Note asupra Epistolei catre Evrei
- IV -
AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)
4 CAPITOLUL 4
Parasirea lui Dumnezeu datorita necredintei, impietrirea prin inselaciunea pacatului, asa cum au facut israelitii in pustie, a avut ca efect mania lui Dumnezeu si interdictia de a intra in odihna din Canaan. Acest gand al odihnei fiind introdus, face loc acum la indemnuri adresate credinciosilor dintre evrei.
(v. 1). A fost lasata o promisiune pentru cei credinciosi de a intra in odihna lui Dumnezeu. Aceasta promisiune poate fi subinteleasa in cuvantul "Astazi" din pasajul psalmului care a fost citat mai sus, si care a fost scris la multe secole dupa intrarea israelitilor in Canaan (vezi v. 7). Ori, israelitii care au iesit din Egipt au cazut in pustie datorita necredintei lor, "sa ne temem ca nu cumva cineva dintre voi", inaintea carora este pusa, de asemenea, o promisiune de odihna, sa para ca a ramas in urma. - A cauta de a se stabili aici jos pentru a se simti confortabil, evitand suferintele si lupta cea buna care este legata de drumul credintei, prin aceasta se pare ca s-a pierdut din vedere odihna lui Dumnezeu care se gaseste la sfarsitul alergarii.
(v. 2). "Noua ni s-a adus vestea buna ca si lor" ; atat pentru noi, cat si pentru israeliti, a fost vestita vestea buna a odihnei, nu temporara ca lor, ci eterna. Acelasi Cuvant al lui Dumnezeu asigura intrarea poporului in tara cea buna a Canaanului. Ei au auzit acest Cuvant, dar el nu le-a folosit la nimic, deoarece nu l-au crezut, dupa cum vedem in cap. 13 din Numeri. Relatarea spionilor a fost piatra de temelie care a aratat necredinta lor ; ei s-au razvratit si au pierit in pustie. Fara credinta amestecata in inima cu Cuvantul, la ce ar putea folosi promisiunile lui Dumnezeu ? La nimic, raspunde versetul nostru. Si acesta este un lucru destul de serios.
(v. 3). Aici avem partea pozitiva a adevarului enuntat in versetul anterior. "Pentru ca noi, care am crezut (sau noi, credinciosii), intram in odihna", in opozitie cu cei pe care necredinta lor i-a indepartat de odihna. "Noi care am crezut", este caracterul celor care intra in odihna ; odihna care este inca viitoare, dar care le apartine - ei intra in ea (in odihna, n.t.) prin credinta ; ei au siguranta. Este o odihna promisa de Dumnezeu si care este odihna Lui.
(v. 4). Lucrarile lui Dumnezeu erau implinite de la intemeierea lumii. Apoi El S-a odihnit ; aceasta este odihna lui Dumnezeu dupa creatie, ziua a saptea. Aceasta odihna ne face sa cunoastem caracterul celei viitoare. Aceasta va fi o odihna dupa lucrare, dar este odihna lui Dumnezeu. Dumnezeu se va odihni in dragostea Sa (Tef. 3:17). Si El a dorit, minunat lucru ! ca si altii sa aiba parte de aceasta odihna, intrand in ea.
(v. 5-7). Dumnezeu S-a odihnit in ziua a saptea. Aceasta odihna era nu doar incetarea lucrarii Sale, dar si bucuria suverana a Creatorului in ceea ce El a chemat la existenta : "Si Dumnezeu a vazut tot ce facuse; si, iata, era foarte bine". Omul, creatura Sa inteligenta, cel care era capul creatiei, era randuit sa intre in aceasta odihna a lui Dumnezeu, sa ia parte la aceasta fericire. Pentru aceasta, Dumnezeu a pus deoparte ziua a saptea. Dar omul nu a intrat in odihna lui Dumnezeu la creatie, caci, mai intai el nu a lucrat, si apoi, prin pacatul sau, a introdus intinare si dezordine in creatia lui Dumnezeu. Israelitii, datorita necredintei si razvratirii lor, s-au lipsit, de asemenea, de a intra in odihna din Canaan, atunci Dumnezeu, care in harul Sau nu a abandonat planul Sau de iubire fata de om, dar ca, acesta esuand, introduce ceva mult mai bun, "hotarand din nou o alta zi" unde unii vor intra in odihna Sa ; acestia sunt cei credinciosi. Aceasta odihna a lui Dumnezeu este cea de care credinta s-a apucat acum (sau, s-a agatat, n.t.), si pe care credinciosul o va avea in viitor, nu o odihna pamanteasca, ci cereasca.
(v. 8). Introducerea lui Israel prin Iosua in tara promisa, nu a fost odihna definitiva ; aceasta nu a fost decat o imagine. Autorul epistolei o dovedeste prin pasajul pe care l-a citat, unde David, la mult timp dupa Iosua, vorbeste de o alta zi. Ce mangaiere si ce incurajare pentru acesti crestini tulburati in credinta lor, de a primii siguranta ca exista o odihna viitoare pentru ei. Aceasta este concluzia care rezulta din versetul urmator. Dar remarcam inca odata aici cum tot ceea ce se raporteaza la vechea ordine de lucruri este pus deoparte, pentru a fi inlocuit prin ceva mult mai bun.
(v. 9). "Ramane deci o odihna de sabat (un sabatism) pentru poporul lui Dumnezeu". Adevar mangaietor ! Este inca viitor, dar este sigur : "ramane" o odihna dupa lucrare, lupte, oboseli ; poporul lui Dumnezeu va intra in ea. Si aceasta este "sabatism", adica ceva permanent ; celebrarea acelui sabat sau a odihnei eterne nu va mai fi tulburata de nimic. Mileniu va fi adevarata odihna pamanteasca pentru poporul pamantesc, Israel, si pentru intreg pamantul, binecuvantata sub domnia lui Hristos. Cerul va fi odihna pentru poporul ceresc. Dar starea eterna, unde Dumnezeu va fi totul in toti, va fi odihna desavarsita si definitiva pentru Dumnezeu si pentru toti rascumparatii din toate timpurile si din toate economiile (sau, dispensatiile, n.t.). Atunci Dumnezeu Se va odihni in tot ceea ce satisface inima Sa, si toti cei care Ii apartin se vor odihni in odihna Lui.
(v. 10). "Pentru ca cine a intrat in odihna Lui, acela s-a si odihnit de lucrarile lui, ca Dumnezeu de ale Sale". Acest verset ne arata caracterul odihnei despre care este vorba in acest capitol. Este odihna in urma unei lucrari, asa cum a fost pentru Dumnezeu la creatie. "Lucrarile lui", acestea nu reprezinta numai truda provenita din lupta impotriva raului din noi si din afara noastra, dar si cele care au ca obiect implinirea binelui. Este tot ceea ce crestinul are de facut dupa voia lui Dumnezeu aici jos, ceea ce constituie activitatea vietii sale in pustie. Ne vom odihni de luptele noastre, dar si de lucrarile noastre bune. Cineva a zis : "Truda omului nou va inceta". Dar propria noastra odihna se gaseste ascunsa in cea a lui Dumnezeu.
(v. 11). "Sa ne straduim deci sa intram in odihna aceea, pentru ca nimeni sa nu cada dupa acelasi exemplu de neascultare". Exemplul teribil de neascultare al lui Israel in pustie si consecintele sale este pus inca odata inaintea ochilor marturisitorilor crestini ca o atentionare. Dar este si o incurajare. Odihna este la sfarsitul cursei, dar lucrarile si truda sunt aici ; deci sa avem grija sa continuam aceasta cursa fara a ne lasa descurajati. Israelitii au avut Cuvantul lui Dumnezeu, dar nu l-au crezut si au cazut in pustie. Si noi, de asemenea, avem Cuvantul lui Dumnezeu care ne arata telul si ne traseaza calea spre odihna.
(v. 12). Este ceea ce vom gasi acum. Restul acestui capitolul ne prezinta, intr-adevar, ajutoarele pretioase de care avem nevoie pentru a merge cu curaj inainte, trecand peste tot ceea ce se poate intalni pe cale. Aceste ajutoare sunt Cuvantul lui Dumnezeu, preotia lui Hristos si tronul de har.
Cuvantul lui Dumnezeu este viu, ca Dumnezeu de la care vine ; el este expresia voii Sale. El si-a produs efectul sau : a chemat la existenta, la fel cum poate face sa se intoarca la inexistenta. El actioneaza asupra sufletului, si o face cu energie, ceea ce arata cuvantul "lucrator". Si pentru a arata cu mai multa forta pana unde merge actiunea sa, ne este spus ca el este "mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri". Si de ce este el viu, cu energie si putere ? Pentru a ajunge in cele mai intime locuri ale omului, "patrunzand pana la despartirea sufletului si a duhului, a incheieturilor si a maduvei". El desparte, prin puterea adevarului, ceea ce este cel mai strans legat in gandurile noastre. Daca sufletul (care este partea naturala) isi amesteca sentimentele sale cu ceea ce este spiritual, Cuvantul ne ajuta sa le deosebim. El ne arata, ca revelatie din partea lui Dumnezeu, ceea ce este din Dumnezeu si ceea ce este din "eu". "Incheieturile si maduva" sunt totodata cele mai vitale si mai adanc ascunse.
Care este deci efectul acestei patrunderi a Cuvantului in cele mai intime locuri din noi ? Este de a judeca gandurile si intentiile inimii. El judeca gandurile carnii (firea sau natura veche, n.t.) care produce necredinta si care ne face sa neglijam odihna de sus, cautand-o aici jos. El judeca ceea ce este in inima de la Dumnezeu si ceea ce nu este de la El. El arata ceea ce este o piedica in umblarea noastra, vicleniile si cursele inimii noastre care ne fac sa parasim pozitia noastra de credinta. El judeca chiar si intentiile. Intentia mea poate sa mi se para buna, dar suporta ea judecata Cuvantului ? Nu amestec eu nimic cu "eul" ? Ganduri, dorinte, motive, totul are nevoie sa fie judecat si controlat prin el, astfel ca umblarea noastra prin pustie sa nu fie nici oprita, nici incetinita, ci sa continue spre tinta, spre odihna. Deci, cat de pretios este el ca ghid divin pentru noi ! El judeca chiar radacina inclinatiilor perfide ale inimii noastre, astfel ca sa ne putem continua cu bucurie si incredere drumul nostru.
(v. 13). Aici, suntem adusi, fara nicio introducere, de la Cuvantul lui Dumnezeu la Dumnezeu Insusi. Este de inteles, caci el este cel care ne aduce inaintea lui Dumnezeu, care ne aseaza in prezenta Lui, impreuna cu tot ceea ce a descoperit in noi. Dupa cum ochiul Sau este deschis asupra fiecarei creaturi, incat niciuna nu se poate ascunde privirii Sale, la fel totul in noi, "toate", sunt goale si descoperite inaintea Aceluia cu care avem a face. In zadar am incerca sa ascundem ceva de El, ganduri, motive, intentii, totul este inaintea Lui. Constiinta noastra este plasata astfel sub privirea Lui Insusi. Gand solemn si serios, dar atat de pretios, de asemenea, datorita efectului binecuvantat produs asupra sufletului. Tot ceea ce este interzis este judecat, si noi putem continua drumul in comuniunea lui Dumnezeu.
(v. 14). Aici incepe, pentru a fi continuat in capitolul urmator, marele subiect al preotiei lui Hristos, acest alt ajutor care ne ajuta in alergarea noastra prin pustie. Primul verset din capitolul 3 ii indemna pe fratii sfinti sa ia aminte la Isus Hristos, Apostolul si Marele Preot al marturisirii lor. Pana aici L-am vazut ca Apostol ; acum Il vom vedea ca Mare Preot. Daca Cuvantul judeca fara rezerve raul din noi, de alta parte preotia lui Hristos ne este data ca ajutor in slabiciunile noastre.
Ca si in primul verset din capitolul 3, autorul epistolei incepe subiectul pe care il va trata printr-un indemn : "Avand deci... sa tinem cu tarie marturisirea noastra". Este remarcabil de vazut in aceasta epistola grija cu care Duhul lui Dumnezeu insista asupra staruintei si a tariei in marturia crestina. Dar in acelasi timp, ne prezinta motivele cele mai puternice pentru ca noi sa tinem cu tarie. Aici, ne este relatat faptul ca avem "un mare preot, care a strabatut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu", si tot ceea ce rezulta din acest fapt. Vom privi mai intai persoana care indeplineste aceasta functie de mare preot. Aceasta este Isus, cel care a fost un Om aici jos si, ca atare, a intrat in tot ceea ce presupune conditia de om aici jos, dar Om desavarsit, fara pacat. Si acest Isus este Fiul lui Dumnezeu ; este ceea ce ne spune maretia Sa. Iata de ce nu este doar un preot, ci un mare preot (fr. "nu doar un mare preot, ci un mare mare preot", n.t.). Vedem apoi locul unde Isi exercita preotia : "a strabatut cerurile". La fel ca Aaron, altadata, in marea zi a ispasirii, dupa ce a implinit tot ceea ce era poruncit, a trecut prin diversele parti ale cortului, si a intrat in final in Locul preasfant unde se gasea chivotul, imaginea tronului lui Dumnezeu, unde Domnul Isi manifesta prezenta Sa, la fel si Hristos, marele nostru preot, dupa ce a implinit totul oferindu-Se pe Sine Insusi, S-a inaltat mai presus de toate cerurile si a intrat in prezenta lui Dumnezeu. El nu a fost inaltat doar la rangul duhurilor facute desavarsite si al ingerilor, ci El S-a asezat la dreapta Maretiei, incununat cu glorie si onoare, cu un Nume mai presus de orice nume, avand toate sub picioarele Sale, si acolo, a intrat inaintea fetei lui Dumnezeu pentru noi.
(v. 15). "Pentru ca nu avem un mare preot care sa nu aiba parte cu noi in slabiciunile noastre, ci unul ispitit in toate in acelasi fel (sau "asemenea noua"), in afara de pacat".
Marele nostru preot simpatizeaza cu noi in slabiciunile noastre. Ne-am fi putut gandi ca maretia Sa L-ar fi impeiedicat. Dar nu ; daca El este Fiul lui Dumnezeu, de asemenea, El este Fiul Omului si, ca atare, pe pamant unde El a trait, a fost ispitit in toate asemenea noua, in afara de pacat. De remarcat doar ca este vorba de slabiciunile noastre, nu de pacatele noastre. Cuvantul judeca pacatul si eu il judec impreuna cu el. Nu exista nicio simpatie pentru pacat. Daca am facut pacat, il marturism lui Dumnezeu si noi avem un Avocat la Tatal, pe Isus Hristos, Cel drept. Dar El este preot pentru a simpatiza cu slabiciunile noastre, dificultatile noastre - greutatile si luptele si truda drumului. Pentru toate acestea, noi gasim in El o inima plina de simpatie.
Si care este motivul pentru care simpatizeaza cu noi ? Motivul este ca El Insusi a fost "ispitit in toate in acelasi fel, in afara de pacat". Avem simpatie cu durerile altora atunci cand noi insine am trecut prin ele, si acesta a fost cazul Marelui nostru preot. "El a fost ispitit (incercat sau pus la proba) in toate in acelasi fel". Asa cum am citit in capitolul 2, El a luat parte la carne si la sange, a fost Om cu adevarat, si a simtit lucrurile pe care a trebuit sa le intalneasca cu o inima de om. A fost Omul durerilor. A fost tulburat si intristat. Pe langa suferintele morale, El a resimtit limitele noastre fizice, oboseala, foame si sete. A suferit impotrivirea pacatosilor care I Se opuneau. A fost asaltat prin tot felul de viclenii ale lui Satan si ale oamenilor. Ispitit de diavol, ispitit de oameni rai, ispitit de ucenici, nu a fost crutat de nimic. In toate a fost facut asemenea fratilor Sai, sa fie astfel pentru ei un mare preot milos si credincios. Si astfel El poate simpatiza, si simpatizeaza intr-devar cu noi din pozitia inalta de glorie unde El a intrat, dupa ce a strabatut cerurile, si unde El este acum la adapost de toate aceste slabiciuni si suferinte. Pe langa faptul ca am avut dureri mari, suntem in stare sa luam parte la durerea celor care trec prin aceleasi incercari, asa este si Mantuitorul, si asta ne incurajeaza atunci cand, in slabiciunile noastre, ne gandim la El si putem spune : El simpatizeaza cu toate necazurile mele. Dar sa nu uitam ca, daca Domnul a fost Om adevarat care a trecut prin tot ceea ce implica conditia umana, aceasta a fost "fara pacat". Nu doar ca nu a esuat niciodata, nici in fapte, nici in gandire, dar era in Sine Insusi absolut fara pacat.
Noi suntem nascuti din carne si avem pacatul in noi, in carne, si suntem deci ispititi de pacatul care este in noi, si infaptuim pacatul (vezi Iacov 1:14, 15). Isus a fost nascut prin Duhul Sfant, in consecinta fara pacat, strain de pofta, astfel ca ispitirea nu putea veni pentru El decat din afara. Dar slabiciunile noastre, le-a resimtit si astfel, acum fiind in afara durerii (inaltat, n.t.), dar cu natura umana care, in timpul calatoriei Sale aici jos, a simtit durerea si oboseala, Isus poate sa simpatizeze cu iubire fata de tot prin ceea ce trecem aici jos. Lucrul acesta ne conduce la al treilea punct : tronul harului, care este legat de preotia lui Hristos.
(. 16). "Sa ne apropiem deci cu indrazneala de tronul harului, ca sa primim indurare si sa gasim har, pentru ajutor la timpul potrivit". Pentru un pacatos neindreptatit, tronul lui Dumnezeu este un tron de sfintenie, de dreptate si de judecata. Adus inaintea acestui tron, el va spune : "S-a terminat cu mine". Dar atunci Dumnezeu il face sa cunoasca jertfa lui Hristos si harul care iarta si care domneste. De acum inainte, pentru el, tronul lui Dumnezeu devine tronul harului, si inaintea acestui tron este marele preot, Isus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a implinit totul pentru ca noi sa putem sta inaintea lui Dumnezeu, Cel care simpatizeza cu noi in slabiciunile noastre. De aceea sa tinem cu tarie marturisirea noastra, caci Isus nu inceteaza sa fie acolo pentru a ne sustine. Dar a sti nu este totul. Ceea ce ne este spus este destinat sa ne inspire incredere - in ceea ce Domnul a facut, unde Se afla El acum, ceea ce face El inca acolo, si tot ceea ce este in inima Lui. Cum sa tinem cu tarie in slabiciune, in dificultati si in mijlocul atacurilor vrajmasului ? Atunci vine indemnul potrivit sau mai degraba incurajarea. In acest sentiment al nevoilor si neputintei nostre, "sa ne apropiem deci cu indrazneala de tronul harului". Cu incredere, caci Isus este acolo ; cu incredere, caci este tronul harului care nu respinge, este inima lui Dumnezeu deschisa pentru noi. Sa ne apropiem ; a fi aproape de Dumnezeu este pretiosul nostru privilegiu. Nu se spune : Sa ne apropiem de marele preot ; ci sa mergem direct la tronul harului, unde avem intrare libera si unde gasim pregatit totul pentru noi. Avem nevoie de indurare, noi sarmane si slabe creaturi care, chiar ca crestini, esuam in atat de multe feluri, si o primim, aceasta indurare, la tronul harului ; ea se gaseste acolo pentru noi. Dar avem nevoie, de asemenea, de har in luptele noastre, si il gasim tot la tronul harului. Indurare si har ne sunt permanent necesare ; le gasim in inima lui Dumnezeu, si astfel suntem ajutati la momentul potrivit. Sunt destul de dese aceste momente. S-ar putea spune ca in fiecare clipa a calatoriei noastre. Dar sunt momente cand necazurile sunt mai puternice, cand pericolul este mai apasator ; sa mergem cu incredere la tronul harului unde ajutorul este gata pregatit, unde nu avem, ca sa zicem asa, decat sa-l primim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu