Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi
Cartea Ezra
- VII -
Arend Remmers
4.2 Inceputul rezidirii templului - 3:7-9
4.2.1 Cap. 3:7
"Si au dat argint cioplitorilor in piatra si tamplarilor; si mancare si bautura si undelemn sidonienilor si tirienilor, ca sa aduca din Liban lemne de cedru pe mare la Iafo, dupa invoirea pe care o aveau de la Cirus, imparatul Persiei".
Inceputul rezidirii templului a avut loc dupa ce altarul a fost asezat pe temelia lui : aceasta a fost a doua activitate importanta a ramasitei iudeilor care s-au intors. Cu siguranta, lipsea chivotul legamantului, si cu el prezenta lui Dumnezeu in glorie, simbolizata prin nor (Ex. 40 ; 1 Imp. 8:10, 11), dar casa a fost si a ramas casa Domnului, Dumnezeul lui Israel.
La v. 7 au inceput pregatirile pentru rezidirea templului, casa lui Dumnezeu. Ea a fost zidita, fara nicio indoiala, ca si altarul, pe temelia ei, in locul pe care Domnul l-a ales pentru a face sa locuiasca acolo Numele Sau (Deut. 12 ; 1 Cr. 22:1). Mai intai trebuia procurate materialele. Pietrele au putut fi gasite in imediata apropiere, dupa cum o arata sapaturile. Dar pentru lemnul de cedru era nevoie sa vina lucratori din Sidon si Tir, ca cei care l-au ajutat altadata pe Solomon. Lemnul trebuia taiat in muntii Libanului, si transportat cu corabii pe Marea Mediterana spre Iafo (care este Iaffa de astazi). Pentru acesti oameni s-au asigurat alimentele necesare. Aici nu este vorba de ajutoare sau contributii de bunavoie din partea concetatenilor lor, ci este vorba de a recurge la oameni din alte popoare. - La fel cum acesti oameni au fost platiti si alimentati dupa porunca, si astazi, de asemenea, este de la sine inteles ca orice serviciu facut de oamenii din lume trebuie sa fie platit cu bunavointa si promtitudine - chiar daca numai din marturie pentru Domnul.
La fel ca la inceputul cartii Ezra, vedem dependenta acestei mici ramasite fata de puterea pamanteasca a lui Cirus, in ciuda dorintei lor de a raspunde voii lui Dumnezeu.
4.2.2 Cap. 3:8
"Si in anul al doilea de la venirea lor la casa lui Dumnezeu la Ierusalim, in luna a doua, au inceput lucrarea Zorobabel, fiul lui Sealtiel, si Iesua, fiul lui Iotadac, si ramasita fratilor lor, preotii si levitii, si toti cei care venisera din captivitate la Ierusalim; si au randuit pe levitii de la varsta de douazeci de ani in sus sa supravegheze lucrarea casei Domnului".
Pregatirile au necesitat mai multe luni. Doar in "a doua luna" a anului urmator, adica la mai mult de sase luni dupa "venirea lor la casa lui Dumnezeu la Ierusalim" si asezarea altarului au putut apoi sa pregateasca cele necesare pentru zidirea templului.
Ce mai era de vazut din aceasta "casa a lui Dumnezeu la Ierusalim"? Absolut nimic. Totul era ruine si cenusa. In ciuda acestei situatii nu era chestiunea de ruinile casei, ci Cuvantul vorbeste aici de "casa lui Dumnezeu". Dupa cum s-a remarcat deja de mai multe ori, aceasta expresie scoate in evidenta importanta acestui loc, indiferent de starea sa din acel moment. La timpul respectiv nu era niciun loc geografic care sa fie luat in calcul pentru "casa lui Dumnezeu", la fel si astazi nu este nicio posibilitate de strangere laolalta potrivit Scripturii, decat in Numele Domnului nostru Isus, adica in acord deplin cu voia si persoana Sa. Acesta este locul nostru de strangere laolalta astazi.
De asemenea, aici sunt "Zorobabel, fiul lui Sealtiel, si Iesua, fiul lui Iotadac" care au preluat conducerea. Ei s-au dovedit a fi adevarati conducatori, "modele pentru turma" (1 Pet. 5:2, 3). Ei nu s-au asezat mai presus de popor, ci i-au considerat pe preoti si pe leveti ca "ramasita fratilor lor". Aceasta arata o frumoasa trasatura de caracter si smerenie la acesti doi barbati asezati in pozitii atat de inalte.
Dar restul poporului nu s-a lasat mai prejos. "Toti cei care venisera din captivitate la Ierusalim" au raspuns chemarii si s-au alaturat acestor conducatori si slujitori ai lui Dumnezeu. Cu o mare unanimitate, ei "au randuit pe levitii de la varsta de douazeci de ani in sus sa supravegheze lucrarea casei Domnului". Era o constructie sfanta unde erau multe lucruri care necesita supraveghere. Era "casa Domnului" si pentru aceasta niciun laic nu putea supraveghea, ci doar "preotii si levitii". Inteligenta preoteasca era atunci necesara, si ea este, la fel si astazi, pentru zidirea casei lui Dumnezeu.
Din cap. 2 aflam ca erau 4289 de preoti. Unii dintre ei, este adevarat, au fost indepartati din slujba deoarece nu si-au gasit numele in registrul genealogic. Pe de alta parte, nu erau prezenti decat 74 de leviti. Din numarul total de 341 de persoane, erau 128 de cantareti si 139 de usieri. La iesirea din Egipt, proportia dintre preoti si leviti era complet diferita. Care era cauza acestui numar mic de leviti reveniti din Babilon? Slujba lor era mai putin apreciata decat cea a preotilor? Ei bine, din cauza acestui mic numar ei " au randuit pe levitii de la varsta de douazeci de ani in sus sa supravegheze lucrarea casei Domnului".
In mod normal (Num. 4:3, 22, 30) levitii erau inrolati pentru slujba de la varsta de 30 de ani. Lucrarea lor tinea pana la varsta de 50 de ani. In Num. 8:24 gasim ca ei au intrat in slujba deja de la varsta de 25. La aceasta varsta ei incepeau un fel de pregatire, astfel ca la varsta de 30 de ani ei dobandeau maturitate spirituala necesara pentru slujba, pe langa capacitatile lor personale. Timpul de proba spirituala este la fel de important si astazi pentru orice slujba in lucrarea Domnului. Diaconii ("slujitorii") din Noul Testament corespund levitilor. Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei cu privire la ei: "acestia, de asemenea, sa fie intai incercati, apoi sa slujeasca, fiind de neinvinuit" (1 Tim. 3:10 ; comp. Filip. 2:22).
In ultimile sale cuvinte, David a coborat la 20 de ani varsta de intrare in slujba pentru leviti, pentru slujba de la templu, dand o exlicatie usor de inteles: "Domnul Dumnezeul lui Israel a dat odihna poporului Sau si va locui in Ierusalim pentru totdeauna. Si levitii nu vor mai purta cortul, nici vreuna din uneltele sale pentru slujba sa" (1 Cr. 23:25, 26). In tara Canaan, unde Dumnezeu a vrut sa dea odihna poporului Sau, slujba era mai usoara decat mai inainte in pustie. De aceea levitii puteau incepe mai de tineri. In ciuda situatiei dificile a poporului din timpul lui Zorobabel, numarul restrans al levitilor era un motiv esential pentru a pastra la 20 de ani varsta minima de intrare in slujba, desi sarcina de "supravegherea lucrarii casei lui Dumnezeu" necesita o responsabilitate mare.
4.2.3 Cap. 3:9
"Atunci Iesua, fiii sai si fratii sai, Cadmiel si fiii sai, fiii lui Iuda, au stat ca un singur om, ca sa supravegheze pe cei care faceau lucrarea in casa lui Dumnezeu, impreuna cu cu fiii lui Henadad, fiii lor si fratii lor, levitii".
Levitii au trecut acum pe primul plan. Iesua si Cadmiel, mentionati deja in cap. 2 v. 40, sunt in fata "ca sa supravegheze pe cei care faceau lucrarea in casa lui Dumnezeu". "Fiii lui Henadad" li s-au alaturat; ei vor reaparea mai tarziu la constructia zidului (Neemia 3:18, 24). Regasim aici, pentru a doua oara, unitatea de duh care este o conditie atat de importanta pentru succesul oricarei lucrari pentru Domnul (3:1). Aici, toti erau animati de dorinta de a ridica locuinta lui Dumnezeu din mijlocul poporului Sau, astfel ca El sa poata fi din nou onorat si adorat dupa dorinta Sa (chiar daca, din punct de vedere istoric, gloria lui Dumnezeu nu a mai revenit niciodata in locul preasfant; acest lucru nu va mai avea loc decat in Imparatia milenara; vezi Ez. 9:3 ; 10:3, 19 ; 11:23 ; 43:1-4). Unitatea de inima si de duh rezulta din faptul ca toti aveau un singur si acelasi scop inaintea ochilor, si la care s-au apucat sa lucreze cu aceasi ravna.
In acelasi timp, cuvintele "ca sa supravegheze pe cei care faceau lucrarea in casa lui Dumnezeu" reaminteste faptul pe care l-am atins deja, care ne este prezentat in 1 Corinteni 3:9-17 :
"Pentru ca noi suntem impreuna-lucratori ai lui Dumnezeu; voi sunteti ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. Potrivit harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect intelept, am pus temelia, iar altul zideste deasupra. Dar fiecare sa ia seama cum zideste deasupra. Pentru ca nimeni nu poate sa puna alta temelie decat cea pusa, care este Isus Hristos. Iar daca cineva zideste deasupra pe aceasta temelie: aur, argint, pietre pretioase, lemne, fan, paie, lucrarea fiecaruia va fi aratata, pentru ca ziua o va face cunoscut, pentru ca se descopera in foc; si focul va dovedi cum este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va ramane, el va primi o rasplata. Daca lucrarea cuiva va fi mistuita, el va suferi pierdere; insa el va fi mantuit, dar asa, ca prin foc. Nu stiti ca voi sunteti templul lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? Daca cineva distruge templul lui Dumnezeu, pe acela il va distruge Dumnezeu; pentru ca templul lui Dumnezeu este sfant si asa sunteti voi".
Aici vedem Adunarea lui Dumnezeu si zidirea ei pe pamant, incredintata oamenilor si responsabilitatii lor. Temelia este pusa de Domnul Isus Insusi, dupa cum a spus in Mt. 16:18 : "pe aceasta stanca voi zidi Adunarea Mea". In cetatea Corint, apostolul Pavel a pus temelia pentru adunarea locala, ca un arhitect intelept, prin vestirea Evangheliei. Aceasta temelie este, in sine si pentru sine, de neclintit. Dar, dupa plecare sa din Corint, altii au continuat sa zideasca. Unii au zidit cu materiale scumpe ca aur, argint si pietre pretioase, care ne vorbesc, in imagine, de natura lui Dumnezeu, si care vor rezista in lumina tribunalului (scaunul de judecata, n.t.) lui Hristos. Altii au vrut sa zideasca cu materiale trecatoare si pamantesti care nu ofera nicio rezistenta inaintea focului sfinteniei divine. In primul caz, este data o rasplata, dar nu in al doilea caz, chiar daca persoanele care au lucrat sunt mantuite ca prin foc. Iar cel care distruge templul sfant al lui Dumnezeu, adunarea, nu va fi nicio mila pentru el, - va fi pierdut pentru eternitate.
A veghea la toate acestea in ascultare si dragoste pentru Hristos, a fost o preocupare mare pentru apostolul Pavel. Acesta a fost criteriul prin care a supravegheat pe cei care au zidit impreuna cu el.
4.3 Punerea temeliei templului - 3:10-13
4.3.1 Cap. 3:10
"Si, in timp ce constructorii puneau temelia templului Domnului, au asezat pe preoti in imbracamintea lor, cu trambite, si pe leviti, fiii lui Asaf, cu chimvale, ca sa-L laude pe Domnul, dupa randuiala lui David, imparatul lui Israel".
Locul templului a fost pustiu zeci de ani. Construirea este o imagine a intoarcerii la locul de strangere laolalta care a fost lucrata prin Duhul lui Dumnezeu acum aproape 200 de ani. Dar putem, la fel de bine, sa aplicam imaginea la nasterea unei marturii a adunarii intr-o noua localitate. Privita in mod personal, fiecare credincios care a gasit locul de strangere laolalta dupa gandul lui Dumnezeu, poate sa aplice aceste circumstante la sine insusi.
In constienta importantei deosebite a momentului, preotii stateau inaintea lui Dumnezeu "imbracati in hainele lor". Nu se poate aborda aici semnificatia la toate detaliile hainelor preotesti. Este suficient de spus ca aceste haine sunt o imagine, care arata cum se poate apropia cel credincios de Dumnezeu, in siguranta deplina a credintei, in constienta pozitiei sale desavarsite si a libertatii sale depline inaintea lui Dumnezeu, si el poate intra chiar pana in locul preasfant (Ev. 10:19 si urmat.). Lucrarea pretioasa a lui Hristos este temelia pentru ca noi sa putem intra in prezenta sfanta a lui Dumnezeu.
Preotii nu stateau doar cu hainele lor, care erau "pentru glorie si pentru podoaba" (Ex. 28:2, 40), ci, de asemenea, cu trambite. Cu siguranta, erau trambitele de argint pe care Moise le-a facut la porunca lui Dumnezeu (Num. 10:1-10). Era de datoria preotilor ca sa sune din aceste trambite in diferite ocazii si in feluri diferite; aceste trambite sunt o imagine a marturiei Cuvantului lui Dumnezeu adresat celor rascumparati. O ocazie speciala de a suna din aceste trambite a fost in acea zi: "Si, in ziua bucuriei voastre si la sarbatorile voastre si la lunile voastre noi, sa sunati din trambite peste arderile-de-tot ale voastre si peste jertfele voastre de pace; si va vor fi spre amintire inaintea Dumnezeului vostru. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru" (Num. 10:10).
Astfel, preotii stateau inaintea lui Dumnezeu cu trambite, si levitii cu chimvale, - El a carui locuinta urma sa fie ridicata din nou pe vechea sa temelie. In timp ce pentru jertfe ei faceau referire la legea lui Moise, omul lui Dumnezeu, acum ei se refereau la randuielile lui David, om dupa inima lui Dumnezeu, care a fost primul care a introdus cantarea de lauda in casa lui Dumnezeu. De asemenea, el era "unsul Dumnezeului lui Iacov si psalmistul placut al lui Israel" (2 Sam. 23:1 ; comp. 1 Cr. 16, in special 16:7). David era, de asemenea, cel care a introdus pentru templu (care nu se construise inca) un serviciu regulat de muzica si cantari sub conducerea lui Asaf (1 Cr. 25). La aceste randuieli ale lui David se refereau ei acum, pentru ca adorarea sa-I fie adusa lui Dumnezeu de o maniera demna pentru acel timp. Aceasta slujire tinea de "leviti, fiii lui Asaf, cu chimvale, ca sa-L laude pe Domnul".
Daca astazi nu se mai injunghie animale pentru jertfa in sens literal, nu mai putem transpune muzica instrumentala in adorarea noastra in duh si in adevar. Legea de pe Sinai continea "randuieli ale carnii, impuse pana la un timp de indreptare (adica pana la venirea lui Hristos)" (Ev. 9:10). Locul sfant al lui Dumnezeu de pe pamant este denumit Locul sfant "pamantesc" (Ev. 9:1). In acest context trebuie, de asemenea, judecata muzica templului care se ascunde (sau care pretinde, mai corect "se impopotoneaza", n.t.) adesea cu calificativul de exemplu (adica de a fi exemplu, n.t.).
Adevarata adorare crestina "in duh si in adevar" nu se face nici cu jertfe de animale, nici cu instrumente muzicale, nici chiar cu titlul de acopaniament. O trompeta sau o orga nu pot sa produca adorare spirituala. Instrumentele pot continua sa cante chiar daca nimeni nu canta cu gura. Ele nu sunt nici in duh, nici in adevar.
Atunci cand noi, rascumparatii, aducem lui Dumnezeu si Tatal nostru adorare in duh si in adevar prin Hristos, atunci aceasta este o "jertfa de lauda lui Dumnezeu, adica rodul buzelor care marturisesc Numule Lui" (Ev. 13:15), si acestea sunt "jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos" (1 Pet. 2:5). Aceasta nu poate avea loc decat intr-o atmosfera linistita si spirituala sub calauzirea Duhului Sfant. Daca noi cantam cantari ca o expresie comuna de adorare, atunci o facem prin psalmi, cantari de lauda si cantari spirituale din Noul Testament, "laudand si cantand Domnului in inima noastra" (Efes. 5:19 ; Col. 3:16). Inimile sunt, ca sa zicem asa, instrumentele; nu sunt vocile frumoase ? Credinciosi ca David, de asemenea, au inteles, dupa cum vedem in Psalmul 138:1: "Te voi lauda din toata inima mea, voi canta psalmii Tai inaintea dumnezeilor".
4.3.2 Cap. 3:11
"Si ei cantau, raspunzandu-si unii altora, laudand si multumind Domnului: Pentru ca este bun, pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna fata de Israel. Si tot poporul striga cu strigat mare, laudand pe Domnul, pentru ca se punea temelia casei Domnului".
In cei 40 de ani de traversare a pustiului de catre poporul Israel, nu se gasesc decat doua cantari de lauda : cantarea rascumparatilor dupa iesirea din Egipt si trecerea Marii Rosii, si cantarea de eliberare de la sfarsitul calatoriei, dupa lectia cu sarpele de arama (Ex. 15 ; Num. 21). Intre timp au avut loc multe murmure impotriva lui Dumnezeu si impotriva slujitorilor Sai. Din acelasi motiv, deoarece si noi suntem uneori mai degraba inclinati a murmura decat a lauda, suntem indemnati in Noul Testament la adorare : "Prin El deci sa-I aducem neincetat jertfa de lauda lui Dumnezeu, adica rodul buzelor care marturisesc Numele Lui" (Ev. 13:15). Pericolul este totdeauna prezent de a ne preocupa mai mult cu noi decat cu Hristos si cu Dumnezeu Tatal nostru, caruia I Se cuvine toata adorarea!
Dupa lungi decenii de intrerupere, o cantare vesela de lauda si multumire a fost intonata din nou la Ierusalim. In cea dintai cantare de multumire a sa, cand a adus chivotul legamantului la Ierusalim, David a cantat prin Asaf urmatoarele cuvinte: "Laudati pe Domnul, pentru ca este bun, pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna" (1 Cr. 16:34). De atunci ele au ramas ca un refren peste istoria poporului Israel. Lauda a fost din nou intonata de catre Solomon la dedicarea templului (aceasta este mentionata in totul de trei ori : 2 Cr. 5:13 ; 7:3, 6) si inca odata mai tarziu in timpul lui Iosafat (2 Cr. 20:21). De asemenea, ea, lauda, este un subiect in diferiti psalmi. Chiar fiecare verset din Psalmul 136 se incheie prin refrenul : "bunatatea Lui ramane pentru totdeauna!". El este Dumnezeul Eliberator si Mantuitor al lui Israel din trecut. In Ieremia 33:11, ultimul pasaj cu aceste cuvinte de lauda, Dumnezeu este laudat pentru mantuirea Sa din viitor : "Multumiti Domnului ostirilor, pentru ca Domnul este bun, pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna! ... Pentru ca ii voi intoarce pe cei captivi ai tarii, ca la inceput, zice Domnul".
In cartea Ezra, cuvintele se deosebesc de toate celelalte cazuri intr-un singur punct. Numai aici este adaugat: "fata de Israel" (pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna fata de Israel). Ori aceasta este tocmai in momentul cand poporul lui Dumnezeu este, in mare parte, in captivitate sau este imprastiat, si ca doar o ramasita mica se afla in tara ! Dar acest numar mic de iudei credinciosi au in inima lor intreg Israelul, si de aceea, in ascultare si increderea, aceasta ramasita mica este adevaratul reprezentant al intregului popor in ochii lui Dumnezeu (2:70).
Ca si Ieremia, si noi putem spune despre bunatatea lui Dumnezeu Tatal nostru: "Este bunatatea Domnului ca nu suntem nimiciti de tot, pentru ca indurarile Lui nu se sfarsesc" (Plan. 3:22). Nu este nicidecum meritul nostru ca este inca astazi o marturie mica despre adevarul Adunarii lui Dumnezeu pe pamant. Dar multumiri fie aduse pentru aceasta numai si numai Dumnezeului nostru si Tatal in Hristos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu