Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi
Cartea Ezra
- V -
Arend Remmers
3.10 Sosirea darurilor de bunavoie suplimentare - 2:68, 69
"Si unii dintre capii parintesti, cand au ajuns la casa Domnului, care este in Ierusalim, au adus daruri de bunavoie pentru casa lui Dumnezeu, ca s-o ridice pe locul ei; au dat la visteria lucrarii dupa posibilitatile lor, saizeci si unu de mii de darici (moneda de aur persana) de aur (aprox. 500 kg de aur) si cinci mii de mine de argint (aprox. 3000 kg; o mina=50sicli) si o suta de haine preotesti".
La versetul 1 am vazut ca iudeii "s-au intors la Ierusalim si Iuda, fiecare in cetatea sa". O data ajunsi, nu au cautat mai intai vechiul lor loc de locuit, ci "casa Domnului, care este in Ierusalim". Ce entuziasm si ce dorinta pentru Dumnezeu si pentru locuinta Sa trebuie sa fi umplut inimile lor ca sa-i faca sa se duca mai intai in acest loc! Era aceeasi dorinta care anima pe fiii lui Core cand au compus Psalmul 42 : "Cum doreste cerbul (sau, "Cum tanjeste cerbul") izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu. Cand voi veni si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu?". Gasim sentimente asemanatoare exprimate la inceputul psalmilor 63 si 84.
Nu mai ramasese nimic din "casa lui Dumnezeu, care este in Ierusalim". Noi vorbim cu usurinta astazi de primul templu, al doilea templu, dar in Cuvantul lui Dumnezeu nu este vorba decat de "Casa" sau "Templul". Si nu a existat si nu exista decat acest loc pe pamant unde Solomon a construit templul care va fi ridicat din nou, in acelasi loc, in timpul Imparatiei de o mie de ani. In acelasi fel, nu exista in timpul prezent decat o singura Adunare, decat un singur trup al lui Hristos si decat un singur loc de strangere laolalta in Numele Domnului. Niciunui iudeu nu i-a trecut prin gand sa ridice templul sau altarul pe un alt amplasament care ar fi parut mai potrivit. Ce diferenta cu ceea ce se vede astazi in crestinatate, cu numeroasele sale grupari!
Invatatura din punct de vedere al tipurilor nu se refera, bineinteles, la gandul lui Dumnezeu, ci la responsabilitatea omului si la umblarea sa. Adunarea, dupa gandurile lui Dumnezeu, nu poate fi nimicita, caci "portile Locuintei mortilor (hades) nu o vor invinge" (Mt. 16:18). Dar, sub responsabilitatea omului, aceasta cladire spirituala numita, de asemenea, "templul lui Dumnezeu", poate fi in intregime distrusa, dupa cum este cazul aici (1 Cor. 3:17). Si totusi este acelasi templu, numai ca este privit din puncte de vedere diferite.
Ravna fata de Dumnezeu si de casa Lui de pe pamant, dorinta de a o reconstrui si de a-I sluji Domnului asa cum El vrea, i-a facut pe "capii parintesti" sa daruiasca de bunavoie "pentru casa lui Dumnezeu". Ei au daruit sume mari, aproape 61000 de darici de aur, 5000 de mine de argint si 100 haine preotesti. Toata aceasta suma cantarea aproximativ 14500 kg de aur si 2800 kg de argint, o cantitate imensa!
Aceasta este a treia referire despre bunavointa care a animat aceasta trezire, si o caracteriza intr-un anumit mod. La cap. 1 v. 4 si 6 am vazut darurile locuitorilor din locurile de unde a plecat ramasita. La cap. 1 v. 7, Cirus a adus obiectele din templu care au fost jefuite. Aici (2:68), conducatorii ramasitei au fost profund miscati, dar numai la vederea starii dezolante in care se afla cetatea lui Dumnezeu si casa Lui; si ei au fost atat de miscati incat au daruit de bunavoie sume mari pentru construirea casei lui Dumnezeu, astfel incat slujba sa poata fi facuta intr-un mod potrivit. Chiar daca o parte din preoti au trebuit sa fie indepartati din slujba datorita deficientelor (de ordin genealogic, n.t.) si slabiciunii (2:61-63), acest lucru nu a facut pe conducatori sa nu aprecieze aceasta slujba sau sa o dispretuiasca. Nu, ei au daruit hainele necesare pentru slujba preoteasca, care erau "pentru glorie si pentru podoaba" (Ex. 28:2, 40). - Daca slujirea tuturor credinciosilor astazi este la fel de slaba si nedesavarsita, cu toate acestea, nu trebuie s-o dispretuim, ci trebuie sa facem tot ce sta in puterea noastra pentru ca ea sa fie facuta in asa fel ca Dumnezeu sa fie onorat.
3.11 Tot Israelul in cetatile lor - 2:70
"Si preotii si levitii si unii din popor si cantaretii si usierii si netinimii au locuit in cetatile lor, si tot Israelul in cetatile lor".
Concluzia finala cuprinde tot ceea ce a fost descris intr-un mod unic. Duhul Sfant a inspirat pe scriitorul acestor cuvinte pentru a concluziona aceasta trezire. Guvernatorul care i-a facut pe iudei sa se suie la Ierusalim nu este mentionat mai intai, ci "preotii", care nu alcatuiau decat o mica parte din cei care s-au intors. Cu toate acestea, ei si levitii mentionati au transmis caracterul lor adunarii. Acestia din urma, levitii, sunt cei care au ajutat la slujirea lui Dumnezeu.
Iudeii "din popor" - din poporul lui Dumnezeu - nu au venit decat cu un singur scop, acela de a reconstrui templul pe vechiul sau amplasament si de a-I sluji lui Dumnezeu. Asa cum stim, slujba nu putea fi facuta decat de preoti si de cei care ii ajutau, levitii. "Cantaretii, usierii si netinimii" nu sunt mentionati decat dupa "cei din popor". De asemenea, ei isi aveau locul si sarcina lor.
Intre inceputul v. 68 si v. 70, trebuie sa se fi scurs ceva timp. Dupa ce cei care s-au intors au cautat inainte de toate "casa Domnului", vedem ca intre timp ei si-au cautat cetatea lor de bastina, si s-au asezat acolo. Ei "au locuit in cetatile lor". Acest lucru a avut loc cativa ani mai tarziu, cand profetul chemat de Dumnezeu, Hagai, a trebuit sa se planga: "Pentru voi este timpul sa locuiti in casele voastre imbracate cu lemn, cand casa aceasta sta pustiita?" (Hagai 1:4). Acum era cu totul altceva. Casa lui Dumnezeu fusese preocuparea lor mai inainte de propriile lor case. - Cu noi cum este ? Ce ar putea sau ar trebui sa spuna un profet ca Hagai despre angajamentul nostru? Ce model ne ofera, dimpotriva, Mantuitorul si Domnul nostru care putea sa spuna despre Sine: "Ravna casei Tale m-a mistuit" (Ps. 69:9 ; Ioan 2:17) !
Ultimile cuvinte din verset contin o afirmatie remarcabila: "Tot Israelul (locuia)in cetatile lor". Desi nu era decat un numar mic de iudei din cele doua semintii, care se gaseau acum in tara, acestia sunt considerati de Dumnezeu ca "tot Israelul" ! Si ce se intampla cu marea masa a poporului ramasa la Babilon? Pentru ei se aplica Osea 1:9 : "Lo-Ami" - "nu-i poporul Meu". Ei erau originari din poporul lui Dumnezeu (si ei sunt inca si astazi), dar ei nu erau potrivit credintei. Acest fapt va fi doar atunci cand Israel va recunoaste, prin pocainta si cu credinta, pe Domnul Isus ca Mesia al lor, la inceputul Imparatiei milenare, si cand Il vor numi "Dumnezeul meu", incat "Lo-Ami" (nu-i poporul Meu) va deveni "Ami" (poporul Meu) (Osea 2:20-23 ; comp. Zah. 13:9). Iudeilor din imprastiere, deveniti credinciosi in Domnul Isus, Petru putea sa le scrie deja: "... voi, care odinioara nu erati popor, iar acum sunteti popor al lui Dumnezeu" (1 Pet. 2:10). Pentru ramasita revenita de la Babilon, judecata divina "Lo-Ami" nu mai era valabila, desi din aceasta ramasita s-a dezvoltat in timpul Domnului Isus iudaismul care L-a refuzat de o maniera generala pe Domnul Isus ca Mantuitor si Il refuza pana astazi.
Daca noi ne strangem astazi ca adunare, stim ca noi suntem doar o mica parte din Adunarea lui Dumnezeu pe pamant. Dar exact in acelasi fel in care Dumnezeu recunoastea ca "tot Israelul" ramasita pe care o avea inaintea ochilor Sai, ca poporul in intregime, si noi, de asemenea, avem dreptul astazi sa vorbim de "Adunare", chiar daca stim ca ea nu este decat o parte din tot ceea ce Dumnezeu a avut intotdeauna inaintea ochilor. Mica ramasita de 42360 de persoane este desemnata de Duhul Sfant ca "tot Israelul". Doar ei se aflau in locul potrivit, in locul cel bun, adica acolo unde Domnul i-a condus altadata la iesirea din Egipt, in tara Canaan, si unde El voia sa faca sa locuiasca Numele Sau si sa fie adorat in templul de la Ierusalim. Ei erau in totul constienti ca erau reprezentantii intregului popor, asa cum jertfele lor din cap. 6 v. 17 (jertfe pentru pacat) si din cap. 8 v. 35 (jertfa de ardere de tot) erau pentru "tot Israelul" !
4 Cap. 3 : Reconstructia altarului si a templului
Prin intoarcerea lor de la Babilon, iudeii care au revenit erau separati de lume, inclusiv de lumea religioasa, dar unitatea lor nu era exprimata decat la Ierusalim. Nu putea sa fie altfel. Numai in locul unde Dumnezeu doreste sa ii vada pe ai Sai adunati, acolo unitatea lor este vizibila. A fost cazul atunci, si astazi nu este altfel. Unitatea Adunarii, trupul lui Hristos, este, cu siguranta, un fapt imuabil, dar partea practica, unitatea Duhului, trebuie pastrata in (prin) legatura pacii (Efes. 4:3). Pentru aceasta este nevoie de efort spiritual.
Acest lucru il vedem la ramasita iudaica care s-a adunat "ca un singur om" inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor, la Ierusalim. De asemenea, in Noul Testament suntem adesea indemnati sa fim in acelasi asentiment (Rom. 12:16 ; 15:5, 6 ; 1 Cor. 1:10 ; 2 Cor. 13:11 ; Filip. 2:2 ; 4:2 ; 1 Tes. 5:13).
4.1 Construirea altarului, si jertfele - 3:1-6
4.1.1 Cap. 3:1
"Si cand a venit luna a saptea, fiii lui Israel erau in cetati, poporul s-a adunat ca un singur om la Ierusalim".
"Luna a saptea" (Etanim sau Tisrei) era la origine (ca si astazi pentru iudei) prima luna a anului (*). Pe parcursul acestei luni aveau loc ultimile trei sarbatori ale Domnului : sarbatoarea trambitelor, marea zi a ispasirii si sarbatoarea corturilor. Din punct de vedere al tipurilor, aceste sarbatori indreptau privirile spre restaurarea spirituala a poporului Israel in viitor. In prima zi era sarbatoarea trambitelor (Lev. 23:24), care este o imagine profetica a semnalului de inceput al unei noi vieti in Israel si de intoarcerea in tara sa ca credinciosi. Cu toate acestea, aceasta sarbatoare nu este mentionata aici, si nici marea zi a ispasirii, care este o imagine a impacarii complete a poporului cu Dumnezeul sau (Lev. 23:26-32). Singura sarbatoare mentionata aici este sarbatoarea corturilor. Aceasta este o imagine a Imparatiei milenare si este o incheiere a tuturor cailor lui Dumnezeu cu poporul Sau pamantesc Israel (3:4).
(*) Cu toate acestea, este specificat ca sarbatoarea pastelui era "inceputul lunilor; ... intaia luna a anului" (Ex. 12:2). Aceasta era luna Abib sau Nisan (Martie/Aprilie).
Aceasta sarbatoare tinea din ziua a cinsprezecea la a douazeci si una zi a lunii a saptea. In cursul acestei luni a avut loc dedicarea templului lui Solomon, care era tocmai in legatura cu sarbatoarea corturilor (2 Cr. 5:3 ; 7:8-10). Cu toate acestea, sarbatoarea corturilor este aici la inceputul zidirii templului, in timp ce in timpul lui Solomon ea era la sfarsit. Dupa gandurile lui Dumnezeu, nu exista decat un templu, dupa cum am vazut in Ezra 2:68. Acest lucru este scos in evidenta prin mentionarea celei de-a saptea luni.
In primul rand este mentionat din nou ca "fiii lui Israel erau in cetatile lor" (vezi 2:70). Totusi, nu era vorba decat de o mica ramasita ! Dar ei se aflau din nou in tara promisa, adica acolo unde Dumnezeu voia sa binecuvanteze poporul Sau, daca Il asculta. De aceea aceasta ramasita, in ciuda micimii ei, este numita aici "fiii lui Israel", ca reprezentare adevarata a intregului popor al lui Dumnezeu.
"Si cand a venit luna a saptea, ... poporul s-a adunat ca un singur om la Ierusalim". Era un nou inceput, solemn, dar, in acelasi timp, plin de bucurie si spiritual. V. 6 ne spune ca acest lucru a avut loc din prima zi a lunii a saptea. Unanimitatea poporului a fost exprimata in aceasta imprejurare. In v. 9 conducatorii sunt cei care erau gata sa stea "ca un singur om" pentru a supraveghea inceputul rezidirii templului, si in cap. 6 v. 20 gasim acelasi lucru pentru preoti si leviti la dedicarea templului. Aici cei care s-au adunat erau tot poporul, adica multimea ramasitei, si ei s-au adunat la Ierusalim. Expresia "la Ierusalim" arata scopul spre care ei aspirau in unanimitate.
"Ierusalim" era locul pe care Domnul l-a ales pentru a face ca sa locuiasca acolo Numele Sau (Deut. 12:5 ; 1 Imp. 11:36 ; Ps. 78:68 ; 87:2). Acesta era singurul motiv pentru intoarcerea ramasitei, care este vazuta aici de Dumnezeu ca reprezentantul intregului popor. Si astazi, de asemenea, exista un singur loc unde crestinii credinciosi pot sa se adune potrivit Scripturii : "acolo unde doi sau trei sunt adunati in Numele Meu, acolo Eu sunt in mijlocul lor" (Mt. 18:20). Lucrul acesta implica recunoasterea fara nicio restrictie, in invatatura si in umblare, a persoanei Sale si a Cuvantului Sau ca autoritate absoluta, dar aceasta implica, de asemenea, (ca si in cazul iudeilor de aici) o despartire completa de lume, si in acelasi timp recunoasterea si reprezentarea vizibila a faptului ca toti credinciosii apartin singurului trup al lui Hristos (desi acest adevar nu era cunoscut inca in Vechiul Testament). Una din activitatile cele mai importante in acest cadru este adorarea in duh si in adevar pe care Tatal o asteapta din partea noastra (Ioan 4:23, 24). Aceasta isi gaseste expresia, ca imagine, in altarul pentru arderea de tot.
In exterior nu era nimic atragator in locul unde poporul s-a adunat "ca un singur om". Cetatea era daramata, si templul ras. Mai mult de 50 de ani s-au scurs de cand ultima jertfa a fost oferita lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ramasita cauta locul pe care Domnul l-a ales, unde altarul si templul au fost ridicare dupa voia Sa si unde puteau sa fie ridicate din nou. - La fel si locul de strangere laolalta al crestinilor in Numele Domnului Isus nu are nimic atragator pentru inteligenta si sentimentele omului. Pentru el pare plictisitor sa vada credinciosi adunati in liniste si simplitate. Dar ceea ce omul natural si carnea (inclusiv a celor credinciosi) nu pot vedea, este prezenta promisa a Domnului Isus! El este singurul punct de atractie pentru toti credinciosii si sufletele fidele.
4.1.2 Cap. 3:2
"Atunci Ieshua (in rom. Iosua, n.t.), fiul lui Iotadac, si fratii sai, preotii, si Zorobabel, fiul lui Sealtiel, si fratii sai s-au ridicat si au zidit altarul Dumnezeului lui Israel, ca sa inalte pe el arderi de tot, dupa cum este scris in legea lui Moise, omul lui Dumnezeu".
"Ieshua, fiul lui Iotadac", era marele preot din casa lui Aaron si "Zorobabel, fiul lui Sealtiel" (*), printul casei lui David. Amandoi isi gasesc corespondentul desavarsit in Domnul Isus, preot si imparat (Ev. 7:1-3). Cei doi conducatori ai poporului sunt asezati acum in fruntea "fratilor" lor, adica a familiilor lor. Fiecare slujitor are ca prim teren de activitate propria lui familie, atat din punct de vedere natural cat si din punct de vedere spiritual.
(*) Faptul ca Zorobabel este numit aici fiul lui Sealtiel, in timp ce in 1 Cr. 3:19 este numit fiul lui Pedaia, poate fi explicat printr-o casatorie de levirat (Deut. 25:5; n.t.) a lui Pedaia cu vaduva lui Sealtiel, sau vaduva lui Pedaia cu Sealtiel.
Prima lor dorinta era sa zideasca "altarul Dumnezeului lui Israel, ca sa inalte pe el arderi de tot". Relatia cu Dumnezeu este pusa pe primul plan. Aceasta este deja schitata in plecarea lui Avraam spre tara Canaan in urma promisiunii lui Dumnezeu. Avraam nu a avut niciun altar, nici in Ur si nici in Haran; dar cand a ajuns in tara promisa, citim ca el a zidit un altar lui Dumnezeu, Domnul. In drumul sau spre Egipt, din nou el nu a avut niciun altar, ci la intoarcerea sa el revine la altarul pe care il zidise mai inainte, si acolo cheama Numele Domnului (Gen. 12:7 ; 13:4). Adorarea adevarata este in legatura cu locurile ceresti (Efes. 1:3, 20 ; 2:6 ; 3:10). Tipul acestora in Vechiul Testament este tara Canaan.
Toate celelalte altare erau dedicate idolilor, sau cel mult erau rezultatul dorintei de a-L sluji pe Dumnezeu intr-un fel omenesc, dupa propriile lor ganduri. Asa a fost cazul, de exemplu, cand cele doua semintii si jumatate au zidit pe celalalt mal al Iordanului "un altar maret la infatisare" (Ios. 22:10) pentru a impiedica sa se creeze o eventuala distantare sau instrainare intre ei si partea poporului Israel care se afla in tara Canaan. Acest altar, evident foarte impresionant, era un altar omenesc care nu ar fi fost necesar daca israelitii (cele doua semintii si jumatate, n.t.) si-ar fi ocupat locul in tara Canaan. De aceea expresia "altarul Dumnezeului lui Israel" este atat de importanta. Acesta nu era un altar omenesc, nici altarul iudeilor, nici cel al ramasitei si al Dumnezeului lor, ci era altarul lui Dumnezeu in care tot Israelul credea. - Asa cum acesti cativa iudei au reprezentat ceva foarte mic, la fel si astazi, credinciosii care se aduna in Numele Domnului Isus nu pot pretinde ca sunt mai presus de ceilalti. Ei nu fac decat ceea ce Domnul a poruncit tuturor celor ai Sai sa faca.
Altarul era locul de intalnire al poporului cu Dumnezeu, bineinteles pe baza jertfei de ispasire. De aceea este mentionat ca pe el urma sa se inalte arderi de tot. Nicio alta jertfa (jertfa de multumire, jertfa pentru pacat si pentru vina, daruri de mancare) nu este mentionata aici, nici in versetele urmatoare. Jertfa de arderea de tot era semnul primirii depline a pacatosului inaintea lui Dumnezeu, pe baza lucrarii desavarsite a lui Hristos la cruce, care S-a dat pe Sine Insusi (Efes. 1:6, 7 ; 5:2). In acelasi timp, atunci cand jertfa de ardere de tot era adusa de bunavoie, ea era cea mai frumoasa imagine a adorarii in duh si in adevar (Ioan 4). Iudeii nu puteau (inca) intelege, dar deja ei stiau ca jertfa de ardere de tot era darul cel mai inalt, si ca era oferit in intregime Domnului ca un parfum placut, nici cel care il aducea nici preotul nu primeau nicio parte.
In Vechiul Testament, nu este la intamplare ca altarul este numit "masa Domnului" (Mal. 1:7, 12, vezi 1 Cor. 10:21). Masa este o imagine a comuniunii. Masa Domnului era atunci, asa cum este si astazi, locul comuniunii cu Dumnezeu ; dar ea este, de asemenea, locul de adorare, dupa cum arata jertfa adusa pe ea.
Astazi, multi crestini sunt entuziasmati prin "Praise and Worship", aceste cuvinte inseamna "lauda" si "adorare". Dar ceea ce se exprima practic cu jocuri de instrumente muzicale, este orientat mai mult spre stimularea sentimentelor omenesti decat spre glorificarea lui Dumnezeu. Tatal cauta, totusi, "adoratori in duh si in adevar" (Ioan 4:23, 24). Adorarea adevarata este mai mult decat multumire si lauda, desi noi suntem chemati, de asemenea, si la acestea (Col. 1:10 ; Ev. 13:15). Dumnezeu, Tatal nostru, cauta astazi adorare care corespunde cu natura Sa ("Dumnezeu este duh") si cu revelatia Sa ("in adevar") in timpul prezent. Intoarcerea la formele Vechiului Testament este nepotrivita, si chiar mai mult, folosirea muzicii lumesti, influentata chiar de demoni cu ritmuri electrizante.
Dupa mentionarea amplasamentului si a caracterului altarului, acum este data baza pe care altarul este ridicat din nou: "... dupa cum este scris in legea lui Moise, omul lui Dumnezeu". La inceputul istoriei poporului Israel, Moise a fost primul care a primit gandurile lui Dumnezeu cu privire la locuinta Sa, si el le-a transmis poporului. El este primul pe care Scriptura il numeste "omul lui Dumnezeu", un titlu care implica, pe de-o parte, un devotament fata de Dumnezeu, si, pe de alta parte, recunoasterea de catre Dumnezeu a acestui om (Deut. 33:1 ; Ps. 90:1). Moise era un model pentru ramasita, si Cuvantul lui Dumnezeu era temelia activitatii sale.
Urmarirea stricta a Cuvantului lui Dumnezeu, in dragoste si in devotament pentru El, este, de asemenea, singura norma pentru noi. Nu a fost zidit nimic nou, nimic nu a fost modernizat, ci s-au tinut in totul de poruncile lui Dumnezeu. Cea mai mare parte din cei care alcatuiau ramasita nu au vazut niciodata altarul de altadata. Ei nu au vazut niciodata cum se aducea o jertfa de ardere de tot. Dar ei aveau legea lui Moise, omul lui Dumnezeu, si aceasta le era suficient. Daca se tineau de Cuvantul lui Dumnezeu, puteau, de asemenea, in acel timp de slabiciune exterioara, sa-I slujeasca lui Dumnezeu intr-un fel placut Lui.
Asa a fost si pentru trezirea de acum aproape 200 de ani: fratii au inceput prin fangerea painii si adorare, inainte de a pune apoi in practica gandurile lui Dumnezeu cu privire la casa Sa, Adunarea. Adorarea este datoria de capatai a crestinului. Ea este singura activitate despre care stim ca va continua in eternitate - dar atunci va fi fara slabiciune sau imperfectiune (Iuda 25 ; Apoc. 5:14).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu