Note asupra Epistolei catre Evrei
- II -
AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)
2 CAPITOLUL 2
Se poate remarca pe parcursul intregii epistole ca expunerea fiecarei parti a subiectului este urmata de un indemn sau o chemare adresata constiintei, inimii, sau responsabilitatii cititorului. Este ceea ce gasim in primele patru versete din capitolul nostru.
(v. 1). Daca Dumnezeu ne-a vorbit in Fiul, a carui maretie divina tocmai a fost pusa in fata ochilor nostri, ce atentie trebuie sa dam lucrurilor pe care le-am auzit din gura Sa, si cu ce energie trebuie sa ne atasam de acestea ! Fara aceasta suntem in pericol sa ne "indepartam", sau sa "alunecam alaturi", ca o corabie care, in momentul cand intra in port, este antrenata de curenti si risca sa se scufunde.
(v. 2). "Cuvantul vorbit prin ingeri". In vechiul legamant au fost folositi deseori mesageri ceresti pentru a duce comunicari divine, dar aici este vorba in mod special de lege. Ea a fost "randuita prin ingeri", spune Pavel (Gal. 3:19). "Voi, care ati primit legea prin randuiala ingerilor", spune Stefan (Fapte 7:53). Ori, aceasta lege a fost nemiloasa fata de orice faradelege si fata de orice neascultare, dupa cum demonstreaza intreaga istorie a lui Israel.
(v. 3, 4). Cum deci sa scapi de o dreapta rasplatire, de pedeapsa si condamnare, daca se dispretuiste harul care a adus o mantuire atat de mare ? Maretia acestei mantuiri este evidenta in toate privintele. Ea este mare in sine insasi, caci se aplica la tot ce ne priveste : la faradelegi, la dificultatiile zilnice ale drumului, la eliberarea finala a ramasitei, la eliberararea trupurilor noastre supuse umilintei. Ce gasim in locul ei daca o neglijam ? Cum sa scapam ? Dar, mai ales este mare, atunci cand luam in seama pe Cel care ne-a adus-o si care ne-a vestit-o. Acesta este Domnul, Marele Apostol al lui Dumnezeu, care a vestit-o in timpul vietii Sale si a implinit-o in moartea Sa. Apoi apostolii, care au auzit-o anuntata din gura Lui, au confirmat-o in predicarea lor dupa moartea, invierea si inaltarea Sa. Dar este mai mult : Dumnezeu Insusi a marturisit impreuna cu ei. Duhul Sfant care era in ei manifesta puterea Sa divina prin semne si minuni - diferite distributii ale aceluiasi Duh, dupa cum I-a placut lui Dumnezeu. Toate acestea scot in evidenta maretia mantuirii adusa prin Evanghelie.
Este frumos de vazut aici ca autorul epistolei, Pavel, se aseaza in mijlocul celor carora se adreseaza, ca fiind el insusi beneficiarul slujbei celor doisprezece - "a fost intarita fata de noi", zice el. Pavel nu a avut parte la aceasta marturie, despre care Domnul spune, in Ioan 15:27 : "Si marturisiti si voi, pentru ca de la inceput sunteti cu Mine". Trebuia, dupa cum spune Petru, sa fi fost impreuna cu cei pe care i-a ales Isus de la inceput, in tot timpul in care Domnul Isus a intrat si a iesit in mijlocul lor, de la botezul lui Ioan pana la inaltarea Sa. Trebuia sa fi fost martor al invierii Sale (Fapte 1:21, 22). Ori, Pavel nu a fost in aceasta situatie. Marturia lui era alta. El L-a vazut pe Hristos in glorie. Cand este vorba despre descoperirea tainei, a Bisericii ca trup al lui Hristos, Pavel este cel mai mare apostol. El nu a primit nimic de la altii cu privire la slujba lui speciala ; chiar cei care erau stalpi nu i-au comunicat nimic (Gal. 2). Dar aici, asezandu-se in mijlocul evreilor credinciosi, el este, ca si ei, un ucenic al celor doisprezece. Acesta este un exemplu frumos al dependentei intre slujbele lor (comp. 2 Pet. 3:15, 16).
(v. 5). Autorul reia aici discursul sau despre superioritatea infinita a Fiului fata de ingeri. Acestia dispar dinaintea gloriei Sale ca Fiu al Omului.
In Israel, ingerii, dupa cum am vazut, aveau o administratie speciala. In lumea actuala, in care Satan este print, dar unde Dumnezeu guverneaza totul prin providenta Sa, ingeri au o slujba de implinit in favoarea celor rascumparati (1:14). Ei L-au slujit chiar pe Domnul ca Om aici jos (Mc. 1:13 ; Mt. 4:11). Dar exista o "lume care va veni". Nu este starea eterna, caci atunci Hristos "va da Imparatia Celui care este Dumnezeu si Tata" (1 Cor. 15:24), ci este lumea milenara care nu va fi supusa ingerilor, ci Fiului Omului. Ingerii vor participa, fara indoiala, la evenimentele care pregatesc aceasta Imparatie (Mt. 13:41 ; 2 Tes. 1:7, etc.), dar odata ce va fi stabilita, nu vor mai avea functie de mediere. Totul va fi supus Fiului Omului si sfintilor Sai (1 Cor. 6:2 ; 2 tim. 2:12).
(v. 6-9). Duhul Sfant, prin gura imparatului-profet David, in Psalmul 8, a anuntat mai dinainte acest mare adevar al supunerii intregii creatii omului in Persoana lui Hristos. "Ce este omul ca sa-Ti amintesti de el, sau fiul omului, ca sa-l cercetezi ?" Aceasta este ceea ce spune el cand compara splendoarea lucrarilor lui Dumnezeu in ceruri, cu micimea si ruina actuala a omului. Dumnezeu l-a creat, fara indoiala, "dupa chipul si asemanarea Sa". El l-a pus peste lucrarile mainilor Sale si i-a dat stapanire peste toate lucrurile (Gen. 1:26). I-a dat un suflet nemuritor, suflandu-i in nari suflare de viata (Gen. 2:7). Dar Adam, cel dintai om, a cazut prin pacat. El a intinat si a tras in tarana onoarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Astfel, el a pierdut totul si a fost supus mortii si lui Satan, el care trebuia sa aiba totul sub picioarele sale. Dar Dumnezeu, in mila Sa, Si-a adus aminte de el si l-a vizitat (cercetat, n.t.). El a introdus al doilea Om, in care se realizeza intr-un mod perfect tot planul lui Dumnezeu cu privire la om. Duhul Sfant ni-l prezinta in Persoana lui Isus ; este ca si cum Dumnezeu ar spune : "Pentru Mine, iata Omul". Aici avem din nou contrastul deja semnalat. Primul mod in care a vorbit Dumnezeu este de a face loc (sau, de a deschide calea, n.t.) Cuvantului Fiului ; legea dispare dinainte marei mantuiri ; cel dintai om este inlocuit cu al doilea, si ingerii dispar dinaintea gloriei Fiului Omului.
Dupa cum vom vedea in continuare (v. 9), Isus, Fiul Omului, al doilea Om, a trebuit sa treaca prin moarte, ca Mantuitor, si astfel a fost facut cu putin mai prejos decat ingerii care, ei nu pot suferi moartea. Dar, prin credinta, Il vedem acum acolo unde el este, unde Dumnezeu L-a asezat, incununat cu glorie si onoare, Dumnezeu supunand toate sub picioarele Sale. Tot ceea ce este creat, fara nicio rezerva, Lui Ii sunt supuse, si nu ingerilor. Este adevarat ca inca nu vedem realizat aceasta : acest timp nu a venit inca. Dar acest lucru este asigurat pentru timpurile glorioase din mileniu, cand va fi manifestata Imparatia Sa. Dovada sta in faptul ca inca de acum El este la dreapta lui Dumnezeu incununat cu glorie si onoare.
El este acolo dupa ce a suferit moartea, - fapt prin care El a fost inferior ingerilor. Si aceasta moarte, a suferit-o prin harul lui Dumnezeu pentru tot. Noi ar fi trebuit sa trecem prin moarte datorita pacatului nostru ; El, a indurat-o, printr-un efect al harului lui Dumnezeu, pentru pacatul nostru. El a gustat moartea, astfel incat ea si-a pierdut, pentru noi, amaraciuna sa ; El a gustat-o pentru tot, adica pentru tot ceea ce va beneficia de moartea Sa, persoane si lucruri (Col. 1:20-22).
(v. 10). Planul lui Dumnezeu, prin care si pentru care sunt toate lucrurile, era de a aduce pe multi fii la glorie, glorie in care se afla deja Fiul Omului, si care se va manifesta cand El va veni si cand toate lucrurile Ii vor fi supuse. Ei, impreuna-mostenitorii Sai, vor avea parte de aceeasi glorie in lumea care va veni (Rom. 8:18, 19). Cine sunt ei, cei pe care Dumnezeu i-a ridicat la aceasta vrednicie de fii ? Sarmanii pacatosi condamnati si pierduti, supusi pacatului, mortii si diavolului. I se cuvenea deci maretiei lui Dumnezeu ca Cel care S-a preocupat de cauza lor, care le-a deschis calea mantuirii, care a mers inainte impotriva a tot ceea ce I se impotrivea, pacatul, moartea si Satan, ca pe Capetenia mantuirii lor, intr-un cuvant, sa-L desavarseasca, sau sa-L faca potrivit pentru aceasta lucrare, prin suferintele pe care le-a suferit in alergarea Sa aici jos, in chinul Sau din Ghetsimani, si in moartea Sa pe cruce. Astfel, El a castigat biruinta, si biruinta Lui este a noastra. In acest sens este El Capetenia mantuirii noastre.
(v. 11). Cel care sfinteste este Hristos ; cei care sunt sfintiti sunt cei ai Sai, rascumparatii Lui, pe care i-a pus deoparte. I-a asociat Lui Insusi, si astfel ei sunt toti dintr-Unul inaintea lui Dumnezeu. In Psalmul 16, unde Duhul Sfant, mai dinainte, ne face sa auzim cuvintele lui Hristos, El nu zice despre toti oamenii : "Toata placerea Mea este in ei", ci El vorbeste doar despre "sfintii care sunt pe pamant si despre cei alesi". Asa erau ei, in contrast cu restul oamenilor ; ei erau deci "sfintiti", pusi deoparte de ceilalti oameni.
Vedem in botezul lui Ioan aplicatia celor de mai sus. Atunci cand Domnul a venit ca sa fie botezat, El Se aseaza in fruntea ramasitei pocaite. El S-a identificat cu ei in har. El gasea placere in cei care ocupau adevaratul lor loc inaintea lui Dumnezeu ; pentru El, acestia sunt cei alesi de pe pamant. Astfel, ei erau "sfintiti", pusi deoparte de El, pentru El si impreuna cu El, "toti dintr-Unul".
La fel si astazi, si noi suntem sfintiti. Hristos a fost prin excelenta Omul pus deoparte, si ai Sai sunt impreuna cu El.
Acest termen "sfintiti", sau cele care se refera la acesta, se intalneste deseori in aceasta epistola.
Sa ne amintim ca exista o sfintire care este inaintea indreptatirii. Dumnezeu ne ia la un moment dat si ne separa pentru El, si se poate ca in acel moment sa lucreze totul in noi (vezi 1 Cor. 6:11 ; 1 Pet. 1:2). Exista apoi o sfintire practica care vine in urma indreptatiri. La acesti "sfintiti", pentru ca sunt "toti dintr-Unul", Domnul nu Ii este rusine sa le dea numele de "frati". Autorul epistolei citeaza in aceasta privinta Psalmul 22:22 : "Voi vesti Numele Tau fratilor mei, Te voi lauda in mijlocul adunarii". Acest pasaj se aplica in primul rand ramasitei lui Israel, desi vedem ca dupa invierea Sa Isus rosteste aceste cuvinte (comp. Ioan 20:17).
In timpul lucrarii Sale in mijlocul lui Israel, Domnul revendica acest titlu pentru cei care auzeau Cuvantul lui Dumnezeu si il implineau (Mt. 12:49, 50 ; Mc. 3:33, 35 ; Lc. 8:20, 21). In Matei 25:40, El ii numeste cu acest nume pe mesagerii care mai tarziu vor merge sa predice Evanghelia Imparatiei la toate natiunile. Ei sunt fratii Sai, dar, desigur, acestia nu vor fi sfinti din economia actuala, frati in sens crestin. Prin urmare, trebuie sa facem deosebirea dintre semnificatia acestui nume de "frati" dat ramasitei, si ceea ce acest nume semnifica pentru crestinii care sunt intr-o relatie de fii cu Tatal ca si Hristos, relatie in care Duhul Sfant este pecetea si martorul in inimile lor. Pe scurt, pasajele care, in mod literal, se aplica ramasitei lui Israel, cum este v. 22 din Ps. 22, se aplica, de asemenea, in mod spiritual si crestinilor, adevaratii fii ai Tatalui, asa cum vedem in Ioan 20:17 : "mergi la fratii Mei si spune-le: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru". Pe de alta parte, pasajele care se aplica in mod direct crestinilor nu sunt si pentru ramasita. Asa este Rom. 8:29.
Asteptand ca ramasita de la sfarsit sa beneficieze de aceste declaratii pretioase pe care le contine Cuvantul pentru ea, aceste declaratii isi au aplicarea lor actuala si imediata pentru credinciosii crestini. Ramasita iesita din natiunea iudaica si alcatuita din cei care au crezut in Domnul inainte de moartea si invierea Sa, a devenit, dupa coborarea Duhului Sfant, adunarea crestina la care s-au adaugat cei care trebuiau sa fie mantuiti, ramasita lui Israel pe care a crutat-o Dumnezeu (Fapte 2:47) (*). Credinciosii carora li se adreseaza epistola noastra, erau deci considerati ca adevarata ramasita din acel timp.
(*) Crutati de Dumnezeu prin iertarea pacatelor si prin urmare mantuiti, dar si de judecata lui Dumnezeu care avea sa vina peste Ierusalim prin romani (anul 70). Crestinii care au crezut cuvantul Domnului se pare ca au parasit Ierusalimul inainte ca el sa fie nimicit, n.t.
(v. 13). Aici se gasesc citate cuvintele din Isaia (8:17, 18). Profetul vorbeste aici despre proprii sai copii, in timpul cand cele doua case a lui Israel si Iuda, aceasta din urma in special, cautau sprijin in aliante carnale, lumesti. Dar acesti copii i-au fost dati ca "semne si minuni in Israel, de Domnul". Ei erau semne, unul reprezenta ramasita care se va intoarce (7:3), si celalat vestind eliberarea acestei ramasite. Profetul si impreuna cu el si ramasita, decalara ca Il va astepta pe Domnul care Isi ascunde fata de casa lui Iacov, si da ca motiv al increderii sale pe copiii pe care Dumnezeu i-a dat si cu care el se prezinta. Dar, in versetul nostru, Duhul Sfant arata ca aceste cuvinte din Isaia au in vedere pe Hristos, Emanuel ; profetul si copiii sai nu erau decat imagini. Hristos, ca Om, S-a increzut in Dumnezeu (Ps. 16:1), si Il vedem aici asezandu-Se in fruntea acestei ramasite, cei care impreuna cu El s-au increzut in Dumnezeu, si prezentandu-i inaintea lui Dumnezeu ca cei care i-au fost dati si cu care El se asociaza : "Iata, Eu si copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu". El este Capetenia mantuirii lor ; i-a pus deoparte cu El ; nu-I este rusine sa-i numeasca frati ; si ei sunt impreuna o companie (sau, tovarasie, n.t.) sfanta de martori inaintea lui Dumnezeu.
Versetul 14 pune inaintea sufletelor noastre o alta minune a harului divin. Hristos a dorit sa devina Mantuitorul acestor "sfintiti", acestor frati, acestor copii pe care i-a dat Dumnezeu. Ori, ei aveau parte de sange si carne (natura umana) ; aceasta era starea lor ereditara. El, pentru a deveni Mantuitorul lor, a vrut sa ia parte la acestea. El, Cuvantul a deveni carne (Ioan 1:14). Ei aveau parte de ele, erau in aceasta stare ca facand parte din ea ; El nu avea nicio parte cu ele ; aceasta nu era starea Lui, dar El a vrut sa ia parte la natura umana, pentru a putea ca Om, sa intre in mod personal in moarte pentru ei, pentru a-i elibera in intregime. El a coborat in moarte, aceasta fortareata a lui Satan, pentru a-i indeparta puterea acesteia.
"Printr-un singur om pacatul a intrat in lume, si prin pacat moartea" (Rom. 5:12) ; pacatuind, omul s-a pus astfel sub imperiul mortii. Dar el a pacatuit la indemnul diavolului, care a dobandit astfel puterea mortii si pe care o prezinta ca o sperietoare inaintea sufletului omului. Frica de moarte, ca rezultat al condamnarii, este deci o robie la care omul este supus. Chiar si pentru cei drepti, din vechiul legamant, moartea era ceva ingrozitor, dupa cum vedem din cuvintele lui Ezechia (Isaia 38) si din multe pasaje din psalmi. Moartea a deschis sheolul (Locuinta mortilor, n.t.), locul de intuneric, unde se sfarseste orice bucurie, unde Domnul nu mai este laudat. Asa era ea, "imparatul spaimelor" (Iov 18:14). Ce contrast cu limbajul crestinului eliberat, si care poate spune impreuna cu Pavel : A muri este un castig... "avand dorinta sa plec si sa fie impreuna cu Hristos, pentru ca este cu mult mai bine" (Filip. 1:21, 23) !
Este adevarat ca cei rai pot, prin impietrire, sa ajunga sa fie scutiti de frica de moarte (vezi Ps. 73:4), si mor ca fiinte lipsite de ratiune. Dar cat de grozava va fi trezirea lor ! Din nefericire ! se gasesc crestini care nu sunt eliberati de aceasta ferica de moarte. Dar daca ar intelege prin credinta marele adevar proclamat aici, - biruinta deplina a lui Hristos asupra lui Satan, - nu ar mai avea frica. Observati expresiile : "ca prin moarte sa-l desfiinteze (sa faca fara putere) pe cel care are puterea mortii". Pentru cei care sunt eliberati prin moartea lui Hristos, Satan nu mai are aceasta putere, a fost facut fara putere, puterea lui a fost zdrobita la cruce, unde Hristos a murit.
(v. 16). Acest verset spune un ultim cuvant despre ingeri si se leaga astfel cu v. 5. Lumea viitoare, suferintele si moartea lui Hristos pentru a aduce pe multi fii la glorie, trimful Sau asupra lui Satan, toate acestea nu privesc pe ingeri ; Hristos nu a venit pentru ei, nu i-a avut in vedere pe ei atunci cand a luat parte la carne si la sange. Ingerii fideli (care au ramas, in contrast cu cei care si-au parasit starea initiala, n.t.) nu aveau nevoie de mantuire. Ceea ce El a fost si ceea ce El a facut priveste pe omul pacatos pe care a venit sa-l elibereze. "Ci de samanta lui Avraam Se ingrijeste" (*), adica de cei credinciosi. Pe acestia i-a avut in vedere, si de aceea a trebuit sa devina Om.
(*) In sensul de a lua o cauza in maini (a sustine). Nu a ingerilor, ci a semintei lui Avraam (explicatii ale versetului dupa Biblia fr., n.t.).
(v. 17). Acelasi lucru il vedem si in acest verset. Hristos este prezentat aici ca un mare preot milos si credincios in favoarea celor care, din nou, sunt numiti aici fratii Sai ; trebuia deci ca in toate sa fie facut asemenea lor, sa ia parte la starea lor (in afara de pacat, bineinteles). Preotia lui Hristos pentru credinciosi ocupa un loc deosebit in epistola catre Evrei. Vedem ca apare aici pentru prima data. Hristos a devenit Om aici jos, pentru a putea sa implineasca aceasta functie de preot in cer. Mai intai, a implinit aici pe pamnat tot ceea ce a trebuit pentru a ispasi pacatele : aceasta cu privire la Dumnezeu, dreptatea, sfintenia si gloria Sa. Prin aceasta, Mantuitorul nostru a fost milos fata de noi care, fara aceasta, am fi pierit ; si El a fost credincios fata de Dumnezeu, glorificandu-L si implinind voia Sa (vezi cap. 10:7, 9).
(v. 18). Dar, mergand pe pamant, El a trecut prin suferinte si incercari de tot felul, la care noi insine suntem expusi ca crestini intr-o lume vrajmasa lui Dumnezeu. El a suferit inauntrul Sau, a intalnit impotrivire din partea oamenilor, a fost ispitit - nu de pacat - ci a fost incercat in caracterul Sau de Om ascultator si devotat, a fost incercat in toate felurile, si astfel, in profunda simpatie El ne poate ajuta in aceste incercari, in aceste ispitiri, prin care avem de trecut. Astfel, acum El este permanent un preot milos si credincios. Cat de pretios este pentru inima si incurajator pentru suflet de a-L contempla astfel in cer, reprezentand interesele noastre inaintea lui Dumnezeu.
In epistola catre Evrei, observam ca in general, atunci cand autorul vorbeste de jertfele si de slujba preotilor, el face aluzie la ceea ce se intampla in marea zi a ispasirii, potrivit cu ceea ce este descoperit in Lev. 16. Este ceea ce se vede in aceste cuvinte : "Spre a face ispasire pentru pacatele poporului" (comp. cu Lev. 16:17, 24, 33, 34). In acea zi, Aaron indeplinea o slujba dubla : el aducea jertfele, si in acelasi timp ducea sangele lor inauntrul perdelei, astfel ca propitierea (*) se facea inaintea lui Dumnezeu, pentru pacatele poporului.
(*) A se vedea nota din subsolul postarii "Pacatul voit" din 26. 02. 2019 (n.t.).
In concluzie, acest capitol ne prezinta pe Hristos implinind planul lui Dumnezeu de a aduce pe multi fii la glorie, deveninind Capetenia mantuirii lor. Pentru aceasta, El a imbracat natura umana : 1 ca, prin suferintele Sale, sa satisfaca cerintele sfinteniei si maretiei lui Dumnezeu cu privire la starea unde se gaseau cei pentru care a venit sa-i mantuiasca ; 2. de a muri, si prin moartea Lui a facut fara putere pe cel care avea imperiul mortii, diavolul, si astfel a eliberat pe sfinti de frica de moarte ; 3. de a fi pentru ei un mare preot care sa-i ajute, El Insusi a fost ispitit cum sunt ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu