Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
                                                    - X -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917


     74     Toti copiii lui Dumnezeu vor castiga premiul ? (1 Corinteni 9:24). Toti vor sfarsi alergarea lor, sau vor fi luati prin disciplina Domnului inainte ca sa-si incheie alergarea ? (1 Corinteni 11:30-32).

     La sfarsitul capitolului 9 gasim un indemn si o atentionare. Este adevarat ca pasajul priveste in special pe lucratorii Domnului care sunt avansati in cunoasterea Sa (comp. Ev. 5:12) ; dar, in principiu, el se aplica pentru fiecare. El arata credinciosului ca, intrat in arena, trebuie sa alerge dupa reguli ; se poate concluziona, de asemenea, ca este inutil sa alergi daca esti in afara arenei ; cu alte cuvinte, un pacatos nu se poate mantui singur, in timp ce cel care este mantuit (prin har, prin credinta) trebuie sa traiasca si sa actioneze in consecinta.

     Ca punct de comparatie, apostolul vorbeste de un stadion (sau arena) unde unul singur primeste premiul ; facand asa, reiese, in ce fel, trebuie sa alerge crestinul. El nu spune ca cel care ii devanseaza pe ceilalti crestini va castiga singur premiul ; dimpotriva, adresandu-se tuturor credinciosilor, el le spune : "In asa fel sa alergati, incat sa-l castigati" ; adica, nu va lasati influentati de nimic care ar putea sa va impiedice s-ajungeti primul la tinta. Modelul care este inaintea voastra, este Hristos. Imitati-L. In masura in care aveti ochii atintiti asupra Lui, inima ocupata cu El, va va conduce intr-un mod vrednic de El. 

     Punctul principal in aceasta imagine a alergarii pe stadion (v. 24) este ca nu exista decat un singur premiu, nu doua (comp. cu Filip. 3:14) ; ideea importanta din imaginea urmatoare (v. 25), si anume lupta (intotdeauna in competitiile de pe stadion), este ca luptatorul se infraneaza de la toate lucrurile. Cel care, alearga astfel, se lupta astfel, va ajunge la tinta, va castiga premiul.

     Cel care este luat prin moartea trupului inainte de vreme, dupa o umblare rea, nu poate sa zica impreuna cu apostolul : "M-am luptat lupta cea buna, am terminat alergarea, ...". Daca el este credincios, nu este pierdut in ce priverste sufletul sau, desi el a avut parte de o disciplina a Domnului in judecata, caci citim in acelasi pasaj (1 Cor. 11:32) : "Dar cand suntem judecati (noi crestinii), suntem disciplinati de Domnul, ca sa nu fim condamnati impreuna cu lumea". La fel este vorba (1 Cor. 3:15) despre lucratorul rau, a carui lucrare va fi mistuita, in timp ce el insusi va fi mantuit, - dar ca prin foc, - avand parte astfel de o pierdere, care este pusa in contrast cu rasplata lucratorului bun , din versetul precedent.

     In 2 Timotei 4:8, apostolul Pavel priveste in urma la lucrarea sa ; el are inainte pe Dumnezeu, constient ca si-a sfarsit alergarea si a pazit credinta. Inima lui se indreapta spre Domnul, dreptul Judecator, in ciuda tuturor aprecierilor pe care oamenii le-ar fi putut face referitor la lucrarea sa. El mentioneaza cununa dreptatii care ii este pastrata, si pe care Domnul i-o va da lui si tuturor celor care iubesc aratarea Sa (comp. cu 1 Cor. 4:1-5). Cu siguranta, acestia vor fi gasiti curati dupa cum si El este curat; caci alergatorul, luptatorul, nu va primi nicio rasplata speciala pentru ca a spus : Am luptat, am invins, am asteptat - ci va fi o verificare practica.

     In 1 Cor. 9:26, 27, acelasi apostol arata clar cum s-a comportat de-a lungul drumului. El nu a vrut sa schimbe harul lui Dumnezeu in destrabalare; el se purta cu duritate fata de sine insusi, ca sa nu fie nicio contradictie intre purtarea sa exterioara si aceasta pozitie de dreptate si sfintenie perfecta, care era partea lui, ca rascumparat si curatit prin sangele pretios al lui Hristos. El ducea cat de departe posibil acest tratament, fata de sine insusi, ca si cum mantuirea lui ar fi fost in joc, pentru a indeparta din carnea sa cea mai mica ocazie de a se manifesta. Acesta era cel mai bun raspuns de dat acestor marturisitori usuratici a caror purtare tagaduia cuvintele. Intr-adevar, mantuirea nu este o chestiune de inteligenta, ci de inima.

     Nu suntem mantuiti pentru ca cunoastem Sfanta Scriptura ; nu esti mantuit pentru ca esti un predicator iscusit. Mantuirea sufletului nostru nu depinde nicidecum de faptele noastre, cu atat mai putin de marturisirea buzelor noastre, - ci numai de jertfa lui Hristos. Caci, printr-o singura jertfa, Dumnezeu a facut perfecti pentru totdeauna pe cei care sunt sfintiti (Ev. 10:14). De asemenea, atunci cand este vorba de mantuirea sufletului sau, pe o astfel de declaratie se sprijinea inima apostolului (2 Tim. 1:12) ; dar el a vrut ca in toate lucrurile umblarea lui sa fie in concordanta cu pozitia lui de mantuit, potrivit cu ceea ce este scris : "Cine zice ca ramane in El (in Hristos) este dator si el sa umble asa cum a umblat El" (1 Ioan 1:6).

     Multe pasaje din Cuvantul lui Dumnezeu ne atentioneaza de pericolul care exista intr-o umblare lejera, care nu este in acord cu pozitia de credincios (vezi de ex. Filip. 3:18, 19). Daca spun, ca credincios, avand viata eterna, ca aceste pasaje nu ma privesc, este evident ca ma lipsec de folosul indemnului. Carnea este in mine ; ea trebuie sa fie tinuta in frau permanent. Sa facem o comparatie. Ii spun unui patinator : Nu te apropia de aceasta limita ; dincolo de ea gheata nu te poate tine, si daca treci de ea te vei inneca cu siguranta ; este evident ca cine ma crede se va indrepta in alta parte ; doar cel care dispretuieste atentionarea mea ar putea raspunde : "Nu, eu nu ma voi inneca".

     Fie ca Dumnezeu sa ne ajute sa ne punem toata increderea in El pentru toate lucrurile, si de a umbla sau de a alerga ca stiind spre ce scop glorios tind eforturile noastre !

     Folosim aceasta ocazie pentru a aduga ca exista binecuvantari care sunt partea comuna pentru toti crestinii (de ex. Matei 25:21, 23) ; altele care depind de suveranitatea lui Dumnezeu si de credinciosia slujitorului (Luca 19:17, 19) ; exista fericire si bucurie comuna (Rom. 8:29, 39) ; si, de asemenea, ceea ce este individual (Matei 20:23). Exista, pe de-o parte, cunostinta desavarsita care va fi data tuturor copiilor lui Dumnezeu (1 Cor. 13:12 ; 1 Ioan 3:2) ; si, pe de alta parte, cunostinta personala exprimata in Apocalipsa 2:17. Binecuvantat sa fie Domnul pentru toate aceste revelatii ! Binecuvantat sa fie Numele Sau ca a vrut sa ne indrepte astfel inimile asupra lucrurilor de sus, unde Hristos este asezat ; asupra lucrurilor care nu se vad si eterne.

     75     De ce nu este permis femeilor sa vorbeasca "in adunari" (1 Corinteni 14:34, 35), in ce sens trebuie sa intelegem darul de a "profeti", si in ce mod poate fi el exercitat ? Caci multe pasaje din Scriptura atribuie acest dar femeilor ca si barbatilor.

     Un "profet", dupa Scriptura, este cineva care poseda si care face cunoscut cuvantul lui Dumnezeu (Ier. 23:28). Am putea chiar adauga ca este cineva care a fost trimis de Dumnezeu in acest scop (v. 21). Acelasi capitol ne arata ca multe persoane pretindeau in mod fals ca au primit descoperiri din partea lui Dumnezeu, asumandu-si autoritatea sa (a darului de profet, n.t.) fara a avea vreun drept s-o faca, cu scopul de a insela poporul. Vezi, de asemenea, Isaia 9:15 ; Ieremia 5:31. Un caz foarte serios al darului de a profeti si al abuzului sau se gaseste in istoria batranului profet care locuia la Betel, care a reusit sa-l insele pe omul lui Dumnezeu care venise din Iuda (1 Imp 13) ; este o relatare solemna de actualitate uimitoare.

     Toata Scriptura arata ca acest dar a fost incredintat atat femeilor cat si barbatilor. Este suficient de amintit Maria, sora lui Moise (Ex. 15:20), Debora (Jud. 4:4), care "judeca pe Israel", Hulda recunoscuta ca profetesa in timpul imparatului Iosia (2 Imp. 22:14) si Ana (Luca 2:36). Am putea cita ca exemple de pretentie falsa a acestui dar pe Noadia (Neemia 6:14), si Izabela (Apoc. 2:20). Multe din aceste pasaje precum si marturisirea femeii samaritene (Ioan 4:19), ne fac sa intelegem ca adevaratul "profet" se prezinta cu autoritatea lui Dumnezeu si ca, dupa cum spunea vaduva din Sarepta, cuvantul Domnului in gura lui este adevarul ( 1 Imp. 17:24). Si, de fapt, aceasta  este marea importanta a acestui dar. El pune inima si constiinta in prezenta lui Dumnezeu. Cuvantul unui profet care mi se adreseaza, vine in sufletul meu cu autoritatea lui Dumnezeu. Este ca si cum Dumnezeu mi-ar vorbi in mod direct, fara intermediar. Prin urmare, daca profetul nu actioneaza cu constienta prezentei lui Dumnezeu, el nu poate face o impresie serioasa  asupra constiintei celui caruia i se adreseaza. Ilie si Elisei spuneau : "Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, inaintea caruia stau" (1 Imp. 17:1 ; 18:15 ; 2 Imp. 3:14 ; 5:16), cuvinte pline de valoare pentru sufletele noastre. Domnul Isus punea intotdeauna pe cei carora le vorbea, inaintea lui Dumnezeu si sub autoritatea Cuvantului Sau scris.

     O cercetarea atenta a Scripturii va arata, de asemenea, ca nu este neaparat necesar ca darul de a profeti sa fie exercitat in public, cu atat mai putin intr-o "adunare" oarecare. In cazul barbatilor, era o chestiune de circumstanta. Ieremia nu a fost trimis ca profet in templu decat "la inceputul imparatiei lui Ioiachim", adica aproximativ nouasprezece sau douazeci de ani dupa ce a inceput sa scrie (comp. cap 26 cu cap. 1:2, 3). In timpul imparatului Iosia se pare ca el nu a fost cunoscut ca "profet", caci slujitorii imparatului se adresau profetesei Hulda care locuia in Ierusalim. Ca preot, Ieremia locuia la Anatot, in tara lui Beniamin.

     Versetul 3 din capitolul 14 al primei epistole catre Corinteni ofera un rezumat foarte simplu si pretios al darului de profet : "Cine profeteste vorbeste oamenilor spre zidire si incurajare si mangaiere". Aceasta se poate face peste tot si in orice imprejurare, in familie, langa patul unui bolnav, si in anumite locuri unde femeile au acces mai usor decat barbatii. Esential, dupa cum am vazut, este ca cel care vorbeste, sa fie in prezenta lui Dumnezeu in ce priveste propria sa constiinta, si ca el sa prezinte numai gandurile si cuvintele lui Dumnezeu si nu pe ale sale. Acesta era cel mai pretios dintre toate darurile despre care vorbeste apostolul ca fiind acelea pe care cineva le-ar putea "dori" si primi prin harul lui Dumnezeu (1 Cor. 14:1).

     In veacul viitor, Dumnezeu va turna Duhul Sau din belsug peste fiii si fiicele Sale (Ioel 2:28-29). Si apostolul Petru citeaza acest pasaj pentru a explica efectele minunate ale coborarii Duhului Sfant, la ziua Cincizecimii (vezi Fapte 2:1-21).

     Dupa cum vedem in 1 Cronici 25:1-8, se poate constata ca erau mai multi din fiii celor care conduceau cantarea , Asaf, Heman si Iedutun, care "profeteau" cu harfa "ca sa laude si sa mareasca pe Domnul". Cuvintele pe care ei le repetau in timp ce cantau le erau, fara indoiala, oferite de autorii inspirati ai psalmilor, dar putem concluziona ca in cazul lor, era ceva mai mult decat o simpla repetitie a unei cantari invatate. Ei erau oameni ai credintei. Erau devotati cu inima si cu sufletul la aceasta slujba sfanta. Lauda lui Dumnezeu era scopul principal ; toti cei care ii ascultau erau ziditi.

     In concluzie, putem sa intelegem deci ca darul de a profeti intr-unul din diferitele sale sensuri a fost, este, si va fi oferit si femeilor ; dar ca nimic din Scriptura nu le autorizeaza sa-l exercite in public, si ca in adunarile crestine o astfel de actiune este interzisa in mod categoric ca ceva "rusinos". Esecul asupra acestui punct capital ar distruge valoarea spirituala a darului exercitat (1 Tim. 2:11-15).

     76     De ce spune apostolul, vorbind despre sine, "ca o starpitura (sau,  "avorton", n.t.)" ( 1 Corinteni 15:8) ?

     Fiindca nu L-a vazut pe Domnul inviat pe pamant, a avut totusi privilegiu de a-L vedea in glorie, si astfel a devenit un exemplu pentru cei care Il vor vedea cu ochii lor atunci cand va reveni. In acest sens, el este nascut, ca sa zicem asa, inainte de termen. Pavel L-a vazut deja pe drumul Damascului, in timp ce credinciosii pe care el ii reprezinta  nu-L vor vedea decat atunci cand se va arata in glorie. Si noi suntem chemati sa-L asteptam asa, in fiecare zi. Comparati cu expresia "am sperat dinainte in Hristos" (Efes. 1:12). Vazandu-L, toti vor fi schimbati in chipul Sau, si rezultatul va fi "spre lauda gloriei Sale". 

     77     Ce inseamna a fi "botezati pentru cei morti" (1 Corinteni 15:29) ?

     Mai multe pasaje din Scriptura arata ca botezul este semnul mortii, (nu ca si cum nu ar trebui sa mai iesim niciodata din moarte), ci moartea asa cum se vede ea la crucea lui Hristos, adica, urmata de inviere. Versetele 1 si 2 din 1 Corinteni 10 arata sensul. Apostolul spune ca poporul Israel iesind din tara Egiptului a fost "botezat pentru Moise in nor si in mare". Marea Rosie, unde egiptenii au fost inghititi, a fost salvare pentru poporul Israel, un loc de trecere de la robia din Egipt la o relatie cu Domnul, cunoscut de acum inainte ca Dumnezeul lor. Putin mai tarziu Moise spune poporului cuvintele Domnului : "Ati vazut ce am facut Egiptului si cum v-am purtat pe aripi de vultur si v-am adus la Mine" (Ex. 19:4). Aceasta nu vrea sa spuna ca toti israelitii au fost de fapt "convertiti" la Dumnezeu. Urmarea istoriei lor citata de catre apostol arata in totul contrariul. Dar toti au fost asezati in exterior in pozitia pe care harul suveran al lui Dumnezeu le-a atribuit-o. Ei au fost salvati prin trecerea lor baptismala prin mare (comp. 1 Petru 3:20, 21 : salvati prin apa). Legaturile lor cu Egiptul au fost, ca sa zicem asa, rupte prin moarte ; de acum inainte ei apartineau lui Dumnezeu. La fel este si pentru crestin. Prin botez el ocupa pozitia care ii este impusa prin crucea lui Hristos, cea de "moarte" fata de pacat si fata de lume.

     A incepe astfel drumul printr-un ritual solemn care reprezinta moartea, este evident un lucru serios pentru un crestin. Si persecutiile grozave la care un numar mare dintre primii crestini au fost expusi, au facut acest lucru cu atat mai sensibil in inimile lor. Ei erau ca soldatii inrolati de la inceput in serviciul activ, ocupand locurile tovarasilor lor care murisera deja si fiind expusi zilnic la aceeasi soarta. Luand locul in randuri, ei acceptau de bunavoie responsabilitatea care era legata de aceasta pozitie. In acest sens, cei care imbratisau credinta crestina (sau "neofitii") erau "botezati pentru cei morti", in locul celor morti, pentru a-i inlocui (ca marturie exterioara inaintea lumii, n.t.). Persecutia rareori nu reausea sa ajunga la ei. Apostolul Petru ii indemna sa nu se mire, cand totusi trebuiau sa treaca prin focul de martir, si, pentru a-i intari, le amintea de suferintele lui Hristos, si de gloria de care vor avea parte in ziua cand Domnul Se va revela in glorie. In acelasi fel, apostolul Pavel insista asupra sperantei glorioase pe care o inspira invierea ; fara ea, devenind crestin, nu ar fi fost decat suferinte si moarte inainte ; lipsiti de placerile pe care le ravneste lumea, si fara nicio rasplata in viata viitoare. Dar "Hristos a fost inviat", si "dupa cum am purtat chipul celui din tarana, vom purta si chipul Celui ceresc" (1 Cor. 15:20, 49). 

     78     2 Corinteni 5:3 : expresia "goi"(*) inseamna a fi dezbracat de trup, sau este vorba despre responsabilitatea noastra ca crestini ?

     (*) In fr. se foloseste expresia "nus" = nud - nuzi - goi in romana, n.t.

     Versetele 1 la 3 din acest capitol ne prezinta doua contraste : unul intre "cort" si "cladire" ; altul intre a fi "dezbracati" si cel de a fi "imbracati".

     "Cortul" este provizoriu, temporar si fragil ; acesta este trupul natural supus suferintei si mortii. Diferit de acesta apostolul prezinta "cladirea" care dureaza : aceasta este trupul nepieritor (sau, "nesupus putrezirii", n.t.).

     Crestinul, care va fi schimbat sau inviat la venirea Domnului, stie ca el va avea in curand un trup asupra caruia moartea nu va mai avea nicio putere, si care nu va mai fi supus slabiciunii si durerii, care sunt partea noastra inevitabila in aceasta lume. El va fi imbracat cu locuinta sa cea din cer.

     Dar va fi, de asemenea, o invierea pentru cei nedrepti ; cei rai, la fel ca si sfintii, vor fi imbracati cu un trup nepieritor.

     De aceea, vorbind despre un subiect atat de solemn, apostolul are grija sa aduge aceasta fraza, ca o atentionare foarte serioasa : "daca, in adevar, cand vom fi imbracati, nu vom fi gasiti dezbracati (sau "goi")" ; adica, in timp ce vom fi imbracati intr-un trup nepieritor, vom fi gasiti goi in ce priveste Hristos, care este haina glorioasa a credinciosului.

     Numai fiind in El putem sta inaintea lui Dumnezeu. Nu stim sa avem, chiar in cer, un alt loc in afara de cel pe care Dumnezeu ni l-a dat "in Hristos", in virtutea lucrarii Sale desavarsite implinite odata pentru totdeauna. Iata ce ar trebui, inca de acum, sa produca in noi o umblare in armonie cu gandurile Domnului.

     Altfel, in afara de Hristos, vom fi gasiti goi, ca Adam inaintea lui Dumnezeu in gradina Edenului, si nu va fi pentru noi decat condamnarea. Aceasta va fi situatia celor care se vor afla inaintea tronului mare si alb (Apoc. 20) ; caci Hristos, si numai El, este dreptatea noastra inaintea lui Dumnezeu, "pentru ca... cine se lauda sa se laude in Domnul" (1 Cor. 1:31).

     Asadar, expresia "gasiti goi" din acest verset 3, nu inseamna dezbracati de trupul natural, deoarece cuvantul "imbracati" implica faptul ca atunci vom avea un trup nepieritor. Daca este vorba aici de responsabilitatea crestina, aceasta nu este decat de o maniera secundara. Intr-adevar, pentru a sta inaintea lui Dumnezeu, nu se poate baza pe propriile merite sau pe propriile fapte ; aceasta nu este posibil decat in Hristos.

     79     Cum se impaca aratarea noastra inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, cu eliberarea deplina pe care Dumnezeu a dat-o celor care cred in El ? Este scris ca : "noi toti trebuie sa fim aratati inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru ca fiecare sa primeasca cele facute in trup, potrivit cu cele ce a facut, fie bine, fie rau" (2 Corinteni 5:10).

     Acest subiect al scaunului de judecata al lui Hristos este de-o importanta mare, caci trebuie sa cunoastem aceasta "aratare" pentru a stimula constiinta noastra  si a controla afectiunile noastre. Lucru important pentru crestin este de a cauta sa fie placut lui Hristos, dupa cum a spus apostolul in versetul dinainte.

     Sa spunem mai intai ca nu avem nimic de impacat, niciun pasaj din Scriptura nu poate anula un altul, caci adevarul lui Dumnezeu este doar unul. Eliberarea deplina de care Dumnezeu ne face sa ne bucuram este un efect al lucrarii desavarsite a Domnului nostru Isus Hristos. Nimic nu ar putea pune in discutie acest fapt, caci, "printr-o singura jertfa i-a desavarsit pentru totdeauna pe cei  sfintiti", si Domnul spune vorbind despre ai Sai : "Oile Mele aud glasul Meu, si Eu le cunosc si ele Ma urmeaza. Si Eu le dau viata eterna; si nicidecum nu vor pieri niciodata si nimeni nu le va smulge din mana Mea. Tatal Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decat toti si nimeni nu le poate smulge din mana Tatalui Meu. Eu si Tatal una suntem" (Ev. 10:14 ; Ioan 10:27-30).

     Pentru toti cei care cred in Fiul lui Dumnezeu, judecata, in ceea ce priveste pozitia lor inaintea lui Dumnezeu, a fost purtata de Domnul Isus la cruce ; ea a trecut deja ; Domnul a zis : "Cine aude cuvantul Meu si crede in Cel care M-a trimis are viata eterna si nu vine la judecata, ci a trecut din moarte la viata" (Ioan 5:24).

     Cu toate acestea, este necesar ca sa cunoastem aprecierea lui Dumnezeu asupra tuturor detaliilor vietii noastre si a faptelor noastre aici jos. Pentru aceasta, vom fi "aratati inaintea scaunului de judecata al lui Hristos", dar lucrul acesta nu-l sperie pe crestinul care stie ca Cel care va sta pe scaunul de judecata este Mantuitorul sau. Intr-adevar, Domnul nu Se poate tagadui pe Sine Insusi, nici nu poate condamna propria Sa lucrare. Mai mult, cand ne vom prezenta acolo, noi vom fi deja schimbati in chipul Sau, caci atunci cand "Se va arata El, vom fi asemenea Lui, pentru ca-L vom vedea asa cum este" (1 Ioan 3:2). 

     Este scris ca : "cetatenia noastra este in ceruri, de unde Il si asteptam ca Mantuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre in asemanare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrarii pe care o are, de a-Si supune chiar toate lucrurile (Filip. 3:20-21). In astfel de circumstante, si in deplina siguranta a marturiei pe care a dat-o Dumnezeu cu privire la Preiubitul Sau Fiu, va fi pretios sa descoperim tot ceea ce a facut Dumnezeu pentru noi in timpul sederii noastre aici jos, si in ce fel ne-a condus El prin experientele acestui pustiu, implinind in noi buna placere a voii Sale. Lenevia noastra in a invata lectiile Sale ne va fi atunci pe deplin cunoscuta, si vom descoperi atunci multe lucruri cu privire la care gandurile nostre trebuie sa fie schimbate. Daca am avea mai mult acest sentiment, ne-am stradui mai mult sa cunoastem acum voia Domnului, pentru a umbla intr-un fel vrednic de El, pentru a-I fi placuti in toate privintele si de a nu pierde timpul care este atat de scurt si atat de pretios. Intr-adevar, doar aici Il putem glorifica, aici unde El a suferit pentru noi si unde a fost dezonorat. 

     Nu poate fi pus niciodata in discutie pentru rascumparatii Domnului sa stie daca ei au un loc etern in cer ; dar dreptul lor la cununa si la locul relativ de care se vor bucura va fi aratat inaintea scaunului de judecata al lui Hristos. Vedeti in aceasta privinta 1 Corinteni 3:10-15, si parabola minelor, Luca 19:11-26. 

     80     Cum trebuie inteles pasajul din 2 Corinteni 5:19 : "Dumnezeu era in Hristos" ?

     "Dumnezeu era in Hristos", atunci cand Hristos era aici jos. Intrega lucrare a apostolului era bazata pe acest adevar important, care ne face sa intelegem in ce fel S-a apropiat Dumnezeu de noi : "Dumnezeu era in Hristos : 1- impacand lumea cu Sine ; 2- nesocotindu-le greselile lor ; 3- punand in noi", zice apoatolul, "cuvantul impacarii". De aici rezulta ca el a devenit un ambasador pentru Hristos. Eficacitatea marturiei sale depindea de aceasta decizie a lui Dumnezeu, manifestata in toata slujba Domnului nostru Isus Hristos in timp ce era in aceasta lume, si de asemenea in lucrarea lui Hristos care, in dragostea Sa desavarsita, S-a dat pe Sine Insusi pentru noi. "Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam, pentru Hristos: Impacativa cu Dumnezeu ! Pe cel care n-a cunoscut pacat, L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa devenim dreptate a lui Dumnezeu in El". 

                     

                                        Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
                                                    - IX -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917


     66     1- Care este sensul expresiei "a condamnat pacatul in carne" ?                                      (Romani 8:3)

              2- Cum difera pacatul de carne ?

             3 - Daca cineva a pacatuit dupa ce a crezut, poate avea siguranta ca Isus                   a purtat acest pacat pe cruce ?

     Pacatul este principiul raului care, dupa caderea lui Adam, este in om si care guverneaza intreaga sa fiinta ca "o lege", o putere exercitata in mod constant. Pacatele sunt faptele, cuvinte sau ganduri, produse prin acest principiu. Expresia "carne" (desi acest cuvant este luat adesea intr-un alt sens) are un inteles mai general decat cuvantul "pacat". Ea cuprinde intreaga fiinta, adica omul natural, care nu este regenerat. Pacatul fiind principiul raului care actioneaza in inima naturala, este ceea ce caracterizeaza carnea ; de aici expresia "pacatul in carne". 

     Am raspuns astfel la a doua intrebare ; inainte de a raspunde la prima, vom face cateva observatii sugerate de diferenta indicata mai sus dintre pacat si pacate.

     Este important sa intelegem ca, in mantuire, exista doua parti distincte. Prima este "iertarea pacatelor", adica faptele trecute care au atras asupra noastra judecata lui Dumnezeu. A doua este eliberarea de puterea lui Satan asupra noastra si de pacatul din noi. Aceasta se refera la starea noastra prezenta, la pozitia si la relatia noua in care suntem introdusi inaintea lui Dumnezeu ca copii ai Sai, mostenitori ai Sai si impreuna-mostenitori cu Hristos.

     Istoria copiilor lui Israel ne prezinta o imagine remarcabila cu privire la aceste doua aspecte ale mantuirii. In primul rand, fiind inca in Egipt, ei au fost pusi la adapost de judecata lui Dumnezeu prin sangele mielului asezat pe usile caselor lor. Apoi au fost eliberati de robia si de toata puterea lui Faraon prin trecerea Marii Rosii, in valurile carei vrajmasii lor si-au gasit moartea. Dupa aceasta eliberare completa, Dumnezeu a spus poporului, prin Moise : "Ati vazut ce am facut Egiptului si cum v-am purtat pe aripi de vultur si v-am adus la Mine" (Exod 19:4).

     La fel este si pentru noi. Credinciosul este mantuit, prin sangele pretios al lui Hristos, de judecata pe care o merita datorita pacatelor sale. De asemenea, el este eliberat de sub puterea lui Satan si de puterea pacatului din el prin moartea lui Hristos care ii este aplicata in practica prin Duhul Sfant care i-a fost dat.

     Epistola catre Romani dezvolta aceste doua efecte ale mortii lui Hristos. Pana la sfarsitul versetului 11 din capitolul 5, ea trateaza pacatele infaptuite si rascumpararea lucratata prin Domnul Isus. De la versetul 12 pana la sfarsitul capitolului 8, ea arata cum este eliberat crestinul de puterea pacatului din el in vederea unei umblari sfinte care corespunde cu viata cea noua in Hristos, pe care a primit-o atunci cand a crezut. Acum, pentru a raspunde la prima intrebare care ne-a fost pusa, vom cita cateva pasaje din "Expunere asupra Epistolei catre Romani" (J.N.D. Mesagerul evanghelic, 1872) : "In mine, era 'pacatul in carne' : legea nu putea sa impiedice lucrarea sa, nici sa ma indreptateasca in timp ce el era acolo ; ea nu putea lucra binele pe care il cerea. Ea cerea doar binele si producea pacatul. Dar 'Dumnezeu, trimitand pe propriul Sau Fiu', fara pacat bineinteles, dar 'in asemanare cu carnea pacatului si pentru pacat', adica pentru a fi o jertfa pentru pacat, 'a condamnat pacatul in carne'. Acest lucru rau, atat de odios, condamnabil pentru Dumnezeu si pentru omul cel nou, a fost condamnat atunci cand Hristos a devenit o jertfa pentru pacat. Nu poate exista nicio ingaduinta fata de pacat ; nici omul cel nou nu poate sa-l tolereze. Nu se iarta o natura. Dar condamnarea sa a fost efectuata in ceea ce m-a eliberat de orice condamnare si care in acelasi timp a fost moartea pacatului.

     Omul cel vechi este condamnat si este mort (*), iar omul cel nou traieste si umbla, astfel ca cerinta dreapta a legii, - suma a ceea ce ea cerea, - este implinita in noi, fiindca nu mai suntem sub lege, ci sub har. Legea Duhului de viata in Hristos Isus m-a eliberat, si nu mai umblu potrivit carnii - ceea ce legea interzicea - ci potrivit Duhului, impotriva a carui roade nu exista lege. Da, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, eu umblu potrivit cu ceea ce El a lucrat in mine, si anume viata lui Hristos aici jos ; iar aceasta umblare potrivit Duhului da adevaratul sau caracter umblarii crestinului in aceasta lume".

     (*) El este asa pentru Dumnezeu si credinciosul este chemat sa-l socoteasca asa.

     Ca raspuns la a treia intrebare, vom cita un singur pasaj din Scriptura : "Sangele lui Isus Hristos, Fiul Sau, ne curateste de orice pacat (sau :"de tot pacatul")" (1 Ioan 1:7). Cu siguranta, nu este chestiunea aici de pacate infaptuite inainte sau dupa un anumit timp, ci de marele principiu al rascumpararii, de eficacitatea perfecta a sangelui lui Hristos. De alta parte, dupa cum adesea s-a remarcat, niciunul din pacatele mele nu erau inca infaptuite atunci cand Hristos a facut ispasirea pe cruce, acum mai bine de optsprezece secole. Deci aici nu poate fi o chestiune de timp, ci este o chestiunde de fapt. Ispasirea a fost facuta odata pentru toate, credinciosul care, prin harul lui Dumnezeu, este constient de aceasta, poate merge liber inaintea lui Dumnezeu si sa-I marturiseasca imediat orice pacat care apasa pe constiinta lui ; el are certitudinea, din partea lui Dumnezeu, ca marturisindu-I pacatele sale, Il va gasi pe Dumnezeu credincios si drept pentru a-l ierta (1 Ioan 1:9). El stie in acelasi timp ca relatia sa de copil inaintea lui Dumnezeu Tatal nu este nimicita, nici chiar intrerupta datorita pacatului sau, si ca ea nu poate fi, caci ea nu depinde de umblarea lui, ci de lucrarea pe care Hristos a implinit-o pentru toate (Gal. 4:4, 5). De asemenea, el gaseste la Tatal un Avocat, pe Isus Hristos Cel drept (1 Ioan 2:1).
     Venim acum in intampinarea unei obiectii care ne-ar putea fi facuta. Acest mijloc prin care harul lui Dumnezeu a prevazut cazul in care un credincios ar putea sa pacatuiasca, va conduce la o ingaduinta mai mare fata de pacat, sau ii va micsora gravitatea in gandirea crestinului ? Dimpotriva. Acelasi pasaj adauga : "Copilasii mei, va scriu aceste lucruri ca sa nu pacatuiti". Dumnezeu nu doar ca i-a iertat credinciosului pacatele sale, dar i-a dat viata eterna. Ori, aceasta viata trebuie sa se manifeste in mod necesar in umblare, si unul din cele dintai roade ale sale este o dorinta arzatoare de a trai in sfintenie care se potriveste prezentei lui Dumnezeu. Descoperim apoi ca pacatul (principiul raului) exista totdeauna si ca nu ne putem debarasa de el atat timp cat traim pe pamant : "Daca zicem ca nu avem pacat, ne amagim pe noi insine" (1 Ioan 1:8) ; dar omul regenerat cauta sa fie eliberat de puterea pacatului, astfel incat pacatul sa nu mai fie pentru el "o lege" avand forta sa permanenta si caracterizand intreaga sa fiinta, cum este cazul celor care sunt "in carne", care umbla dupa propria lor vointa fara sa cunoasca pe Dumnezeu. Ori, aceasta eliberare se gaseste in moartea lui Hristos si in invierea Sa ; Duhul Sfant, legand inima si gandurile credinciosului de Hristos, il face sa inteleaga si sa-i aplice in practica pozitia lui Hristos, mort fata de pacat, dar viu fata de Dumnezeu, astfel ca pacatul nu mai domneste in trupul sau muritor, ci viata lui Hristos se manifesta in el (vezi Romani 6:10-14).


     67     Care este intelesul expresiei "impreuna cu duhul nostru" (Rom. 8:16) ? Ar trebui sa ne asteptam ca sentimentele noastre sa se amestece cu marturia Duhului Sfant ?

     In general, atunci cand vorbim de "sentimente", avem in fata noastra tot ceea ce se poate experimenta in interior in raport cu o religie cunoscuta si insusita, si care ar putea oferi sufletului o dovada a sinceritatii sale. Ori, in pasajul nostru, nu este chestiunea aceasta, fiindca este vorba de o marturie data de Duhul Sfant. Duhul lui Dumnezeu nu are nevoie de niciun ajutor care ar veni de la om sau de la carne. Lucrarea lui Dumnezeu este independenta de aceste lucruri (Ioan 1:13). Domnul nu poate cauta sfat la om, pentru ca vedem ca toate lucrurile sunt de la El, prin El si pentru El (Rom. 11: 34-36 ; 1 Cor. 2:16 ; Isaia 40:13-14). Pe de alta parte, o religie fara sentimente nu ar fi decat o filozofie arida care ar lasa sufletul fara afectiuni si sterila in ce privesc relatiile sale cu Dumnezeu. Dar pasajul merge, cu siguranta, mai departe. Lucrarea harului este intreaga a lui Dumnezeu, si, cu toate acestea, ea nu trateaza omul ca pe o masina fara constiinta si fara viata. A-L cunoaste pe Dumnezeu ca Tata depinde de revelatia pe care Dumnezeu a facut-o despre Sine Insusi in persoana Fiului. El vrea ca noi sa-L cunoastem ca Tatal Domnului nostru Isus Hristos, si ca noi ne apropiem de El in bucuria acestei dulci si intime relatii. Acesta este modul in care cuvantul Domnului, adresat ucenicilor dupa invierea Sa, este implinit pentru crestin : "Tatal Meu si Tatal vostru", "Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru". Relatia de fiu depinde de lucrarea de rascumparare pe care Hristos a implinit-o la cruce (Gal. 3:26 ; 4:5), dar bucuria intima a acestei relatii si libertatea de a se apropia de Dumnezeu de-o maniera consecventa cu aceasta, sunt rodul marturiei data sufletului prin Duhul Sfant. Obiectul acestei marturii este Domnul. Duhul ia din ce este al Fiului si ne face cunoscut (Ioan 16:14, 15). El nu vorbeste despre noi insine, nici de starea noastra, ci de Acela caruia ii datoram si ai caruia suntem. Prin urmare, aceasta marturie ne aduce in comuniune cu El, Fiul, si ne face constienti ca suntem de acum copii ai lui Dumnezeu, chiar daca ceea ce vom fi nu s-a aratat inca (1 Ioan 3:1-3). Relatia de copil inaintea lui Dumnezeu este o realitatea actuala. Duhul nostru este chemat sa patrunda aici si sa se bucure de o maniera personala. Acest lucru are loc prin actiunea Duhului Sfant, care lucreaza in asa fel incat sa avem marturia in noi insine (1 Ioan 5:6-11). Pecetea Duhului nu ne face copii ai lui Dumnezeu, ci am fost facuti "copii ai lui Dumnezeu" prin lucrarea lui Hristos, Duhul ne este dat datorita acestui lucru : "fiindca sunteti fii, Dumnezeu ne-a trimis in inima Duhul Fiului Sau, care striga: Ava, Tata" (Gal. 4:6).
     Diferenta dintre profetii Vechiului Testament si cei ai Noului Testament arunca o lumina suplimentara asupra acestui subiect. Profetilor, dinainte de venirea lui Hristos, le lipsea inteligenta pentru a intelege semnifificatia lucrurilor pe care le primisera de la Dumnezeu (1 Petru 1:10-12) ; Daniel 8:27). Cei care au trait dupa moartea si invierea lui Hristos, dupa ce au primit Duhul Sfant, au putut sa vorbeasca despre lucrurile care le simteau puterea in ei insisi. Astfel, apostolul Pavel a putut sa spuna ca Dumnezeu L-a revelat pe Fiul Sau, nu doar fata de el, ci si in el (Gal. 1:16). 


     68     Nu exista o aparenta de contradictie intre versetul 16 din capitolul 9 al epistolei catre Romani si versetele 7 si 8 din capitolul 7 din Evanghelia dupa Matei ?

     Nu exista nicio contradictie in Cuvantul divin ; dar I-a placut lui Dumnezeu sa ne prezinte adevarul sub diferite aspecte si de-o maniera potrivita cu nevoile noastre, precum si cu slaba si partiala noastra intelegere. Capitolul 9 din epistola catre Romani arata ca oamenii fiind pacatosi, si fiind prin urmare sub judecata dreapta a lui Dumnezeu, Dumnezeu actionand dupa harul Sau suveran, mantuieste pe cine vrea. Lucrul acesta l-a facut cunoscut lui Moise, atunci cand tot poporul lui Israel s-a facut vinovat si vrednic de moarte, ridicand vitelul de aur in mijlocul taberei, - incalcare grava si flagranta a celei dintai porunci a legii sub care poporul s-a plasat de bunavoie.
     Dumnezeu, in harul Sau, a binevoit sa dezvaluie ceea ce a facut pentru a ne scoate din starea de pierzare in care am cazut prin neascultarea noastra. Daca, pe de-o parte, ne arata ca nu suntem in stare de niciun bine, de asemenea, ne face sa vedem bogatiile harului Sau, si intinderea dragostei Sale trimitandu-L pe Preaiubitul Sau Fiu, sa sufere in locul nostru si sa faca ispasirea pacatelor noastre. Hristos S-a prezentat de bunavoie pentru aceasta, spunand : "Iata-Ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule!". El a fost ascultator pana la moarte, - El care nu a cunoscut pacat, - pentru a ne deschide calea vietii dupa harul si dreptatea lui Dumnezeu. Toate acestea sunt lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastra. 
     Este potrivit deci, sa recunoastem inaintea lui Dumnezeu neputinta noastra completa, caci este scris : "Ma voi indura de cine Ma indur; si voi avea mila de cine am mila. Asadar, nu este de la cine vrea, nici de la cine alearga, ci de la Dumnezeu care Se indura" (Rom. 9:15, 16).
     Pe de alta parte, Dumnezeu ne spune prin ce mijloc atinge inima si constiinta pacatosului. Duhul Sfant aplica Cuvantul viu sufletului ; si cel care il primeste in mod smplu, trece de la moarte la viata. Caci Domnul a zis : "Adevarat, adevarat va spun ca cine aude cuvantul Meu si crede in Cel care M-a trimis are viata eterna si nu vine la judecata, ci a trecut din moarte la viata" (Ioan 5:24). In alta parte citim : "El, potrivit voii Sale, ne-a nascut prin Cuvantul adevarului" (Iac. 1:18). Nu poate exista nicio indoiala cu privire la acest subiect : "Credinta este din auzire (sau : "din ceea ce auzim"; Biblia fr.) iar auzirea, prin Cuvantul lui Dumnezeu" (Rom. 10:17). Dumnezeu ne aduce intr-o relatie personala cu El. Credinta este legatura pretioasa care este realizata prin actiunea Duhului lui Dumnezeu, prin Cuvant. Istoria lui Avraam ne-o arata : "Avraam a crezut pe Dumnezeu" ; apoi Dumnezeu i-a socotit credinta sa ca dreptate (Rom. 4:3-5, 20-25).
     Trebuie ca aceasta legatura personala cu Dumnezeu sa fie stabilita in inimile noastre. Bunatatea Lui ne conduce la pocainta (Rom. 2:4) ; harul Sau ne cheama ; si atunci cand inima este atinsa, ea se adreseaza lui Dumnezeu, se intoarce spre El. Aceasta lucrare a sufletului este exprimata in capitolul 55 din cartea Isaia, versetele 6, 7 : "Cautati pe Domnul cat timp se poate gasi, chemati-L cat timp este aproape. Sa-si paraseasca cel rau calea sa si omul nedrept gandurile sale si sa se intoarca la Domnul - si El va avea mila de el - si la Dumnezeul noastru, caci El nu oboseste iertand (sau : "caci El iarta din belsug"; Biblia fr.). Este vorba de a renunta la caile noastre pentru a ne intoarce la Dumnezeu si de a umbla in teama de El, si apoi de a cunoaste gandurile Sale, care nu sunt ca ale noastre, ci sunt mai presus de ele, dupa cum cerurile sunt mai presus de pamant. Invitatia ne este adresata atat timp cat Dumnezeu este aproape, si cat usa harului nu este inca inchisa. Cat de pretios este sa auzim din gura Mantuitorului nostru : "Cereti si vi se va da! Cautati si veti gasi! Bateti si vi se va deschide! Pentru ca oricine cere primeste; si cine cauta gaseste; si celui care bate i se va deschide" (matei 7:7, 8) ! Gandul lui Dumnezeu este de a ne binecuvanta ; El asteapta sa ne faca parte de harul Sau. 
     Ideea de a arunca pe Dumnezeu responsabilitatea pierzarii noastre este dovada unei vointe indreptate spre rau, a unei constiinte impietrite, si a unei inimi care nu vrea sa se supuna autoritatii divine. Dumnezeu nu a putut sa ofere o dovada de dragoste mai mare ca aceea care a dat-o trimitandu-L pe Preaiubitul Sau Fiu pentru a ne mantui. Responsabilitatea noastra, a tuturor, este deci de a asculta Evanghelia harului Sau si de a o primi.


     69     Ce vrea sa zica expresia : "impreuna-lucratori ai lui Dumnezeu" (1 Corinteni 3:9) ?

     Se vede clar, din context, ca nu este nicidecum chestiunea in acest pasaj de a lucra impreuna cu Dumnezeu pentru a ne castiga propria mantuire sau de a face ceva pentru a-L ajuta pe Dumnezeu in ceea ce are de implinit in favoarea noastra de-o maniera completa si absoluta. In harul Sau, Dumnezeu a vestit mantuirea Sa pretutindeni, prin apostoli si evanghelisti pe care Hristos i-a trimis si care sunt ambasadorii Sai. Pavel si Apolo erau slujitorii lui Dumnezeu, prin care corintenii au crezut.
     Dupa cum Dumnezeu, in Persoana Fiului Sau, a fost la lucru pentru a impaca lumea cu Sine, tot asa, El a fost cu adevarat Cel care, prin intermediul apostolilor Sai, Si-a facut auzita propria Lui voce. ; acestia erau deci, in acest sens, "impreuna-lucratori ai lui Dumnezeu", dupa cum este scris : "Lucrand impreuna (in fr. : "la aceeasi lucrare"), (adica lucrarea de impacare) va si indemnam sa nu primiti harul lui Dumnezeu in zadar" (2 Cor. 6:1). A primi harul lui Dumnezeu in zadar, inseamna a asculta si a primi in asa fel incat el nu are nicio putere reala asupra inimii si constiintei. Comparati Iacov 1: 22-25. Dimpotriva, un exemplu remarcabil este mentionat in 1 Tesaloniceni 2:13 : "Pentru aceasta si noi multumim lui Dumnezeu neincetat ca, dupa ce ati primit Cuvantul lui Dumnezeu auzit de la noi, ati primit nu un cuvant al oamenilor, ci, asa cum este, intr-adevar, Cuvantul lui Dumnezeu, care si lucreaza in voi, care credeti".
     Acest ultim pasaj arata, de asemenea, foarte clar cum apostolii erau "impreuna-lucratori ai lui Dumnezeu", evident sub indrumarea Lui. Oricine, astazi, predica Evanghelia in public, sau o vesteste unei alte persoane este, in masura credinciosiei sale, ocupat sa lucreze cu Dumnezeu in aceasta lucrare binecuvantata de impacare.


     70     Ce semnifica cuvintele : "il va distruge Dumnezeu" din 1 Corinteni 3:17

     Pasajul vorbeste despre trei aspecte de a "lucra" in raport cu casa lui Dumnezeu (adica Biserica) pe pamant. Dupa ce a stabilit ca este vorba numai de ceea se zideste pe temelia deja pusa, "care este Isus Hristos" (caci nu este alta, nici mantuire in afara Numeleui Sau), - apostolul arata ca pot exista lucratori buni si lucratori rai. Lucrarea fiecaruia va fi apoi probata prin foc. Tot ceea ce nu a fost conform lui Dumnezeu va fi atunci mistuit.
     1- Lucratorul bun va primi o rasplata.
     2- Lucratorul rau poate fi un crestin adevarat, si in acest caz el va fi mantuit ca prin foc, in timp ce lucrarea sa va fi pierduta.
     3- Cel care face lucrarea Vrajmasului, cautand sa strice sau sa distruga templul lui Dumnezeu, va cadea el insusi sub judecata lui Dumnezeu, si in final va fi distrus. Un astfel de om nu este crestin. Faptul de a fi "distrus" este in mod evident in contrast cu a fi "mantuit". Cel care nu se afla pe temelia buna nu poate zidi nimic pe ea.
     Va veni momentul cand toate lucrurile vor fi aratate in lumina deplina. "Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, cu orice lucru ascuns, fie bun fie rau" (Ecl. 12:14). Iar apostolul declara cu privire la slujirea sa fierbinte pentru mantuirea sufletelor : "Cunoscand deci frica de Domnul, ii induplecam pe oameni; dar am fost aratati inaintea lui Dumnezeu si de asemenea sper ca am fost aratati si in contiintelor voastre (2 Cor. 5:11).


     71     "Fratele pentru care a murit Hristos, va pieri prin cunostinta ta" (1 Corinteni 8:11). In ce sens intelege apostolul cuvantul "va pieri" ?

     Cuvantul a pieri (1 Cor. 8:11) este acelasi cu cel care este tradus prin "a nimici" (Rom. 14:15). "Nu nimici prin mancarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos". El se regaseste in Luca 6:9, unde este redat prin "a pierde", in pasajul : "Va voi intreba daca este permis... a salva un suflet, sau a-l pierde?". In toate aceste situatii cuvantul este in contrast cu a salva.
     Ni se pare ca apostolul vrea sa accentueze aici cu foarte mare tarie efectul dezastruos produs asupra unui frate printr-o umblare care pentru el ar fi o piedica si care l-ar rani si ar face insensibila constiinta lui.
     Inseamna a-l conduce spre pacat, si, atat cat depinde de cel care face acest lucru, a nimici un frate pentru care a murit Hristos... Hristos a murit pentru el, iar tu ai actionat in asa fel incat sa-i aduci nimicirea, daca aceasta ar depinde doar de fapta ta.


     72     Cum trebuie inteles ceea ce spune apostolul Pavel in 1 Corinteni 10:23 : "Toate lucrurile sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos" ?

     Mai intai, este bine sa observam ca aceste cuvinte au fost spuse deja in cap. 6:12. Acolo, era vorba despre libertatea crestina care, in lucrurile legale, nu se lasa condusa de practici lumesti, nici de obiceiuri in general insusite, atunci cand viata spirituala nu avea nimic de castigat, nici zidirea altora. In acest caz, pronumele "imi" este introdus dupa "toate lucrurile". In al doilea caz, propozitia este mai generala, este vorba despre zidirea crestinilor in general ; gandurile fiind indreptate asupra a ceea ce ar putea avea o influenta asupra constiintei altuia, pentru a-i afecta, chiar si intr-un caz in care ar exista motive bune pentru a justifica folosirea unui lucru de care ne lipsim (a manca sau a nu manca, a bea sau nu a bea, a face un lucru sau nu a face, in functie de libertatea celui de langa noi; n.t.). Caci apostolul zice : "De ce sa fie judecata libertatea mea de constiinta altuia?" Totusi, el adauga : "Nu dati prilej de poticnire nici iudeilor, nici grecilor, nici Adunarii lui Dumnezeu, dupa cum si eu caut sa plac tuturor in toate, cautand nu folosul meu, ci pe al celor multi, ca sa fie mantuiti". Vezi sfarsitul capitolului 10.


     73     In ce situatii trebuie sa-si acopere capul femeia care se roaga, potrivit cu 1 Corinteni 11:10-13 ?

     Evident, gandul Duhului este ca femeia face prin gestul ei un act prin care recunoaste autoritatea careia ii este supusa. Parul este semnul ; dar pentru ea, parul este gloria ei si nu i-ar placea sa fie lipsita de el. Acestea fiind spuse, ar trebui ca ea sa fie multumita de ordinea divina si sa nu se razvrateasca impotriva subordonarii al carei semn conform naturii este o glorie pentru ea. Daca ea nu face decat sa-si impodobeasca parul, ea isi etaleaza gloria ei, fara a pune problema supunerii ei la autoritatea pe care Dumnezeu a stabilit-o asupra ei. Daca se acopera, ea arata ca primul ei gand este sa mentina din toata inima supunerea care se potriveste pozitiei sale relative.
     Tendinta fiecaruia este de a iesi din relatia stabilita de Dumnezeu : sotul de a lasa responsabilitatea femeii, femeia de a conduce in loc de a se lasa condusa. Aceasta tendinta naturala cere ca noi sa luptam pentru gloria Domnului si pentru binele nostru spiritual.
     Referitor la momentele cand este potrivit sa se acopere, daca inima este patrunsa bine de marele principiu pe care l-am amintit, potrivit Scripturii, nu va fi nicio dificultate cu privire la detaliile imprejurarilor. Este un sentiment penibil cand vezi pe cineva etalandu-si o supunerea voluntara ; ne intrebam atunci daca supunerea este acceptata in mod real in inima ? Atunci cand inima este in regula, nu trebuie sa faca niciun efort pentru a evita sa atraga asupra sa privirile sau gandurile altora. Cu cat se gandeste mai mult la Hristos, cu atat se gandeste mai putin la sine ; dar ne exersam sa fim credinciosi inaintea lui Dumnezeu, pastrand locul pe care El l-a atribuit fiecaruia.
     Inceputul pasajului (versetele 4, 5) presupune ca cel care se roaga nu este singur, caci cuvantul "a profeti" este atasat de cel "a ruga". Exista deci ascultatori. Aceasta poate fi in sanul familiei, ca in cazul celor patru fiice ale lui Filip (Fapte 21:8, 9). Dar pasajul pare sa presupuna ca actul de a se "ruga" despre care este vorba, se face cu voce tare. Atunci cand exista si alti ochi care ne privesc, exista, de asemenea, si alte constiinte care cer sa fim atenti sa nu le facem rau. Cu cat iesim mai mult in evidenta, cu atat mai mult trebuie sa avem grija sa fim in ordine in toate privintele. Daca vreunuia ii lipseste intelepciunea, nu are decat sa ceara de la Dumnezeu care da tuturor cu darnicie fara  reprosuri.                      

                                        Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
                                                    - VIII -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917


     60     In pasajul din Fapte 7:56 Stefan zice  : "Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand (ridicat, in picioare, n.t.) la dreapta lui Dumnezeu" ; in timp ce in epistola catre Evrei Domnul este prezentat intotdeauna ca fiind asezat la dreapta lui Dumnezeu (cap. 1:3, 13 ; 10 ; 12, etc.). De ce aceasta diferenta ?

     Epistola catre Evrei face cunoscut pozitia tuturor credincisilor de pe pamant in legatura cu lepadarea lui Mesia si implinirea deplina prin El a lucrarii de rascumparare. Isus este Mare Preot in cer, lucrarea Sa este incheiata ; El este asezat, asteptand ca vrajmasii Sai sa fie facuti asternut al picioarelor Sale, - contrast izbitor cu preotii levitici care stateau intotdeauna in "picioare", deoarece slujba lor nu era niciodata incheiata. Duhul Sfant, in aceasta epistola, Se adreseaza in primul rand iudeului (iudeului convertit, bineinteles), deoarece iudeul avea drepturi pamantesti asigurate prin promisiunile lui Dumnezeu facute parintilor sai. Cel dintre natiuni nu avea, astfel incat pentru acesta, chestiunea este mai simpla. Dar iudeii credinciosi, dupa cum vedem, chiar la Petru si la ceilalti apostoli, la inceputul cartii Faptelor, aveau o mare greutate de a accepta punerea deoparte a privilegiilor lor si a ritualurilor mozaice, in favoarea natiunilor care pana atunci nu puteau lua parte la ele decat prin prozelitism. Totusi, prin lepadare lui Mesia, iudeii si-au pierdut orice drept la realizarea binecuvantarilor pe care doar Mesia le putea aduce si la care au trebuit sa renunte. In acelasi timp, prin moartea Sa, intrarea in locurile sfinte a fost deschisa, perdeaua fiind sfasiata ; si Hristos a intrat "chiar in cer", "ca sa Se arate acum, pentru noi, inaintea fetei lui Dumnezeu" ; si acolo,  meritele pretioasului Sau sange, "care vorbeste mai bine decat sangele lui Abel", sunt manifestate deplin in favoarea tuturor credinciosilor, atat dintre natiuni, cat si dintre iudei (Evrei 1:8-10 ; 9:24 ; Fapte 13:46-48).

     Dar, in cartea Fapte, si mai ales in primele capitole, Duhul Sfant ne face sa asistam la evenimente care au dus la schimbarea pozitiei si a relatiei despre care am vorbit. Iudeii L-au rastignit pe Mesia, dar Dumnezeu, in loc de a-i pedepsi imediat, in harul Sau, ii cheama iarasi la pocainta. El actioneaza fata de ei  si fata de lumea intreaga dupa valoarea pe care o are in ochii Sai sangele Fiului Sau Isus Hristos, care curateste orice pacat. Acesta a fost cel dintai si marele rezultat al mortii lui Hristos. Judecata lumii pentru ca L-a rastignit pe Isus este amanata pentru o zi viitoare (Fapte 17:30-31). In consecinta, apostolul Petru Il prezinta pe Isus ca fiind gata sa revina din cer, daca iudeii se intorceau la Dumnezeu. El pune pe seama nestiintei (*), crima lor nationala prin care L-au omorat pe Printul vietii, apoi adauga : "Pocaiti-va deci si intoarceti-va, ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina timpuri de invioarare de la fata Domnului si sa-L trimita pe Acela care a fost randuit pentru voi, pe Isus Hristos" (Fapte 3:12-20).

     (*) Sa ne amintim ca Domnul Insusi, si mai tarziu Duhul Sfant prin apostolul Pavel, au infatisat nestiinta ca un titlu catre har (Luca 23:34 ; 1 Corinteni 2:8 ; 1 Timotei 1:13).

     Dumnezeu il face pe Stefan sa vada gloria Sa, si pe Isus "stand" (in picioare) la dreapta Lui. El era, ca sa zicem asa, gata sa revina daca iudeii ascultau de chemarea suprema care le-a fost adresata. In loc s-o faca, ei au sfarsit razvratirea lor omarandu-l pe Stefan, si prin aceasta fapta au inchis usa harului pe care indurarea lui Dumnezeu le-o tinea inca deschisa. Din acel moment, Evanghelia a fost vestita natiunilor. Si printr-o directie minunata a cailor lui Dumnezeu, tanarul, la picioarele caruia si-au pus hainele cei care l-au omorat pe Stefan, devine, curand dupa aceea, marele apostol al natiunilor.  Iudeii, dupa cum le-a spus Stefan, nu doar ca au calcat lege, i-au ucis pe profeti si L-au rastignit pe Hristos, dar s-au impotrivit intotdeauna Duhului Sfant, si de acum inainte ii astepta judecata lui Dumnezeu. Dupa cativa ani, cetatea lor va fi distrusa si natiunea va fi imprastiata (Matei 22:6-7).


     61     Purtarea apostolului Pavel, relatata in Fapte 16:37 ; 22:25, ne ofera un exemplu de urmat ?

     Sa ne amintim mai intai ca partea istorica a Cuvantului lui Dumnezeu relateaza fapte asa cum ele s-au intamplat, pentru a ne face sa vedem ceea ce este omul si care sunt caile lui Dumnezeu cu privire la el. Aceste fapte sunt pline de invataturi, si ne prezinta uneori tipuri ale lui Hristos sau exemple de urmat, uneori contrasteaza cu Domnul Isus perfect in toate lucrurile, alteori curse de evitat. Cand vine vorba de a face o evaluare asupra unei asemenea fapte, trebuie sa se tina seama de motivele care au determinat-o ; dar trebuie sa se faca intotdeauna deosebirea dintre o relatare istorica  si o lectie pozitiva.
     In cazurile citate, apostolul isi revendica dreptul sau de cetatean roman. Motivele sale, facand aceasta, nu ne sunt aratate, astfel incat judecata spirituala trebuie sa stabileasca daca exista aici un mic indiciu de slabiciune omeneasca in contrast cu perfectiunea Domnului Isus care a marturisit si inaintea sinedriului, si inaintea lui Pontiu Pilat, ceea ce avea sa fie motivul condamnarii Sale inaintea acestor tribunale nedrepte (Mt. 26:64 ; 27:12). Orice ar fi, este clar ca Pavel a actionat cu blandete si nicidecum cu gandul de a cauta propriul avantaj in detrimentul altuia. El avea pe inima reputatia Evangheliei cu care se identificase ; de asemenea, poate, in al doilea caz, voia sa-l scuteasca pe centurion de o incalcare a legii. Subiectele lui de glorie, atunci cand vorbeste de ele fara tragere de inima, nu sunt de a scapa de greutati, ci mai degraba de a trece prin ele, suferind tot felul de umilinte pentru dragostea lui Hristos si a sufletelor (2 Cor. 11:16-33). Fie ca si noi sa-i semanam mai mult ca imitatori ai lui Hristos. 


     62     Care este invatatura pe care trebuie s-o luam din juramantul cu care apostolul Pavel s-a asociat in templu, la Ierusalim (Fapte 21:20-26), si care nu pare sa fie de acord cu invatatura epistolei catre Galateni ?

     Dumnezeu a gasit ca este bine sa ne lase, in Cuvantul Sau, nu doar invatatura pozitiva a Duhului, dar in acelasi timp si un tablou a ceea ce este omul. Perfectiunea nu se gaseste decat in Domnul Isus. Simtamintele inimii apostolului, in toate imprejurarile ultimei sale calatorii la Ierusalim, servesc pentru a scoate in relief acest devotament statornic si aceasta completa daruire de sine, care l-a caracterizat in toata slujba sa. El a acceptat sa urmeze planul pe care la conceput pentru a evita orice dificultati care ar putea aparea; dar aceasta previziune omeneasca a fost tocmai ocazia care l-a facut pe apostol sa cada in mainile acelora care cautau sa-l omoare. Dumnezeu a ingaduit acest lucru, dar a stiut sa faca ca totul sa lucreze spre binele slujitorului Sau drag, si sa trimita vestea buna a harului Sau acolo unde cu greu ar fi ajuns altfel. Cu toate acestea, Cuvantul este clar cu privire la avertismentele date dinainte lui Pavel "sa nu se suie la Ierusalim" (Fapte 21:4). Profunda lui afectiune pentru poporul sau il stapanea in acel moment, astfel ca el a neglijat sa se conformeze acestor avertismente, si a manifestat slabiciune in fata solicitarilor care i-au fost facute la sosirea sa in centrul traditional al inchinarii iudaice. Trecuse mult timp de cand se gandise ca este gata sa moara pentru Numele lui Isus. Stia dinainte ca il astepta lanturi si necaz (cap. 20:23), si dorea sa-L glorifice pe Domnul pana la sfarsit implinind slujba lui. Dar ardoarea afectiunii si devotamentul care-l scotea in evidenta au facut sa reiasa, in aceasta imprejurare, aceasta lipsa de echilibru moral si spiritual care se gaseste la un moment dat la orice om, echilibrul pe care numai Domnul a putut sa-l pastreze intotdeauna. Apostolul era un om ca noi; si pentru ca era asa, calitatile pretioase care in el ne servesc drept model, sunt impletite cu slabiciuni care fac apel la indurarea lui Dumnezeu, dar acestea nu pot fi directii de urmat pentru cel care slujeste cu credinciosie pe Domnul.
     Sa ne amintim ca, chiar si in aceste circumstante speciale, Pavel nu a actionat precum galatenii, chiar daca a lasat impresia. Poruncile legi nu erau pentru el o regula de viata. El se gandea la altii, nu la sine, facandu-se tuturor totul pentru slujba Domnului (vezi 1 Cor. 9:19-23).


     63     Cum trebuie sa intelegem "indreptatirea" in Romani 4:25 ?

     Invierea Domnului nostru Isus, care a fost dat pentru greselile noastre, este dovada incontestabila ca Dumnezeu a primit jertfa Sa, si ca pacatele nu mai sunt asupra celui care a primit marturia lui Dumnezeu in aceasta privinta. Inviindu-L pe Isus, Dumnezeu a pus pecetea Sa pe eficacitatea lucrarii Lui, si noi avem un Mantuitor viu care ne reprezinta totdeauna inaintea fetei lui Dumnezeu (Ev. 9:24). Noi suntem astfel indreptatiti prin invierea Sa, caci daca Hristos nu ar fi inviat nu ar fi existat pentru noi nicio dovada  ca pacatele au fost ispasite (1 Cor. 15:17).
     In plus, prin invierea Domnului Isus, avem certitudinea ca suntem beneficiarii jerfei lui Hristos inca de acum. Pacatele nu mai sunt asupra Lui; ele sunt deci sterse, aruncate, ca sa zicem asa, in groapa uitarii. Iar credinciosii se bucura deja de toate avantajele acestui cuvant : "Nu-Mi voi aminti nicidecum de pacatele lor si de nelegiuirile lor" (Ev. 10:15-17). Ei pot respinge cu indrazneala si incredere deplina orice efort al vrajmasului de a-i arunca din nou in indoiala, spunand : "Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor" (Is. 53:6). Moartea este plata pacatului. Pacatul este cel care a dat mortii tepusul sau. Dar Hristos a murit pentru noi, moartea si-a pierdut tepusul ei, si inviind, devine "cel dintai rod al celor care au adormit", adica al tuturor celor care au crezut in El, si care au murit si asteapta invierea.
     Cat este de mangaietor sa stim, inca de acum, ca invierea Domnului Isus este baza sigurantei actuale a credinciosului inaintea lui Dumnezeu, precum si garantia fericirii sale eterne cu Domnul in glorie ! Cel care L-a inviat pe Domnul Isus, ne va invia si pe noi cu El (2 Cor. 4:14).


     64     Cum este Adam "o imagine a Celui care avea sa vina" ? (Vezi Romani 5:14).

     In primul rand, exista ceva foarte pretios pentru noi in principiul pe care il contine aceasta afirmatie a Cuvantului, - confirmata din belsug prin ceea ce se spune in multe alte locuri, -  ca insasi creatia, si relatarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o, au o insemnatate spirituala care se intinde dincolo de lucrurile de care este vorba in acest pasaj. Dupa cum spune apostolul : "Nicio profetie din Scriptura nu se interpreteaza singura" (2 Pet. 1:20); ea face parte din gandirea lui Dumnezeu pe care a binevoit sa ne-o transmita, pentru a ne face sa ne bucuram de comuniunea cu El in lucrurile pe care le-a revelat, si in care Hristos este Centrul si Scopul, dupa cum ne arata capitolul 8 din Proverbe si primul capitol din epistola catre Coloseni : "Toate lucrurile au fost create prin El si pentru El". Istoria creatiei din primul capitol din Geneza, ne spune cum pamantul, pe care locuim, a primit forma actuala (Evrei 11:3), si care a fost originea rasei noastre; dar ea (istoria creatiei) indica, in plus, principiile cailor lui Dumnezeu care sunt dezvoltate in multe alte parti ale Sfintelor Scripturi. Astfel citim, referitor la cel dintai om, ca "Dumnezeu a zis : Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra", si ca el a fost creat "dupa chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1:26, 27). Scopul si lucrarea lui Dumnezeu sunt anuntate destul de clar in acest pasaj; dar toata istoria lui Adam si a rasei sale ne arata numai un faliment moral, astfel incat credinta trebuie sa se opreasca numai asupra persoanei lui Hristos pentru a-L gasi pe Cel care, ca Om, raspunde in toate lucrurile la gandul complet al lui Dumnezeu : El este "chipul lui Dumnezeu cel nevazut", El este stralucirea gloriei Sale.
     Adam a fost neascultator fata de Dumnezeu, si a antrenat in pacat si in consecintele sale pe fiul pe care la "nascut dupa asemanarea sa, dupa chipul sau", intreaga lui rasa gasindu-se de atunci sub imperiul pacatului si al mortii. Dar Hristos, devine om pentru a implini toata voia lui Dumnezeu realizand rascumpararea, smerindu-Se pe Sine Insusi pe drumul ascultarii pana la moarte si inca moarte de cruce, sfarseste lucrarea pe care Dumnezeu I-a dat-o s-o faca, si devine, prin inviere, capul unei rase noi care se distinge prin credinta in Dumnezeu si prin viata in care Hristos Insusi in mod personal este expresia.
     Hristos este Cel care Il reprezinta pe Dumnezeu inaintea noastra, - "chipul" Sau ; si doar in El gasim, de asemenea, acele afectiuni care ne fac sa-L cunoastem pe Dumnezeu : El este "dupa asemanarea Sa", si in aceasta crestinul este chemat sa Il imite. "Fiti deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca niste copii preaiubiti, si umblati in dragoste, dupa cum si Hristos ne-a iubit si s-a dat pe Sine Insusi pentru noi, ca dar si jertfa lui Dumnezeu, ca parfum de buna mireasma" (Efes. 5:1-2).


     65     Cum trebuie sa intelegem doctrina despre lege si har din Romani 6:7 si Galateni 3:4 ? Ce legatura are cu cele doua legaminte ?

     In primul rand, niciun legamant nu este facut cu crestinii. Noul legamant va fi facut cu Israel asa cum a fost si cel vechi. Dar noi avem in mod spiritual toata binecuvantarea si multe altele. Temelia noului legamant a fost pusa prin sangele lui Hristos, dar iudeii nu au acceptat. In duh, noi participam la acest legamant, adica la iertarea pacatelor noastre si la cunoasterea directa a lui Dumnezeu. Totusi, privilegiile Bisericii sunt mult mai inalte ; cum ar fi, de exemplu, unirea cu Hristos si chemarea cereasca care o insoteste.
     Legea cerea, din partea lui Dumnezeu, dreptate la oameni, - dreptate pe care omul nu o avea ; ea (legea) este foarte utila pentru a convinge de pacat si pentru a produce , nu pacatul - el era, ci faradelegea, incalcarea legii : "Dar legea a intervenit, ca sa prisoseasca (sau : "sa se inmulteasca") greseala". Ori, Hristos a luat asupra Lui blestemul (legii, n.t.), astfel incat nu mai este chestiunea pentru credincios, nici pentru pacatele sale, caci Hristos le-a purtat.
     Dar este mai mult decat aceasta, si la aceasta se aplica Romani 6, si anume natura care produce pacatele si care este pusa in lumina prin lucrarea legii, aici actioneaza Dumnezeu (Rom. 7). Aceasta epistola, pana la sfarsitul versetului 11 din capitolul 5, vorbeste de greselile noastre, de vina noastra si de propitiere (*). De la versetul 12, ea trateaza problema naturii pacatoase. "Stiu ca in mine, adica in carnea mea, nu locuieste nimic bun". Ori, remediul pentru aceasta este moartea ; totusi, daca moartea ar fi venit supra noastra, ar fi fost si condamnarea ; dar noi suntem morti in Hristos. Pacatul  "in carne" a fost condamnat ; dar din moment ce acest fapt a avut loc pe cruce si prin cruce, moartea este acum partea mea. In acest sens eu sunt beneficiarul mortii lui Hristos. Ma socotesc ca mort, mort fata de pacat ; - Hristos a luat condamnarea asupra Lui (Rom. 6 ; 8:3).

     (*) Vezi nota de la inceputul articolului din 20.12.2019. 

     Legea are autoritate asupra unui om atat timp cat el traieste, - ori, acum eu sunt mort ; prin urmare, legea nu mai are autoritate asupra mea. Nu pentru ca ea si-a pierdut autoritatea in sine ; - dovada ca Hristos a purtat blestemul este foarte clara ; de asemenea, cei care au pacatuit sub lege vor fi judecati potrivit legii ; - dar eu nu mai sunt sub puterea legii datorita faptului ca am murit. Ea nu poate sa ma mai atinga ; si eu traiesc pentru Dumnezeu, dar nu in carne care are de-a face cu legea, ci in Hristos. Aceasta este al doilea sot din capitolul 7.
     Galateni 2 rezuma aceeasi invatatura. Prin credinta, eu am murit fata de lege ca sa traiesc pentru Dumnezeu. Am fost rastignit impreuna cu Hristos, totusi traiesc, - dar nu eu, ci Hristos traieste in mine.
     Galateni 3 arata ca un contract incheiat nu poate fi anulat, si nici nu permite sa fie adaugat ceva la el. Deci, nu se poate adauga legea la promisiunea semintei (Hristos) facute lui Avraam. Acest pasaj arata ca legea a fost data in asteptarea venirii semintei, pentru ca au avut loc faradelegi (*) ; dar odata semanta venita, nu mai era nevoi de lege.

     (*) Acesta este adevaratul sens al cuvantului. Pacatul exista deja. Dumnezeu nu face nimic care sa duca la pacat ; ar fi imposibil ; dar legea a transformat pacatul in faradelege, si pacatul a devenit "peste masura de pacatos".

     O privire asupra legii ne arata doua parti : Dumnezeu si poporul. In promisiunea facuta lui Avraam si confirmata fata de Hristos, Dumnezeu era singur.
     Galateni 4 arata ca existau mostenitori in perioada legii ; dar acestia erau inca copii, si intr-o stare de robie, pana cand Fiul lui Dumnezeu si rascumpararea ii plaseaza pe cei care fusesera astfel sub lege in pozitia de fii - Duhul Sfant fiind dat pentru ca ei sa fie constienti de ea (de pozitie). Aceasta este starea noastra. Apostolul arata apoi ca nu se pot lega cele doua lucruri, nici impaca cele doua stari : samanta lui Agar si samanta Sarei nu pot mosteni impreuna. Una o alunga pe cealalta. Evanghelia a confirmat bine autoritatea legii ; dar cele doua nu se pot impaca, nici pentru a-si exercita autoritatea impreuna, nici cu privire la starea sufletului produsa sub aceasta autoritate. Nu se poate (Rom. 7) avea doi soti in acelasi timp ; copilul Agarei nu poate mosteni impreuna cu copilul Sarei. Legea si harul sunt impreuna perfect de drepte si Il au pe Dumnezeu Insusi ca autor ; dar ele sunt ireconciliabile in principiile lor, in ratiunile lor de a fi. Una cere dreptate la om, alta reveleaza in har pe cea a lui Dumnezeu cand omul este pacatos si pierdut. Multe alte adevaruri pretioase si importante sunt legate de acest subiect ; dar ma limitez a raspunde aici la ceea ce s-a intrebat (J.N.D.).