Translate

joi, 27 iunie 2019




 
                                        Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                   - XI -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     11     CAPITOLUL 11

     (v.1). Aici nu avem o definitie a credintei dupa care cel drept sa traiasca, ci mai degraba una dintre trasaturile sale : afirmarea puterii si actiunii sale. Ea este activa si energica in suflet. Ea face prezent viitorul si invizibilul vizibil : este ceea ce da putere credincisului. Ea produce o convingere ferma despre lucrurile sperate, ca si cum ar exista deja; aceste lucruri exista pentru inima : ea are siguranta realitatii lor. In acelasi timp, ea este o demonstratie interioara a lucrurilor care nu se vad, o convingere intima a existentei lor. Credinta este o vedere a ceea ce este ascuns; ea ne da asupra invizibilului aceeasi certitudine pe care o avem pentru lucrurile care sunt sub ochii nostri. Ceea ce nu pare inca realitate, credinta ne da substanta.
     Afirmatia ca "cel drept va trai prin credinta" este intarita in acest capitol prin exemple care, plecand de la primii oameni, traversand toata perioada Vechiului Testament pentru a conduce la Hristos, Capetenia si Desavarsitorul credintei. Prin credinta deci cei din vechime au primit marturia - marturia ca au fost placuti lui Dumnezeu. Credinciosii dintre evrei aveau o greutate deosebita de a se dezlipi de lucrurile vizibile si care se raportau la o religie dupa carne, si de a merge inainte ca straini si calatori pe pamant, avand privirile credintei indreptate spre lucrurile ceresti, care erau pentru moment invizibile, si fixate pe Persoana lui Hristos in glorie, marele Obiect al credintei si al sperantei. De aceea autorul epistolei le arata, in capitolul nostru, ca aceasta viata de credinta la care ei au fost chemati si umblarea care o caracteriza, nu era un lucru cu totul nou, ci ele au fost viata si umblarea pentru toti cei drepti de la inceput.
     Daca se compara sfarsitul capitolului 3 si inceputul capitolului 4 din epistola catre Romani cu sfarsitul capitolului 10 si inceputul capitolului 11 din epistola noastra, gasim ca apostolul, dupa ce a spus romanilor : "Noi socotim ca omul este indreptatit prin credinta", arata, prin exemplele lui Avraam si David, ca indreptatirea prin credinta nu era ceva nou. La fel si aici, capitolul 10 se incheie prin afirmatia ca viata crestinului este o viata de credinta, capitolul 11 face sa reiasa ca aceasta a fost intotdeauna viata celor drepti.
     Primele sapte versete din capitolul de care ne ocupam, formeaza un intreg complet alcatuit din mai multe adevaruri importante, si in primul rand creatia. Este demn de remarcat ca intocmirea universului este primul fapt la care este atasata actiunea credintei, a acestei credinte care este dovada interioara a lucrurilor nevazute. Creatia este cea dintai manifestare a Dumnezeului infinit si Atotputernic in finit. Cum sa pricepem ? Omul de stiinta, ca si cel de rand, nu vor intelege niciodata ca cele vazute n-au fost facute din cele care se arata, cu alte cuvinte ca universul a avut o cauza invizibila. Ei merg in rationamentele lor de la efecte la cauze, si nu ajung deloc la prima mare cauza, si astfel ei gandesc ca lumea a existat dintotdeauna. Dar credinciosul se bazeaza pe revelatia pozitiva a lui Dumnezeu : "La inceput Dumnezeu a creat cerurile si pamantul", si el pricepe si recunoaste ca "lumile", intreg universul, "au fost intocmite prin Cuvantul lui Dumnezeu". Credinta intelege aceasta actiune atotputernica a Cuvantului creator; apoi totul este simplu si usor, pentru ca ea Il introduce pe Dumnezeu. In aceasta avem baza a ceea ce urmeaza; caci este un lucru mare pentru credinta sa primeasca aceasta minune care le depaseste pe toate celelalte, acest act atotputernic, care a adus toate lucrurile din neant. Acest prim exemplu nu este doar credinta intr-un Dumnezeu creator, ci credinta in atotputernicia Cuvantului Sau.
     (v.4). Vedem, in exemplul lui Abel, sufletul care se apropie de Dumnezeu prin credinta. Pacatul intrase ; cum putea omul sa se apropie de Dumnezeu ? Abel a inteles, prin ceea ce s-a intamplat in gradina de unde parintii sai au fost alungati, poate prin acele haine din piele prin care Dumnezeu i-a acoperit, ca era necesar ca o jertfa sa fie pusa intre el si Dumnezeu, ca moartea, judecata pacatului, a intervenit pentru ca el sa poata gasi har inaintea lui Dumnezeu. Deci, prin credinta in adevarul afirmatiei divine cu privire la judecata pacatului, el se apropie de Dumnezeu cu jertfa care Ii face placere lui Dumnezeu si, impreuna cu jertfa, cel care o aduce. Prin aceasta credinta, el primeste marturia ca este drept, o dreptate dupa gandul lui Dumnezeu. Dumnezeu marturisind despre darurile lui ca Ii sunt placute, si el este primit impreuna cu jertfa sa. La fel este si pentru noi. Jertfa lui Abel era imaginea jertfei lui Hristos, Mielul fara cusur si fara pata. Aceasta jertfa, darul facut de Isus prin Sine Insusi - oferindu-Se pe Sine fara pata lui Dumnezeu- a fost placuta lui Dumnezeu, si prin credinta in Isus, eu ma apropii de Dumnezeu, fiind placut ca El Insusi. Abel, desi mort, vorbeste inca. Credinta lui vorbeste, jertfa lui vorbeste, chiar moartea sa vorbeste. Exemplul credintei sale, consemnat in primele pagini ale Sfintei Scripturi, a vorbit si va vorbi pana la sfarsit.
     (v. 5, 6). Dupa Abel, in sirul martorilor vietii de credinta, il gasim pe Enoh, care, prin credinta, a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani, ca un om ceresc pe pamant, printr-o lume de nelegiuiri in care el anunta judecata (Gen. 5:22 ; Iuda 14, 15). Aceasta viata cereasca, rod al credintei care realiza existenta si prezenta lui Dumnezeu, duce, prin puterea sa si prin harul lui Dumnezeu, la un final unde nu este moarte. Enoh este luat din aceasta lume fara sa vada moartea; el este crutat sa sufere sentinta rostita asupra omului pacatos. El a trait viata lui Dumnezeu, a umblat cu Dumnezeu, a mers la Dumnezeu in puterea vietii lui Dumnezeu care este mai presus de moarte. Scriptura atribuie rapirea lui credintei sale, atunci cand zice : "Prin credinta, Enoh a fost mutat, ca sa nu vada moartea". Duhul Sfant identifica astfel umblarea cu Dumnezeu prin credinta, cu iesirea dintr-o astfel de umblare. Aceasta iesire este rezultatul credintei care a produs aceasta umblare de comuniune intima cu Dumnezeu. El "a primit marturia ca I-a placut lui Dumnezeu", el avea constienta ca este aprobat de Dumnezeu, in bucuria comuniunii sale cu El. Oamenii nelegiuiti, in mijlocul carora se gasea, il dezaprobau fara indoiala ; placand lui Dumnezeu, lor le era neplacut, dar ce importanta avea acest lucru ? A place lui Dumnezeu nu este binele suprem ? A depinde de Dumnezeu, a se increde din toata inima in El, iata ce Il onora, si asa era el  placut Lui ; caci "fara credinta este imposibil sa-I fii placut". Astfel, prin credinta, se traieste si se umbla in comuniune cu Dumnezeu, placandu-I, si in plus in El se afla rasplatirea. Pentru a te apropia de Dumnezeu, este necesar sa crezi ca El este ; nu de a fi convins cu raceala de existenta Sa, ci de a-L simti cu inima pe Dumnezeul cel viu si adevarat, Dumnezeul dragostei care Se intereseaza de noi si care rasplateste pe cei care Il cauta - o fericire care rezulta din aprobarea Sa.
     (v. 7). Noe, al treilea martor ales de Duhul Sfant dinainte de potop, ne este prezentat apoi ca un exemplu de credinta. In mijlocul unei lumi care se crede in siguranta, si care isi urmareste planurile si placerile sale (Luca 17:26, 27), Noe, fiind " divin instiintat despre cele nevazute inca", si care aveau in vedere judecata si nimicirea oamenilor pacatosi (Gen. 6:13, etc.), a crezut cuvantul lui Dumnezeu; credinta lui intelege ceea ce nu se vedea inca : judecata lui Dumnezeu, si ea ii inspira o teama sfanta. In acelasi timp, el crede ca, prin mijlocul pe care Dumnezeu il ofera, va scapa de nimicire, si construieste o corabie (lit. "chivot"), in ciuda batjocorii pe care putea sa o atraga. De asemenea, credinta lui a asteptat, fara incetare, timp de o suta douazeci de ani rabdarea lui Dumnezeu. Actionand astfel, pe de-o parte s-a salvat pe el si casa lui, si pe de alta parte, a condamnat lumea. Predicator al dreptatii (2 Petru 2:5), dreptatea lui Dumnezeu impotriva lumi, pentru ca el a devenit mostenitor al dreptatii prin credinta. La fel ca si Avraam, el a crezut pe Dumnezeu si aceasta i-a fost socotit ca dreptate (Rom. 4:3), si dreptatea lui Dumnezeu l-a facut sa devina mostenitor al unei lumi noi, dupa ce a traversat, prin har, judecata care a pus capat celei vechi.
     In concluzie, in aceste prime sapte versete gasim, ca obiecte sau rezultate ale credintei, in primul rand creatia; apoi, dupa pacatul omului, rascumprarea in imagine. Dupa aceea, ca rod al acestei rascumparari, o umblare cereasca care sfarseste in cer, si in final, o marturie puternica data impotriva unei lumi care urma sa fie judecata, prin care, pazit de Dumnezeu, cel drept ajunge mostenitor al unei lumi noi.
     Vedem, de asemenea, in aceste versete : credinta in cuvantul lui Dumnezeu ; credinta in jertfa ispasitoare ; credinta care umbla cu Dumnezeu care rasplateste pe cei care Il cauta ; si credinta care da marturie despre dreptatea lui Dumnezeu impotriva unei lumi vinovate.
      Putem spune ca in Abel intalnim exemplul credinciosului rascumparat prin jertfa lui Hristos ; in Enoh, tipul credinciosilor care, rascumparati astfel, si traind viata lui Dumnezeu, traverseaza lumea si sunt luati in glorie inainte de a veni judecata ; apoi, in Noe, imaginea ramasitei iudaice din timpurile de la urma, care va trece prin judecata, fiind paziti de Dumnezeu, si va ajunge astfel in mileniu.
     Dupa ce a aratat credinta care recunoaste si intelege existenta unui Dumnezeu creator, si principiile permanente ale relatiilor lui Dumnezeu cu oamenii, capitolul nostru ne prezinta o serie de exemple particulare care fac sa reiasa credinta ca principiu de ascultare, de incredere, de rabdare si energie. Vom observa ca Duhul Sfant nu semnaleaza aici decat faptele de credinta ale martorilor. El nu mentioneaza nicidecum slabiciunile lor, nici greselile lor, nici lipsa lor de credinta in anumite situatii. Nu doar aceasta, ci prin inregistrarea exemplelor de credinta pe care ei ni le dau, El le interpreteaza si face cunoscute motivele interioare ale actiunilor pe care Vechiul Testament se limiteaza a le relata. Prezentand, de asemenea, modul prin care instinctiv credinta lor a patruns in lucrurile viitoare si invizibile, El depaseste ceea ce nu era decat putin clar si inteligibil in propriile lor suflete.
     (v. 8-12). Gasim mai intai exemplul lui Avraam, tatal credinciosilor. Prin credinta, intelegand, si el, lucrurile nevazute si viitoare, Avraam a ascultat de chemarea lui Dumnezeu, fara ca Dumnezeu sa-i dea vreo informatie cu privire la situatia si la natura tarii unde El l-a trimis s-o ia in stapanire :  el "a iesit, nestiind unde merge". Remarcam ca credinta produce intotdeauna ascultare, o ascultare implicita, fara rationamente. Ajuns in tara pe care trebuia s-o primeasca de mostenire, Dumnezeu ii spune ca o va da semintei sale (Gen. 12:7); el insusi nu avea chiar unde sa-si puna piciorul (Fapte 7:5), astfel ca el trebuie sa cumpere un ogor pentru a inmormanta pe Sara (Gen. 23). Astfel, tara devine "tara promisiunii", si Avraam, intelegand aceasta promisiune, ramane acolo ca intr-o tara straina, locuind in corturi, strain si calator, ca si Isaac si Iacov, impreuna-mostenitori ai aceleiasi promisiuni pe care Dumnezeu le-a reinnoit-o (Gen. 26:3, 4 ; 28:13, 14).
     (v. 10). Avraam "astepta cetatea care are temelii, al carei mester si ziditor este Dumnezeu". Neprimind nimic pe pamant, cu exceptia promisiunii facute pentru samanta sa, credinta lui Avraam, contand in mod absolut pe Dumnezeu, se ridica spre lucrurile mai bune, lucrurile spirituale viitoare, ceresti si permanente. Acestea nu mai sunt corturile fragile ale calatorului, ci o cetate care are temelii puse de Dumnezeu Insusi si care a pregatit-o pentru acesti oameni ai credintei. El este mesterul - El i-a intocmit planul dupa sfaturile Sale; El este creatorul - El Insusi a intemeiat-o ca sa reziste intr-un mod de neclintit. Ce rasplatire pentru credinta ! ce siguranta ! ce a pregatit Dumnezeu pentru ai Sai depaseste cu mult ceea ce ei si-au imaginat ! Credinta umbla aici jos bazandu-se pe harul Sau puternic, si ea astepata cu incredere ceea ce El a pregatit in cer pentru preaiubitii Sai.
     (v. 11, 12). Exemplul Sarei este destul de izbitor, pentru ca stim, din Gen. 18:10-15, ca la inceput ea a aratat necredinta fata de promisiune. Dar apoi credinta a triumfat peste indoielile sale, recunoscand ca promisiunea venea cu adevarat de la Dumnezeu, si aceasta credinta a fost in ea, sterila si dincolo de varsta de a mai naste, sursa de putere pentru intemeierea semintei : "pentru ca L-a socotit credincios pe Cel care a promis". Astfel, credinta in Cel care este credincios va fi si in noi taina puterii pentru a depasi ceea ce pare si care este intr-adevar greu de depasit pentru om, caci nimic nu este imposibil la Dumnezeu (Luca 1:37).
     La v. 12 avem consecinta cu privire la ea si la Avraam. Dintr-o femeie sterila si dincolo de varsta de a mai naste, si dintr-un om aproape mort, s-a nascut o samanta ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii. Promisiunea lui Dumnezeu pe care o gasim in Gen. 13:16 si 15:5, si confirmata, dupa dovada suprema a credintei lui Avraam in jertfirea lui Isaac (Gen. 22:17), aceasta promisiune s-a implinit : Dumnezeu este credincios (vezi de asemenea Rom. 4:18-22).
     (v. 13-16). Aceste versete revin asupra caracterului general al credintei lui Avraam, Sara, Isaac si Iacov, credinta care ii face sa fie straini si calatori in tara promisa. Ei marturiseau ca sunt asa, dupa cum vedem in Gen. 23:4 ; 47:9. David a recunoscut de asemenea (1 Cr. 29:15), si noi stim ca acesta este caracterul nostru ca crestini (1 Petru 2:11). Acesti patriarhi au murit crezand lucrurile promise, fara ca sa vada implinirea lor ; dar asemeni unor corabieri care se indreapta spre tarmul dorit, pe care il vad de departe, si spre care inima lor ii poarta, el le-au salutat. "Avraam, tatal vostru, a saltat de bucurie ca va vedea ziua Mea", spune Domnul (Ioan. 8:56). Dezlipiti astfel de lucrurile de pe pamant, marturisind ca sunt straini si calatori aici jos, acesti oameni ai lui Dumnezeu au vorbit si au actionat intr-un fel prin care au aratat ca erau cetatenii unei alte patrii decat cea in care isi asezasera corturile, sau decat cea din care venisera. Ei cautau - este ceea ce viata lor arata - o patrie mai buna, nu din aceasta lume, una cereasca. Si nu aceasta ar trebui sa ne caracterizeze si pe noi, noi care avem o vedere mai clara cu privire la chemarea noastra care este cerul (Ev. 3:1 ; Filip. 3:20) ? Si, asa cum au umblat prin credinta in Dumnezeu, avand in vedere ceea ce Dumnezeu le-a pregatit, dincolo de moarte, in afara acestui pamant, Dumnezeu i-a onorat cu cele mai inalte onoruri : El nu Se rusineaza de ei, deoarece ei s-au alipit de El ; S-a numit pe Sine Insusi Dumnezeul lor : "Eu sunt Dumnezeul tatalui tau, Avraam", ii spune El lui Isaac ; si lui Iacov : "Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatal tau, si Dumnezeul lui Isaac". El ii aminteste lui Moise : "Asa vei zice fiilor lui Israel : Domnul Dumnezeul parintilor vostri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi" (Gen. 26:24 ; 28;13 ; Ex. 3:6, 15). Si pentru ca este Dumnezeul lor, El le-a pregatit o cetate unde va fi impreuna cu ei, Dumnezeul lor, totdeauna Acelasi. Ce rasplatire legata de credinta lor ! Din acest fapt, Isus a tras aceasta concluzie atat de remarcabila cu privire la inviere. Acesti patriarhi, morti in ce priveste viata din aceasta lume, erau vii pentru Dumnezeu, Dumnezeul lor, asteptand fericita inviere, momentul cand se va implini in mod deplin pentru ei promisiunile (Luca 20:37, 38). Sa ne amintim ca acest Dumnezeu, Dumnezeul lui Isus Hristos, este si Dumnezeul nostru, si sa ne amintim ceea ce este spus pentru cel care va invinge prin credinta (Ioan 20:17 ; Apoc. 3:12).
     (v. 17-22). Avem in aceste versete increderea absoluta in puterea si in credinciosia lui Dumnezeu pentru implinirea promisiunilor Sale. Cazul lui Avraam oferindu-l pe unicul sau fiu, face sa reiasa aceasta incredere de-o maniera foarte remarcabila. Dupa 25 de ani de asteptare cu rabdare, timp in care el a trait ca strain in Canaan, Dumnezeu i-a dat acest fiu mult asteptat, atunci cand toate sperantele cu privire la samanta pareau sa dispara. Isaac era bucuria batranului sau tata ; Dumnezeu, vorbind despre Isaac, ii spune lui Avraam : "Acela pe care il iubesti", si intelegem ca toate fibrele inimii sale erau atasate de acest fiu preiubit. Dar mai presus de toate, promisiune se baza chiar pe el : "In Isaac ti se va numi samanta" (Gen. 21:12). Ce incercare deci, nu doar pentru inima sa, dar mai presus de toate pentru credinta sa, atunci cand primeste porunca de a-l jertfi pe fiul sau, singurul sau fiu ! El a trecut printr-o serie de incercari ale credintei sale, dar aceasta era mai presus de toate. Va esua increderea lui ? Cum va impaca el promisiunea divina cu porunca divina de a-l da pe fiul sau la moarte ? Credinta lui s-a ridicat mai presus de toate ; el nu s-a ingrijorat pentru felul in care Dumnezeu va rezolva contradictia dintre promisiunea Sa si porunca Sa ; prin credinta, el are certitudinea ca Dumnezeu va sti sa impace totul, ca El va putea si va face, chiar daca trebuie pentru aceasta sa-l invie pe Isaac dintre morti ; si in imagine aceasta a avut loc intr-adevar. Aceasta a fost ca o imagine a invierii dintre morti, caci din momentul in care Avraam a ridica cutitul pentru a-l injunghia pe fiul sau, numai glasul atotputernic al lui Dumnezeu a putut opri bratul sau si sa-l aduca pe Isaac la viata. Credinta lui Avraam este credinta in Dumnezeul care inviaza mortii. El a spus : "Eu si baiatul vom merge pana acolo si ne vom inchina si vom veni din nou la voi" (Gen. 22:5). El avea deci certitudinea ca, intr-un fel sau in altul, Dumnezeu va actiona. Am vazut deja ca la momentul nasterii lui Isaac, credinta lui Avraam era credinta in Dumnezeul "care da viata celor morti si cheama cele care nu sunt ca si cum ar fi" (Rom. 4:17).
     (v. 20). Credinta lui Isaac in binecuvantarea lui Iacov si Esau era o demonstratie ca pentru el lucrurile viitoare promise de Dumnezeu erau sigure, caci el nu poseda nimic in Canaan. Acesta este intotdeauna caracterul credintei care pricepe lucrurile care nu se vad, fara alta baza decat cuvantul lui Dumnezeu.
     (v. 21). Iacov a avut o viata plina de dificultati - pedeapsa pentru greselile sale - viata in care energia propriei vointe a actionat mai mult decat cea a credintei sale. Din nefericire ne asemanam prea mult cu el in aceasta privinta. Dar, ajuns la sfarsitul lungii sale vieti, instruit si restaurat prin harul divin, credinta lui se arata cu un caracter de o frumusete remarcabila. El binecuvanteaza, cu intelepciunea data de Duhul lui Dumnezeu, pe fiecare din fiii lui Iosif, acest fiu pe care Dumnezeu i l-a redat, atribuind celui mai tanar o superioritate in vremurile viitoare ; strain, calator, sprijinindu-se pe toiagul cu care a mers singuratic, el Il adora pe Dumnezeu care l-a pazit dupa promisiunea Sa (vezi Gen. 28:10-22 ; 32:10) ; el isi arata atasamentul fata de tara promisa si increderea sa in Dumnezeu pentru implinirea a ceea ce El a promis, cerand sa fie inmormantat acolo : el vrea ca oasele sale sa se odihneasca impreuna cu cele ale parintilor sai, si in final, in minunata profetie cu privire la Iosif, credinta lui, la fel ca cea a lui Avraam, patrunde pana la Hristos, lepadat de fratii Sai, la fel ca Iosif, imaginea Domnului, dar binecuvantat mai presus de toate binecuvantarile cele mai bune (sau, excelente, n.t.) (cititi Gen. 47:31 ; 48 ; 49:25, 26). Ce sfarsit glorios, dupa o viata atat de agitata, si, am putea zice, atat de carnala (lumeasca, n.t.) ! Iacov a fost zdrobit, golit, si astfel a devenit un vas potrivit pentru a fi depozitarul tainelor lui Dumnezeu, pe care acum credinta lui putea in mod deplin si simplu sa le inteleaga, fara sa mai puna vreo conditie (vezi Gen. 28:20).
