Note asupra Epistolei catre Evrei
- V -
AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)
5 CAPITOLUL 5
Scriitorul sfant continua aici marele subiect al preotiei lui Hristos, inceput in capitolul precedent. El o compara cu cea a lui Aaron, dar scoate in evidenta contrastul dintre persoana lui Hristos si cea a lui Aaron, si arata gloria preotiei lui Hristos, infinita ei superioritate si perfectiunea ei fata de cea a lui Aaron. Exista totusi si asemanari pe care le vom vedea in timp ce intaintam in studiul capitolului. Dar putem observa ca, la fel cum in capitolele anterioare profetii, ingerii, cel dintai om, David, Moise, Iosua, au disparut rand pe rand dinaintea maretiei supreme a lui Hristos, si aici, in cap. 5 si in urmatoarele, Aaron si preotia levitica cu jertfele legate de ea, au disparut, de asemenea, dinaintea preotiei glorioase si a jertfei desavarsite a lui Hristos, fata de care acelea nu erau decat umbre si imagini.
(v.1). Aaron este luat dintre oameni, la fel ca toti cei care i-au urmat in aceasta functie. Hristos a fost intr-adevar un Om, si trebuia sa fie pentru a implini lucrarea Sa si pentru a putea simpatiza cu noi, dar El nu a fost luat dintre oamenii pacatosi. El era sfant, nevinovat, fara pata, despartit de pacatosi (cap. 7). Vedem aici inca odata asemanarea si contrastul.
Orice preot era asezat pentru oameni in lucrurile privitoare la Dumnezeu, adica in relatiile oamenilor cu Dumnezeu, in mod special din punctul de vedere al iertarii pacatelor, pentru pastrarea bucuriei si restabilirea comuniunii cu Dumnezeu. De aceea trebuia "ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate", asa cum le vedem descrise in Levitic. "Daruri", diferite daruri ; jertfe pentru pacate", animale (aduse ca jertfa, n.t.). Dar aceste daruri si jertfe erau toate, dupa cum vom vedea mai departe, imaginea darului si a jertfei desavarsite a lui Isus Hristos (vezi Efes. 5:2).
(v. 2). Preotul luat dintre oameni cunoastea din experienta slabiciunile lor, si prin aceasta era in stare sa simpatizeze cu ei. Hristos, ca Om, a cunoscut slabiciunile noastre, si El poate sa simpatizeze cu noi, dupa cum am vazut. Aceasta este asemanare. Dar Aaron putea fi, ca si ceilalti, nestiutor si ratacit, de aceea el putea fi ingaduitor fata de cei care se rataceau. Nu asa este cu Hristos. El a fost sfant, nevinovat, fara pata, dupa cum am remarcat deja, Om desavarsit si Fiu al lui Dumnezeu. Acesta este contrastul.
(v. 3). De asemenea, si aceasta face sa reiasa acest contrast, Aaron, la fel ca urmasii sai, era obligat sa aduca jertfe pentru pacat pentru el insusi. Vedem, intr-adevar, in Exod si in Levitic, ca pentru consacrarea sa, apoi, la ziua ispasirii inainte de a intra in cort, trebuia sa se sfinteasca prin aducerea de jertfe (Ex. 29 ; Lev. 9:16). Si la cap. 4 din Levitic, este aratat ce trebuia sa aduca daca pacatuia. Nimic din toate acestea nu se poate aplica la Hristos. El S-a adus pe Sine Insusi, dar aceasta pentru noi.
(v. 4). O alta trasatura a marelui preot era ca "nimeni nu-si ia singur onoarea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu, dupa cum a fost si Aaron". Exod 28 ne relateaza chemarea lui Dumnezeu catre Aaron si fiii sai : "Si tu", zice Domnul lui Moise, "apropie la tine pe Aaron, fratele tau, si pe fiii sai cu el, dintre fiii lui Israel, ca sa-Mi faca slujba de preoti (fr. "sa exercite preotia inaintea (sau in fata) Mea)". Si vedem, de asemenea, prin exemplul lui Core si al lui Ozia, crima comisa de cei care au vrut sa uzurpe aceasta onoare, si pedeapsa care a urmat (Num. 16 ; 2 Cr. 26:16-21). Faptul ca preotul era asezat de Dumnezeu, garanta poporului acceptarea jertfelor sale.
(v. 5 si 6). Ca si in cazul lui Aaron, Hristos nu Si-a atribuit Lui Insusi gloria de a fi mare preot ; El a primit-o de la Dumnezeu. Si declaratia divina continuta in cele doua versete din Vechiul Testament care sunt citate, scotand in evidenta maretul contrast dintre cele doua preotii, a lui Aaron si cea a lui Hristos, si ne face sa vedem in ea trasaturi care nu apartin celeilalte, si care o fac infinit mai buna : "Tu este Fiul Meu; Eu astazi Te-am nascut", citat din Ps. 2, care ne spune despre demnitatea glorioasa a lui Hristos care este asezat mare preot si care a fost glorificat de Dumnezeu Insusi in acest scop (6:20). "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec", cuvinte scoase din Ps. 110, si care ne arata instituirea oficiala a lui Hristos in aceasta pozitie prin gura lui Dumnezeu Insusi. Dar, in acelasi timp, vedem acolo contrastul preotiei Sale cu cea a lui Aaron. Aceasta (preotia lui Hristos, n.t.) este in cer, atunci cand El a fost glorificat, cand a fost asezat ca mare preot, si nu pe pamant, ca Aaron ; aceasta nu urmeaza aceleia, ci este dupa o randuiala noua, a lui Melhisedec - este o preotie imparateasca, prezentand, de altfel, alte trasaturi pe care autorul le arata in special in cap. 7 ; aceasta este o preotie perpetua - pentru eternitate - si nu temporara, ca cea a lui Aaron.
(v. 7-10). Aceste versete ne arata calea pe care El a mers pentru a fi facut "desavarsit", facut potrivit pentru a deveni autorul unei mantuiri eterne pentru ai Sai, si, de asemenea, mare preot pentru ei in cer.
"In zilele intruparii (lit. "carnii") Sale", in timp ce era Om aici jos, a luat parte la carne si la sange, pentru a putea sa sufere si sa-Si dea viata pentru noi. Apoi Si-a dat-o "aducand cereri si rugaciuni staruitoare, cu strigat puternic si lacrimi, catre Acela care putea sa-L mantuiasca din moarte". El a luat (asupra Lui, n.t.) cauza noastra ; a trebuit sa sufere consecintele. El a simtit toata groaza maniei si judecatii lui Dumnezeu impotriva pacatului, toata amaraciunea paharului care I-a fost prezentat. Deja in Ioan 12:27, la gandul acestui ceas al mortii pe care trebuia sa-l intalneasca, El striga : "Acum sufletul Meu este tulburat. Si ce voi spune? Tata, salveaza-Ma din ceasul acesta?" Si in Ghetsimani, cand venise momentul suprem, auzim din nou de trei ori iesind de pe buzele Sale aceste rugaciuni arzatoare, aceste cereri aduse totusi intr-o dependenta si o supunere desavarsita : "Ava, Tata, la Tine toate sunt posibile; departeaza paharul acesta de la Mine; dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie" (Mc. 14:36). Cat de mult aceste cuvinte fac sa se resimta toata grozavia care era pentru El, Printul vietii, la gandul de a intalni moartea, judecata lui Dumnezeu asupra pacatului ; pentru El, Omul perfect si drept, pentru a fi parasit de Dumnezeu ! Si acest chin al luptei ne este descris de catre Luca : "Se ruga mai staruitor. Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi mari de sange, cazand pe pamant" (Luca 22:44). El accepta paharul in ascultare ; sufletul Sau este intarit, si merge inaintea vrajmasilor Sai (Ioan 18:4), dar in cele trei ceasuri de intuneric si de agonie pe cruce, cand a baut paharul, strigatul dureros iese din nou din gura Lui : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Scenele miscatoare din Ghetsimani si de pe Golgota sunt comentariul inspirat al cuvintelor din epistola, sau mai degraba autorul epistolei le are inaintea ochilor sai.
El a inaltat rugaciunile Sale catre Acela care putea sa-L scape din moarte : "Tata, la Tine toate sunt posibile", si a fost "ascultat". Asa cum este spus mai dinainte in Ps. 22, El a strigat : "Scapa-ma din gura leului", si imediat a putut spune : "Mi-ai raspuns dintre coarnele bivolilor". Prin inviere - "inviat dintre morti prin gloria Tatalui" (Rom. 6:4) - El a fost eliberat datorita evlaviei Lui ; Dumnezeu a raspuns la strigatul Sau si El a putut spune : "Nu vei lasa sufletul meu in Locuinta mortilor (hades), nici nu vei da pe Sfantul Tau sa vada putrezirea" (Ps. 16 ; Fapte 2:27).
El era Fiu (v. 8) ; ca atare I Se cuvinea sa porunceasca, in timp ce slujitorul este nascut pentru a asculta. Ascultarea era deci pentru El un lucru nou. Dar "desi era Fiu" (aluzie la Ps. 2), El a ascultat. Dar aceasta ascultare, a invatat-o "din cele ce a suferit". Intrand in lume, El zice : "Iata-Ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule", si El nu a avut niciodata o alta voie decat cea a lui Dumnezeu ; a umblat totdeauna intr-o ascultare desavarsita ; dar aceasta a insemnat sa treaca prin suferinte in fiecare zi, o jertfa permanenta a vointei Sale, exprimata in momentul actului suprem de ascultare prin aceste cuvinte : "Nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie". Astfel, El a stiut ce inseamna ascultarea, din momentul in care S-a prezentat pentru a implini voia lui Dumnezeu - apoi de-a lungul intregii Sale vieti - pana la momentul cand a lasat-o pe cruce.
Si asa a fost El facut desavarsit, consacrat in locul de glorie unde Se afla acum, si facut potrivit pentru tot ceea ce avea sa implineasca ; devenind ma intai "autor al mantuirii eterne" pentru toti cei care asculta de El, si in al doilea rand, "numit de Dumnezeu Mare Preot dupa randuiala lui Melhisedec". "Mantuirea eterna" este aici in contrast cu eliberarea temporara a iudeilor ; suntem mantuiti pentru totdeauna, fara sa se mai intample nimic care sa necesite o alta mantuire, la fel cum este El asezat pentru totdeauna (perpetuu) la dreapta lui Dumnezeu. Dar aceasta mantuire eterna apartine numai pentru "cei care asculta de El". Este demn de remarcat ca nu este spus : "cei care cred in El". - Pentru ca, asa cum a fost vorba de suferintele si ascultarea lui Hristos care L-au dus la glorie, Duhul Sfant ne arata ca cei care cred in El au de urmat acelasi drum. Pe de alta parte, nu se poate asculta de Hristos, a se supune Lui pentru mantuire, daca nu credem in El. Apoi, facut desavarsit, intrat in glorie, Mantuitor pentru eternitate al celor care se alipesc de El, Dumnezeu Il numeste, Il declara mare preot "pentru eternitate" (cap. 6:20), dupa randuiala lui Melhisedec, si acolo, in cer, El implineste pentru cei care Ii apartin tot ceea ce este in legatura cu aceasta preotie.
(v. 11-14). Autorul epistolei intrerupe aici dezvoltarea subiectului despre preotia lui Hristos, si deschide o paranteza care se intinde pana la sfarsitul cap. 6. Ea contine un repros serios la adresa credinciosilor evrei, si aceasta datorita lipsei lor de inaintare in intelegerea spirituala a lucrurilor care se refera la pozitia glorioasa a lui Hristos. In acelasi timp, ei sunt indemnati de-o maniera presanta sa inteleaga promisiunile lui Dumnezeu si incurajati de certitudinea ca El le va implini.
Lucrurile privitoare la Melhisedec, ca tip al preotiei lui Hristos, erau greu de explicat, nu din cauza lucrurilor in sine, ci din cauza starii spirituale a credinciosilor dintre evrei. Ei au devenit - nu au fost totdeauna asa - greoi la auzire. In zilele de la inceput, "au fost luminati", si au rabdat o mare lupta de suferinte (10:32) ; dar atasamentul lor la forme si la porunci i-au impiedicat sa inainteze ; ei erau tentati sa se intoarca la umbrele lucrurilor mai bune pe care le-a adus crestinismul. Crestinii din timpul de acum trebuie sa vegheze ca formele de care au fost atasati sa nu-i impiedice in cresterea lor spirituala. La modul general, trebuie sa luam seama cu totii ca dupa ravna si ardoarea care au caracterizat convertirea si cunoasterea adevarurilor minunate care ne-au fost revelate, sa nu devenim greoi la auzire, plini de lenevie si nepasare pentru ceea ce ar trebui sa fie mereu nou si plin de prospetime.
De cand crestinismul a ajuns la ei, ar fi trebuit sa inainteze si sa devina "invatatori", in stare sa invete pe altii, dar ei insisi aveau nevoie sa fie invatati din nou care sunt elementele inceputului cuvintelor lui Dumnezeu. Acest repros care le este adresat nu priveste el, de asemenea, in zilele noastre un mare numar de crestini ? Au fost convertiti, fac parte dintr-o adunare, si de multe ori cele mai elementare adevaruri, "elementele inceputului cuvintelor lui Dumnezeu", par sa fie putin sau chiar necunoscute ! Cat de mult avem nevoie de a scutura aceasta lenevie spirituala care ne impiedica sa ascultam ceea ce este, nu cuvantul omului, ci Cuvantul lui Dumnezeu. "Cuvintele lui Dumnezeu (sau, "oracolele")" sunt revelatiile pe care Dumnezeu ni le-a facut si pe care le avem in Cuvantul Sau. Totalitatea Scripturilor sunt aceste oracole, si elementele inceputului sunt primele si cele mai simple adevaruri pe care ele le contin.
Lenevia lor spirituala i-a facut sa devina asa, astfel incat ei aveau nevoie de lapte si nu de hrana tare : ei erau copii. Este vorba, in legatura cu crestinii, de copilarie si de lapte, in doua pasaje care nu trebuie confundate cu acesta. In 1 Cor. 3:1, 2, apostolul scoate in evidenta diferenta dintre cei spirituali si cei carnali (sau firesti, n.t.). El ii numeste pe acestia din urma prunci in Hristos, carora trebuie sa le dea lapte sa bea. El nu vrea sa spuna ca ei erau oameni naturali, oameni care nu erau crestini, ci ei erau crestini care umblau intr-un mod carnal (firesc), in felul oamenilor. Aceasta stare, care provenea din mandria lor, i-a impiedicat sa inteleaga invataturile spirituale referitoare la taina intelepciunii lui Dumnezeu - erau copii carora, in ciuda pretentiilor lor inalte, le trebuia lapte, o invatatura potrivita pentru starea lor. In 1 Pet. 2:2, Cuvantul lui Dumnezeu, acest Cuvant despre care apostolul a vorbit la sfarsitul cap. 1, este infatisat ca laptele spiritual (intelectual, rational), ca hrana curata si neamestecata pentru inteligenta spirituala a crestinului, ca el sa creasca spre mantuire. El trebuie sa doreasca aceasta hrana, la fel cum un copil nou nascut doreste laptele mamei sale, si lucrul acesta este necesar in fiecare clipa a vietii sale spirituale. Apostolul nu le reproseaza celor carora el se adreseaza, ca sunt doar copii, asa cum este cazul in Corinteni si Evrei. Pentru acestia din urma, starea de copilarie pentru care ei sunt mustrati, consta in faptul ca ei s-au atasat de poruncile si reglementarile legi (Gal. 5:1), ceea ce ii faceau sa piarda din vedere pe Hristosul ceresc si ceea ce se refera la El in aceasta pozitie. Ei aveau deci nevoie de lapte, o invatatura care se raporta la starea lor, nu, totusi, de a-i tine in aceasta stare, ci pentru a-i face sa iasa, pentru a deveni astfel oameni maturi (6:1), in stare de a se hrani cu o hrana tare, sa inteleaga adevarurile pe care Duhul Sfant dorea sa le prezinte.
Cel care ramane inca numai la lapte, care, prin urmare, este inca un copil, este fara experienta (sau neexersat) in "cuvantul dreptatii". Acest cuvant al dreptatii (dreptatea practica) exprima "adevaratele relatii practice ale sufletului cu Dumnezeu, dupa caracterul si caile Sale (*)", si se exerseaza in masura in care Hristos este revelat sufletului si este cunoscut de el, caci El este revelatia caracterului lui Dumnezeu si centrul cailor Sale. Or, este vorba pentru crestin de Hristos glorificat in pozitia Sa cereasca, si nu doar de Mesia pentru iudei. Hrana tare este deci acest "cuvant al dreptatii" care face cunoscuta pozitia lui Hristos glorificat in conformitate cu dreptatea lui Dumnezeu si care ne pune in relatie cu Dumnezeu. Ea (aceasta hrana tare, n.t.) este pentru oamenii maturi - sau desavarsiti. Acestia, prin obisnuita, prin exercitiu, prin practica in acest cuvant al dreptatii, au simturile spirituale deprinse sa deosebeasca binele si raul, de a separa ceea ce este dupa gandul lui Dumnezeu, din pozitia pe care ei o au ca participanti la un Hristos ceresc, de ceea ce nu este potrivit cu aceasta pozitie.
(*) Studii asupra Cuvantului lui Dumnezeu (J.N.D.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu