temelia si adevarul

                                          Note asupra Epistolei catre Evrei
                                                     - III -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     3     CAPITOLUL 3

     Versetul 1 este concluzia a ceea ce a fost prezentat in primele doua capitole. Am vazut acolo gloria infinita a Persoanei Fiului mai presus de ingeri, apoi intruparea Sa. Devenit Om, El a venit sa ne vorbeasca ca Apostol sau Trimis al lui Dumnezeu. Luand parte la carne si la sange, la starea in care erau ai Sai, El a suferit si a murit pentru a-i elibera ; apoi Il vedem, pe El, Fiul Omului, incununat cu glorie si onoare la dreapta lui Dumnezeu, asteptand ca toate lucrurile sa fie puse sub picioarele Sale. Si in final, ca Om inca, este un mare preot milos si credincios care, dupa ce a suferit, fiind ispitit, este in stare sa-i ajute pe cei care sunt ispititi. Deci, sub acest caracter dublu, de Apostol si de Mare Preot, trebuie sa-L vedem pe Isus, si este remarcabil ca El ne este prezentat aici sub Numele Sau personal. Si, intr-adevar, El este cel care a purtat acest Nume pe pamant in mijlocul oamenilor, ca Apostolul, Trimisul lui Dumnezeu (Ioan 20:21), si in cer unde exercita preotia suprema, este totdeuna Isus, Numele mai presus de orice nume. Acest fapt se potriveste cu indemnul : "luati aminte", si el vorbeste inimii.
     Dar El este Apostolul si Marele Preot al marturisirii sau marturie noastre, adica al crestinismului. Evreii marturiseau ca sunt crestini. Acesta este terenul pe care scriitotul sfant ii vedea. Cu toate acestea, marturia putea sa nu fie reala la toti, de aceea intalnim de multe ori atentionari in epistola ; totusi se presupune ca ei erau sinceri.
     Ei trebuiau sa-L vada pe Isus acolo unde este El acum - la dreapta Maretiei in ceruri. Din acest motiv, avand de-a face cu un Hristos ceresc, desi erau adevarata ramasita a lui Israel, ei aveau parte de chemarea cereasca, in contrast cu chemarea pamanteasca a lui Israel. Ca atare, ei erau sfinti - pusi deoparte.
     (v. 2-6). Aici gasim un al treilea caracter al lui Hristos : El este, ca Fiu, randuit peste propria Sa casa. Si in aceasta pozitie, este prezentat in comparatie cu Moise, caruia evreii ar fi putut sa-I recunoasca maretia ca slujitor al lui Dumnezeu, bazandu-se pe marturia Domnului din Numeri 12:7. Dar comparatia face sa reiasa, de asemenea, contrastul. Moise a fost credincios ca servitor in toata casa lui Dumnezeu - casa lui Israel in care el a fost eliberatorul si legiuitorul. Astfel, caracterul sau a fost manifestat in credinciosie fata de Dumnezeu, ale carui porunci le-a implinit si a facut sa fie implinite si ale carui cuvinte le-a dus inaintea lui Israel. Dar Hristos este credincios ca Fiu, nu ca slujitor, credincios Aceluia care L-a randuit Apostol si Mare Preot. El este peste propria Lui casa - casa crestina. Aici nu gasim Biserica ca trup, ci pe toti care marturisesc credinta crestina. Mai mult, Hristos este Dumnezeu, alta gloria care arata infinita superioritate fata de Moise. Ca atare, El este Cel care a zidit casa, adica cine a intemeiat-o cu tot ceea ce apartine si depinde de El. Moise nu a fost decat un slujitor credincios in casa Stapanului sau ; desi a ocupat un loc proeminent, el insusi facand parte din casa. Hristos, ca Fiu, este randuit peste propria Lui casa, Cel care a intemeiat-o. Moise s-a dus, Hristos ramane si administreaza propria Sa casa, cea din care facem parte, si putem conta pe El, pe Acest administrator totdeauna credincios. Ce har si ce incurajare.
     (v. 6). "A carui casa suntem noi", zice autorul epistolei, asezandu-se mereu printre credinciosii evrei carora se adreseaza. Aceasta este casa lui Dumnezeu, dar infatisata mai degraba din punct de vedere al administrarii decat ca locuinta a lui Dumnezeu. Ori, fiindca este vorba de marturie, orice evreu care marturisea crestinismul, facea parte din aceasta casa. Dar sfarsitul cursei ar fi trebuit sa arate pe cei care au pastrat cu tarie increderea si gloria sperantei. Marturisitorii fara viata nu puteau inainta, dar marturisitorii care aveau viata sunt incurajati sa tina cu tarie pana la sfarsit, sustinuti prin increderea pe care o da crestinismul si de glorioasa speranta care este legata de el.
     (v. 7-11). "De aceea", din nou este introdus aici, prin aceste cuvinte, un indemn bazat pe ce a fost prezentat mai inainte, si mai ales pe importanta capitala de a pastra pana la sfarsit. Primul verset era "luati aminte", aici este "ascultati".
     "Dupa cum zice Duhul Sfant". De mai multe ori, in aceasta epistola, gasim expresii similare cand este citat Vechiul Testament : "Duhul Sfant zice" ; Duhul Sfant arata" ; Duhul Sfant marturiseste". Avem astfel o marturie a inspiratiei divine a Vechiului Testament, ca si in alte pasaje unde se spune "Dumnezeu a zis" ; El a zis". Si aceasta in armonie perfecta cu cuvintele care au deschis epistola : "Dumnezeu a vorbit odinioara prin profeti", precum si marturia Domnului. Este bine de remarcat in aceste timpuri de necredinta.
     Scopul indemnului este de a atentiona pe crestinii dintre evrei impotriva pericolului de a parasi increderea si speranta lor. In acest sens, scriitorul sfant le citeaza cuvintele din Ps. 95, unde psalmistul reaminteste razvratirile poporului in pustie, cauza acestor razvratiri - necredinta - si consecintele - excluderea din Canaan (interzicerea de a intra in Canaan, n.t.). Apoi el le aplica celor carora le scrie spunandu-le:
     (v. 12). "Luati aminte, fratilor". Sursa necredintei era in inimile lor. Efortul vrajmasului consta in a actiona asupra acestor inimi rele, pentru a manifesta neincredere fata de Dumnezeu si promisiunile Sale. Israel, in pustie, desi a vazut lucrarile lui Dumnezeu, puterea si grija Sa, a cedat inimii sale rele, s-a lasat antrenat de necredinta, pierzand astfel din vedere siguranta pe care Dumnezeu i-a dat-o cu privire la intrarea in Canaan si a odihnei pe care o va gasi acolo, si s-a razvratit. Aceasta este tendinta naturala a inimii. Evreii trebuiau sa ia aminte, astfel ca inselaciunea vrajmasului sa nu-i duca in acelasi pacat. Necredinta este un pacat, si pacatul este intotdeauna o inselare a inimii. Si cat de grav este rezultaul necredintei ! Abandonandu-L pe  "Dumnezeul cel viu", duce astfel la moarte, si atunci ce mai ramane ?
     (v. 13). In timp ce fiecare trebuia sa ia seama la el insusi si la vicleniile propiei sale inimi, ei trebuiau, de asemenea, sa se indemne si sa se incurajeze reciproc, si aceasta "in fiecare zi". Fiecare crestin trebuie sa manifeste aceasta datorie de iubire fata de fratii sai ; aceasta este pentru el si pentru ei o forta. Este mai multa energie si curaj luptand impreuna decat separat. "In fiecare zi" este cu mult mai bine, deoarece in fiecare zi, pana vom ajunge la sfarsitul alergarii, intalnim incercari, dificultati si ispitiri. Si de aceea este adaugat : "atat timp cat se spune Astazi". Acest cuvant este repetat de cinci ori in cap. 3 si 4 ; astfel ne este aratata importanta pe care Duhul Sfant i-o acorda. Doar timpul prezent ne apartine, maine nu mai este al nostru. In fiecare zi este "astazi", pana vom ajunge la sfarsitul cursei, in odihna glorioasa. "Astazi", glasul lui Dumnezeu prin Cuvantul Sau se face auzit, nu doar pentru a chema pacatosii la mantuire, dar si pentru a incuraja pe crestini la veghere si la staruinta. "Astazi" ne spune ca un maine luminos se va ridica, dar nu pe acest pamant. Si astfel, luand aminte si indemnandu-ne reciproc "astazi", vom fi paziti de impietrirea inimii, ca rezultat al inselaciunii pacatului.
     (v. 14). "Avem parte de Hristos (in fr. "am devenit tovarasii lui Hristos", n.t.)", iata privilegiul pretios si glorios al crestinului adevarat. Acesti tovarasi sunt numiti deja in v. 9 din primul capitol. Ei au parte de viata Lui si vor avea parte de gloria Lui. Ei merg pe calea pe care El a deschis-o si unde El a mers si vor atinge acelasi tel. Numai ca, fiind amestecati cu un popor marturisitor (care marturiseste credinta crestina dar neavand viata, n.t.) exista o conditie : "daca, in adevar, tinem cu tarie, pana la sfarsit, inceputul increderii". Avem aceasta pozitie de tovarasi ai lui Hristos, daca tinem cu tarie, pana la sfarsit increderea pe care ne-a dat-o inceputul primirii crestinismului. Aceasta nu atinge cu nimic siguranta adevaratului credincios. Noi depindem de Dumnezeu in fiecare clipa, si El va fi credincios pana la sfarsit ; dar trebuie sa tinem cu tarie pana la sfarsit.
     Versetul 15 se leaga de cele de mai sus, si gasim acolo un motiv presant de a tine cu tarie pana la sfarsit speranta care ne- a sustinut de la inceput : "Intrucat se zice". Astfel, epistola este plina de indemnuri si atentionari carora trebuie sa le acordam o atentie deosebita.
     Versetele 16 la 19 alcatuiesc o paranteza care prezinta umblarea si caderea lui Israel in pustie, ca exemplu a ceea ce se poate intampla cu cei care marturisesc crestinismul (doar marturie exterioara, n.t.). Poporul iesise din Egipt sub conducerea lui Moise. Cu totii au auzit glasul lui Dumnezeu, si cu toate acestea ei s-au razvratit impotriva Lui si L-au maniat. Timp de patruzeci de ani mania lui Dumnezeu impotriva lor a ramas, si potrivit cu judecata pe care El a rostit-o, datorita pacatului lor, trupurile lor au cazut in pustie (vezi in special Num. 14:22, 23, 29, 32). Nu au intrat in odihna promisa ; necredinta lor i-a impiedicat. Atentionarea se aplica la cei care, marturisind crestinismul, se lasa descurajati si, datorita necredintei, nu tin cu tarie pana la sfarsit. Aceasta a avut o aplicatie mai directa pentru evreii care erau dispusi sa-L primeasca pe Isus ca pe Mesia promis, dar ca dificultatile drumului, incercarile si persecutiile, pareau sa-i descurajeze. Deci, ei sunt indemnati sa tina cu tarie, prin credinta, speranta promisa, si sa ia aminte ca, abandonand-o, nu se puteau bucura la sfarsit de odihna lui Dumnezeu. Aceasta odihna va fi subiectul capitolului urmator. Sa ne amintim inca odata ca aceste indemnuri, aceste atentionari, acesti "daca" care se repeta, nu ating cu nimic siguranta sfintilor, care se bazeaza pe Dumnezeu care nu poate sa minta. Ei au profitat de atentionarile care au fost date pentru toti cei care marturiseau (credinta crestina, n.t.), si au vegheat sa tina cu tarie pana la sfarsitul cursei.