Translate

joi, 31 ianuarie 2019




              Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

                                                                         Cartea Ezra
                                                                      - X -


     Arend Remmers


     5.6     Cap. 4:17-22 - Raspunsul lui Artaxerxes

          "Imparatul a trimis un raspuns comandantului Rehum, carturarului Simsai si celorlalti tovarasi ai lor, care locuiau in Samaria si in celelalte locuri de dincoace de rau: Pace si asa mai departe... Scrisoarea pe care ne-ati trimis-o a fost citita lamurit inaintea mea. Si am dat porunca si s-a cautat si s-a gasit ca aceasta cetate din vechime s-a ridicat impotriva imparatilor si ca s-au starnit in ea razvratire si tulburare. Si au fost imparati puternici peste Ierusalim, care au stapanit peste tot tinutul de dincoace de rau; si li s-au platit tribut, taxa si vama. Deci dati porunca sa opreasca pe acesti oameni si cetatea aceasta sa nu fie construita pana nu se va da porunca din partea mea. Si luati seama sa nu va abateti de la aceasta: de ce sa creasca raul spre paguba imparatilor?" (4:17-22).

     Raspunsul imparatului este adresat celor pe care scrisoarea de acuzare ii numeste ca expeditori ai ei, adica, guvernatorul (cancelarul) Rehum si secretarul sau Simsai. Razvratirile iudeilor, mentionate de acuzatori, impotriva puterilor stapanitoare sunt verificate si s-au gasit confirmate. Si chiar s-au intors in trecut pentru a face cercetari care au stabilit ca "au fost imparati puternici peste Ierusalim, care au stapanit peste tot tinutul de dincoace de rau; si li s-au platit tribut, taxa si vama". Aceasta a fost in special cazul lui Solomon (2 Cr. 9:26).
     Imparatul Persiei avea o mare incredere in guvernatorul sau (cancelarul), si nu a facut mai multe cercetari cu privire la veridicitatea acuzatiei. El a devenit astfel complicele vrajmasilor poporului lui Dumnezeu, este adevarat ca fara sa stie sau sa vada.
     El a lasat totusi o portita de scapare diplomatica, spunand : "... pana nu se va da porunca din partea mea". Nu era foarte sigur in aceasta problema? A invatat el ceva despre singurul si adevaratul Dumnezeu, si cu privire la inchinarea adusa Lui prin iudeii credinciosi carora Dumnezeu le-a deschis calea pana la slujirea imparatilor Babilonului si Persiei ? Nu stim. Dar aceasta presupunere nu este exclusa. Sa ne gandim numai la Daniel si la cei trei prieteni ai sai, si la imparateasa Estera, si la carturarul Ezra si la Neemia! Ei s-au bucurat de o mare incredere inaintea imparatilor Babilonului.
     In incheiere, imparatul le cere acuzatorilor : "Si luati seama sa nu va abateti de la aceasta: de ce sa creasca raul spre paguba imparatilor?" Aceste cuvinte contin un avertisment clar pentru vrajmasii poporului lui Dumnezeu de a nu fi prea siguri pe ei. Dumnezeu vegheaza asupra poporului Sau, chiar daca - dupa cum vom vedea - el nu se comporta cum ar trebui sau dupa cum El ar astepta. Ochii Sai sunt indreptati cu o grija divina asupra poporului Sau pamantesc. Si astazi este inca la fel.


     5.7     Cap. 4:23-24 - Incetarea constructiei templului

          "Atunci cand s-a citit copia scrisorii imparatului Artaxerxes, inaintea lui Rehum si a carturarului Simsai si a tovarasilor lor, s-au suit in graba la Ierusalim, la iudei, si i-au facut sa inceteze, prin forta si cu putere. Atunci lucrarea casei lui Dumnezeu care este in Ierusalim a incetat si s-a oprit pana in anul al doilea al imparatiei lui Darius, imparatul Persiei" (4:23-24).

     Abia a fost citita "copia scrisorii imparatului Artaxerxes" (o alta copie si originalul ramaneau de obicei la curtea imparatului) de catre cei mai inalti functionari administrativi din Samaria, ca imediat acestia au plecat in graba la Ierusalim. Ei au calatorit, in mod evident, insotiti de oameni inarmati care au putut sa-si impuna "puterea" lor prin "forta".
     Ce trebuia sa faca iudeii acum? Nu le mai ramane de facut decat sa urmeze ordinele superiorilor. Cu paisprezece ani in urma lucrarea de restaurare a locuintei lui Dumnezeu pe pamant incepuse prin bucurie, lauda si multumiri, si iata ca acum incetase. Iudeii au putut in acest timp sa-L laude pe Dumnezeu, zicand: "Pentru ca este bun, pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna fata de Israel" (3:11). Aceasta bunatate a lui Dumnezeu nu a incetat pentru ei. Caci cuvintele din Proverbe 3:11, 12 nu sunt valabile numai pentru acel timp ci si pentru astazi : "Fiul meu, nu dispretui, disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja cand esti mustrat de El; pentru ca Domnul il disciplineaza pe acela pe care-l iubeste si biciuieste pe orice fiu pe care-l primeste" (Ev. 12:5, 6).
     In realitate, nu aceasta interzicere era cauza pentru care constructia templului nu mai era pe primul plan; ci au existat si alte motive care au condus la a neglija din ce in ce mai mult, si in final sa abandoneze. Este ceea ce invatam, inainte de toate, din cartea profetului Hagai care, impreuna cu Zaharia, prin oracolele profetice din partea lui Dumnezeu, au incurajat poporul sa reia constructia.


     5:8     Cat timp a durat incetarea constructiei ?

     Perioada de timp dintre inceputul constructiei templului din anul al doilea de la intoarcerea ramasitei (536 i. I.C.) si finalizarea ei in anul al saselea al imparatului Darius (516 i. I.C.) a fost de aproximativ 20 de ani (3:8 ; 6:15). Cu toate acestea, cat timp a fost intrerupta lucrarea, si pentru ce motive?
     Asupra acestui timp sunt diferite puncte de vedere. Principalul motiv al acestor diferente se invarte in jurul ordinii istorice relatata de v. 6-23 din acest cap. 4.
     Dupa cum am vazut, multi comentatori considera Ezra 4:6-23 ca o adaugare din timpul lui Neemia deoarece, in scrisoarea lui Artaxerxes, este vorba despre constructia cetatii si a zidurilor sale (4:12-13). Datorita faptului ca in cartea Ezra este vorba de constructia templului, unii cred ca aceasta scrisoare falsifica ordinea, caci imparatul Artaxerxes mentionat nu a imparatit decat mult mai tarziu dupa gandirea lor (464-424 i. I.C.). Urmand acest punct de vedere, se ajunge la o durata de aproape 9 pana la 15 ani, numai daca se ia in considerare inceputul incetarii constructiei templului la sfarsitul domniei imparatului Cirus, sau mai devreme. Totusi, acest punct de vedere ignora mai multe fapte.

     1. Ceea ce impotrivitorii pretindeau in scrisoarea lor cu privire la cetate si la zidul ei, ca ar fi in curs de reconstructie, era o minciuna constienta. A protesta impotriva constructiei templului ar fi fost complet inutil, caci a fost poruncit de catre imparatul Persiei, Cirus (Ezra 1:2). Decretul respectiv cu toate detaliile lui era inca disponibil in timpul imparatului Darius (adica zece ani mai tarziu ; 6:1-5). Faptul ca scrisoarea citata aici la v. 11-16 este caracterizata de ura impotriva poporului lui Dumnezeu, nu are nicio valoare in prezentarea adevarului. Cu toate acestea, imparatul Persiei accepta aceasta scrisoare caci, de departe, el nu putea, in mod natural, decat sa ia aminte la ce au scris acuzatorii rai.

     2. In cartea Neemia, nu este nicaieri vorba de scrisoarea vrajmasilor catre imparatul Persiei. Ar fi dificil de gasit acolo o situatie unde sa se poate insera aceste doua scrisori.

     3. Ca guvernator al Samariei, cartea Neemia nu mentioneaza decat pe Sanbalat, in timp ce aici este vorba despre Rehum (v. 8 ; Neem. 3:24). Ceilalti conducatori vrajmasi aveau alte nume decat cei din Ezra 4.

     4. Am vazut deja faptul ca aici numele imparatilor persani mentionati Assuerus si Artaxerxes (Ahasveros si Artasasta) nu corespund cu imparatii care au urmat lui Darius cel Mare (522-485 i. I.C.).

     Cei care considera cele doua scrisori ca insertii sau interpolari nu au alta alegere decat sa socoteasca inceputul incetarii (rezidirii templului, n.t.) in timpul lui Cirus. Ei raporteaza "atunci-ul" din v. 24 la "zilele lui Cirus" din v. 5.
     Dar chiar daca scrisoarea s-ar vedea incadrata corect, raman inca trei posibilitati pentru durata incetarii constructiei templului.

     - Prima posibilitate : constructia ar fi fost abandonata in timpul imparatului Cirus (559-529 i. I.C.) din cauza atacurilor aratate la v. 5 ; in acest caz incetarea lucrarii ar fi durat cel putin 9 ani si cel mult 16 ani (536 ar fi anul de inceput al constructiei templului, si reluarea ar fi avut loc in anul al doilea al lui Darius, adica in anul 520 ; 4:24). Dar in acest caz scrisorile catre Assuerus si Artaxerxes nu ar mai fi fost necesare, si chiar nu ar fi avut niciun sens. Mai mult, restul v. 5 ar fi greu de inteles : daca lucrarea a incetat prin porunca lui Cirus, de ce vrajmasii ar mai fi tocmit sfatuitori impotriva iudeilor multi ani mai tarziu ?

     - A doua posibilitate : constructia ar fi fost abandonata din cauza scrisorii catre Assuerus (529-523 i. I.C.), "la inceputul imparatiei sale" ; atunci incetarea lucrarii ar fi durat 8 ani (v. 6). Daca aceasta scrisoare cu acuzatiile ei impotriva locuitorilor lui Iuda si ai Ierusalimului ar fi reusit, atunci a doua scrisoare, cea catre Artaxerxes, ar fi fost inutila. De aceea trebuie admis ca prima scrisoare nefiind satisfacatoare sau ca ea nu a primit raspuns, si de aceea, sub domnia succesorului sau Artaxerxes, a fost intreprinsa o noua tentativa a vrajmasilor prin a doua scrisoare.

     - A treia posibilitate : constructia templului a fost intrerupta doar in baza scrisorii catre Artaxerxes (523-522 i. I.C.) ; atunci incetarea lucrarii a durat aproape 2 ani (7-23). Aceasta inseamna ca vrajmasii nu au avut castig de cauza timp de mai multi ani si ca iudeii au continuat mereu sa construiasca, in special de la 536 la 523/22 i. I.C. Aceasta este, de asemenea, in concordanta cu v. 5. Atunci, durata totala de constructie a templului, inclusiv ultimi ani de la 520 la 516 (6:15), se ridica la aproape 17 - 18 ani. Solomon a avut nevoie de sapte ani pentru a construi templu (1 Imp. 6:38), stiind ca tatal sau David a pregatit deja multe lucruri, si ca Solomon insusi avea la dispozitie 180000 de lucratori (1 Imp. 5:27-29), in timp ce la templul lui Zorobabel totalitatea ramasitei nu se ridica decat la 42360 de persoane. Pentru constructia templului lui Irod, de dimensiuni gigantice, a trebuit 46 de ani (Ioan 2:20). Din acest punct de vedere, o durata de constructie de maxim 18 ani este destul de realista, in timp ce imprejurarile erau dificile, atat referitor la materiale cat si la mana de lucru.

     Atacurile vrajmase din exterior nu au fost singurul motiv de intarziere a lucrarii. In Ezra 5:1, 2, slujba profetilor Hagai si Zaharia ne arata. In timp ce Zaharia insista mai mult asupra viitorului glorios si asupra lui Mesia, Hagai vorbeste clar si categoric de situatia ramasitei din acel timp. Cuvintele sale dau o imagine despre starea poporului si ne arata ca nu doar imprejurarile exterioare, ca impotrivirea si interdictia de construire data de catre imparat, au fost cele care au dus la incetarea lucrarii. Nu, era indiferenta oamenilor fata de interesele lui Dumnezeu, si preocuparea intensa cu bunurile pe care le aveau. In ambele carti ale acestor profeti, impotrivirea exterioara chiar nu este mentionata, ci mai degraba starea poporului.
     Cei care faceau parte din mica ramasita se intorsesera intr-o tara devastata. A se preocupa cu constructia propriilor lor case era natural - dar nu spiritual ! Dupa un inceput bun, descris in cap. 3, interesul lor pentru casa lui Dumnezeu probabil ca nu a intarziat sa inceteze sa mai fie pe primul plan ; aceasta casa era devastata, dar ei erau interesati mai mult de propriile lor case pentru a le dota cu tot confortul. Nu au recunoscut mana lui Dumnezeu in disciplina, atunci cand aveau recolte slabe, si ca toata activitatea lor axata pe bunurile lor proprii era fara succes. Aceasta interventie a lui Dumnezeu a fost fara rezultat.
     De aceea Dumnezeu le-a trimis mesagerii Sai, profetii. Ei au facut poporul sa se intoarca, si astfel a reinceput constructia templului.


miercuri, 30 ianuarie 2019




            Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

                                                                         Cartea Ezra
                                                                   - IX -


     Arend Remmers


     5.3     Imparatii Assuerus si Artaxerxes din Ezra 4:6, 7 ; despre cine este vorba ?

     Dupa un pucnt de vedere larg raspandit, versetele de la 6 la 23 (4:6-23) ar fi adaugate ulterior in timpul lui Neemia. Faptul ca, in scrisoarea vrajmasilor de la v. 12 la 13, este vorba de construirea cetatii Ierusalimului si a zidurilor sale, se pretinde ca imparatii Assuerus (v. 6 ; Ahasveros) si Artasasta (v. 7 ; Artaxerxes) nu puteau fi decat imparati cu acelasi nume care au trait in sec. 5 i. I.C. Un Assuerus apare destul de clar in cartea Estera, dar nu in cartea Neemia. Este vorba despre imparatul Persiei cunoscut in istorie ca Xerxes I (485-464 i. I.C.). Imparatul Artaxerxes care a domnit dupa el (Artaxerxes I ; 464-424 i. I.C.), este mentionat, de asemenea, in cartea Ezra (7:1 etc.) ca si in in cea a lui Neemia (2:1 etc.). Dar acesti imparati nu sunt cei despre care vorbeste pasajul care este inaintea noastra.
     Aceasta explicatie este o ocazie de a atrage atentia asupra faptului ca intre imparatul Persiei Cirus (559-529 i. I.C. ; 1:1) si Darius I (522-485 i. I.C. ; 4:24), au domnit alti doi imparati. Despre acestia este vorba aici. Primul este numit Assuerus la v. 6 (sau Ahasveros, care este forma ebraica a numelui persan Xerxes); acesta era fiul lui Cirus, cunoscut sub numele de Cambises II (529-523 i. I.C.). Artaxerxes, mentionat la v. 7 (in ebraica Artasasta ; numele persan Artaxerxes; 522 i. I.C.) este Smerdis, unul din fiii lui Cirus, care nu a avut puterea decat putin timp, si care a fost indepartat de Darius I (522-485 i. I.C.). Multi istorici recunosc, totusi, ca Smerdis ar fi fost ucis mai inainte de catre Cambises, si ca un vrajitor numit Gaumata / Bardiya a vrut sa ia puterea sub numele de Smerdis. Motivul acestor puncte de vedere divergente provine din lipsa de claritate a relatarilor istorice.
     Cu toate acestea, nu trebuie sa uitam ca si Daniel, de asemenea, a profetit despre "trei imparati" care trebuia sa imparateasca peste Persia dupa Cirus : "Si acum iti voi face cunoscut adevarul. Iata inca trei imparati se vor ridica in Persia si al patrulea se va imbogati cu mari bogatii, mai mult decat toti; si, dupa ce se va intari prin bogatiile lui, ii va ridica pe toti impotriva imparatiei Greciei (sau, "Iavan")" (Dan. 11:2). Acest pasaj se refera la imparatii numiti in Ezra 4 sub numele de Assuerus, Artaxerxes si Darius I. Al patrulea este Assuerus sau Xerxes I, care a dus razboi impotriva Greciei, dar care a fost infrant pana aproape sa fie nimicit in batalia de la Salamina, din anul 480 i. I.C.
     Nu este niciun motiv de a ignora pe cei doi imparati care au guvernat in spatiul de timp de aproximativ 7 ani, intre Cirus si Darius, si de a transfera numele lui Assuerus si Artaxerxes (v. 6 si 7) asupra omonimilor lor (pers. care au acelasi nume ; tiz; n.t.) de mai tarziu, din timpul lui Neemia si a constructiei zidului.
     Daca Dumnezeu, in Cuvantul Sau, a schimbat numele lui Cambises in Assuerus (Ahasveros) si a lui Smerdis in Artaxerxes (Artasasta), nu este ceva neobisnuit si nici imposibil. Nu sunt multe persoane in Scriptura care au purtat doua nume? Este suficient sa ne gandim la Iacov / Israel, Ietro / Rehuel, Ghedeon / Ierubaal si Simon / Petru. Alaturi de aceste nume care erau utilizate uneori unul sau altul, au existat schimbari de nume ca Avram / Avraam sau Saul / Pavel, care au caracterizat o parte speciala din viata celui care a purtat acest nume. Oricum ar fi, Cambises si Smerdis se poate sa fi purtat numele de Assuerus si de Artaxerxes.
     Mai trebuie adaugat ca Assuerus (Ahasveros) inseamna "imparat" sau "mare print", si Artaxerxes (Artasasta) inseamna "mare imparat" sau "fiul marelui imparat". Este posibil ca sa nu fie vorba chiar de nume personale, ci de titluri care nu ar fi utilizate decat in Cuvantul lui Dumnezeu (cum este cazul lui Assuerus din Dan. 9:1 care pana aici ramane neidetificat). Exemple de astfel de nume-titluri sunt Agag ("inaltat, puternic, print") ca titlu pentru imparatii lui Amalec ; Abimelec ("tatal meu este imparat") ca titlu pentru imparatii filisteni. Astfel, imparatul din Gat este numit Achis in 1 Samuel 21:11, si Abimelec in Psalmul 34. In Noul Testament, August din Luca 2:1 este atat un nume dar si titlul al imparatilor romani (de la 31 i. I.C. la 14 d. I.C.) ; cel care este numit Augustus in Fapte 25:21, 25 este imparatul Nero (54-68 d. I.C.). Titlul de Augustus ("superior") a fost adaugat ulterior la numele imparatilor.
     In ciuda tuturor faptelor care au fost mentionate, s-a raspandit ideea ca v. 6-23 ar fi o adaugare prin care sunt relatate evenimente care au avut loc mult mai tarziu. Textul biblic este pus astfel la indoiala intr-un mod autoritar si fara o explicatie plauzibila, pe baza unor supozitii arbitrare. In meditatia din aceasta sectiune, vom vedea, totusi, detalii noi care arata ca, inclusiv in ceea ce priveste continutul, totul se refera la timpul de constructie a templului si nu la reconstructia cetatii Ierusalim.


     5.4     Cap. 4:6, 7 - Acuzatii

     5.4.1     Cap. 4:6

          "Si, sub stapanirea lui Ahasveros, la inceputul imparatiei sale, au scris o invinuire impotriva locuitorilor lui Iuda si ai Ierusalimului".

     Acum vrajmasii recurg la a cincia faza impotriva lucrarii lui Dumnezeu. In timpul imparatiei lui Cirus, ei nu au putut conta pe sprijinul guvernului. Imparatul insusi a dat porunca de construire a templului. Dar de indata ce fiul sau Assuerus (Cambises II) a ajuns imparat, impotrivitorii i-au adresat o scrisoare acuzatoare impotriva iudeilor, "la inceputul imparatiei sale", adica in anul 529 / 528 i. I.C.
     Impotrivirea fata de constructia templului a luat o noua forma. Ce mai inalta autoritate din imparatie a fost implicata, si i s-a cerut sa ia o pozitie impotriva iudeilor. Cu privire la continutul scrisorii, ne este aratat doar ca ea continea o "invinuire impotriva locuitorilor lui Iuda si ai Ierusalimului". Nu ne este spus nimic referitor la reactia imparatului la aceasta acuzare.
     In versetele urmatoare este mentionata o a doua scrisoare adresata, de aceasta data, imparatului Artaxerxes (Smerdis). Pentru aceasta a doua scrisoare, vedem doar un singur motiv : Scrisoarea catre Assuerus nu a produs efectul asteptat de catre vrajmasi. Sau chiar nu a raspuns, sau raspunsul nu a corespuns asteptarilor si cerintelor acuzatorilor.


     5.4.2     Cap. 4:7

          "Si, in zilele lui Artaxerxes, Bislam, Mitread, Tabeel si ceilalti tovarasi ai lor au scris lui Artaxerxes, imparatul Persiei; si scrisoarea era scrisa in aramaica si tradusa in aramaica".

     Prima scrisoare ramanand fara raspuns, o a doua scrisoare a fost redactata in timpul scurtei perioade de guvernare a lui Artaxerxes (Smerdis), si aceasta scrisoare este transcrisa in detaliu, la fel ca si raspunsul ei (4:7-22). Atunci cand vrajmasul nu-si atinge scopurile sale prin viclenie, el incearca prin forta. El si instrumentele sale se prezinta uneori ca un inger de lumina, sau ca un leu care racneste (2 Cor. 11:14 ; 1 Pet. 5:8). Aici vedem leul care racneste. Puterea imparatiei Persiei este pusa in actiune pentru a porunci micii ramasite slabe a poporului lui Dumnezeu de a inceta lucrarile sale, in ciuda dorintei sale de a-I sluji lui Dumnezeu.
     Pe de alta parte, promotorii scrisorii de acuzare sunt oameni necunoscuti, dar ne sunt date numele lor. Bislam (Ben Schelam, "fiul pacii"), Mitread ( "dat duhului soarelui") si Tabeel ("bun la nimic" sau "Dumnezeu este bun") erau probabil vrajmasi samariteni. Pozitia si rangurile lor nu ne sunt date. Fara indoiala, era vorba de personalitati cunoscute si influente. In plus, este adaugat "ceilalti tovarasi ai lor", ale caror nume nu ne sunt mentionate. Scrisoarea nu era scrisa numai in aramaica, ci si tradusa in aramaica. Ca document oficial, ea trebuia sa fie citita si inteleasa fara dificultate la curtea persana. Aproape de timpul de sfarsit al Vechiului Testament, aramaica a fost timp de secole limba diplomatica a asirienilor, caldeenilor si persanilor (2 Imp. 18:26 ; Dan. 2:4).


     5.5     Cap. 4:8-16 - Acuzatii aduse inaintea lui Artaxerxes

     5.5.1     Cap. 4:8

          "Comandantul (*) Rehum si carturarul (**) Simsai au scris impotriva Ierusalimului, catre imparatul Artaxerxes, o scrisoare in felul acesta".

     (*)  Biblia fr."cancelar" ; Biblia Cornilescu "dregator", n.t.

     (**) Biblia fr. "secretar" ; Biblia Cornilescu "logofat", n.t.

     Dupa nume, autorii samariteni ai scrisorii, reprezentanti oficiali ai imparatiei Persiei in provincia Samaria, sunt desemnati acum cei care au intocmit cu adevarat scrisoarea. Rehum ("preaiubit") era cancelar sau guvernator, Simsai ("insorit") era secretar, adica un functionat de rang inalt in serviciul cancelarului. Ei nu erau neaparat persani. Zorobabel, el insusi, care a fost randuit de catre Cirus guvernator al Iudeii, era iudeu (Hag. 1:1). Scopul scrisorii este trasat in linii mari, in primul rand numai in cuvinte "impotriva Ierusalimului".
Faptul ca nu doar textul scrisorii a fost redactat in aramaica, dar, de asemenea, si restul textului de la 4:8 la 6:18 (la fel si 7:12-26), este un efect al stapanirii persane. Limba aramaica arata destul de clar ca poporul lui Dumnezeu nu mai era separat sub guvernarea lui Dumnezeu si supus Lui, si independent de puterile lumii, ci ca altii stapaneau peste el.


     5.5.2     Cap. 4:9-11

          "Atunci comandantul Rehum si carturarul Simsai si ceilalti tovarasi ai lor, cei din Din, din Arfarsatac, din Tarpel, din Afaras, din Erec, din Babilon, din Susa, din Deha, din Elam si celelalte natiuni pe care le-a deportat marele si alesul Osnapar si le-a asezat in cetatea Samariei si in restul tinutului de dincoace de rau si asa mai departe... Aceasta este copia scrisorii, pe care au trimis-o imparatului Artaxerxes: Robii tai, oameni de dincoace de rau, si asa mai departe... ".

     Ceilalti tovarasi ai lor, mentionati aici impreuna cu Rehum si cu Simsai, faceau parte din popoarele deportate in Samaria din teritoriile lor de catre imparatul Asiriei Osnapar (Assurbanipal 669-631 i. I.C.). Punand in legatura cu v. 2, se poate concluziona ca procesul de reinstalare a altor popoare de catre asirieni, dupa deportarea celor zece semintii din anul 722 i. I.C., a durat mai multe zeci de ani, de la Sanherib pana in timpul lui Osnapar, la mijlocul sec. VII. Printre popoarele deportate, erau diniti (numiti doar aici), arfarsatakiti (numiti doar aici), tarpeliti (numiti doar aici), afarsaciti (poate persi), arkeviti (din cetatea Erec sau Uruk), babilonieni, susankiti (veniti din Susa), dehavieni (numiti doar aici) si elamiti si celelalte popoare. Assurbanipal a anexat la imparatia sa Babel si Elam in anul 648 i. I.C., in urma unei batalii impotriva fratelui sau Samassumukin, imparatul Babilonului.
     Toate popoarele care au fost sau nu mentionate, nu locuiau doar in Samaria, dar si in alte regiuni din vest, adica din punctul de vedere persan, "de cealalta parte a fluviului" (de dincoace) Eufrat. Aceste popoare s-au simtit amenintate de intoarcerea micului grup de iudei in Iuda si Ierusalim, si de dorinta lor de reconstruire a casei lui Dumnezeu; este ceea ce i-a facut sa scrie aceasta scrisoare catre imparat pentru a-i cere sa-i faca pe iudei sa inceteze. Ei s-au infatisat in mare umilinta ca robii imparatului "de dincoace (*) de rau" (v. 11).

     (*) "De dincoace de rau" de la v. 10 si la v. 11 este acelasi cuvant in textul original si desemneaza in cartea Ezra regiunile din vestul Eufratului. In functie de punctul de vedere al fiecarui observator, unele versiuni au tradus diferit spunand : de dincoace de rau sau de dincolo (de cealalta parte) de rau.


     5.5.3     Cap. 4:12

          "Sa fie cunoscut imparatului ca iudeii care s-au suit de la tine la noi au venit la Ierusalim; ei construiesc cetatea cea razvratita si rea si termina zidurile si repara temeliile".

     Misiunea imparatului Cirus al Persiei, incredintata iudeilor, era formulata in felul urmator: "Oricine dintre voi care este din poporul Sau, Dumnezeul sau sa fie cu el si sa se suie la Ierusalim, care este in Iuda, si sa construiasca acolo casa Domnului Dumnezeului lui Israel (El este Dumnezeu), care este la Ierusalim" (1:3). Nu gasim nimic aici despre acest decret imparatesc. Dimpotriva, intoarcerea iudeilor este aproape prezentata ca si cum s-ar fi "suit" de la ei insisi de la Babilon "la noi", samaritenii. Totusi, samaritenii erau asezati in teritoriul imparatiei din nord. Deci, regiunea Samariei nu se afla deloc in imediata vecinatate a Ierusalimului, care este pe teritoriul lui Iuda, ci ea se gasea la aproximativ 100 km spre nord. Deja o impresie falsa este provocata de aceasta prezentare.
     Apoi, descrierea lucrarii ramasitei este pura falsitate si calomnie. Cirus a incredintat misiunea de construire a templului in anul 536 i. I.C. (1:2-4). Consimtamantul imparatului Artaxerxes pentru construirea zidului Ierusalimului nu a fost obtinut de catre Neemia decat in anul 445 i. I.C. Prezenta scrisoare dateaza aproape de anul 522 i. I.C., in urma cu aproape 80 de ani. Misiunea acestor primi ani era construirea templului, asa cum arata primele trei capitole din cartea Ezra. Desigur, iudeii a trebuit sa-si faca case, dar nu putea fi inca chestiunea de o reconstructie a cetatii, "cetatea cea razvratita si rea", si a zidurilor sale. Mentionarea reconstructiei zidului cetatii si a temeliilor sale era un repros facut iudeilor fara nicio baza. Imparatul, care se afla departe, trebuia sa traga concluzia falsa ca la Ierusalim era pe cale sa ia fiinta un cuib de rezistenta impotriva stapanirii persane. Este adevarat ca, in expresia "cetatea razvratita si rea" era un sambure de adevar, dupa cum vom vedea inca. - De cate ori, in decurul timpului, s-a cautat sa se nimiceasca lucrarea si adevarul lui Dumnezeu prin calomnie! Deja, prima ispitire a lui Satan (Gen. 3) a continut o prezentare falsa a Cuvantului lui Dumnezeu. Si a reusit. Dar adevarul lui Dumnezeu va iesi intotdeauna invingator! Este ceea ce se intampla aici, si vom experimenta si noi la fel daca urmam si slujim cu credinciosie pe Domnul nostru, chiar daca trebuie sa marturisim ca am falimentat in multe privinte


     5.5.4     Cap. 4:13

          "Deci sa fie cunoscut imparatului ca, daca se va construi cetatea aceasta si se vor termina zidurile, nu vor mai da tribut, taxa si vama si la urma va fi spre paguba imparatilor".

     Acest tablou al unui viitor sumbru, zugravit puternicului imparat al Persiei, se baza pe informatia in mod constient falsa despre constructia cetatii si a zidurilor sale. Reconstructia Ierusalimului ca cetate fortificata trebuia sa creeze impresia ca locuitorii se vor ridica impotriva stapanirii persane si ca vor inceta sa mai plateasca impozite sau taxe obligatorii. Rezultatul ar aduce grave prejudicii pentru natiunea stapanitoare.


     5.5.5     Cap. 4:14-16

          "Si, pentru ca noi folosim sarea palatului si nu este potrivit pentru noi sa vedem paguba imparatului, de aceea am trimis si am adus la cunostinta imparatului, ca sa se caute in cartea cronicilor parintilor tai: si vei gasi in cartea cronicilor si vei sti ca cetatea aceasta este o cetate razvratita si care a adus paguba imparatilor si provinciilor si ca s-au razvratit in ea din timpuri vechi: de aceea a fost distrusa aceasta cetate. Facem cunoscut imparatului ca, daca se va construi aceasta cetate si se vor termina zidurile ei, prin aceasta nu vei avea parte dincoace de rau".

     In scrisoare, secretarul il asigura pe imparat de loialitatea sa. "A folosi (manca) sarea palatului" echivala cu "a pastra cu credinciosie un legamant" (comp. "legamatul de sare" din Num. 18:19 ; 2 Cr. 13:5). Scrisoarea se incheie printr-un repros in plus adus impotriva locuitorilor Ierusalimului acuzati de a fi oameni "razvratiti". Din nefericire aceasta corespunde realitatii. Ezechia s-a ridicat impotriva imparatului Asiriei, Ioiachim si Zedechia impotriva imparatului Babilonului (2 Imp. 18:7 ; 24:1, 20). Prin aceasta ei au dat celor din jurul lor un motiv de a huli (vezi 1 Tim. 5:14) ! Daca Dumnezeu in harul Sau iarta toate pacatele care Ii sunt marturisite, vrajmasul nu uita niciodata greselile noastre si stie sa le foloseasca impotriva noastra la timpul sau.
     Pentru a incheia, acuzatia falsa cu privire la reconstructia cetatii Ierusalimului este intarita cu toata insistenta. Vrajmasii amintesc motivul distrugerii Ierusalimului de catre Nebucadnetar si-l atentioneaza pe Artaxerxes, intr-un mod putin arogant, cu amenintari referitoare la consecintele reconstruirii cetatii si a zidurilor sale. Din punctul lor de vedere, lucrul acesta se va sfarsi prin pierderea tuturor teritoriilor persane de la apus de Eufrat.
   

     

sâmbătă, 26 ianuarie 2019




              Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

                                                                         Cartea Ezra
                                                                   - VIII -


     Arend Remmers


     4.3.2     Cap. 3:12

          "Dar multi dintre preoti si leviti si capii parintesti, barbatii in varsta, care vazusera casa dintai, plangeau cu glas tare cand se punea temelia acestei case inaintea ochilor lor; si multi isi inaltau glasul cu strigat de bucurie".

     Templul de la Ierusalim a fost daramat spre anul 586 in. de I.C., adica cu aproximativ 50 de ani mai inainte de a se pune noile temelii. Iudeii mai in varsta dintre cei care s-au intors au putut deci sa fi vazut "casa dintai", templul lui Solomon in toata stralucirea lui. Ei au plans cu glas tare cand au comparat gloria trecuta cu numarul mic al celor care s-au intors, imprejurarile lor nefericite si conditiile modeste pentru a pune temelia acestei case. Altii, dimpotriva, isi inaltau glasul cu strigat de bucurie ca puteau sa traiasca acest nou inceput. Ambele atitudini sunt de inteles si placeau Domnului, deoarece inimile erau ocupate cu onoarea Lui.
     Ceva asemanator are loc cu ramasita credincioasa din crestinatatea de astazi. Daca ne gandim la inceputul adunarii lui Dumnezeu (Fapte 2 si 4), vom intelege plansetele batranilor iudei. Cel care, pe parcursul vietii sale de credinta, nu a plans niciodata despre starea trista a adunarii lui Dumnezeu de astazi, este insensibil si nu are nicio apreciere fata de gandurile lui Dumnezeu inscrise in Cuvantul Sau. Dar cine este inca tanar in credinta si nu a cunoscut inceputul glorios al adunarii, el poate sa se bucure de ceea ce vede astazi. Nu vrem sa negam, ci sa fim recunoscatori de faptul ca Domnul, in timpul prezent, ofera inca ocazii de bucurie si de multiumire. In aceasta masura tristetea si bucuria pot coexista in acelasi timp si la aceleasi persoane.
     Era "ziua lucrurilor mici", asa cum profetul Zaharia a scris cativa ani mai tarziu: "Si cuvantul Domnului a fost catre mine, zicand: Mainile lui Zorobabel au pus temelia casei acesteia si mainile lui o vor termina. Si vei cunoaste ca Domnul ostirilor m-a trimis la voi. Pentru ca, cine a dispretuit ziua lucrurilor mici?" (Zah. 4:8-10). Chiar daca puterea este limitata si impotrivirea din afara este mare, acest inceput trebuie sa fie dus la bun sfarsit.
     Oamenii nu vedeau decat aceasta slaba reinnoire, dar Dumnezeu a dat profetilor Sai o privire asupra viitorului indepartat - pana la venirea lui Mesia care, la "sfarsitul veacurilor", va veni inca odata la poporul Sau, convertit atunci, ca o noua ramasita (Mt. 13:49 ; 24:3 ; Rom. 9:27).


     4.3.4     Cap. 3:13

          "... incat poporul nu putea deosebi glasul strigatului de bucurie de glasul plansului poporului, pentru ca poporul striga cu strigat mare si glasul se auzea de departe".

     Daca oamenii de pe pamant "nu puteau deosebi glasul strigatului de bucurie de glasul plansului poporului", totusi, era Unul care era in stare sa faca aceasta deosebire. Dumnezeu este singurul care cunoaste inima fiilor oamenilor, care vede tot ceea ce se intampla inauntrul ei, si El apreciaza in mod desavarsit. Si astazi, de asemenea, El vede intristarea acelora care sunt preocupati cu El si cu adunarea Sa. El vede bucuria din inimile celor care se preocupa cu ai Sai, atunci cand ei Il onoreaza pe El, de exemplu cu ocazia unei vizite la credinciosii individuali care au luat o cale rea. Dar El vede, de asemenea, indiferenta si nepasarea din multe inimi astazi care au devenit caldicele, nici in clocot, nici reci.
     Zgomotul care se auzea de departe, provenea de la strigatul de bucurie al poporului, dupa cum arata versetele 11b la 13, daca se privea de aproape. Marea masa a poporului scotea strigate de bucurie foarte puternice, in timp ce un mic numar de preoti , leviti si dintre batrani plangeau cu glas tare comparand gloria de altadata a templului lui Solomon cu starea prezenta de slabiciune a ramasitei. Dar plansetele celor cativa nu ajungeau la inaltimea strigatelor de bucurie care se auzeau de departe. - Aceasta ne vorbeste si noua astazi. Marturia noastra clara si categorica inaintea lumii poate fi caracterizata prin bucurie cu privire la Mantuitorul si Domnul nostru. Dar in tacere, ar trebui si noi sa plangem tot ceea ce nu este spre onoarea Domnului in casa Sa.


     5     Cap. 4 : Impotrivirea vrajmasilor si incetarea rezidirii templului

     5.1     Vrajmasii camuflati - 4:1

     Spre deosebire de capitolele anterioare, cap. 4 nu are multe lucruri pozitive sau imbucuratoare. Gasim aici impotrivirea inversunata a locuitorilor din regiunea Samariei. Ei locuiau in interiorul granitelor tarii promise, si s-au adaptat in exterior la obiceiurile poporului lui Dumnezeu, dar ei au ramas idolatri (vezi explicatia de mai jos referitor la "samariteni"). De aceea, ei cautau prin toate mijloacele sa impiedice planul de reconstructie a templului de la Ierusalim. Pentru un timp ei au reusit. Totusi, lucrarea lui Dumnezeu si-a reluat apoi cursul. Vrajmasul poate incerca sa perturbe, dar el nu poate anihila. Multumiri fie aduse lui Dumnezeu!


     5.1.1     Cap. 4:1

          "Si vrajmasii lui Iuda si ai lui Beniamin au auzit ca fii robiei construiesc templul Domnului Dumnezeului lui Israel".

     "Iuda si Beniamin" erau cele doua semintii ramase credincioase lui Dumnezeu in timpul schismei imparatiei sub Ieroboam si Roboam. In anii 606-586 in. de I.C. ele au fost duse in robia babiloniana, in timp ce cele zece semintii necredincioase erau deja duse in robia asiriana in anul 721 in. de I.C. Cu toate acestea, in timp ce acestea din urma au disparut pana in ziua de astazi, cele doua semintii au putut sa se intoarca in Canaan in anul 538 in. de I.C., dupa cum am citit in Ezra 1:5. A fost doar o mica ramasita de 42360 de persoane care au plecat pentru a se sui in tara promisa, tara parintilor lor (2:64). Ei erau "fiii captivitatii", o expresie care spunea totul despre rusinea si umilinta lor. In acelasi timp, este foarte incurajator de vazut ca aceasta denumire, care nu apare decat in aceasta carte (de sapte ori), este mentionata totdeauna in legatura cu o activitate de a-L onora pe Dumnezeu (6:16, 19, 20 ; 8:35 ; 10:7, 16).
     Faptul ca acesti "fiii ai captivitatii au rezidit templul Domnului, Dumnezeului lui Israel" ar trebui sa miste inimile noastre. Ei nu s-au vazut doar pe ei insisi, ca o mica ramasita credincioasa a poporului pamantesc al lui Dumnezeu, ci aveau inaintea ochilor si in inima lor tot poporul Israel, si pe Dumnezeu ca Dumnezeul intregului popor. De aceea, templul pe care ei il ridicau pentru Domnul, Dumnezeul lui Israel, nu putea sa fie valabil numai pentru ei. Templul era casa lui Dumnezeu pentru intreg poporul. Caci Ierusalimul era locul pe care Domnul l-a ales ca sa locuiasca acolo Numele Sau (1 Imp. 11:36). - Si astazi, de asemenea, nu exista decat o singura casa a lui Dumnezeu, si decat un singur trup al lui Hristos, Adunarea, de care apartine fiecare copil al lui Dumnezeu, rascumparat; astazi, de asemenea, locul la masa Domnului este in principiu deschis pentru fiecare madular al trupului lui Hristos. La fel ca in timpul cand slujba la templu era facuta potrivit cu legea, la fel si astazi, oricine doreste sa implineasca voia Domnului si sa ia parte la frangerea painii, trebuie s-o faca potrivit cu cerintele sfinte ale Domnului, pe care le gasim in Cuvantul Sau. O cerinta importanta este de a recunoaste unitatea trupului lui Hristos, si in acelasi timp despartirea de lume si de orice slujire facuta pentru Dumnezeu (inchinare) iesita din vointa proprie.
     Mica ramasita care s-a intors, abia a pus piatra de temelie pentru reconstructia templului la Ierusalim, ca deja s-a aratat impotrivirea "vrajmasilor". Este de remarcat cu aceasta ocazie ca ei nu sunt numiti "vrajmasii lui Israel", ci "vrajmasii lui Iuda si ai lui Beniamin". Aceste doua semintii erau singurele care reprezentau poporul lui Dumnezeu.


     5.1.2     Samaritenii

     La v. 4, acesti "vrajmasi" sunt numiti "poporul tarii". Ei erau urmasii popoarelor care au fost asezate in Samaria, si care proveneau din diferite tari dupa deportarea celor zece semintii spre Asiria in anul 721 in. de I.C. (4:10); la randul lor erau si ei deportati din patriile lor. Originea lor este descrisa in 2 Imparati 17:24-41 unde se mentioneaza oameni proveniti din Babilon, Cuta, Ava, Hamat si Sefarvaim; aici sunt mentionate alte popoare si alte cetati (4:9). Din v. 2 la 10 reiese ca deportarile nu au avut loc doar in timpul lui Salmanasar V (727-722 in. de I.C.), Sargon II (722-705 in. de I.C.) si Sanherib (704-681 in. de I.C.), ci, de asemenea, si in timpul imparatilor asirieni de mai tarziu Esar-Hadon (680-669 in. de I.C.) si Osnapar (669-631 in. de I.C.). Din cauza faptului ca acesti deportati erau idolatrii datorita originii lor, ei au continuat sa se inchine la idolii lor in tara Canaan, si au fost pedepsiti de Dumnezeu. In consecinta, un preot israelit a fost trimis din Asiria in Canaan pentru a-i apropia pe acesti oameni de adevaratul Dumnezeu. Prin aceasta ei au fost adusi la lege (cele cinci carti ale lui Moise). Ei au ridicat un altar al lor pe muntele Garizim (Ioan 4:20). Datorita faptului ca aceste populatii au fost deportate in partea de nord a tarii (Samaria), s-au numit mai tarziu "samariteni", asa cum ii vom gasi in Noul Testament. Unii din urmasii lor traiesc inca si astazi la Nablus (Sihem). Ei nu recunosc decat cele cinci carti ale lui Moise (aceasta fiind o traditie proprie) ca Sfanta Scriptura normala, si sunt considerati de catre iudei ca straini pana in ziua de azi.
     In 2 Imparati 17:41 acesti oameni sunt caracterizati astfel : "Si natiunile acestea se temeau si de Domnul si slujeau si chipurilor lor cioplite; si la fel fac si fiii lor si fiii fiilor lor, pana in ziua aceasta, cum au facut parintii lor." Ei sunt o imagine a persoanelor care se afla in interiorul crestinatatii, adica in locul de binecuvantare, fara sa apartina cu adevarat de poporul lui Dumnezeu, de trupul lui Hristos. Astfel de persoane au o forma de evlavie, dar tagaduindu-i adevarata putere (2 Tim. 3:5).
     Duhul Sfant este Duhul adevarului, si chiar El este adevarul insusi (Ioan 15:26 ; 1 Ioan 5:6). De aceea, El numeste lucruri si persoane dupa numele lor: "vrajmasii lui Iuda si ai lui Beniamin". De asemenea, este remarcabil ca ei nu sunt numiti "vrajmasii  lui Israel". Vrajmasia lor nu se indrepta impotriva masei mari a poporului lui Dumnezeu devenit necredincios, si din care cea mai mare parte nu se mai afla in tara lui Israel, ci numai impotriva catorva credinciosi din cele doua semintii ale lui Iuda si Beniamin care se pregateau sa restaureze casa Domnului pe temelia ei. - La fel este si astazi. Lumea nu uraste pe numerosii crestini de nume din crestinatate, ci tinta atacului lor sunt credinciosii fideli care, din dragoste pentru Domnul, au vazut in Cuvantul lui Dumnezeu autoritatea suprema. In mod asemanator, atacurile lui Satan nu se indreapta spre credinciosii care au un duh lumesc, ci impotriva celor care, in mijlocul intunericului acestei lumi, dau o marturie clara si plina de bucurie despre Mantuitorul lor. Cu toate acestea, atunci ca si astazi, Domnul nu va abandona pe ai Sai!


     5.2     Diferite tactici - 4:2-5

     5.2.1     Cap. 4:2

          "Si ei s-au apropiat de Zorobabel si de capii parintesti si le-au zis: Lasati-ne sa construim cu voi, deoarece cautam ca si voi pe Dumnezeul vostru si Ii jertfim din zilele lui Esar-Hadon, imparatul Asiriei, care ne-a adus aici".

     Dupa intoarcerea ramasitei, acesti samariteni se temeau de pierderea privilegiilor pe care le-au dobandit intre timp, daca poporul lui Dumnezeu se aseza din nou in tara. Vrajmasii au inceput prin a se apropia de Zorobabel (guvernatorul iudeilor pus de catre persi), si de "capii parintesti", adica de batrani. Zorobabel era iesit din casa regala a lui David (1 Cr. 3:15-19). Iosua, marele preot, nu este mentionat aici (il gasim la v. 3), si acest lucru este foarte caracteristic. Datorita faptului ca intoarcerea si misiunea de zidire a templului a fost incuviintata de imparatul Cirus, impotrivitorii nu-si puteau arata pe fata vrajmasia lor. De asemenea, la inceput, au cautat sa lucreze cu viclenie si lingusire. Ei s-au oferit sa coopereze. Argumentul pe care ei l-au adus a fost ca si ei cautau pe acelasi Dumnezeu si Lui Ii aduceau jertfe. Totusi, acest lucru nu corespundea faptelor, caci am vazut ca "natiunile acestea se temeau si de Domnul si slujeau (in acelasi timp) si chipurilor lor cioplite" (2 Imp. 17:41). La viclenia lor ei au adugat si lipsa adevarului, minciuna.
     Observam, in plus, ca samaritenii nu au intrebat daca ar putea si ei sa ajute sau sa sprijine. Au zis mai degraba : "Lasati-ne sa construim cu voi". Ei s-au prezentat ca si cum aveau aceleasi principii si aceleasi drepturi ca iudeii. Ei arata o impertinenta fara rusine.
     La prima vedere aceste pretentii ar putea parea pozitive. Dar, ar putea vrajmasii poporului lui Dumnezeu sa ajute sa se faca ceva spre onoarea lui Dumnezeu? In exterior, ei puteau sa aiba multe puncte comune cu iudeii, dar in realitate au ramas idolatri, si nu slujeau lui Dumnezeu decat in mod formal. Ei au sperat sa poata exercita o influenta negativa asupra iudeilor si asupra lucrarii lor, prin intermediul unei lucrari comune. Amestecarea binelui si raului, adevarului si falsitatii, ascultarea si vointa proprie, a fost dintotdeauna o tehnica a diavolului. Si noi astazi trebuie sa ne pazim de ea. Lumina si intunericul nu au comuniune intre ele (2 Cor. 6:14). Acest lucru este valabil chiar cand raul imbraca un caracter religios, ca aici.
     Samaritenii Il numeau pe adevaratul Dumnezeu "Dumnezeul vostru", ceea ce se poate vedea ca o indicatie ca ei insisi nu aveau nicio relatie de credinta cu El. In exterior vorbeau de "a cauta " pe Dumnezeu, nu de a-I "sluji", chiar daca ei spun ca aduceau jertfe (in aparenta dupa lege). Pana astazi samaritenii se tin doar de Pentateuh, cele cinci carti ale lui Moise.
     S-ar parea ca nu numai trimiterea preotului israelit a fost o reusita, ci si deportarea acestor oameni in timpul lui Esar-Hadon (680-669 in. I.C.). Esar-Hadon a fost fiul si succesorul lui Sanherib (794-681 in. I.C. ; 2 Imp. 19:37), care a deportat cele zece semintii in Asiria. Asirienii, au aplicat astfel din generatie in generatie o politica regulata de stramutare a populatiilor (4:10). Prin aceasta, natiunile subjugate erau in totalitate dezradacinate si facute docile.


     5.2.2     Cap. 4:3

          "Dar Zorobabel si Iosua si ceilalti capi parintesti ai lui Israel le-au zis: Voi n-aveti nimic a face cu noi, ca sa construiti o casa Dumnezeului nostru, ci noi singuri vom construi Domnului Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit Cirus, imparatul Persiei".

     Zorobabel, guvernatorul iudeilor, a actionat de o maniera foarte inteleapta. Desi el a fost singurul care a fost contactat, el nu a actionat singur si din propria sa autoritate, ci el a cerut ajutorul marelui preot Iosua. Prin aceasta el avea in inima invatatura Cuvantului lui Dumnezeu: "Pentru ca buzele preotului trebuie sa pastreze cunostinta si din gura lui se asteapta legea, pentru ca el este solul Domnului ostirilor" (Mal. 2:7 ; comp. Deut. 17:9, 10). Amandoi, "Zorobabel si Iosua", precum si "ceilalti capi parintesti", au putut detecta imediat viclenia vrajmasilor. Ei erau reprezentantii responsabili ai poporului lui Dumnezeu pe pamant, ei Il cunoasteau pe Domnul ca Dumnezeul lor si doar ei aveau misiunea de reconstructie a templului Sau, daramat de vrajmasi. Cu siguranta, a trebuit sa recunoasca ca nu puteau sa implineasca aceasta misiune divina decat cu autorizarea si ajutorul lui " Cirus, imparatul Persiei". Ca supusi, ei erau sub stapanirea persana, a doua din cele patru imparatii profetice.
     Chiar si astazi, oamenii pot sa afiseze o haina crestina, fara a crede cu adevarat in Mantuitorul Isus Hristos; este imposibil de a colabora cu ei pentru a face lucrarea Domnului. Desigur, acest lucru se intampla adesea, dar rezultatul nu poate fi nici o evanghelizare adevarata, si nici un progres real al vietii de credinta. De aceea si astazi este valabil acelasi principiu pe care l-au urmat conducatorii ramasitei care s-a intors. Nu pot exista lucrari comune pe teren spiritual intre adevaratii credinciosi si colaboratori necredinciosi daca se vrea pazirea de orice prejudiciu adus lucrarii Domnului.


     5.2.3     Cap. 4:4

          "Si poporul tarii a slabit mainile poporului lui Iuda si i-a tulburat la construire".

     Imediat dupa refuzul clar si categoric al conducatorilor iudei, se descopera adevaratul caracter al celor care voiau sa-si ofere colaborarea lor, atat de prietenosi la inceput. A doua faza a tactici lor nu este inca o impotrivire pe fata. Ei au cautat mai intai sa impiedice lucrarea de constructie a templului prin actiuni descurajante (cel mai probabil prin conversatii cu scop negativ) cautand "a slabi mainile poporului lui Iuda". Deoarece conducatorii ramasitei au ramas fermi si au raspuns clar, era necesar ca atacul prin viclenie sa se concentreze asupra multimii micului popor care s-a intors.
Cat de multe prejudicii sunt aduse inca si astazi lucrarii Domnului prin faptul ca se prezinta o lucrare ca inutila sau paguboasa! Cat de frecvent se aud opinii potrivit carora aceasta sau acea lucrare ar fi mai degraba o sursa de diviziune decat de unire, desi ea a fost facuta in onoarea Domnului. Sa nu uitam ca orice activitate facuta in ascultare de Cuvantul Sau si pentru onoarea Sa, este o piatra de poticnire pentru cei care nu au decat interese pamantesti sau lumesti, chiar daca ei se numesc crestini. In orice lucrare facuta in credinciosie pentru Domnul, se va veda diferenta intre curat si necurat, intre ceea ce este sfant si ceea ce este nu este sfant (Lev. 10:10 ; Ez. 44:23). Este exact ceea ce vorbeste constiintelor impietrite ale unor astfel de persoane si tocmai ceea ce nu le place. Si aceasta produce multe critici distructive impotriva crestinilor care cauta onoarea Domnului. Si multi crestini, slabi in credinta, se lasa influentati in mod negativ  prin astfel de critici viclene.
     Samaritenii au facut un pas in plus. Ei au incercat in a treia faza sa-i faca sa se "tulbure la construire". Nu s-au multumit sa descurajeze micul grup de constructori ai templului, ci ei voiau sa opreasca aceasta lucrare. Nu ni se spune prin ce i-a facut sa se tulbure. Se pare ca vrajmasul a cautat, mai inainte de toate, sa provoace un sir de slabiciuni si descurajari.
     Cineva care este descurajat este mai usor de tulburat cu privire la o sarcina, decat unul care are o credinta tare in Dumnezeu, si care isi pune increderea in El si nu in sine sau in altii. Cel care este slab spiritual este influentat mult mai usor de imprejurari decat cel tare. Dar iudeii nu s-au lasat tulburati si au continuat sa zideasca.


     5.2.4     Cap. 4:5

          "Si au tocmit sfatuitori impotriva lor ca sa le zdrobeasca planul, in toate zilele lui Cirus, imparatul Persiei, pana la imparatia lui Darius, imparatul Persiei".

     Totul a esuat, pretentiile vrajmasului de a avea dreptul sa colaboreze la constructia templului, eforturile sale de a slabi mainile ziditorilor si apoi de a-i face sa se tulbure la zidire. Ramasita lui Iuda a putut sa reziste la aceste eforturi cu ajutorul lui Dumnezeu. Acum vine o a patra tentativa de impotrivire la continuarea lucrarii. Falsi "sfatuitori" trebuia "sa le zdrobeasca planul" de reconstruire a templului lui Dumnezeu. Probabil este vorba de incercarile de a paraliza lucrarea pe cale juridica. Aceste eforturi viclene si agresive au tinut pe toata perioada de domnie a lui Cirus (559-529 in. de I.C.) pana il al doilea an al imparatului Darius (522-485 in. de I.C.), adica aproximativ 15 ani (4:24) (*). A fost o perioada lunga in care constructia casei lui Dumnezeu a fost impiedicata.

     (*) Constructia templului a inceput in anul al doilea dupa intoarcerea ramasitei la Ierusalim, adica  in anul 536 in. de I.C.

     Oricat de divizate ar fi putut sa fie diferitele grupuri care faceau parte din "popoarele tarii", totusi, erau uniti intr-un singur punct: reconstructia templului de la Ierusalim de catre ramasita poporului lui Dumnezeu trebuia sa fie impiedicata prin orice mijloace.
     Peste tot unde Duhul Sfant este activ pentru a zidi casa lui Dumnezeu, Adunarea, prin slujitorii Domnului, vor exista, de asemenea, impotrivitori care cauta sa impiedice. La fel, apostolul Pavel a scris odata: mi s-a deschis o usa mare si cu folos, si adversari sunt multi" (1 Cor. 16:9). In cartea Fapte, citim despre o servitoare pagana care le spunea oamenilor ca Pavel si Sila "sunt robi ai Dumnezeului celui Preainalt, care va vestesc calea mantuirii" - dar ea facea aceasta sub influenta unui demon (Fapte 16:17). Cateva capitole mai departe, gasim sapte fii, evident necredinciosi, ai unui mare preot iudeu numit Sceva, care scoteau duhurile rele chemand Numele lui Isus (Fapte 19:13 si urmat.). Asa a fost impotrivirea la inceputul adunarii si asa este inca si astazi, cand din nou o "ramasita" a adunarii lui Dumnezeu cauta sa realizeze gandurile lui Dumnezeu in acord cu Cuvantul Sau.
     Exista si astazi publicatii in care sunt atacate in mod special parti ale adevarului repuse in lumina in sec. 19. Siguranta mantuirii, venirea Domnului pentru a rapi pe credinciosi inaintea necazului cel mare si unitatea vizibila a adunarii, sunt socotite in mod constant ca invataturi false. Numai Domnul stie cat de multe  maini au fost slabite prin aceasta si s-au tulburat la construirea casei lui Dumnezeu potrivit Scripturii.  

miercuri, 16 ianuarie 2019




             Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

                                                                         Cartea Ezra
                                                                     - VII -


     Arend Remmers


     4.2     Inceputul rezidirii templului - 3:7-9

     4.2.1     Cap. 3:7

          "Si au dat argint cioplitorilor in piatra si tamplarilor; si mancare si bautura si undelemn sidonienilor si tirienilor, ca sa aduca din Liban lemne de cedru pe mare la Iafo, dupa invoirea pe care o aveau de la Cirus, imparatul Persiei".

     Inceputul rezidirii templului a avut loc dupa ce altarul a fost asezat pe temelia lui : aceasta a fost a doua activitate importanta a ramasitei iudeilor care s-au intors. Cu siguranta, lipsea chivotul legamantului, si cu el prezenta lui Dumnezeu in glorie, simbolizata prin nor (Ex. 40 ; 1 Imp. 8:10, 11), dar casa a fost si a ramas casa Domnului, Dumnezeul lui Israel.
     La v. 7 au inceput pregatirile pentru rezidirea templului, casa lui Dumnezeu. Ea a fost zidita, fara nicio indoiala, ca si altarul, pe temelia ei, in locul pe care Domnul l-a ales pentru a face sa locuiasca acolo Numele Sau (Deut. 12 ; 1 Cr. 22:1). Mai intai trebuia procurate materialele. Pietrele au putut fi gasite in imediata apropiere, dupa cum o arata sapaturile. Dar pentru lemnul de cedru era nevoie sa vina lucratori din Sidon si Tir, ca cei care l-au ajutat altadata pe Solomon. Lemnul trebuia taiat in muntii Libanului, si transportat cu corabii pe Marea Mediterana spre Iafo (care este Iaffa de astazi). Pentru acesti oameni s-au asigurat alimentele necesare. Aici nu este vorba de ajutoare sau contributii de bunavoie din partea concetatenilor lor, ci este vorba de a recurge la oameni din alte popoare. - La fel cum acesti oameni au fost platiti si alimentati dupa porunca, si astazi, de asemenea, este de la sine inteles ca orice serviciu facut de oamenii din lume trebuie sa fie platit cu bunavointa si promtitudine - chiar daca numai din marturie pentru Domnul.
     La fel ca la inceputul cartii Ezra, vedem dependenta acestei mici ramasite fata de puterea pamanteasca a lui Cirus, in ciuda dorintei lor de a raspunde voii lui Dumnezeu.


     4.2.2     Cap. 3:8

          "Si in anul al doilea de la venirea lor la casa lui Dumnezeu la Ierusalim, in luna a doua, au inceput lucrarea Zorobabel, fiul lui Sealtiel, si Iesua, fiul lui Iotadac, si ramasita fratilor lor, preotii si levitii, si toti cei care venisera din captivitate la Ierusalim; si au randuit pe levitii de la varsta de douazeci de ani in sus sa supravegheze lucrarea casei Domnului".

     Pregatirile au necesitat mai multe luni. Doar in "a doua luna" a anului urmator, adica la mai mult de sase luni dupa "venirea lor la casa lui Dumnezeu la Ierusalim" si asezarea altarului au putut apoi sa pregateasca cele necesare pentru zidirea templului.
     Ce mai era de vazut din aceasta "casa a lui Dumnezeu la Ierusalim"? Absolut nimic. Totul era ruine si cenusa. In ciuda acestei situatii nu era chestiunea de ruinile casei, ci Cuvantul vorbeste aici de "casa lui Dumnezeu". Dupa cum s-a remarcat deja de mai multe ori, aceasta expresie scoate in evidenta importanta acestui loc, indiferent de starea sa din acel moment. La timpul respectiv nu era niciun loc geografic care sa fie luat in calcul pentru "casa lui Dumnezeu", la fel si astazi nu este nicio posibilitate de strangere laolalta potrivit Scripturii, decat in Numele Domnului nostru Isus, adica in acord deplin cu voia si persoana Sa. Acesta este locul nostru de strangere laolalta astazi.
     De asemenea, aici sunt "Zorobabel, fiul lui Sealtiel, si Iesua, fiul lui Iotadac" care au preluat conducerea. Ei s-au dovedit a fi adevarati conducatori, "modele pentru turma" (1 Pet. 5:2, 3). Ei nu s-au asezat mai presus de popor, ci i-au considerat pe preoti si pe leveti ca "ramasita fratilor lor". Aceasta arata o frumoasa trasatura de caracter si smerenie la acesti doi barbati asezati in pozitii atat de inalte.
     Dar restul poporului nu s-a lasat mai prejos. "Toti cei care venisera din captivitate la Ierusalim" au raspuns chemarii si s-au alaturat acestor conducatori si slujitori ai lui Dumnezeu. Cu o mare unanimitate, ei "au randuit pe levitii de la varsta de douazeci de ani in sus sa supravegheze lucrarea casei Domnului". Era o constructie sfanta unde erau multe lucruri care necesita supraveghere. Era "casa Domnului" si pentru aceasta niciun laic nu putea supraveghea, ci doar "preotii si levitii". Inteligenta preoteasca era atunci necesara, si ea este, la fel si astazi, pentru zidirea casei lui Dumnezeu.
     Din cap. 2 aflam ca erau 4289 de preoti. Unii dintre ei, este adevarat, au fost indepartati din slujba deoarece nu si-au gasit numele in registrul genealogic. Pe de alta parte, nu erau prezenti decat 74 de leviti. Din numarul total de 341 de persoane, erau 128 de cantareti si 139 de usieri. La iesirea din Egipt, proportia dintre preoti si leviti era complet diferita. Care era cauza acestui numar mic de leviti reveniti din Babilon? Slujba lor era mai putin apreciata decat cea a preotilor? Ei bine, din cauza acestui mic numar ei " au randuit pe levitii de la varsta de douazeci de ani in sus sa supravegheze lucrarea casei Domnului".
     In mod normal (Num. 4:3, 22, 30) levitii erau inrolati pentru slujba de la varsta de 30 de ani. Lucrarea lor tinea pana la varsta de 50 de ani. In Num. 8:24 gasim ca ei au intrat in slujba deja de la varsta de 25. La aceasta varsta ei incepeau un fel de pregatire, astfel ca la varsta de 30 de ani ei dobandeau maturitate spirituala necesara pentru slujba, pe langa capacitatile lor personale. Timpul de proba spirituala este la fel de important si astazi pentru orice slujba in lucrarea Domnului. Diaconii ("slujitorii") din Noul Testament corespund levitilor. Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei cu privire la ei: "acestia, de asemenea, sa fie intai incercati, apoi sa slujeasca, fiind de neinvinuit" (1 Tim. 3:10 ; comp. Filip. 2:22).
     In ultimile sale cuvinte, David a coborat la 20 de ani varsta de intrare in slujba pentru leviti, pentru slujba de la templu, dand o exlicatie usor de inteles: "Domnul Dumnezeul lui Israel a dat odihna poporului Sau si va locui in Ierusalim pentru totdeauna. Si levitii nu vor mai purta cortul, nici vreuna din uneltele sale pentru slujba sa" (1 Cr. 23:25, 26). In tara Canaan, unde Dumnezeu a vrut sa dea odihna poporului Sau, slujba era mai usoara decat mai inainte in pustie. De aceea levitii puteau incepe mai de tineri. In ciuda situatiei dificile a poporului din timpul lui Zorobabel, numarul restrans al levitilor era un motiv esential pentru a pastra la 20 de ani varsta minima de intrare in slujba, desi sarcina de "supravegherea lucrarii casei lui Dumnezeu" necesita o responsabilitate mare.


4.2.3     Cap. 3:9

          "Atunci Iesua, fiii sai si fratii sai, Cadmiel si fiii sai, fiii lui Iuda, au stat ca un singur om, ca sa supravegheze pe cei care faceau lucrarea in casa lui Dumnezeu, impreuna cu cu fiii lui Henadad, fiii lor si fratii lor, levitii".

     Levitii au trecut acum pe primul plan. Iesua si Cadmiel, mentionati deja in cap. 2 v. 40, sunt in fata "ca sa supravegheze pe cei care faceau lucrarea in casa lui Dumnezeu". "Fiii lui Henadad" li s-au alaturat; ei vor reaparea mai tarziu la constructia zidului (Neemia 3:18, 24). Regasim aici, pentru a doua oara, unitatea de duh care este o conditie atat de importanta pentru succesul oricarei lucrari pentru Domnul (3:1). Aici, toti erau animati de dorinta de a ridica locuinta lui Dumnezeu din mijlocul poporului Sau, astfel ca El sa poata fi din nou onorat si adorat dupa dorinta Sa (chiar daca, din punct de vedere istoric, gloria lui Dumnezeu nu a mai revenit niciodata in locul preasfant; acest lucru nu va mai avea loc decat in Imparatia milenara; vezi Ez. 9:3 ; 10:3, 19 ; 11:23 ; 43:1-4). Unitatea de inima si de duh rezulta din faptul ca toti aveau un singur si acelasi scop inaintea ochilor, si la care s-au apucat sa lucreze cu aceasi ravna.
     In acelasi timp, cuvintele "ca sa supravegheze pe cei care faceau lucrarea in casa lui Dumnezeu" reaminteste faptul pe care l-am atins deja, care ne este prezentat in 1 Corinteni 3:9-17 :

          "Pentru ca noi suntem impreuna-lucratori ai lui Dumnezeu; voi sunteti ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. Potrivit harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect intelept, am pus temelia, iar altul zideste deasupra. Dar fiecare sa ia seama cum zideste deasupra. Pentru ca nimeni nu poate sa puna alta temelie decat cea pusa, care este Isus Hristos. Iar daca cineva zideste deasupra pe aceasta temelie: aur, argint, pietre pretioase, lemne, fan, paie, lucrarea fiecaruia va fi aratata, pentru ca ziua o va face cunoscut, pentru ca se descopera in foc; si focul va dovedi cum este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va ramane, el va primi o rasplata. Daca lucrarea cuiva va fi mistuita, el va suferi pierdere; insa el va fi mantuit, dar asa, ca prin foc. Nu stiti ca voi sunteti templul lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? Daca cineva distruge templul lui Dumnezeu, pe acela il va distruge Dumnezeu; pentru ca templul lui Dumnezeu este sfant si asa sunteti voi".

     Aici vedem Adunarea lui Dumnezeu si zidirea ei pe pamant, incredintata oamenilor si responsabilitatii lor. Temelia este pusa de Domnul Isus Insusi, dupa cum a spus in Mt. 16:18 : "pe aceasta stanca voi zidi Adunarea Mea". In cetatea Corint, apostolul Pavel a pus temelia pentru adunarea locala, ca un arhitect intelept, prin vestirea Evangheliei. Aceasta temelie este, in sine si pentru sine, de neclintit. Dar, dupa plecare sa din Corint, altii au continuat sa zideasca. Unii au zidit cu materiale scumpe ca aur, argint si pietre pretioase, care ne vorbesc, in imagine, de natura lui Dumnezeu, si care vor rezista in lumina tribunalului (scaunul de judecata, n.t.) lui Hristos. Altii au vrut sa zideasca cu materiale trecatoare si pamantesti care nu ofera nicio rezistenta inaintea focului sfinteniei divine. In primul caz, este data o rasplata, dar nu in al doilea caz, chiar daca persoanele care au lucrat sunt mantuite ca prin foc. Iar cel care distruge templul sfant al lui Dumnezeu, adunarea, nu va fi nicio mila pentru el, - va fi pierdut pentru eternitate.
     A veghea la toate acestea in ascultare si dragoste pentru Hristos, a fost o preocupare mare pentru apostolul Pavel. Acesta a fost criteriul prin care a supravegheat pe cei care au zidit impreuna cu el.


     4.3     Punerea temeliei templului - 3:10-13

     4.3.1     Cap. 3:10

          "Si, in timp ce constructorii puneau temelia templului Domnului, au asezat pe preoti in imbracamintea lor, cu trambite, si pe leviti, fiii lui Asaf, cu chimvale, ca sa-L laude pe Domnul, dupa randuiala lui David, imparatul lui Israel".

     Locul templului a fost pustiu zeci de ani. Construirea este o imagine a intoarcerii la locul de strangere laolalta care a fost lucrata prin Duhul lui Dumnezeu acum aproape 200 de ani. Dar putem, la fel de bine, sa aplicam imaginea la nasterea unei marturii a adunarii intr-o noua localitate. Privita in mod personal, fiecare credincios care a gasit locul de strangere laolalta dupa gandul lui Dumnezeu, poate sa aplice aceste circumstante la sine insusi.
     In constienta importantei deosebite a momentului, preotii stateau inaintea lui Dumnezeu "imbracati in hainele lor". Nu se poate aborda aici semnificatia la toate detaliile hainelor preotesti. Este suficient de spus ca aceste haine sunt o imagine, care arata cum se poate apropia cel credincios de Dumnezeu, in siguranta deplina a credintei, in constienta pozitiei sale desavarsite si a libertatii sale depline inaintea lui Dumnezeu, si el poate intra chiar pana in locul preasfant (Ev. 10:19 si urmat.). Lucrarea pretioasa a lui Hristos este temelia pentru ca noi sa putem intra in prezenta sfanta a lui Dumnezeu.
     Preotii nu stateau doar cu hainele lor, care erau "pentru glorie si pentru podoaba" (Ex. 28:2, 40), ci, de asemenea, cu trambite. Cu siguranta, erau trambitele de argint pe care Moise le-a facut la porunca lui Dumnezeu (Num. 10:1-10). Era de datoria preotilor ca sa sune din aceste trambite in diferite ocazii si in feluri diferite; aceste trambite sunt o imagine a marturiei Cuvantului lui Dumnezeu adresat celor rascumparati. O ocazie speciala de a suna din aceste trambite a fost in acea zi: "Si, in ziua bucuriei voastre si la sarbatorile voastre si la lunile voastre noi, sa sunati din trambite peste arderile-de-tot ale voastre si peste jertfele voastre de pace; si va vor fi spre amintire inaintea Dumnezeului vostru. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru" (Num. 10:10).
     Astfel, preotii stateau inaintea lui Dumnezeu cu trambite, si levitii cu chimvale,  - El a carui locuinta urma sa fie ridicata din nou pe vechea sa temelie. In timp ce pentru jertfe ei faceau referire la legea lui Moise, omul lui Dumnezeu, acum ei se refereau la randuielile lui David, om dupa inima lui Dumnezeu, care a fost primul care a introdus cantarea de lauda in casa lui Dumnezeu. De asemenea, el era "unsul Dumnezeului lui Iacov si psalmistul placut al lui Israel" (2 Sam. 23:1 ; comp. 1 Cr. 16, in special 16:7). David era, de asemenea, cel care a introdus pentru templu (care nu se construise inca) un serviciu regulat de muzica si cantari sub conducerea lui Asaf (1 Cr. 25). La aceste randuieli ale lui David se refereau ei acum, pentru ca adorarea sa-I fie adusa lui Dumnezeu de o maniera demna pentru acel timp. Aceasta slujire tinea de "leviti, fiii lui Asaf, cu chimvale, ca sa-L laude pe Domnul".
     Daca astazi nu se mai injunghie animale pentru jertfa in sens literal, nu mai putem transpune muzica instrumentala in adorarea noastra in duh si in adevar. Legea de pe Sinai continea "randuieli ale carnii, impuse pana la un timp de indreptare (adica pana la venirea lui Hristos)" (Ev. 9:10). Locul sfant al lui Dumnezeu de pe pamant este denumit Locul sfant "pamantesc" (Ev. 9:1). In acest context trebuie, de asemenea, judecata muzica templului care se ascunde (sau care pretinde, mai corect "se impopotoneaza", n.t.) adesea cu calificativul de exemplu (adica de a fi exemplu, n.t.).
     Adevarata adorare crestina "in duh si in adevar" nu se face nici cu jertfe de animale, nici cu instrumente muzicale, nici chiar cu titlul de acopaniament. O trompeta sau o orga nu pot sa produca adorare spirituala. Instrumentele pot continua sa cante chiar daca nimeni nu canta cu gura. Ele nu sunt nici in duh, nici in adevar.
     Atunci cand noi, rascumparatii, aducem lui Dumnezeu si Tatal nostru adorare in duh si in adevar prin Hristos, atunci aceasta este o "jertfa de lauda lui Dumnezeu, adica rodul buzelor care marturisesc Numule Lui" (Ev. 13:15), si acestea sunt "jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos" (1 Pet. 2:5). Aceasta nu poate avea loc decat intr-o atmosfera linistita si spirituala sub calauzirea Duhului Sfant. Daca noi cantam cantari ca o expresie comuna de adorare, atunci o facem prin psalmi, cantari de lauda si cantari spirituale din Noul Testament, "laudand si cantand Domnului in inima noastra" (Efes. 5:19 ; Col. 3:16). Inimile sunt, ca sa zicem asa, instrumentele; nu sunt vocile frumoase ? Credinciosi ca David, de asemenea, au inteles, dupa cum vedem in Psalmul 138:1: "Te voi lauda din toata inima mea, voi canta psalmii Tai inaintea dumnezeilor".


     4.3.2     Cap. 3:11

          "Si ei cantau, raspunzandu-si unii altora, laudand si multumind Domnului: Pentru ca este bun, pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna fata de Israel. Si tot poporul striga cu strigat mare, laudand pe Domnul, pentru ca se punea temelia casei Domnului".

     In cei 40 de ani de traversare a pustiului de catre poporul Israel, nu se gasesc decat doua cantari de lauda : cantarea rascumparatilor dupa iesirea din Egipt si trecerea Marii Rosii, si cantarea de eliberare de la sfarsitul calatoriei, dupa lectia cu sarpele de arama (Ex. 15 ; Num. 21). Intre timp au avut loc multe murmure impotriva lui Dumnezeu si impotriva slujitorilor Sai. Din acelasi motiv, deoarece si noi suntem uneori mai degraba inclinati a murmura decat a lauda, suntem indemnati in Noul Testament la adorare : "Prin El deci sa-I aducem neincetat jertfa de lauda lui Dumnezeu, adica rodul buzelor care marturisesc Numele Lui" (Ev. 13:15). Pericolul este totdeauna prezent de a ne preocupa mai mult cu noi decat cu Hristos si cu Dumnezeu Tatal nostru, caruia I Se cuvine toata adorarea!
     Dupa lungi decenii de intrerupere, o cantare vesela de lauda si multumire a fost intonata din nou la Ierusalim. In cea dintai cantare de multumire a sa, cand a adus chivotul legamantului la Ierusalim, David a cantat prin Asaf urmatoarele cuvinte: "Laudati pe Domnul, pentru ca este bun, pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna" (1 Cr. 16:34). De atunci ele au ramas ca un refren peste istoria poporului Israel. Lauda a fost din nou intonata de catre Solomon la dedicarea templului (aceasta este mentionata in totul de trei ori : 2 Cr. 5:13 ; 7:3, 6) si inca odata mai tarziu in timpul lui Iosafat (2 Cr. 20:21). De asemenea, ea, lauda, este un subiect in diferiti psalmi. Chiar fiecare verset din Psalmul 136 se incheie prin refrenul : "bunatatea Lui ramane pentru totdeauna!". El este Dumnezeul Eliberator si Mantuitor al lui Israel din trecut. In Ieremia 33:11, ultimul pasaj cu aceste cuvinte de lauda, Dumnezeu este laudat pentru mantuirea Sa din viitor : "Multumiti Domnului ostirilor, pentru ca Domnul este bun, pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna! ... Pentru ca ii voi intoarce pe cei captivi ai tarii, ca la inceput, zice Domnul".
     In cartea Ezra, cuvintele se deosebesc de toate celelalte cazuri intr-un singur punct. Numai aici este adaugat: "fata de Israel" (pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna fata de Israel). Ori aceasta este tocmai in momentul  cand poporul lui Dumnezeu este, in mare parte, in captivitate sau este imprastiat, si ca doar o ramasita mica se afla in tara ! Dar acest numar mic de iudei credinciosi au in inima lor intreg Israelul, si de aceea, in ascultare si increderea, aceasta ramasita mica este adevaratul reprezentant al intregului popor in ochii lui Dumnezeu (2:70).
     Ca si Ieremia, si noi putem spune despre bunatatea lui Dumnezeu Tatal nostru: "Este bunatatea Domnului ca nu suntem nimiciti de tot, pentru ca indurarile Lui nu se sfarsesc" (Plan. 3:22). Nu este nicidecum meritul nostru ca este inca astazi o marturie mica despre adevarul Adunarii lui Dumnezeu pe pamant. Dar multumiri fie aduse pentru aceasta numai si numai Dumnezeului nostru si Tatal in Hristos!

joi, 10 ianuarie 2019




             Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

                                                                         Cartea Ezra
                                                                     - VI -


     Arend Remmers


     4.1.3     Cap. 3:3

          "Si au pus altarul pe temelia lui, pentru ca teama era peste ei din cauza popoarelor acelor tari; si au inaltat pe el arderi-de-tot Domnului, arderile-de-tot de dimineata si de seara".

     Prima actiune comuna mentionata acum este faptul de a pune altarul pentru arderi de tot "pe temelia lui". Iudeii au cautat probabil aceasta temelie sub daramaturi. Nu le-a trecut prin gand sa caute un alt loc decat pe acela pe care il aratase Dumnezeu imparatului David: "Si David a zis: Aceasta este casa Domnului Dumnezeu si acesta este altarul arderii-de-tot pentru Israel". (1 Cr. 22:1). Aceasta era exact aceeasi temelie pe care iudeii au cautata-o si au gasit-o, in ciuda gramezilor de moloz.
     Cat de important este si astazi acest gand, ca altarul de adorare sa fe asezat pe o temelie buna, si nu acolo unde ar crede oamenii ca ar fi bine. Altarul pentru ardere de tot este o imagine a mesei Domnului (Mal. 1:7). Era imposibil ca el sa fie asezat "la Babilon" unde nu exista nicio libertate spirituala; dar chiar in tara "Canaan", nu putea sa fie pus oriunde, ci doar acolo unde Domnul Isus Insusi a promis prezenta Sa in mijlocul a doi sau trei (Mt. 18:20). Acolo unde sunt recunoscute autoritatea Lui absoluta si caracterul adevat al Adunarii Sale, trupul Sau, si unde exista constienta primirii noastre desavarsite inaintea lui Dumnezeu, acolo se afla "temelia altarului", acolo unde poate fi aduasa adorarea adevarata in duh si in adevar. Daca Hristos este totul si in toate pentru noi, nu vom avea nicio problema de a recunoaste acest loc pretios, in smerenie si ascultare, si a ne integra acolo.
     Astfel de ganduri merg prea departe pentru vreunul dintre cititorii nostri ? Ar trebui, cu toata seriozitatea posibila, sa ne punem intrebarea ce cautam cu adevarat ca slujire pentru Dumnezeu, si ca inchinare. Este inchinarea din Biblie sau o slujire imaginata de noi si cu propriile noastre puteri? Cuvantul lui Dumnezeu nu ne arata numai drumul cel bun, ci el condamna orice slujire divina care rezulta din propria vointa (Col. 2:23, "inchinare voita").
     Exista cel putin doua exemple in Vechiul Testament care ne arata prin imagini ceea ce nu trebuie sa se faca, ceea ce nu trebuie sa se intample. Unul este "altarul maret la infatisare", de cealalta parte a Iordanului, pe care l-am vazut deja (Ios. 22:10). Alt exemplu, este cel al lui Ahaz : el a vazut la Damasc un altar al idolilor care i-a placut atat de mult, incat a facut unul la fel la Ierusalim. Referitor la altarul lui Dumnezeu, este spus: "Si a mutat altarul de arama care era inaintea Domnului, din fata casei, dintre altarul sau si casa Domnului, si l-a pus alaturi de altarul sau, la nord" (2 Imp. 16:14). In acest caz, altarul lui Dumnezeu a fost mutat de pe temelia sa si dus in alta parte. O lectie solemna pentru noi astazi, cand se pun deoparte, cu usurinta, principiile Cuvantului lui Dumnezeu si, pentru a ne linisti constiinta, spunem ca si Ahaz: "altarul de arama sa fie pentru mine, ca sa cer sfat (sau, "ca sa meditez la ceea ce trebuie sa fac") (2 Imp. 16:15). Prin viclenie si abilitate, pe deoparte, se face propria vointa, si pe de alta parte, ne calmam sufletele nelinistite spunand ca ar fi putut fi mai rau ...
     Oamenii care alcatuiau ramasita au ascultat de Cuvantul lui Dumnezeu fara sa adauge nici "daca", nici "dar". Cu toate acestea, ei erau oameni slabi care se temeau de popoarele tarii. Ei insisi nu erau decat un grup mic, si groaza pe care popoarele tarii le-o inspira era de inteles; aceste popoare erau fie oameni din tara Canaan, fie oameni care au fost deportati din alte tari. Vom vedea indata ca acest sentiment era bine intemeiat (cap. 4).
     Totusi, vedem aici increderea lor in Dumnezeu. Versetul nu poate fi inteles corect decat in felul urmator: iudeii au asezat altarul pe temelia sa in ciuda temerii lor de vrajmasi, si au inceput imediat sa aduca pe el arderi de tot Domnului. Ei nu au beneficiat de nicio masura de protectie omeneasca, ci s-au refugiat pur si simplu in Dumnezeu, asezand altarul Sau pe temelia sa buna si Lui I-au adus inchinarea lor. In loc de a se ingrijora, ei s-au increzut in Dumnezeu si L-au laudat. Aceasta este cea mai buna protectie ! Vedem acelasi lucru la fiii lui Core, atunci cand ei canta in Psalmul 46: "Dumnezeu este adapostul si taria noastra, un ajutor in necazuri, intotdeauna usor de gasit. De aceea nu ne vom teme, chiar daca s-ar rasturna pamantul si s-ar clatina muntii in inima marilor, chiar daca apele lor ar vui si ar spumega, de s-ar cutremura muntii prin inaltarea lor. Este un rau ale carui paraie inveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfantul locas al locuintelor Celui Preainalt. Dumnezeu este in mijlocul ei, ea nu se va clatina. Dumnezeu o va ajuta in revarsatul zorilor" (Ps. 46:1-5).
     In a doua jumatate a versetului, este specificat despre cel fel de arderi de tot este vorba: "arderile-de-tot de dimineata si seara", descrise in detaliu in Exod 29. La scurt timp dupa consacrarea preotilor in slujba, Dumnezeu a poruncit ca, in fiecare dimineata si in fiecare seara, un miel de un an sa fie adus ca ardere de tot "ca un parfum placut Domnului". Aceasta jertfa neincetata alcatuia temelia pentru ca cortul intalniri si preotia sa fie sfintite prin prezenta lui Dumnezeu. La sfarsitul acestei porunci, este spus: "Si voi locui in mijlocul fiilor lui Israel si voi fi Dumnezeul lor. Si vor cunoaste ca Eu sunt Domnul Dumnezeul lor care i-a scos din tara Egiptului, ca sa locuiesc in mijlocul lor: Eu sunt Domnul Dumnezeul lor" (Ex. 29:45, 46).
     Cei doi miei, care se aduceau zilnic ca ardere de tot, reprezentau, in imagine, valoarea infinita si eterna a ispasirii prin lucrarea pe care Hristos a implinit-o, si satisfactia lui Dumnezeu cu privire la poporul Sau, bazata pe aceasta lucrare. Cand priveste la rascumparatii Sai, El ii vede intotdeauna in norul minunatului parfum care l-a inaltat pentru El lucrarea de rascumparare a Preiubitului Sau Fiu, Mielul injunghiat - lucrare implinita odata pentru toate, dar a carei eficacitate ramane pentru eternitate. El ne vede ca fiind "placuti in Cel Preaiubit" (Efes. 1:6), Fiul Sau, a carui lucrare pretioasa o are pentru totdeauna inaintea Lui. Iata invatatura arderii de tot de dimineata si de seara. Daca multimea ramasitei s-a vazut confruntata cu eventuali impotrivitori, ei au putut sa se increada si sa se lase incurajati de faptul ca Dumnezeu era in mijlocul lor (Ios. 3:10 ; Ps. 46:5).


     4.1.4     Cap. 3:4

          "Si au tinut sarbatoarea Corturilor dupa cum este scris si au inaltat arderi-de-tot, zi de zi, dupa numar, dupa randuiala, dupa cerinta fiecarei zile".

     Aici nu sunt mentionate nici sarbatoarea trambitelor, care avea loc in cea dintai zi a lunii a saptea, nici ziua ispasirii din ziua a zecea. Faptul ca pentru sarbatoarea corturilor, care incepea in a cinsprezecea zi a lunii si tinea sapte zile, totul se desfasura "dupa cum este scris", de asemenea, este sigur ca si celelalte doua sarbatori au avut loc. Cu toate acestea, Duhul Sfant le omite aici, pentru a pune accentul pe sarbatoarea corturilor. In timpul acestei sarbatori, pe langa arderea de tot neincetata, trebuia adus ca ardere de tot in fiecare zi mai multi vitei (in numar descrescator), berbeci si miei, dar, de asemenea, si un tap ca jertfa pentru pacat (Num. 29:12-38). Aici sunt mentionate doar arderile de tot aduse "zi de zi, dupa numar, dupa randuiala, dupa cerinta fiecarei zile". In ciuda slabicinii sale, ramasita se tinea de Cuvantul lui Dumnezeu. In aceasta era de fapt puterea sa!
     Din punct de vedere al tipurilor, sarbatoarea corturilor este la sfarsitul tuturor cailor lui Dumnezeu cu Israel. Aceasta este o imagine a bucuriei din Imparatia milenara, cand Hristos va domni ca Imparat peste poporul Sau si peste intreg universul. Strangerea finala si impacarea lui Israel sunt inca viitoare, totusi, ramasita gusta intr-o mica masura aceasta bucurie. Faptul ca aici sunt mentionate doar numeroasele arderi de tot, ne arata increderea profunda pe care iudeii si-au pus-o in Dumnezeul lor. Prin aceste jertfe puteau sa se socoteasca ca "placuti inaintea Domnului" (Lev. 1:3, 4). Atunci cand isi puneau mana pe capul animalului de jertfa, ei se identificau cu aceasta, in caracterul ei placut inaintea lui Dumnezeu, si le dadea o pace pe care niciun vrajmas nu putea sa le-o tulbure. - In acelasi fel, toti rascumparatii pot sa se apropie astazi de Dumnezeu, deoarece ei stiu ca sunt facuti "placuti in Cel Preaiubit; in El avem rascumpararea prin sangele Lui, iertarea greselilor, dupa bogatiile harului Sau, pe care l-a facut sa prisoseasca fata de noi ..." (Efes. 1:6, 7). A Lui sa fie adorarea si lauda pentru eternitate !


     4.1.5     Cap. 3:5

          "si, dupa aceea, arderea-de-tot neincetata si cea de la lunile noi si cea de la toate sarbatorile Domnului, care erau consacrate, si de la toti cei care aduceau un dar de bunavoie Domnului".

     "Arderea de tot neincetata" era arderea de tot de dimineata si de seara mentionata deja la v. 3 (Ex. 29:42). Mentionarea repetata nu este o simpla repetare, ci ea arata clar ca darul nu rezulta dintr-o exaltare de scurta durata, ci era o manifestare care se prelungea in timp. - Domnul ar vrea, de asemenea, sa lucreze in noi ca sa nu avem un entuziasm doar de scurta durata. El ar vrea sa fim preocupati permanent cu lucrarea Sa pretioasa de la cruce. Nu vrea sa fim doar "crestini de duminica", care sa ne preocupam cu El numai din cand in cand. El cauta la noi adorarea personala zilnica. Ceea ce ar face, de asemenea, ca in ziua de duminica, adorarea noastra colectiva adusa Tatalui in duh si in adevar sa fie mai proaspata si mai vie !
     Arderea de tot "de la lunile noi" era adusa la inceputul fiecarei luni (Num. 28:9-15). Lunile anului evreiesc incepeau la luna noua, adica atunci cand luna nu se mai vedea; apoi ea incepea sa creasca pana la luna plina. Aceasta jertfa adusa la inceputul lunii vorbeste de dorinta de crestere spirituala si de cresterea inteligentei in gandurile lui Dumnezeu. Cresterea spirituala este un proces normal pe care nu-l putem scurta in mod artificial. De asemenea, importanta este si cunoasterea Cuvantului lui Dumnezeu, - si ea lipseste din ce in ce mai mult astazi - ea poate sa se umfle (de mandrie, n.t.) foarte usor daca nu este pusa in practica la fiecare pas din ceea ce am retinut si inteles (1 Cor. 8:1-3). De aceea avem nevoie, de asemenea, de rabdare fata de credinciosii care nu sunt atat de inaintati spiritual.
     Arderea de tot "de la toate sarbatorile Domnului" (sau zilele solemne ale Domnului, n.t.) corespunde celor trei sarbatori din a saptea luna, mentionate deja, si vorbeste in tip de intoarcerea spirituala si de restaurarea poporului Israel, dar dupa aceea este si pastele, sarbatoarea azimilor, cele dintai roade si sarbatoarea saptamanilor. Aceste patru sarbatori care tocmai au fost mentionate, care sunt in mod normal la inceput, amintesc lui Israel de iesirea din Egipt si intrarea in tara Canaan. In tipuri ele descriu lucrarea lui Hristos si nasterea Adunarii lui Dumnezeu (Cincizecime, Fapte 2). Termenul "sarbatoare" (ebraic: mo' ed) inseamna in mod corect: "o zi speciala pentru apropierea de Dumnezeu". In plus, aceste ocazii de sarbatoare sunt "sfintite", adica ele sunt momente in care se are constienta, intr-un mod special, a prezentei sfinte a lui Dumnezeu. - Maretele fapte pe care Dumnezeu le-a implinit prin Fiul Sau  sunt de-o maniera permanenta si vie in inima alor Sai. El vrea ca ei sa-si aminteasca totdeauna intr-un fel nou.
     In final sunt mentionate arderile de tot "de la toti cei care aduceau un dar de bunavoie Domnului". Toate arderile de tot enumerate mai inainte trebuiau sa fie aduse in mod regulat la timpul hotarat de Dumnezeu. Ele vorbesc in sine despre lucrarea de rascumparare a lui Hristos si de amintirea ei. Dar arderile de tot "de la toti cei care aduceau un dar de bunavoie Domnului" emananau dintr-o initiativa personala, din dorinta de a aduce lui Dumnezeu o ardere de tot (Lev. 1). In aceste jertfe vedem, in imagine, rezultaul unei preocupari personale cu Persoana si lucrarea Domnului de la cruce. De aceea, gasim in aceste jertfe etapele care reflecta diferitele trepte de crestere ale credinciosilor. Chiar daca era un vitel, un animal din turma sau un porumbel, in toate cazurile se ardea in intregime animalul adus ardere de tot, si el era "o jertfa prin foc, de mireasma placuta Domnului". - La fel si astazi, ceea ce joaca rolul esential in adorare nu este diferitele stadii de cunoastere spirituala, ci dorinta de a prezenta Tatalui pe Domnul Isus si lucrarea Sa, avand constienta ca suntem acceptati in mod desavarsit in El. Iata unica temelie a miresmei placute pentru toate jertfele.


     4.1.6     Cap. 3:6

          "Din ziua intai a lunii a saptea au inceput sa inalte arderi de tot Domnului. Dar temelia templului Domnului nu fusese pusa inca".

     Cand se apropia luna a saptea, iudeii s-au adunat ca un singur om la Ierusalim, pentru a rezidi altarul pe vechea lui temelie. Arderile de tot descrise in v. 3 la 5 au fost aduse deci din prima zi a acestei luni, dupa cum arata acest verset. Nu este spus nimic de celelalte jertfe care erau randuite. Arderea de tot era singura in centru. Ea ni-L arata pe Hristos in perfectiunea devotamentului Sau de la cruce pentru buna placere a lui Dumnezeu Tatal (Efes. 5:2 ; 1 Pet. 2:5b). Ce imagine minunata au dat acesti cativa iudei reveniti la locul pe care Dumnezeu l-a ales pentru El ! Singura lor dorinta era sa-I dea cinstea si adorarea de care este vrednic, si de care a fost lipsit atat de mult. La Babilon nu exista acest altar.
     "Dar temelia templului nu fusese pusa inca". Atunci cand Dumnezeu i-a aratat lui David locul pentru zidirea templului, el a zis: "Aceasta este casa Domnului Dumnezeu si acesta este altarul arderii de tot pentru Israel" (1 Cr. 22:1). El aseaza casa lui Dumnezeu inaintea altarului, in timp ce ramasita revenita pune locul comuniunii cu Dumnezeu inaintea locului de locuit. Cu toate acestea, acest loc de locuit nu se lasa asteptat mult timp. Din a doua parte a cap. 3 incepe constructia templului, si avem descrierea lui pana la dedicarea din cap. 6.
     Noi ne amintim ca, din punct de vedere tipic, avem aici inaintea nostra punerea in practica a vietii de credinta. Templul, dupa gandurile lui Dumnezeu, nu poate fi distrus. Nu oamenii sunt cei care se preocupa cu zidirea lui, ci El Insusi si Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Mt. 16:18) ; Efes. 2:20, 21 ; 1 Pet. 2:5). Dar constructia acestui templu este, de asemenea, vazuta din punctul de vedere al responsabilitatii omului. Sub acest aspect el poate fi construit cu materiale bune sau rele. Templul poate fi chiar distrus (1 Cor. 3:12-17). Deci, exista o constructie facuta in constienta responsabilitatii: "fiecare sa ia seama cum zideste deasupra" (1 Cor. 3:10). Aceasta este punctul de vedere pe care il avem aici inaintea noastra.
aze