     (v. 22). Iosif, inaltat la cele mai inalte onoruri, intr-un moment in care familiile lui Israel erau intr-o liniste perfecta si in belsug in Egipt, intelegand, prin credinta, ceea ce a spus Dumnezeu altadata lui Avraam (Gen. 15:13, 14), referitor la iesirea fiilor lui Israel din Egipt ; el se bazeaza pe promisiunea pe care a facut-o Dumnezeu lui Avraam, Isaac si Iacov, de a da Canaanul de mostenire semintei lor ; increderea lui este deplina : "Dumnezeu va va cerceta (sau, vizita, n.t.) negresit", spune el (Gen. 50:24, 25), si da porunci pentru ca si oasele lui sa fie duse sa se odihneasca in tara promisa, pentru a avea parte de eliberarea poporului sau. Si Dumnezeu are grija ca aceste porunci care au fost date "prin credinta" sa fie executate (Ex. 13:19 ; Iosua 24:32).
     In toate aceste exemple, vedem credinta care produce ascultare, separare, putere, renuntare la ceea ce este de la carne, si la o incredere absoluta in Dumnezeu, ridicandu-se si chiar patrunzand dincolo de moarte.
     (v. 23-31). In ceea ce urmeaza, vedem mai degraba energia activa a credintei pentru a merge mai departe, in ciuda tuturor dificultatilor care pot aparea pe cale. Intelegand scopul sau, ea actioneaza in ciuda impotrivirii totale din partea lumii; ea nu tine cont nicidecum  de puterea adversarilor ; ea calca in picioare maretiile acestui pamant. Credinta intelege ceea ce trebuie sa faca potrivit cu gandul lui Dumnezeu, si Lui Ii abandoneaza consecintele.
     (v. 23). Credinta parintilor lui Moise arata atasamentul lor fata de promisiunile lui Dumnezeu ; ea i-a ridicat deasupra fricii. In timpul sederii lor in Egipt, in ciuda robiei lor aspre, israelitii aveau ochii indreptati spre idolii acestei tari, uitandu-L pe Domnul, Dumnezeu parintilor lor (Ez. 20:5-8) (*). Idolatria a fost intotdeauna pacatul lor dominant. Gemand sub opresiunea cruda care ii coplesea, nu mai aveau nici macar mangaierea pe care credinta in promisiunile divine le-ar fi dat-o, prin speranta eliberarii. Dar, dupa cum Dumnezeu a avut in toate timpurile o ramasita credincioasa, erau printre fiii lui Israel unii care au pastrat cu grija credinta in Dumnezeu care a dat promisiunile si care aveau siguranta lucrurilor sperate. Acestia erau parintii lui Moise. "Prin credinta", l-au ascuns pe copilul lor trei luni, in ciuda asprei porunci a imparatului. Ei l-au primit pe copilul lor ca un dar cu totul special din partea lui Dumnezeu. Frumusetea lui deosebita - "frumusete divina", spune Stefan (Fapte 7:20) - le prezinta o pecete divina ; credinta lor ii face sa vada in el viitorul eliberator al poporului lor, si ei isi simt responsabilitatea de a-l pastra, oricat ar costa, contand pe puterea lui Dumnezeu. Ei s-au increzut in El si nu s-au temut de mania imparatului. Credinta lor, dupa cum stim, a fost rasplatita ; Dumnezeu va pastra copilul prin mijloace numai de El stiute; Moise, salvat din apa de fiica lui Faraon, a fost inaltat de ea in casa imparatului.

     (*) Se poate trage concluzia despre acest fapt al idolatriei lui Israel in Egipt din alte pasaje din Ezechiel (23:8, 19 ; Iosua 24:14), astfel ca ridicarea vitelului de aur, aminteste de una din principalele divinitati egiptene. Ca ei uitasera pe Dumnezeu, intrebarea lui Moise dovedeste aceasta (Ex. 3:13-16).

     (v. 24-26). Moise, dupa patruzeci de ani de stat in casa lui Faraon unde a fost instruit in toata intelepciunea egiptenilor, intelege, prin credinta, ca pentru a se identifica cu poporul lui Dumnezeu, trebuia sa parasesasca aceasta inalta pozitie unde providenta lui Dumnezeu l-a asezat. Credinta a creat in inima lui afectiuni in armonie cu cele ale lui Dumnezeu, pentru acest necajit popor din care el facea parte. Dar pentru a-i veni in ajutor, trebuia ca el sa aleaga intre titlul de print, "fiul fiicei lui Faraon", si tratamentele rele pe care le suferea Israel; intre placerea pacatului si ocara lui Hristos; intre comorile Egiptului si rasplatirea pe care Dumnezeu o acorda credintei (v. 6). si in legatura cu aceasta, trei lucruri ne sunt spuse despre el, care scoate in evidenta energia credintei sale. Mai intai, el refuza onoarea de a fi numit fiul fiicei lui Faraon; el renunta, pentru ca in Ex. 2:10, citim : "El a ajuns fiul ei". In al doile rand, el a ales mai degraba sa sufere impreuna cu poporul lui Dumnezeu, decat sa se bucure pentru un timp de placerile pacatului. Remarcam aici ca credinta discerne ca acest popor de robi, care L-a uitat pe Dumnezeu sau, este totusi poporul Sau; si ca, pentru Moise, bucuria a tot ceea ce i-au adus onorurile si avantajele pozitiei sale la curtea lui Faraon, acestea erau "placeri ale pacatului". Este "pacatul" de a fi in afara locului unde Dumnezeu ne vrea ca ai Sai, caci atunci nu putem fi in comuniune cu El. Si al treilea, el socotea ( a evaluat fiecare lucru); le-a cantarit, asemenea lui Pavel, in Filip. 3:7-11), socotind ocara lui Hristos ca o comoara mai mare decat bogatiile Egiptului. Ocara in care se afla poporul lui Dumnezeu in Egipt era deja ocara lui Hristos, caci Iehova S-a identificat intotdeauna cu ai Sai, asa cum atatea pasaje o demonstreaza, si credinta lui Moise o intelege. La fel este si astazi : crestinul, ocupandu-si locul sau impreuna cu poporul lui Dumnezeu, il ocupa impreuna cu un Hristos dispretuit, si socoteste astfel ca crucea este mai buna decat castigarea intregului univers (Luca 9:23-25). Este ceea ce a facut Pavel, dupa cum am vazut in pasajul din Filipeni pe care l-am citat. Cat de mult trebuia sa vorbeasca acest lucru evreilor, si cat de mult, de asemenea, ar trebui sa ne vorbeasca si noua ! Ocara lui Hristos, aceasta ocara pe care lumea a aruncat-o si o va arunca totdeauna asupra celor care vor sa fie credinciosi Domnului, este o comoara, caci ea este pecetea ca noi Ii apartinem Lui. Si ce sunt bogatiile lumii in comparatie cu acest privilegiu ? Moise avea in vedere rasplatirea. Aceasta nu era Canaanul pamantesc; el nu l-a avut : el nu a avut decat necazuri si dureri in pustie. Era ca si pentru patriarhi ceva mai bun (rasplatirea, n.t.), dincolo de aceasta lume. Credinta lui pricepe nevazutul, cerescul, dincolo de acest pamant. A fost inselata asteptarea lui ? Nu; il vedem aparand deja in glorie impreuna cu Isus atunci la transfigurare (Luca 9:30, 31). Si ce va fi atunci cand Imparatia, cu privire la care aici nu avem decat un esantion, va fi instituita ! Da, Dumnezeu este rasplatitorul celor care Il cauta. Totul este de castigat cand ne angajam impreuna cu El pe drumul Sau. Nu inseamna ca rasplatirea este un motiv, nici ca am face, umbland bine, ca o speculatie, caci motivul unei umblari sfinte, sunt afectiunile sfinte, o inima castigata de Hristos si pentru Hristos, dar aceasta rasplatire sigura este o incurajare pentru credinta. Este spus despre Domnul Insusi : "Care, pentru bucuria pusa inaintea Lui, a rabdat crucea" (Ev. 12:2). Si apostolul, in mijlocul suferintelor sale pentru Hristos, zice : "de acum imi este pusa inainte cununa dreptatii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecator" (2 Tim. 4:8).
     (v. 27). Patruzeci de ani mai tarziu, dupa ce a invatat in scoala lui Dumnezeu in tara Madian, Domnul l-a trimis in Egipt pentru a fi eliberatorul poporului Sau. Acolo, el a avut de-a face cu Faraon si puterea lui. Era vorba de a parasi Egiptul impreuna cu poporul, si noi stim ca vointa impietrita a lui Faraon s-a opus somatiilor lui Moise, pana acolo ca imparatul furios, refuzand inca odata, i-a zis : "Pleaca de la mine; fereste-te sa-mi mai vezi fata, pentru ca in ziua cand imi vei vedea fata vei muri" (Ex. 10:28). Dar Moise, prin credinta, a ramas ferm si nu s-a temut. El vede, cu ochii sufletului, pe Cel care este nevazut carnii, si care este cu el si l-a inconjurat cu puterea Sa. Aceasta este ceea ce face sa triumfe credinciosul in cele mai critice momente. Un Pavel, inaintea crudului tribunal roman, putea zice : "Toti m-au parasit... Dar Domnul a stat langa mine si m-a intarit" (2 Tim. 4:16, 17). El vedea pe Cel care este nevazut. Acesta este imensul privilegiu al credintei, nu doar pentru un Pavel si un Moise, ci pentru fiecare dintre noi; este ceea ce ne face mai mult decat biruitori in toate. Moise, in fruntea poporului sau, fara sa se ingrijoreze de mania imparatului, paraseste deci Egiptul, intarit prin credinta sa. Iesirea din Egipt se afla mentionata aici de-o maniera generala. Urmatoarele doua versete prezinta doua trasaturi particulare care fac sa reiasa credinta lui Moise.
     (v. 28). Credinta lui Moise s-a aratat, de asemenea, de-o maniera remarcabila, atunci cand a tinut Pastele si stropirea sangelui. El a acceptat astfel faptul vinovatiei poporului care era, de asemenea, expus judecatii ca si egiptenii. El a recunoscut ca, pentru a fi crutat, trebuia sangele unei jertfe, si mai presus a crezut, bazat pe cuvantul Domnului, ca acest mijloc - sangele peste casele israelitilor - va indeparta sabia nimicitorului. Acest mijloc, in ochii carnii, putea sa para inutil. Cum va putea sangele unui miel sa fie eficace impotriva judecatii lui Dumnezeu ? Dar credinta nu gandeste asa, ea nu socoteste valoarea mijlocului dupa lumina omeneasca; Domnul a ales mijlocul; El a zis : "Eu voi vedea sangele si voi trece peste voi"; aceasta era pe deplin suficient pentru credinta. Nu este la fel si pentru noi acum ? Sangele lui Isus, Pastele nostru jertfit pentru noi, nu este el eficace pentru indepartarea pacatelor noastre, a indeparta judecata si moartea, a pune capat indoielilor si temerilor noastre ? Cu siguranta. Asa va fi si pentru noi "prin credinta". "Daca crezi", zice Domnul.
     (v. 29). O noua dificultate se infatisa inaintea israelitilor scapati de judecata. Valurile Marii Rosii, spre care ei sunt incoltiti de ostirea lui Faraon, se opun iesirii lor din Egipt, tara robiei. Aceasta insemna moartea, daca nu intervenea Dumnezeu. Dar prin credinta in cuvantul Domnului (Ex. 14:15, 16), calea mortii este uscata pentru israelitii deja rascumparati prin sange. Egiptenii, neavand nici cuvantul lui Dumnezeu, nici credinta, vrand sa-i urmeze cu o indrazneala in totul omeneasca, sunt inghititi. Ei nu au avut, precum israelitii, o salvare asigurata prin moartea unei jertfe. Ceea ce trebuie remarcat in mod deosebit aici, este energia credintei care intra fara sa ezite chiar in moarte pentru a gasi acolo eliberarea. Noi, prin credinta, avem parte de moarte si de inviere in Hristos.
     (v. 30). Era vorba de a lua in stapanire tara, si Ierihonul cu zidurile sale puternice si portile inchise solid, se inalta inaintea poporului ca un obstacol de netrecut. Cum sa-l darame ? Prin credinta ; credinta in cuvantul lui Dumnezeu, oricat de ciudat a fost mijlocul pe care El l-a propus. Eliberarea, sau mai degraba biruinta, a depins numai de El, trebuia sa se bazeze pe El, numai pe puterea Sa, pe niciun alt mijloc omenesc, si zidurile au cazut prin efectul acestei puteri invizibile in care Iosua si israelitii dupa el, s-au increzut.
     Astfel, in aceste trei versete sunt amintite trei mari fapte : 1. Credinta in stropirea sangelui pentru a fi pusi la adapost de judecata. 2. Credinta pentru trecerea Marii Rosii si a fi astfel eliberati din Egipt. 3. Credinta pentru luarea in stapanire a tarii promise, in ciuda obstacolelor ridicare inaintea lor. Si putem vedea cu usurinta aplicatia pe care o putem face din aceste trei fapte.
     (v.31). Rahav, prostituata din Ierihon, a gasit un loc printre martorii credintei; si, intr-adevar, credinta ei straluceste foarte puternic. Ea se aseamana cu cea a lui Moise; Rahav s-a identificat cu acest popor in care ea a recunoscut pe "poporul lui Dumnezeu", la auzul minunilor pe care Domnul le-a lucrat in favoarea lui (Iosua 2:8-12). La vestea apropierii israelitilor, inainte ca ei sa castige o singura biruinta in tara, in timp ce canaanitii, si Ierihonul in special, sunt in toata puterea lor, ea se declara pentru Israel, deoarece ea stie, prin credinta, ca Dumnezeu este cu ei : "Stiu ca Dumnezeu v-a dat tara" (Ios. 2:9); a actionat potrivit credintei ei, si a primit spionii in pace. Ea a primit rasplata credintei sale, scapand de judecata care a facut sa piara compatriotii ei, gasind un loc in mijlocul poporului lui Dumnezeu (Ios. 6:25), si, prin casatoria cu Salmon, din semintia lui Iuda, si-a aflat locul, prin Boaz si David, printre stramosii Domnului (Rut 4:20-22 ; Mt. 1:5). Remarcam ca credinta sa este pusa in contrast cu necredinta compatriotilor sai, care, la fel ca ea, au auzit ceea ce Domnul a facut pentru Israel. Ar fi putut si ei sa creada si sa fie salvati.
     (v. 32-38). Aici apostolul inceteaza sa intre in detaliile imprejurarilor care privesc pe eroii credintei din Vechiul Testament. Acum este doar o revizuire sumara, unde el aminteste in primul rand pe cei care si-au aratat credinta lor prin fapte mari (v. 32-35); apoi cei pe care credinta i-a sprijinit in incercari mari (v. 35-38). Aceasta este energia si rabdarea credintei. Daca autorul nu mai intra in detalii, nu este doar ca nu are timp, dar ca poporul, odata intrat in tara promisa, a oferit putine exemple prin care sa se arate principiile dupa care actioneaza credinta. Cu toate acestea, Dumnezeu a recunoscut credinta individuala acolo unde ea se afla, chiar la cei care nu sunt numiti. Ghedeon este in fruntea judecatorilor, eliberatorii poporului, avand credinta in cuvantul Domnului; David in fruntea imparatilor, si Samuel in fruntea profetilor. Nu este nicio greutate sa intelegem aceasta ordine morala.
     Este usor de gasit in istoria lui Israel la ce face aluzie scriitorul sfant. Vedem cuceririle lui David in 2 Samuel 8 si 1 Cronici 18 ; Solomon a exercitat dreptatea (1 Imp. 3:28); David chiar a obtinut lucrurile promise, si altii, dintre succesorii sai credinciuosi, ca Ezechia si Iosia, le-au probat; Daniel, prin credinta care a produs in el credinciosie, a inchis gura leilor (Dan. 6:22, 23); prin aceeasi credinta energica, cei trei tineri evrei au stins puterea focului (Dan. 3:27); David, Ilie si Elisei au scapat de ascutisul sabiei (David in timpul persecutiei lungi a lui Saul ; pentru Ilie si Elisei vezi 2 Imp. 1 si 6). Ezechia a fost vindecat de boala lui, si puterea in razboi s-a aratat la David si tovarasii sai (2 Sam. 23:8-23).
     (v. 35-38). Femeile si-au recapatat "prin inviere, pe mortii lor" ; gasim doua exemple in istoria lui Ilie si cea a lui Elisei. Credinta acestor oameni ai lui Dumnezeu in puterea Domnului, a obtinut acest efect, dar a existat, de asemenea, si in cele in favoarea carora Dumnezeu a actionat. Strigatul vaduvei din Sarepta, insistenta Sunamitei fata de Elisei, face sa vedem bine acest lucru. Remarcam in trecere ca femeile prezentate si numite in capitolul nostru ca exemple ale credintei, sunt mentionate, nu ca aratand aceasta credinta in slujba publica, ci in locuintele lor : Sara este in cortul sau si Rahab in casa ei. Nicio mentiune nu este facuta despre Maria, profeteasa, sora lui Aaron, nici despre Debora, alta profeteasa, in umbra careia a umblat Barac,el care este numit ca exemplu.
     Ceea ce urmeaza, in versetul 35 si in celelalte, se refera, fara indoiala, la acel timp de persecutii grozave la care iudeii credinciosi au fost expusi si care sunt relatate in cartile Macabeilor. Aceste carti, se stie, nu fac parte din Scriptura, dar relateaza fapte istorice adevarate. "Altii au fost torturati (sau "batuti pana la moarte"), neacceptand eliberarea, ca sa dobandeasca o inviere mai buna", probabil se refera la sapte frati care au fost omorati impreuna cu mama lor dupa suferinte ingrozitoare, si refuzand sa-si nege credinta lor, deoarece asteptau o inviere mai buna decat o eliberare temporara, dupa cum a spus unul dintre ei, adresandu-se imparatului, ucigasul lor : "Tu ne iei viata prezenta; dar Imparatul universului ne va invia la inviere pentru viata eterna".
     Cat de frumoasa este marturia din v. 38! Vedem aici aprecierea pe care o face Dumnezeu despre martorii Sai in mijlocul unei lumi care s-a indepartat de El. Ei au "primit marturia prin credinta", este spus; si din nou "Dumnezeu nu Se rusineaza de ei, ca sa fie numit Dumnezeul lor"; dar aici, acesti oameni lepadati, dispretuiti, alungati, gunoiul pamantului in ochii unei lumi orgolioase, necredincioase si imbatata de ea insesi, au o astfel de valoare in ochii lui Dumnezeu, incat El afirma ca aceasta lume nu este vrednica de ei. Ei sunt cu totul ai lui Dumnezeu, pentru ca lumea sa fie vrednica de ei.
     Ultimile doua versete erau destul de concludente pentru credinciosii evrei. "Toti acesti martori", este spus, "primind marturie prin credinta", ca sunt placuti lui Dumnezeu si i-a facut capabili sa faca fapte mari si sa suporte incercari mari; dar ei "n-au primit promisiunea". A trebuit ca ei sa paraseasca aceasta lume fara ca sa vada implinirea promisiunii; astfel, ei au umblat doar prin credinta, au trait aceasta credinta. Credinciosii evrei trebuia deci sa fie incurajati prin exemplul lor, si aceasta cu atat mai mult cu cat ei aveau privilegii mai bune, pe care cei din vechime nu le-au avut. Dar nici unii nici altii nu au ajuns la perfectiune, sa fie facuti "desavarsiti", adica sa posede gloria cereasca, partea lor comuna. Autorul epistolei, ca si in alta parte, se plaseaza aici printre credinciosii evrei, care au parte de chemarea cereasca, asteptand impreuna cu ei ceva mai bun pe care Dumnezeu il are in vedere "pentru noi". Acest ceva mai bun pe care il avem, sunt lucrurile ceresti aduse prin Hristos, intrarea in prezenta lui Dumnezeu deschisa prin jertfa Sa, cetatenia cereasca, unirea noastra cu Hristos in glorie, El fiind acolo ca inainte-mergatorul nostru. Dar in ce priveste desavarsirea in glorie, ei o asteapta si vor ajunge la ea impreuna cu noi, desi va exista totdeauna o parte speciala pentru Biserica.
     Toti cei drepti din Vechiul Testament fac deci parte dintre cei morti in Hristos care vor invia la strigatul de comanda, la glasul arhanghelului, la sunetul trambitei lui Dumnezeu; apoi sfintii care vor fi in viata vor fi schimbati (1 Cor. 15:51, 52), si toti impreuna, de la primul credincios al Vechiului Testament pana la ultimul din Biserica, vor merge in cer, fiind facuti desavarsiti atunci, si vor reveni apoi impreuna cu Hristos : "El va veni impreuna cu toti sfintii Sai".
     Este deci de preferat, vorbind despre ceea ce va avea loc in acel moment, sa se foloseasca expresia "rapirea sfintilor", mai degraba decat "rapirea Bisericii", ceea ce pare ca exclude pe sfintii Vechiului Testament.
     De asemenea, trebuie sa ne ferim sa vorbim despre doua veniri ale lui Hristos (cuprinse in cea de-a doua venire, n.t.). Nu exista decat una, dar care cuprinde doua momente : primul este cel in care sfintii merg sa-L intalneasca pe Hristos (1 Tes. 4:17) ; al doilea, cel in care ei vor reveni impreuna cu El (1. Tes. 3:13).         
aze