Note asupra Epistolei catre Evrei
- VI -AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)
6 CAPITOLUL 6
(v. 1). "De aceea", indica faptul ca avem aici concluzia celor relatate mai sus, adica la sfarsitul cap. 5. Aceasta este din nou o indemnare. Autorul sfant reproseaza evreilor ca au ramas la starea de prunci in cunostinta si experienta, in timp ce ar fi trebuit sa fie invatatori ; el ii indeamna acum sa lase aceasta stare de pruncie si sa inainteze spre desavarsire, sau starea de om matur.
"Cuvantul inceputului lui (sau "despre") Hristos", este ceea ce apartine prunciei, starea iudeilor inainte de venirea lui Hristos, Mesia anuntat prin promisiuni si profetii (vezi Gal. 4:1-5). Ele priveau in adevar pe Hristos, dar revelatia era intunecata : acestea erau "cuvantul inceputului lui (sau, despre) Hristos", si nu revelatia Sa deplina ca glorificat in cer. Nu ar trebui respinse lucrurile care apartin de aceasta stare de pruncie : ele isi aveau locul si importanta lor ; dar Hristos venind si ocupandu-Si locul glorios in cer, era necesar sa fie parasite (lucrurile de inceput, n.t.) pentru lucrurile care apartin de aceasta pozitie a lui Hristos si care decurg din ea, aceste lucruri care alcatuiesc crestinismul si sunt apanajul, privilegiul starii oamenilor maturi, al celor care au inteles gloria Persoanei lui Hristos, caci aceasta este "desavarsirea".
(v. 2, 3). Aceste versete ne dau o enumerare a ceea ce constituie "cuvantul inceputului lui Hristos". "Pocainta de fapte moarte" - aceste fapte sunt cele infaptuite de om in natura sa pacatoasa, omul vechi care este mort (Efes. 2:1), si ale carui fapte poarta acelasi caracter al mortii. Pocainta inseamna intoarcere, si aceasta este pocainta care precede Evanghelia. Intr-adevar, vedem ca de aici incepe, in predicarea lor, Ioan Botezatorul si Domnul Insusi ; si pocainta este intotdeauna primul pas spre mantuire. "Credinta in Dumnezeu" este increderea absoluta in grija Lui pentru noi, in promisiunile Sale, in puterea Sa pentru a le implini, si pentru a ne sprijini si a raspunde rugaciunilor noastre. Domnul i-a indemnat pe ucenicii Sai sa aiba credinta (Mt. 6:24, etc. ; Mc. 11:22), si exemplul patriarhilor ne arata ca ei o cunosteau (credinta, n.t.). "Invatatura despre spalari" se gasea in Vechiul Testament ; este unul din lucrurile care caracterizau ceremoniile si poruncile legi (Ex. 30:20 ; 40:12 ; Lev. 8:6 ; 13:6 ; 14:8, 9 ; 15:13 ; 16:4, 24, 26, 28 ; 17:16, etc.).
"Punerea mainilor " se practica nu doar cand se aduceau jertfele (Lev. 1:4 ; 4:15), dar si fata de persoane (Num. 8:10 ; 27:18, 23). Invataturile despre "invierea mortilor" si despre "judecata viitoare", revin deseori in invataturile Domnului si in general erau acceptate printre iudei, cu exceptia saducheilor. Astfel, aceste lucruri care sunt inceputul cuvantului lui Hristos erau cunoscute de cei drepti din vechiul Testament si de ucenicii care L-au urmat pe Domnul in drumul Sau aici jos. Ele isi aveau importanta lor, dar trebuiau parasite pentru a tinde spre lucruri mai bune. Era o temelie care a fost pusa si asupra careia nu mai era necesar sa se revina.
Ucenicii L-au cunoscut pe Hristos dupa carne ; dar in urma mortii, invierii si glorificarii Sale in cer, Duhul Sfant a venit si a descoperit lucrurile glorioase care s-au adaugat la cele precedente. Aceasta revelatie noua a facut din crestin o fiinta cereasca care merge spre glorie. El are constienta unirii sale cu Hristos inaltat, precum si faptul ca acest Hristos glorificat ii poarta de grija, ca mare preot dupa randuiala lui Melhisedec.
