni de judecata a celor vii, acum a venit randul celor morti sa se infatiseze inaintea marelui tron alb, si aceasta implica invierea lor. Domnul Isus a vorbit de aceasta inviere ca fiind "invierea judecatii" care priveste pe toti cei care "au facut cele rele" (Ioan 5:29). Ca au facut parte in aceasta viata din marii sau mici (*) acestei lumi, aceasta nu are nicio importanta. Toti, fara exceptie, trebuie sa se infatiseze acum inaintea tronului de judecata.

     (*) Aceasta expresie se intalneste de cinci ori in Apocalipsa (din care de patru ori in sens invers: 11:18 ; 13:16 ; 19:5 ; 19:18). Numai aici, in acord cu gravitatea si solemnitatea momentului, este folosita aceasta ordine: mari si mici. Cuvintele Domnului din Matei 18:10: "pentru ca va spun ca ingerii lor, in ceruri, privesc neincetat fata Tatalui Meu care este in ceruri" arata clar ca expresia "micuti" nu se refera la copilasi; copiii mici nu se vor infatisa nicidecum inaintea marelui tron alb. Este adevarat ca, prin natura lor, copiii mici sunt pierduti, dar Domnul Isus a venit ca sa-i mantuiasca (Mt. 18:11).

     Inaintea acestui tron vor sta doar cei morti, adica acei oameni care, pana in acest moment se aflau in morminte. Am vazut deja ca niciun sfant nu va face parte din acestia, indiferent de perioada in care a trait. Prima mare grupa de sfinti au avut parte de "intaia inviere". Ei sunt deja in cer, in acest moment, de mai mult de o mie de ani. Si a doua mare grupa de sfinti, cea a sfintilor din mileniu, niciunul din ei nu va muri (*). Ei sunt pastrati si dusi de Hristos pe pamantul cel nou. Cei care vor fi judecati aici nu vor fi decat oameni care au murit in pacatele lor, cei rai. Este potrivit deci sa amintim inca odata, ca nu va fi o inviere generala. Va fi o inviere a celor drepti si o alta, a celor nedrepti (Fapte 24:15).


     (*) Acest gand este intemeiat pe cuvintele pe care Domnul le va spune "oilor" care vor fi la dreapta tronului Sau: "Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia pregatita pentru voi de la intemeierea lumii" (Mt. 25:34). Daca trebuie sa mosteneasca Imparatia, ei nu vor putea muri. Si atunci cand Domnul Isus la sfarsitul acestui capitol, zice cu privire la acesti drepti ca ei "vor merge la viata eterna", aceasta exclude, de asemenea, moartea lor. Caci, ca "drepti", ei vor avea deja viata eterna la fel cum si noi o avem. In cazul lor nu poate fi vorba decat de o eliberare totala de cerintele si de puterea mortii.



     6.2.3.1     Prezentarea inaintea tribunalului (scaunul de judecata, trad. rom) lui Hristos

     Sa notam cu aceasta ocazie ca noi toti trebuie sa ne prezentam inaintea tribunalului lui Hristos (2 Cor. 5:10), de asemenea si noi, credinciosii. Acest "noi" priveste in mod efectiv toti oamenii, dupa cum se poate deduce din context. Dar in cazul credinciosilor, este vorba exclusiv de-o aratare, de-o apreciere cu privire la umblarea si la faptele lor pe pamant, si nu o judecata a persoanei lor. In acest sens, acolo, credinciosii nu vor veni niciodata la judecata (Ioan 5:24 ; Ev. 9:28).
     In plus, aceasta apreciere va tine cont de faptul ca ei sunt fii ai lui Dumnezeu; Domnul Isus va examina in ce masura au corespuns, in practica, pozitiei pe ca El le-a oferit-o. Aceasta va fi, cu siguranta, o chestiune foarte serioasa, care ar trebui, inca de acum, sa fie o preocupare mai mare a sufletelor noastre.
     Si cu toate acestea, un suflet care se teme de Dumnezeu doreste venirea acestui moment. Nu doreste el sa vada intr-o zi, tot ce a insemnat propria sa viata, in acelasi fel in care Domnul l-a vazut mereu ? Aceasta concordanta a vederii perfecte impreuna cu Domnul Isus fata de fiecare detaliu al vietii noastre trebuie sa fie ceva foarte pretios. Cat de mult vom admira credinciosia lui Dumnezeu, care, in ciuda numeroaselor noastre caderi, ne va duce la scopul glorios! Si atunci vor fi mai multe rasplatiri, - rasplatiri pentru credinciosia aratata fata de Domnul. Ceea ce a fost manifestat prin harul Sau in viata alor Sai, aceasta va fi rasplatit. Ar putea fi un har mai mare?
     Si cu ce trup se vor infatisa ei acolo? Vor fi imbracati cu un trup de glorie, "in asemanarea cu trupul gloriei Sale" (Filip. 3:21). "Preaiubitilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu si ce vom fi nu s-a aratat inca; stim ca, daca Se va arata El, vom fi asemenea Lui, pentru ca-L vom vedea asa cum este" (1 Ioan 3:2). Momentul aratarii copiilor lui Dumnezeu inaintea tribunalului lui Hristos va fi cu totul altul decat cel inaintea caruia ne gasim aici. Va fi inaintea nuntii Mielului; caci "i s-a dat sa se imbrace in in subtire, stralucitor si curat, pentru ca inul subtire sunt faptele drepte ale sfintilor" (Apoc. 19:7, 8).
     Dar in cazul necredinciosilor, aratatrea inaintea tribunalului lui Hristos va insemna judecarea lor inaintea marelui tron alb. Si vom vedea ca ei vor fi judecati nu in ce priveste persoana lor, ci cu privire la faptele lor.


     6.2.3.2     Cartile au fost deschise

     Acum se deschid cartile, si mortii sunt judecati dupa lucrurile care sunt scrise in ele, adica dupa faptele lor. Aceasta arata clar, inca odata, ca este vorba de o judecata personala, si nicidecum de o condamnare universala a tuturor. Dumnezeu, in dreptatea si in curatia Sa, Se va ocupa de fiecare constiinta, in mod individual, si va convinge pe fiecare om de vinovatia lui. Nimeni nu se va putea plange ca situatia sa nu a fost examinata cu suficienta grija. Dreptul Judecator va trata fiecare caz in mod individual si va trece toate faptele prin balanta adevarului si a dreptatii.
Pentru a-i convinge pe pacatosi, El va folosi aceste "carti". In Vechiul Testament se face mentiunea, in alta ordine de idei, de o "carte de aducere aminte" (Mal. 3:16), si cred ca aceasta este semnificatia acestor carti. Ele sunt folosite pentru a-si aminti detaliile din viata personala. Bineinteles Dumnezeu nu are nevoie sa-si noteze lucrurile. In ochii Sai toate lucrurile sunt goale si descoperite, si nicio creatura nu poate sa se ascunda dinaintea Lui (Ev. 4:13). Trecutul cel mai indepartat este pentru El ca prezentul. Dar Judecatorul pamantului va arata oamenilor, bazandu-Se pe aceste carti, tot cursul vietii lor, pe care ei l-au parcurs, oricat de indepartat in timp. Ca este vorba de Cain si de contemporanii sai (descrisi in primele pagini ale Bibliei) sau de cei care vor primi semnul fiarei (descrisi in ultima pagina a Bibliei) - ei isi vor regasi intreg cursul vietii lor, chiar lucruri neplacute pe care ar dori sa le stearga din viata lor.
     Oamenii care vor sta inaintea marelui tron alb, au trait in epoci diferite din istoria umanitatii. Unii nu au cunoscut nici legea de pe Sinai, nici Cuvantul harului lui Dumnezeu. Dar ei au avut marturia lui Dumnezeu in creatie si in constiinta (Rom. 1 si 2), si ei vor fi judecati de atitudinea lor fata de aceste marturii: "Pentru ca toti cati au pacatuit fara lege vor si pieri fara lege" (Rom 2:12).
     Apoi va fi acolo o mare grupa a celor care se lauda ca au fost ucenici ai lui Moise, dar care au calcat legea. Acestora li se aplica a doua fraza din versetul citat: "si toti cati au pacatuit sub lege vor fi judecati prin lege".
 Aproape ca vad ca si cum - pe langa aceste carti care contin faptele oamenilor - Judecatorul prezinta Biblia deschisa in fata celor care stau inaintea tronului. Si cine ar indrazni sa-si apere faptele sale nedrepte, avand inaintea lui marturia Sfintei Scripturi? Domnul Isus a spus altadata: "Cuvantul pe care l-am spus, acela il va judeca in ziua de apoi" (Ioan 12:48). Da, "Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nicidecum nu vor trece" (Mt. 24:35).
     O a treia mare grupa va fi aceea a marturisirii crestine, a acelora care au doar numele ca traiesc, dar care nu au fost niciodata altfel decat morti spirituali (Apoc. 3:1). Ei au purtat numele de crestin in timpul vietii lor, dar nu au avut niciodata o relatie vie cu El. Ei fac parte din "neghina", "fecioarele nechibzuite". Au auzit atentionarile Sale de a nu se multumi cu o simpla marturisire, si care s-au apropiat atat de mult de harul Sau; dar in pofida la toate acestea ei L-au respins. O crestinatate fara Hristos! Ei vor sta atunci acolo, si li se va aminti ca au auzit altadata cuvantul crucii, dar "ei n-au primit dragostea adevarului, ca sa fie mantuiti" (2 Tes. 2:10). Nu este aceasta grupa cea mai vinovata dintre toti pacatosii?
     Judecata lui Dumnezeu va fi dreapta, absolut de dreapta. Gravitatea pedepsei va fi in functie de privilegiile de care s-a bucurat fiecare, si cum a raspuns la acestea. In Luca 12 se face mentiunea de "putine lovituri" sau de  "multe lovituri" (v. 47, 48), si in Evanghelia dupa Matei se spune despre anumite cetati a caror soarta va fi "mai usoara" in ziua judecatii decat a altor cetati (Mt. 10:15 ; 11:24). Acolo se face aluzia la faptul ca Dumnezeu va face atunci diferente in exercitarea judecatii. El va judeca pe oameni "dupa faptele lor". Dar durata sentintei, in orice caz, va fi eterna.


     6.2.3.3     Cartea vietii

     Este ca si cum Dumnezeu ar tine o "dubla contabilitate", una pozitiva si una negativa. Vesetul urmator, care vorbeste de-o "alta carte", sugereaza acest gand:

                         "Si a fost deschisa alta carte, care este a vietii" (20:12).

     Faptele fiecarui om, in mod individual, nu vor constitui singura baza (*) pentru verdictul lui Dumnezeu; ci El se va ocupa de persoana lor in ce priveste pozitia pe care au luat-o fata de Fiul Sau. Pentru acest motiv aceasta carte, a vietii (**), va fi deschisa acum. Sunt inregistrate acolo numele voastre? Aceasta este a doua chestiune, cea care decide totul. Caci dupa ce vinovatia a fost dovedita din carti, va trebui ca aceasta sa fie stabilita in continuare cu claritate inaintea curtii de justitie, daca cel care este judecat a facut uz, da sau nu, la timpul sau, de oferta de har a lui Dumnezeu in Hristos. Daca a facut uz, numele sau va fi inregistrat in cartea vietii. Dar daca nu, numele sau nu se va regasi acolo.

     (*) Este bine de notat ca Dumnezeu nu va judeca omul pentru ca el are o natura rea. Dar il face responsabil ca el cedeaza acestei naturi si face fapte rele. Judecata Sa este in acord cu "cele ce a facut (in trup, n.t.), fie bine, fie rau" (2 Cor. 5:10). Pentru ceea ce omul este prin natura lui, el este pierdut. Pentru ce a facut el va fi judecat. Potrivit cu aceasta este spus in Efes. 5:6 : "caci pentru aceasta vine mania lui Dumnezeu peste fiii neascultarii".

     (**) De asemenea, se face referinta la aceasta carte la cap. 13:8 si 17:8. Este cartea realitatii in care toti credinciosii adevarati sunt inregistrati. In 3:5, dimpotriva, avem cartea marturisirii crestine, care poate fi adevarata sau falsa.

     Adesea am incercat, cu o gravitate profunda, sa-mi imaginez aceasta scena. Ea va fi, cu siguranta, dramatica si ingrozitoare. Dumnezeu doreste ca cititorul meu sa n-o cunoasca! Oamenii isi vor tine respiratia urmarind, ca sa zicem asa, "degetul lui Dumnezeu" care va aluneca pe diferitele "rubrici" ale acestei carti. Poate ca va fi inca o foarte slaba speranta in ele : "Nu ar putea ca numele meu sa se afle totusi acolo?". Nu, niciun nume al celor care se vor infatisa inaintea marelui tron alb nu se va gasi in cartea vietii, niciunul. Aceasta va fi ingrozitor. Ei nu si-au facut niciodata griji de aceasta carte in timpul vietii lor, ei nu au cunoscut niciodata o nastere din nou, ei nu s-au intors niciodata cu adevarat la Dumnezeu. Acum este prea tarziu, pentru totdeauna. Vor auzi din gura Judecatorului aceste cuvinte: "Niciodata nu v-am cunoscut; plecati de la Mine, lucratori ai faradelegii" (Mt. 7:23). Apoi citim la sfarsitul acestui capitol:

     "Si daca cineva nu a fost gasit scris in cartea vietii, a fost aruncat in iazul de foc" (20:15).

     Atunci cand este zis aici: "Daca cineva nu a fost gasit", aceasta nu vrea sa spuna nicidecum, ca cineva ar putea totusi sa fie gasit acolo. Este pur si simplu dovada decisiva si maniera de exprimare a Scripturii pentru a arata ca niciunul nu se gaseste acolo.
     Suntem noi suficient de recunoscatori, preaiubitilor, de faptul ca numele noastre sunt scrise in ceruri, in "cartea vietii Mielului" (Apoc. 21:27)? Cu siguranta ca nu! Cand intr-o zi ucenicii Domnului s-au intors la El cu bucurie deoarece chiar si demonii le erau supusi, El le raspunde "totusi nu va bucurati de aceasta, ca duhurile vi se supun; ci bucurati-va ca numele voastre sunt scrise in ceruri"(Luca 10:20). Da, acesta este un temei etern pentru bucurie. Siguranta noastra eterna nu se intemeiaza pe responsabilitatea noastra - daca asa ar fi cazul, vom fi, si noi, pierduti pentru eternitate - , dar ea se intemeiaza pe sangele Mielului. Cat de mult ne place sa ne plecam, deja de acum, inaintea Mielului lui Dumnezeu, care a purtat pacatele noastre! O vom face in toata eternitatea.


     6.2.4     Moartea si Hadesul (Locuinta mortilor, trad. rom.)

     Pentru a arata ca niciun pacatos nu va scapa la judecata, este adaugat:

     "Si marea a dat inapoi pe mortii care erau in ea; si Moartea si Locuinta mortilor (hades) au dat pe mortii care erau in ele; si au fost judecati fiecare dupa faptele lor" (20:13).

     Continutul acestui verset se petrece, in mod cronologic, inaintea a ceea ce ne este relatat in versetul 12.
     Numerosi oameni, de-a lugul secoleleor, si-au gasit moartea in adancurile oceanelor. Si, cu siguranta, mult mai multi oameni au fost inmormantati in mod normal si se odihnesc in pamant. Ei au fost luati din pamant, si se intorc in pamant, ca tarana. Asa a zis Dumnezeu (Gen. 3:19). Multi, din teama de ce s-ar putea intampla dupa moarte, au fost incinerati. Din nefericire, multi crestini adopta din ce in ce mai mult acest obicei pagan, care este contrar gandului lui Dumnezeu. Dar asta nu schimba cu nimic doua fapte ireversibile:

          - ca trupul lor este tinut prizonier prin "moarte", si sufletul lor pastrat in "hades";
          - ca moartea, ca si hadesul vor fi obligate sa elibereze prada lor la cuvantul Fiului lui Dumnezeu: ei vor invia.

     In sine, moartea naturala, trupeasca, este o stare caracterizata prin despartirea sufletului de trup. Hadesul este o stare, dar de asemenea este si un loc. Acolo se afla cei care au parasit scena acestei lumi, dar ei sunt acolo ca duhuri, sufletele lor se afla acolo (Fapte 2:27); nu sunt imbracati intr-un trup.
     In versetul nostru moartea si hadesul sunt personificate, ca si cum ar fi vorba de persoane. si in acest sens, moartea are de-a face cu trupul, si hadesul cu sufletul celui mort. Impreuna tin sub puterea lor trupul si sufletul, omul complet. In 1 Cor. 15:26 se afla o maniera asemanatoare de a prezenta lucrurile. Acolo, moartea este infatisata ca "ultimul vrajmas" care va fi desfiintat. Si acesta este exact punctul la care ne-am oprit aici, si despre care este vorba. Hristos va zdrobi puterea mortii si a hadesului - caci impreuna reprezinta puterea lui Satan - si le va indeparta pentru totdeauna dinaintea fetei lui Dumnezeu. In plus, intinate prin caracterul celor pe care ii tin detentie, ele vor fi aruncate in focul etern de judecata lui Dumnezeu. Cerul si pamantul vor trece, pentru a renaste sub o alta forma. Nu va fi asa pentru moarte si pentru hades. Ele vor fi desfiintate definitiv de judecata divina. Nu va mai fi loc pentru ele intr-o lume perfect curatita de pacat.
     Atunci cand cei drepti vor invia, moartea va fi inghitita de biruinta fata de ei. "Unde iti este victoria, moarte?" vor putea striga ei in triumf (1 Cor. 15:54-55). Dimpotriva, invierea celor rai nu va fi o biruinta pentru ei - ci din contra! Ei, care pana atunci au fost prizonierii mortii si ai hadesului, vor imparti de acum inainte acelasi loc impreuna cu ele (moartea si Locuinta mortilor,hadesul, n.t.), iazul de foc.


     6.2.5     A doua moarte

     "Si moartea si Locuita mortilor (hadesul) au fost aruncate in iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc" (20:14)

     Poate fi un triumf mai mare pentru Domnul si Rascumparatorul nostru, El care, altadata a fost ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce (Filip. 2:8)? Caci aici vedem ca El are putere si este gata "sa-Si supuna "toate lucrurile" (Filip. 3:21). Ultimul act al acestui proces care se intinde pe mai multi ani, ne este prezentat in acest verset. Cat de mult vor straluci puterea si gloria Sa in fata oricarui rau!
     "A doua moarte" este in contrast cu prima moarte, cea a trupului. Moartea semnifica intotdeauna "despartire". Moartea fizica (despartirea sufletului de trup) a intrat in lume ca urmare a pacatului. Prin pacatul unui singur om, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor prin faptul ca toti au pacatuit (Rom. 5:12).
     Dar tocmai aceasta este realitatea faptului ca omul este pacatos si ca are o natura pacatoasa, ca el este, de asemenea, mort spiritual, mort pentru Dumnezeu, mort in greselile si in pacatele sale (Efes. 2:1). Aceasta "moarte spirituala" este despartirea de Dumnezeu, instrainarea de El (faptul ca sufletul Ii devine strain). Acest fapt este exprimat in epistola catre Efeseni in felul urmator: "instrainati de viata lui Dumnezeu prin nestiinta care este in ei, prin impietrirea inimii lor" (4:18). Dar daca cineva, in pofida tuturor eforturilor de dragoste ale lui Dumnezeu, staruie in aceasta impietrire a inimi sale, Dumnezeu il va face sa cunoasca, in aceasta ultima zi, mania si puterea Sa (Rom. 9:22), si-l va face sa aiba parte de a doua moarte. Si aceasta a doua moarte este despartirea omului in intregime (duh, suflet si trup) de Dumnezeu, asociata cu o pedeapsa eterna sub mania Lui. La aceasta se refera "iazul de foc", care arde cu foc si pucioasa (Apoc. 21:8).
     Cu judecata celor care vor sta inaintea marelui tron alb, caile lui Dumnezeu cu oamenii vor lua sfarsit pentru totdeauna si definitiv. Pentru fiecare dintre ei, sortul este aruncat pentru totdeauna. In locul unde a cazut copacul, acolo va ramane (Ecl. 11:3). Cei drepti vor intra in viata eterna, cei rai vor fi aruncati in iazul de foc. Si aceasta va ramane pentru eternitate asa.
     Gand de nepatruns! Niciodata nu se mai schimba in universul lui Dumnezeu! Hristos, dupa planul lui Dumnezeu, va aduce toate lucrurile de-o maniera perfecta intr-o stare care nu se va schimba niciodata, si care va ramane asa. Ne vom ocupa de aceasta in capitolul urmator.


   

sâmbătă, 5 mai 2018


                                 

                                   Am vazut cerul deschis                                                                                                                  Apoc.  cap. 20:6-10

                                                                     - X -

         
      Christian Briem


     6.1.3     Gog si Magog

     Gasim in Vechiul Testament, ici si colo, indicatii despre natiunile rebele din timpul Imparatiei Domnului. Am mentionat deja Psalmii 66 si 101. In Psalmul 18 se vorbeste, de asemenea, de supunere "prefacuta" : "Indata ce au auzit cu urechea lor, m-au ascultat; fiii strainului mi se supun lingusindu-ma (sau "prefacandu-se")" (v. 44). Ele se vor supune din frica de pedeapsa. Dar din momentul ce Dumnezeu va permite lui Satan sa reapara pe scena pamanteasca, ele isi vor manifesta starea lor naturala rebela, si se vor ridica impotriva Lui. Este de remarcat, pe de alta parte, ca Satan nu mai poate sa se suie in cer: lucrul acesta nu-i mai este permis.
     Atunci cand se vorbeste de Gog si Magog, la versetul 8, nu trebuie sa facem confuzie cu personajul din Ezechiel 38 si 39, unde este vorba de printul Rosului (Rusia), capetenia coalitiei nordice contra lui Israel (*), si de "Magog" care este o desemnare simbolica a tarii sale. Aici, dimpotriva, sunt reprezentate, sub numele de "Gog" si de "Magog", natiunile care sunt in "cele patru colturi ale pamantului". Expresia, de asemenea simbolica, de "cele patru colturi ale pamantului", reprezinta gandul universalitatii. Aceste natiuni vor veni deci de pe tot pamantul, din toate punctele cardinale (**).

     (*) Fata de situatia politica din Est care este astazi profund schimbata, mi se pare totusi important sa se faca referire la afirmatiile Cuvantului profetic, care semnaleaza ca Rusia va fi din nou - cel mai tarziu la sfarsitul dispensatiei harului - marele adversar al lui Israel, puterea dominanta din nordul Palestinei (deja Rusia a patruns foarte puternic, militar, in Siria, facand aliante cu Siria, Turcia si Iran, dusmanul de moarte al Israelului, n.t.). Desfasurarea evenimentelor actuale (aceste lucruri au fost scrise inaintea evenimentelor care au loc acum in Siria! n.t.) poate parea a fi in contradictie cu ceea ce se intampla in acest moment, dar asa va fi cu adevarat.


     (**) Am atins deja intrebarea referitoare la cum este posibil ca la sfarsitul mileniului sa existe un numar asa de mare de necredinciosi pe pamant. In timpul Imparatiei binecuvantate a lui Hristos, populatia pamantului va creste intr-o masura necunoascuta pana atunci - intr-un timp cand mortii vor fi foarte rari. Dar multi dintre natiuni, care se vor naste in timpul Imparatiei, nu vor avea decat o relatie de fatada cu Hristos, si inimile lor vor ramane inchise pentru El. In pofida guvernarii drepte a Domnului, Imparatia nu va fi caracterizata prin faptul ca toti oamenii din aceasta Imparatie vor fi nascuti din nou.


     Am stabilit astfel o alta distinctie cu privire la "Gog", printul Rosului. Aceasta capetenie a coalitiei din nord se va sui cu armatele si toate cetele sale "din adancurile nordului" spre Palestina (Ez. 38:6); si aceasta se va intampla, dupa cum am avut ocazia sa remarcam, tocmai dupa instaurarea de catre Hristos a Imparatiei Sale de pace. Dimpotriva, "Gog si Magog" de la sfarsit vor veni din cele patru colturi ale pamantului, si aceasta ultima invazie va avea loc, fara niciun dubiu, dupa mileniu.
     Daca deci Dumnezeu, prin aceste expresii, face aluzie la hoardele din nord, care vor invada Palestina la inceputul Imparatiei, acest lucru are in mod natural importanta sa. Noi putem sa deducem ca acest lucru arata paralela care exista intre aceste doua atacuri: In ambele cazuri este vorba de un atac al carui scop este de a nimici ceva ce face obiectul unei protectii speciale din partea lui Dumnezeu si fata de care Isi arata favoarea Sa - Israel.


     6.1.4     Ultima batalie

     "Si s-au suit pe intinderea pamantului si au incercuit tabara sfintilor si cetatea cea iubita; si a coborat foc din cer de la Dumnezeu si i-a mistuit" (20:9).

     Cu siguranta, nu a avut loc nicio invazie de-o asemenea amploare, ei "s-au suit pe intinderea pamantului". Satan va pune in miscare aceasta multime imensa din toate partile pamantului, pentru a extermina in intregime marturia lui Dumnezeu de pe pamant. Se poate observa ca Satan nu se mai foloseste, acum, de instrumente, asa cum a facut-o inainte de aparitia in putere a Domnului. In acel timp el s-a folosit de "prima fiara", conducatorul roman, si de a "doua fiara", falsul profet (Apoc. 13:1, 11 ; 19:19, 20). Aici nu mai este vorba de "imparati", ci numai de "natiuni", pe care Satan le-a adunat pentru lupta. El nu a incredintat conducerea luptei niciunei puteri omenesti subordonate, ci a luat personal lucrurile in maini. Aceasta este ca o ultima tentativa, disperata, pentru a rasturna de pe pamant stapanirea Imparatului uns de Dumnezeu, si pentru a pune mana pe Imparatie.
     Ce tentativa nebuna! Nu a experimentat el de atatea ori puterea de nebiruit a lui Dumnezeu fata de el insusi? Nu a fost el in mod direct "aruncat pe pamnt" dupa lupta violenta care a avut loc in cer, inaintea ultimilor trei ani si jumatate (20:1-3). Nu a invatat niciodata nimic? Nu. Satan este orb datorita urii sale fata de tot ce este divin, si cei care il urmeaza poarta cu toti aceasta caracteristica, nu doar in timpul de la sfarsit, ci inca deja de acum.
     Faptul ca se vorbeste aici de intinderea pamantului este, cu siguranta, pentru a sublinia contrastul cu expresia "a treia parte a pamantului" pe care o intalnim mai sus in Apocalipsa, de exemplu cap. 8:7 (conf. de asemenea cu 12:4). In timp ce aceste evenimente care nu se refera decat la o parte a pamantului profetic, si anume la partea occidentala a imperiului roman (*), aici este vorba de ultimul atac al lui Satan si al armatelor sale, pe "intinderea pamantului", asa cum ne este prezentata. Acest gand ar fi cu adevarat ingrozitor, daca nu am sti ca atunci, de asemenea, Dumnezeu nu-Si va lua ochii de la cel drept (Iov 36:7), si ca El va fi, de asemenea, Stapan pe aceasta situatie amenintatoare, si ocrotitor al sfintilor Sai.
 
     (*) Cuceririle romane nu s-au intins doar in Europa de vest, ci s-au extins departe in est, cuprinzand mari parti din Grecia, Persia si Babilonia. Adevaratul imperiu roman nu a fost constituit, in fapt, decat din partea sa occidentala. Se pare ca expresia "a treia parte a pamantului" face aluzie la aceasta parte. Se intelege, fara nicio indoiala, prin aceasta expresie "pamant", o sfera profetica, la care se raporteaza evenimentele descrise deja. Ea este caracterizata de-o anumita stabilitate a autoritatii guvernamentale - in contrast cu "marea" care simbolizeaza agitatia maselor populare.

     "Si s-au suit pe intinderea pamantului si au incercuit tabara sfintilor si cetatea cea iubita".


     Este uimitor ca nu se spune nimic despre Domnul Isus! Nu este deci El prezent? I-a lasat El singuri in acest ceas de necaz? Au trait timp de o mie de ani in pace si in siguranta, si nimeni nu i-a putut ataca sub ocrotirea Celui Preainalt. Nu au folosit niciodata arme, nici nu au invatat sa se lupte. Si iata aceasta maree de vrajmasi ucigasi care ii asalteaza din toate partile! - Aceasta poate sa ni se intample si noua, cand, dupa o anumita perioada de liniste, sa fim luati brusc de ape tumultoase, si ca vantul sa ne sufle, dintr-odata, puternic in fata. Si noua ni se pare, de multe ori, ca Domnul ne-a lasat singuri in necazurile noastre. Dar acest lucru nu este adevarat acum, ca si in ceea ce urmeaza. Sa ne gandim: daca Domnul ar interveni indata cu putere, situatia nu s-ar mai putea prezenta in acest fel. Domnul ingaduie astfel aceasta ingrozitoare punere la proba, astfel ca credinta si fidelitatea alor Sai sa poata straluci mult mai puternic. Sa tinem cu tarie acest lucru in inimile noastre, multumind ajutorului Sau.

     Sfintii, care vor trai atunci pe pamant, vor fi credinciosi. Amagirea natiunilor de catre Satan urmareste decat un singur rezultat, ca natiunile sa incercuiasca "cetatea cea iubita", Ierusalimul. Cat de frumos este aceasta! Va exista o despartire categorica, vizibila, intre cei care nu sunt nascuti din nou cu adevarat, si care acum in mod deschis iau partea lui Satan, si cei care au viata cea noua si care se incred in Domnul lor. In timpul perioadei de belsug care a domnit in Imparatie, aceste diferente nu au fost destul de clare in lumina zilei. Aceasta ne arata, din nou, ca mileniul in sine nu va aduce o perfectiune absoluta. Desi Hristos va domni cu o dreptate perfecta, si ca El va pedepsi orice razvratire, totusi El nu va schimba cu forta starea interioara a oamenilor. El nu o face nici astazi. Cuvantul Sau este "cine vrea" : "Si cine inseteaza sa vina; cine vrea sa ia apa vietii fara plata" (Apoc. 22:17)
     Imparatia cerurilor, in care noi traim astazi, este caracterizata in mare masura, in aspectul sau exterior, prin amestecul dintre bine si rau (Mt. 13). Dar in timp ce rapirea sfintilor va rezulta, in cazul nostru, la o separare definitiva, aceasta separare de la sfarsit se va produce prin faptul ca cei credinciosi, in necazul lor, se vor aduna grupati in jurul centrului de guvernare divin, si ca cei rai, separati de ei (de cei credinciosi) vor fi atinsi de judecata lui Dumnezeu. Probabil nu este nevoie de explicat mai in detaliu ca cetatea cea iubita este Ierusalimul pamantesc. Cat de mult spune aceasta denumire! Da, Dumnezeu iubeste aceasta cetate, si sfintii Sai Il iubesc de asemenea. Dar Satan o uraste. Nu este ea tronul pamantesc de guvernare al lui Hristos! Si daca nu poate sa faca razboi impotriva metropolei ceresti, el incercuieste Ierusalimul pamantesc cu armatele sale.
     Atunci cand Domnul era aici pe pamant in smerenie, El a plans pentru aceasta cetate (Luca 19:41). "Cetatea Marelui Imparat" va sfarsi prin amagirea lui Satan, si-L va lepada pe adevaratul Imparat. Din acest motiv a trebuit sa cunoasca zile dificile, care au venit efectiv peste ea, dupa aceea. Dar acum in harul Sau, El a pus-o in cinste, si "pentru totdeauna, o bucurie din generatie in generatie" (Is. 60:15). In Isaia 60 gasim o descriere minunata despre acesata cetate in timpul Imparatiei. Este spus, printre altele: "Si fiii strainului iti vor reconstrui zidurile si imparatii lor iti vor sluji ... Si portile tale vor fi mereu deschise, nu se vor inchide nici zi, nici noapte, ca sa se aduca la tine bogatiile natiunilor" (Is. 60:10, 11). Atunci cand, la sfarsitul zilelor, Satan va amagi din nou multe natiuni, Ierusalimul va ramane credincios si va constitui centru de strangere al tuturor sfintilor.
     De multe ori in Vechiul si in Noul Testament, "Ierusalim" desemneaza poporul pamantesc al lui Dumnezeu, Israel. "Tabara sfintilor" dimpotriva, desemneaza in mod clar, un cerc mult mai larg. Cu siguranta, trebuie sa intelegem prin aceasta, in primul rand, multimea credinciosilor dintre natiuni.
     Armatele celor rai care vor asedia Ierusalimul se vor grabi spre moarte, fara sa-si dea seama. In aceasta situatie, Domnul nu va aparea deloc pentru a aduce judecata lui Dumnezeu peste ei. El va ramane in spate. Dimpotriva, va fi in intregime lucrarea lui Dumnezeu: "si a coborat foc din cer de la Dumnezeu si i-a mistuit"(*). Dumnezeu a facut altadata sa ploua din cer peste Sodoma si Gomora, pucioasa si foc, din partea Domnului (Gen. 19:24); va fi la fel, la sfarsitul timpului, dar la o scara imcomparabil mai mare. Judecata va cadea dintr-odata peste ei, rapid si definitiv. Aceasta va fi, fara indoiala, cea mai grozava si cea mai mare judecata pe care Dumnezeu a adus-o peste oameni in viata datorita nedreptatii lor.

     (*) Atunci cand Domnul Isus va cobori pe pamant pentru a-Si intemeia Imparatia Sa, El va exercita personal judecata peste armatele "fiarei" (Apoc. 19:19-21). Credinciosii din timpul harului vor fi atunci in cer de mult timp. Dar judecata celor rai de la sfarsitul Imparatiei va fi facuta in mod simplu prin focul care coboara din cer. Desi este vorba, si aici, de o judecata a celor vii, totusi ea nu va avea nimic de-a face cu cea din Matei 25, unde v. 31-46 descriu o "sesiune judiciara" la inceputul Imparatiei. Dar aceasta sesiune juduciara, care isi va urma cursul in timpul Imparatiei, nu este descrisa in Apocalipsa. Cu toate acestea, putem s-o punem in legatura cu Apoc. 20:4.

     Doar un cuvant cu privire la sfintii, care, la sfarsitul intregii istorii a lumii, vor fi obiectul acestui ultim atac al lui Satan. Am vazut ca era vorba odata despre sfintii din poporul Israel, si de sfintii dintre natiuni. Ambele grupe de sfinti au fost vazute, in principiu, de catre vazator in cap. 7, inainte ca sa i se arate judecatile prin care ei aveau sa treaca.
     Dupa mentiune facuta despre ei in cap. 20, acesti sfinti dispar din scena. Ei nu mai sunt citati in mod separat in Apocalipsa. Dupa cum am amintit deja, ne gasim aici, cronologic vorbind, direct in pragul eternitatii. Si o ultima privire oferita despre acesti sfinti, face sa se vada incercuirea lor de catre armatele lui Satan. Acesti vrajmasi vor fi, cu siguranta, nimiciti dintr-odata, dar nu ni se spune nimic in plus. Nu stim nimic ce se va intampla cu acesti sfinti la sfarsitul Imparatiei.
     Iata deci un exemplu care arata ca Dumnezeu nu are totdeauna intentia de a ne descoperi fiecare detaliu. Sfintii din mileniu vor face cu siguranta parte din "oamenii" care vor locui pe pamantul cel nou (21:3). Dar nu stim cum vor ajunge acolo, nici cum vor fi pastrati in acest interval.
     Totusi, este ceva pe care Dumnezeu ni-l descopera: aceasta este partea lui Satan. Ea ne este arata la cap. 20:10. O teama sfanta ne cuprinde in descrierea cursului acestor evenimente grozave.


     6.1.5 In iazul de foc

     "Si diavolul, care i-a amagit, a fost aruncat in iazul de foc si pucioasa, unde sunt fiara si falsul profet; si vor fi chinuiti zi si noapte, in vecii vecilor"(20:10).

     Acesta este ultimul cuvant al lui Dumnezeu cu privire la diavol. El a ajuns acum definitiv in locul care a fost pregatit pentru el si ingerii lui (Mt. 25:41), si acolo trebuie sa fie, si va fi pentru toata eternitatea.
     Trecerea de la termenul de "Satan" la "diavol" este izbitor in descrierea acestui adversar. Atunci cand a fost aruncat pe pamant (12:7), si atunci cand a fost aruncat in adanc (20:2), am gasit de fiecare data patru denumiri ale lui Satan. Dar cand este dezlegat din nou, chiar inainte de sfarsitul tuturor lucrurilor, el nu mai apare inaintea noastra decat ca "Satan" si "diavol". Ca "Satan" el a pus in scena ultima razvratire impotriva lui Dumnezeu, ca "diavol" el este aruncat definitiv in iazul de foc. In acest timp, puterea sa de "balaur" si viclenia lui de "sarpe" nu mai apar in prim plan, ci mai de graba caracterul sau de adversar (Satan) si de cel care amageste (diavol).
     Am remarcat deja, la cap. 2 din aceasta carte sub titlul "de vii in iazul de foc", ca "fiara" (conducatorul imperiului roman) si "falsul profet" (Antihristul) au fost deja aruncati de vii in iazul de foc, inaintea diavolului. O mie de ani s-au scurs in acest interval, dar acest lung spatiu de timp nu a putut modifica, in niciun fel, soarta celor care se gasesc acolo, si "focul" nu i-a mistuit nicidecum. Nu, aceasta este o soarta eterna. Este deosebit de solemn! Si atunci cand diavolul li se va alatura, constrans si fortat, trinitatea profana despre care am vorbit mai inainte, se va reuni din nou.
     Satan este cel care a dat fiarei "puterea lui si tronul lui si autoritate mare" (13:2), si, de asemenea, el l-a inspirat pe falsul profet. Dumnezeu ne face sa vedem acum destinul lor comun, care este ingrozitor si etern. Nu ar trebui aceasta sa ne faca sa reflectam mai mult, in special cand ne gandim ca intr-o zi toti oamenii necredinciosi, care nu au vrut sa-L primeasca pe Mantuitorul in timpul vietii lor, vor avea aceeasi soarta cu diavolul (20:14 ; 21:8) ?
     Am cercetat deja cele doua simboluri ale "focului" si "pucioasei"; voi fi deci scurt. In Scriptura "focul" este simbolul sfinteniei lui Dumnezeu aplicata judecatii. De asemenea, am putea semnala, ca nu ar trebui sa luam in sens literal focul din acest iaz. Dar nu exista nicio indoiala ca realitatea acestei terori nu va fi cu nimic mai putin decat simbolul sau. Iadul va fi un domeniu special, izolat de Dumnezeu, din care nu se poate scapa niciodata. Adaugarea la verset: "si vor fi chinuiti zi si noapte, in vecii vecilor" arata clar ca acesta va fi un loc de suferinta psihica (a sufletului), si cu siguranta, de asemenea si trupeasca. Daca aceasta nu se refera aici, in sens strict, decat la aceste trei persoane, care, la acel moment, sunt in iazul de foc, aceasta va fi totusi partea tuturor acelora care se vor afla acolo intr-o zi.
     Ceea ce este spus in Evrei 12:29, "Dumnezeul nostru este foc mistuitor" se adreseaza, de asemenea, si noua, crestinilor. Dumnezeu are grija geloasa pentru onoarea Sa, si daca nu se tine cont de aceasta, El va raspunde in final prin judecata. Pentru mentinerea gloriei Sale, El va ridica in universul Sau o amintire care va exita vesnic pentru atentionarea impotriva oricarei forme de rau - o marturie impotriva tuturor acelora care nu au vrut sa se supuna Lui Insusi si Fiului Sau Preaiubit. Aceasta va fi o judecata meritata si prin urmare dreapta, masurata in functie de vina personala a fiecaruia, in mod individual. Dar in orice caz, ea va fi eterna. Si tot raul se va regasi in acest loc ingrozitor : iazul de foc.
     "In vecii vecilor" - aceasta semnifica o eternitate fara sfarsit. Dupa cum Dumnezeu "este viu in vecii vecilor", asa si acest chin va exista la fel "in vecii vecilor", fara sfarsit.
     Ah, daca oamenii ar accepta inca astazi, cand sunt avertizati sa nu alerge spre ruina, ci sa vina la Mantuitorul! "ca sa nu vina si ei in acest loc de chin" cum zicea altadata bogatul din Luca 16, si el stia despre ce vorbea. In plus, el nu era inca in iad, ci doar in hades (Locuinta mortilor, n.t.), locul unde merg sufletele oamenilor (nemantuiti) dupa moarte. Dar acest hades este deja un loc de chin pentru cei nedrepti: "Si in Locuinta mortilor (hades), fiind in chinuri" (Luca 16:23). Cat de mult ar trebui sa ne miste aceasta, noi care cunoastem "teama de Domnul", si care vedem aceasta multime de oameni nefericiti in jurul nostru!  
   

aze