(v. 3). "Si vom face aceasta", adica de a tinde, de a inainta spre desavarsire, starea oamenilor maturi. "Daca va ingadui Dumnezeu", daca ne da harul sa intelegem si sa primim intregul adevar care se refera la aceasta stare. Dar inainte de a dezvolta, de a arata ce este perfectiunea unui crestinism ceresc, scriitorul sfant pune inainte pericolul ingrozitor care ameninta pe cei care il parasesc dupa ce au marturisit ca l-au primit.
(v. 4, 5). Aceste versete descriu privilegiile pe care le-a adus crestinismul. Avand lumina divina, a luminat sufletele prin revelatia deplina a cunoasterii lui Dumnezeu ; "darul ceresc", Hristos dat de Dumnezeu, a fost prezentat, si a putut fi gustat ; Duhul Sfant a venit si a dat marturie despre glorificarea lui Hristos, si Si-a manifestat puterea prin convertiri si minuni, si prin lucrarea Sa din sanul Adunarii, astfel ca cei care veneau in mijlocul crestinilor ii simteau influenta - devenind astfel "partasi ai Duhului Sfant" ; "Cuvantul bun al lui Dumnezeu", Cuvantul harului minunat al lui Dumnezeu a fost vestit, si au putut sa-i aprecieze savoarea si pretul ; in final, minunile au fost realizate prin puterea Duhului Sfant si insoteau pe cei care au crezut : ele erau o anticipare a minunatei manifestari de putere care va avea loc in "veacul viitor", gloriosul mileniu, cand Mesia, Fiul lui Dumnezeu, va triumfa asupra tuturor vrajmasilor Sai, si va aduce eliberarea deplina, nu doar a lui Israel, ci a intregii creatii care suspina (Rom. 8:18-22). "Lucrarile veacului viitor", care au lucrat deja printre crestini, erau o marturie a puterii, ascunse acum in cer, a Mantuitorului glorificat. Iata deci lucrurile care caracteriza crestinismul si sub efectul carora se gaseau cei care l-au imbratisat, cei care, parasind iudaismul, au intrat in biserica unde ele (lucrarile de putere, n.t.) se manifestau. Dar putem fi acolo in mijlocul acestor privilegii, si sub influenta lor, fara a fi cu adevarat adusi la viata, fara a avea viata din Dumnezeu, care numai ea le poate face eficiente pentru suflet. Nimic, intr-adevar, din toata aceasta enumerare, nu presupune posesiunea vietii.
Acestea fiind spuse, dificultatea pe care o poate prezenta acest pasaj a disparut.
(v. 6-8). Deci, cei care, dupa ce au intrat in aceasta noua ordine de lucruri, in mijlocul acestor privilegii ceresti, care decurg din glorificarea lui Hristos, si acum le parasesc pentru a se intoarce la iudaism, se gasesc in pozitia cea mai ingrozitoare. Ei au apostaziat. Si pentru aceasta, este imposibil ca ei sa fie "reinnoiti spre pocainta". Ceea ce a fost cel mai bun a fost respins si aceasta, nu din ignoranta, ci cu o cunostinta deplina si in mod voit. Ce reinnoire ar mai putea exista pentru a aduce un astfel de suflet la pocainta ? Niciuna, caci actionand astfel insemna, in ce-i priveste pe ei insisi, ca de buna voie si dupa ce au cunoscut privilegiile pe care el le-a adus (crestinismul, n.t.), sa-L rastigneasca inca odata pe Fiul lui Dumnezeu si sa-L expuna batjocorii, pacatuind cu mult mai groaznic, incat nu se putea spune despre ei ca : "Nu stiu ce fac".
Ce mai ramanea deci pentru ei ? Nimic altceva decat judecata, si scriitorul sfant foloseste pentru a-i face sa inteleaga o imagine izbitoare. El ii aseamana cu un pamant care a primit deseori ploaie - imaginea binecuvantarilor de sus (Is. 55:10, 11), si care nu a produs decat spini si maracini, plante nefolositoare si daunatoare. Atunci el este lepadat, destinat sa fie blestemat, si nu asteapta altceva decat focul judecatii. Dar, dimpotriva, pamantul care a primit binecuvantarea de sus, care o absoarbe, si produce roade, dovedeste ca are viata in el ; aceste roade sunt folositoare acelora pentru care este lucrat ; astfel, sufletul in care este viata, primeste de la Dumnezeu binecuvantarea si manifesta aceasta viata prin roade. Or, asa erau cei carora autorul se adreseaza. De aici, si aceasta siguranta pe care el o exprima cu privire la ei in versetele urmatoare.
(v. 9, 10). Cei carora le este adresata epistola ar fi putut fi tulburati sau descurajati, de aceea autorul, dupa ce le-a semnalat pericolul, le adreseaza imediat incurajari - "chiar daca vorbim astfel", pentru a va atentiona, treziti-va si mergeti inainte. Remarcati expresia "preaiubitilor", care nu se gaseste decat in acest loc in epistola, cuvant potrivit pentru a da greutate la ceea ce avea sa fie adugat : "suntem incredintati de lucruri mai bune si care tin de mantuire". El avea incredintarea ca ei nu parasisera ceea ce au primit, mantuirea mare adusa de Hristos. Si temelia convingerii sale cu privire la ei, era, in ciuda declinului lor, dovezile ca viata din Dumnezeu era in ei - activitatea lor in slujirea lui Dumnezeu si a sfintilor, si dragostea lor. Un alt aspect care trebuia sa-i incurajeze era ca Dumnezeu, potrivit dreptatii Sale, va tine cont de ceea ce ei au facut din dragoste pentru El, caci, dupa cum vedem in multe alte locuri, exista o rasplatire.
(v. 11). Autorul, prin tabloul pe care l-a prezentat in ce priveste pericolul la care erau expusi credinciosii evrei si prin incurajarile pe care el le-a dat, a aratat, si aici el o exprima, dorinta arzatoare a inimii sale de a-i vedea ca staruie cu incredere pana la sfarsit pe calea crestina, care sfarseste in odihna si glorie, obiectele sperantei. El dorea ca ei sa nu sovaie, ci sa aiba in inima lor pana la sfarsit o siguranta deplina a acestei sperante, a realizarii ei care nu poate insela. Nu este de dorit ca si noi sa avem aceasta siguranta deplina ?
(v. 12). "Ca sa nu fiti lenesi". Ei devenisera lenesi la ascultare (5:11), si de aici starea lor de pruncie, de aici pericolul de a incetini in alergarea lor crestina ; ei sunt deci indemnati, in vederea sperantei glorioase care statea inaintea lor, sa nu fie lenesi, molatici in viata spirituala pentru ca intalneau dificultati. A fost in trecut, ca si in prezent, unii care au asteptat si asteapta in credinta si rabdare ceea ce le-a fost promis, si mostenesc ceea ce le-a fost pregatit. Aici este descris caracterul lor : "Prin credinta si indelunga-rabdare, mostenesc promisiunile". Evreii nefiind lenesi, deveneau imitatorii acestora. Si noi putem prin credinta sa asteptam cu rabdare implinirea promisiunilor Domnului !
(v. 13-15). Avraam este un exemplu mare al acestei credinte si rabdari care a mostenit promisiunea. Dar trebuie remarcat ca promisiunea amintita aici : "Cu adevarat, binecuvantand te voi binecuvanta si inmultind te voi inmulti", este cea care a fost facuta lui Avraam dupa jertfa lui Isaac, si care este relatata in Gen. 22:16-18. Aceasta promisiune a fost insotita de un juramant. Avraam, cand a fost chemat sa paraseasca patria si familia sa, a primit promisiunea unei seminte numeroase, a unei binecuvantari personale, si a unei binecuvantari pentru natiuni in el (Gen. 12:3) ; dar acestea nu au fost facute cu juramant, asa cum a fost facuta cea care este amintita aici, si care se incheie prin vestirea lui Hristos - samanta lui Avraam - fata de care Isaac mort si inviat era doar imaginea (sau tipul).
"Si astfel, (Avraam) avand indelunga-rabdare, el a obtinut promisiunea". Aceste cuvinte ne arata ca credinta si rabdare lui Avraam au fost exersate nu doar in legatura cu nasterea tarzie a lui Isaac, ci din nou, prin cea mai grozava incercare, cand a fost chemat sa-l aduca jertfa pe cel despre care i se spusese : "In Isaac ti se va numi samanta!" Rabdarea lui Avraam a trecut peste toate, si dupa ce l-a primit din nou (redobandit, fiind socotit ca mort, n.t.) pe Isaac, el a primit promisiunea intarita prin juramant.
(v. 16-20). Versetul 16 reaminteste ca, intre oameni, juramantul este sfarsitul oricarei neintelegeri si intareste ce a fost convenit. Ei jurau pe unul mai mare decat ei ; dar Dumnezeu a intervenit cu juramant pentru a intari promisiunea, si neavand pe nimeni mai mare pe care sa jure, a jurat pe Sine Insusi (Gen. 22:16).
"Mostenitorii promisiunii" sunt cei credinciosi, adevaratii copii ai lui Avraam. Ei mostenesc binecuvantarea lui Avraam, binecuvantarea in Hristos si prin Hristos, samanta lui Avraam, si aceasta dupa planul care nu se schimba al lui Dumnezeu, caci ceea ce a hotarat Dumnezeu va implini cu siguranta. Dar, in harul Sau, pentru ca mostenitorii promisiunii sa aiba o garantie solemna pe care sa se sprijine credinta lor, le-a dat doua lucruri care nu se schimba, asemenea lui Insusi, de-o parte promisiunea insasi, si cealalta juramantul. Era imposibil ca Dumnezeu sa minta in ce priveste promisiunea Sa, chiar daca ea nu ar fi fost insotita de juramant. Dar acesta este adaugat pentru a da o solemnitate mai mare promisiunii, si de a imprima astfel mai tare in sufletul credinciosului certitudinea declaratiilor lui Dumnezeu. Credinta are astfel o temelie de neclintit. Si cat de necesar era aceasta pentru acesti evrei tulburati ! Ce condescendenta din partea lui Dumnezeu pentru slabiciunile noastre, astfel incat El vrea sa dea inimii noastre o siguranta deplina cu privire la implinirea planurilor Sale de har fata de noi !
Si astfel, sprijinindu-se pe promisiune si pe juramantul lui Dumnezeu, credinciosii evrei aveau o mangaiere puternica. Ei au fugit de sistemul pamantesc sortit pierii, pentru a apuca speranta oferita, Hristos in glorie si revenind in glorie pentru a-i lua si a-i duce acolo. Ei aveau drept garantie planul de neschimbat al lui Dumnezeu, promisiunea Sa si juramantul, dar iata acum un alt fapt care vine sa dea sperantei lor o stabilitate perfecta. Hristos Insusi a intrat dincolo de perdea, in Locasul ceresc, si acolo El este ca Inainte-mergator pentru ai Sai.
Expresia "alergat" ne face sa ne gandim la ucigasul din Israel care alerga intr-o cetate de refugiu (Num. 35 si Ios. 20). Dar exista un contrast izbitor intre pozitia evreilor credinciosi si cea din Israel. Primii aveau ca refugiu Locasul ceresc unde se afla Isus Inainte-mergatorul lor, marele preot al crestinilor, traind pururea pentru a mijloci pentru ei. Speranta lor era acolo, in cer in prezenta lui Dumnezeu, asezata pe o temelie de neclintit. Ce fericire si ce siguranta pentru suflet de a fi alipit astfel la cer, la Hristos in cer ! Israel, vinovat prin ignoranta de uciderea lui Hristos, se gaseste, dimpotriva, pastrat in mijlocul natiunilor pana la incheierea actualei preotii a lui Hristos, atunci cand Israel va reintra in posesiunea mostenirii.
"O ancora a sufletului, sigura si tare", asa era speranta credinciosilor evrei, deaorece ea era fixata dincolo de perdea unde era Hristos, Inainte-mergatorul lor. Credinta, asemenea lantului care leaga corabia de ancora, traverseaza intreg spatiul care se intinde intre marea agitata a acestei lumi si locul ceresc, de neschimbat, unde este Obiectul sperantei noastre.
"Fiind facut pentru eternitate mare preot dupa randuiala lui Melhisedec" ; autorul reintra astfel in subiectul preotiei, care a fost intrerupt la cap. 5:11. El ne conduce, prin indemnurile sale, sa privim din nou la marele preot al marturisirii noastre care a intrat in cer ; el indreapta gandurile noastre la acest sistem glorios si ceresc. Din momentul in care Isus a intrat in acest Locas, El a devenit mare preot pentru eternitate dupa randuiala lui Melhisedec. Aici nu este vorba numai de preotia Sa actuala. Aceasta declaratie asigura, de asemenea, implinirea glorioasa a binecuvantarilor viitoare fata de Israel si fata de pamant in timpul mileniului, atunci cand Isus va fi adevaratul Imparat al dreptatii si al pacii, si adevaratul preot al Dumnezeului Preainalt, fata de care Melhisedec era tipul. Acest lucru il vom vedea pe larg in capitolul urmator.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu