Translate

miercuri, 28 octombrie 2020

 


                 Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                    - XIV -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917


     101     Ce trebuie inteles prin "lucrurile care sunt in ceruri" si prin "jertfe mai bune" despre care este vorba in versetul urmator : "Era deci necesar ca imaginile celor din ceruri (sau "lucrurilor care sunt in ceruri", trad. Cornilescu ; la fel este si in fr., n.t.) sa fie curatite cu [jertfe ca] acestea, iar insesi cele ceresti, cu jertfe mai bune decat acestea" (Evrei 9:23) ?

     Tot capitolul 9 din epistola catre Evrei, luand ca baza imaginile cortului si a slujbei sale instituite prin Moise in pustie, arata contrastul intre aceste lucruri si binecuvantarile spirituale si ceresti care sunt acum, prin moartea lui Hristos, partea celor care cred. Cortul ridicat de catre copiii lui Israel sub indrumarea lui Moise era "un locas pamantesc", si jertfele de tapi si de vitei aduse pentru pacat nu erau decat o imagine a singurei jertfe care este eficace pentru a inlatura pacatul, adica cea a lui Hristos. "Caci este imposibil ca sangele de vitei si de tapi sa inlature pacatul" (Evrei 10:4). Doar sangele lui Hristos curateste orice pacat. Deoarece se vorbeste de "lucruri ceresti", adica de cer, unde Hristos a intrat si unde Domnezeu doreste sa ne dea un loc, dupa harul Sau desavarsit, era nevoie de o jertfa mai buna decat cele care au fost aduse dupa lege, jertfe pe care Dumnezeu nu le-a dorit datorita ineficientei lor, dupa cum a spus Domnul atunci cand a intrat in lume pentru a implini voia lui Dumnezeu dandu-Se pe Sine Insusi pentru noi (vezi cap. 10:5-9). Caci Hristos a intrat chiar in cer, pentru a Se arata pentru noi inaintea fetei lui Dumnezeu, aratand acum, in Persoana Sa, gandul ferm al lui Dumnezeu de a avea "multi fii in glorie" (Evrei 2:10). El a facut tot ceea ce era necesar pentru a ne curati si ne-a facut potriviti pentru acest loc, dupa ce ne-a sfintit prin sangele Sau. De aceea, nu-I este rusine sa numeasca "frati" pe cei pe care i-a sfintit. Prin moarte El a devenit Capetenia mantuirii noastre, si ne-a deschis calea sa intram chiar in cer. Talharul convertit a fost primul caruia Isus i-a facut cunoscut aceasta binecuvantare, spunandu-i : "Adevarat iti spun, astazi vei fi cu Mine in paradis" (Luca 23:43).
     In pustie, curatirea sfantului locas a fost necesara datorita necuratiilor copiilor lui Israel, in mijlocul carora Dumnezeu locuia (Levitic 16:15-19). Cu atat mai mult trebuie ca pacatele sa fie in in mod deplin inlaturate atunci cand este vorba de a ne introduce in cer, si sa ne dea, inca de acum, o parte la binecuvantarile spirituale care sunt in Hristos in locurile ceresti (vezi Efeseni 1:3).
     Expresia la plural : "mai bune" este folosita, se pare, in legatura cu diferitele daruri din lege, care, toate, prezentau aspecte ale singurei jertfe a lui Hristos. Ea nu vrea sa spuna nicidecum ca este nevoie de o alta jertfa decat cea pe care Hristos a adus-o deja. Intreg capitolul si capitolul urmator dovedesc contrariul. Marturia Duhului Sfant este aceasta : "nicidecum nu-Mi voi aminti de pacatele lor si de nelegiuirile lor". Aceasta este certitudinea ca lucrarea care a facut ispasirea pacatului nu poate fi niciodata repetata. Credinciosul are astfel o constiinta curata : el stie ca sangele lui Hristos curateste orice pacat ; el stie, de asemenea, ca Hristos "a intrat o data pentru totdeauna in locurile sfinte, dupa ce a obtinut o rascumparare eterna" (Evrei 9:12). 


     102     Versetul 39 din capitolul 11 al epistolei catre Evrei nu contrazice versetul 15 din capitolul 6, in legatura cu implinirea a ceea ce a promis Dumnezeu lui Avraam ?

     Este evident ca cele doua pasaje se refera la lucruri diferite. Credinta lui Avraam a fost formata si hranita prin comunicarile pe care Dumnezeu i le-a facut, si care aveau ca scop sa-l tina intr-o asteptare continua de Dumnezeu Insusi, fara sa se bucure de dobandirea actuala a binecuvantarilor si de mostenirea care i-a fost asigurata prin cuvantul lui Dumnezeu, in tara in care el traia ca strain. Caci daca le-ar fi dobandit, ar fi umblat prin vedere si nu prin credinta (vezi Evrei 11:8-10). Viata si marturia sa erau astfel caracterizate prin dobandirea promisiunilor din partea lui Dumnezeu, si prin asteptarea de a primi, la timpul voit de Dumnezeu, lucrurile promise.
     Cu toate acestea, in ce priveste relatia lui personala cu Dumnezeu, rabdarea sa a fost rasplatita. El a primit fiul promis dupa ce a pierdut, prin batranetea lui, orice speranta de a-l primi, caci trupul sau era deja nepuncios (Romani 4:19-22). Credinta sa a fost astfel intarita in Dumnezeul Atotputernic. La fel, samanta lui a fost inmultita si pazita, in asa fel incat este si astazi printre natiuni, una dintre minunile harului atotputernic si a credinciosiei lui Dumnezeu. Multe rase de oameni au disparut complet de pe fata pamantului, dar iudeii au ramas, in imprastierea lor, deosebiti de toate celelalte popoare. Desi sunt dispretuiti si adesea persecutati, ei au pastrat pana-ntr-un anumit punct autonomia lor, si chiar au profitat de pozitii de influenta si autoritate.
     Pe de alta parte, - si aceasta este marele subiect al epistolei catre Evrei, - a existat deja o implinire minunata a promisiunilor prin faptul ca Hristos a venit, desi gloria Lui nu este aratata acum pe pamant, asa cum va fi ea in curand. Domnul a spus : "Avraam, tatal vostru, a saltat de bucurie ca va vedea ziua Mea si a vazut-o si s-a bucurat" (Ioan 8:56). Binecuvantarile care se raporteaza la Hristos sunt deci realizate acum, prin credinta, in legatura cu pozitia Sa actuala in cer, acolo unde deja este incununat cu glorie si onoare, asteptand ca Imparatia Lui sa fie instituita in mod formal pe pamant. Este ceea ce deosebeste crestinismul de iudaism..
     Trebuie sa ne-amintim intotdeauna de caracterul special al promisiunilor facute lui Avraam : ele sunt neconditionate ; adica implinirea lor depinde de credinciosia Dumnezeului Atotputernic care a promis, si nu de umblarea omului, pus la proba, prin lege, in raport cu responsabilitatea sa.


     103     Ce diferenta trebuie sa facem intre "conducatorii" mentionati in Matei 23:8, 10 si Evrei 13:17 ?

     La o citire atenta a pasajelor, reiese ca in Matei este vorba de "conducatori" care se puneau in locul Domnului, in timp ce in epistola catre Evrei, este chestiunea de cei care au fost trimisi de Domnul pentru a vesti Cuvantul si a paste turma. Diferenta reiese din ceea spune apostolul Pavel, in cuvintele sale de ramas bun, batranilor din adunarea din Efes (comp. Fapte 20:28-30 ; 1 Petru 5:2-4).
     A sluji in smerenie, dupa capacitatea daruita de Domnul este un ceva, a revendica numele de "conducator", pentru a stapani peste turma este cu totul altceva.


     104     Cum trebuie sa intelegem porunca Domnului cu privire la "conducatori" (Matei 23:8, 10), in timp ce in Evrei 13:7 si 17 gasim indemnul sa-i recunoastem ?

     Sa spunem mai intai ca cuvintele traduse prin "conducatori" in cele doua pasaje, nu sunt identice : didaskalos (Matei 23), hegoumanos (Evrei 13). In Matei forma folosita reda mai mult ideea unei autoritati impuse, si in sistemul iudaic se intelege cu usurinta. Folosirea ei de catre Domnul in Matei 23 se potriveste bine cu cuvantul "Rabi", dupa cum arata versetul 8. Iudeii erau obisnuiti cu acesti termeni, si cei care si-l atribuiau, voiau sa si-l insuseasca. Dar pentru crestin singurul ghid sau conducator, in acest sens, este Hristos ; si toti credinciosii ar trebui sa se gandeasca la asta, nu doar pentru ei insisi, ci in toate relatiile lor cu fratii lor, astfel incat sa nu intervina niciodata intre Domnul si cei care-I apartin, ci toata slujirea sa urmareasca sa apropie pe cei care asculta, nu de cel care vorbeste, ci de Domnul Insusi. Aceasta ne aminteste de pasajul din Ioan 13:1-17, in special versetul 13. Tendinta inimii naturale este de a imita ceea ce produce un efect asupra simturilor sau care devine un obiect de admiratie pentru oameni. In timpul Domnului, capeteniile religioase ale natiunii care ar fi trebuit sa fie primii care sa-L primeasca, fiindca ei aveau Scripturile care vorbeau despre El, au impins poporul sa-L lepede si sa-L rastigneasca. Se stie cat de mult se manifesta aceeasi tendinta in biserica ; si ceea ce a adus judecata asupra iudeilor, va aduce, de asemenea, si asupra bisericii marturisitoare. Trebuie sa ne amintim ca, daca putem sa intram in mod spiritual "in cer" unde Isus a intrat pentru noi, locul nostru in lume este "afara din tabara", adica sub ocara care a fost partea lui Hristos aici jos, si in care crucea Lui este expresia (vezi Galateni 6:14).
     Duhul lui Dumnezeu aminteste aceasta in capitolul 13 din epistola catre Evrei. Pastrand acest loc, vom experimenta grija Domnului, pentru tot ceea ce este necesar pentru progresul nostru spiritual. Dupa ce a urcat sus, Hristos a dat "daruri" diferite in acest scop (Efes. 4:8-13). Prin urmare, credinciosii sunt indemnati sa asculte de cei care vegheaza asupra sufletelor lor si ale caror roade arata ca slujba lor este cu adevarat de la Dumnezeu. Altfel, cei care vor sa domine "peste cei dati voua (in fr. "peste mostenire")" cum zice Petru, vor cadea in sistemul pe care Domnul la judecat in capitolul 23 din Matei. 


     105     Cum trebuie inteleasa marturisirea pacatelor (Iacov 5:16) ?

     Pasajul nu vorbeste nicidecum de a marturisi pacatele sale unuia care ar avea un loc special, ca pastor, batran sau "conducator" printre cei credinciosi. Este forba de frati in Hristos, si de ceea ce trebuie facut unul fata de altul, pentru a putea sa se roage unul pentru altul (vezi versetele 12, 13, 19). A rasuci acest pasaj introducand ceea ce nu se gaseste acolo : inseamna a anula porunca lui Dumnezeu prin traditia oamenilor (comp. Marcu 7:8). Vezi, de asemenea, intrebarea 106.


     106     Cum trebuie inteleasa marturisirea de care este vorba la sfarsitul epistolei lui Iacov (cap. 5:16) ? Este ea publica ? Sau facuta prietenilor ?

     Vedem ca marturisirea este in vederea rugaciunii. Nu este vorba de o marturisire publica, caci versetul 14 vorbeste doar de a chema "pe batranii adunarii" si la sfarsitul versetului 16, pentru a aratata eficacitatea rugaciunii, se mentioneaza un "drept", citand ca exemplu pe profetul Ilie. O marturisire publica ar da nastere unui scandal, mai ales daca era vorba de a intra in detaliile greselilor ; dar pentru ca o marturisire sa aiba o anumita valoare, nu este doar o chestiune de recunoastere ca pacatos "precum orice om din lume". Detaliile pacatului nostru ne umilesc ; iar inima este atat de vicleana incat cauta cu usurinta, in faptul general ca "toti sunt pacatosi", un adapost pentru a se acoperi sau un pretext pentru abandonarea ideii unei marturisiri detaliate. 
     Capitolul 19 din cartea Numeri ne arata dificultatile intalnite in tratarea raului, si care este delicatetea procedurilor randuite de Dumnezeu pentru curatire. Cel care era insarcinat cu aceasta necesitate, se intina facandu-si datoria ; trebuia sa-si spele hainele si ramanea necurat "pana seara". Nici macar nu se poate auzi vorbindu-se  despre rau fara a primi o impresie suparatoare, vatamatoare, o intinare in suflet care necesita o curatire personala in prezenta lui Dumnezeu.
     Referitor la marturisire, daca este vorba de un rau facut altuia, datoria de a-l recunoaste inaintea persoanei jignite  se impune din toata inima. Daca raul a fost facut la mai multi, ar trebui cautat sa fie marturisit tuturor celor care au fost facuti sa sufere. Dar trebuie, de asemenea, ca lucrul sa fie reglat cu Dumnezeu, dupa cum ne arata Psalmul 51.
     Un pacat facut in ascuns poate necesita o marturisire de acelasi fel, cu siguranta, nu in public, poate inaintea unuia singur, sau inaintea a doi sau trei "batrani ai adunarii", mai ales daca este o situatie in care mana lui Dumnezeu se face simtita printr-o intristare exterioara, - in general o boala in trup, - care este cunoscuta de toti cei care se intereseaza de cel bolnav. Este cazul prevazut in Iacov 5 si in 1 Ioan 5:16 ; doar in ultimul pasaj poate fi vorba de o stare veche, sau neglijarea avertismentelor anterioare. Vedem un exemplu in starea poporului Israel din timpul lui Iosia si a fiilor sai, atunci cand timpul rabdarii divine a ajuns la capat (Ezechiel 7:3, 4 ; comparati, de asemenea, cu Isaia 22:14). Vedem aici exemple de pacate la care iertarea divina nu mai putea ajunge. Ei erau "spre moarte". In aceasta situatie numai cineva spiritual este chemat sa discearna  in aceste cazuri particulare, astfel incat mijlocirea sa pentru un frate vinovat este reglementata dupa principiile guvernarii lui Dumnezeu. In alte situatii, mijlocirea poate fi libera si cu o inima deschisa fata de bolnav, si "daca a facut pacate, i se va ierta".
     "Marturisiti-va deci unii altora greselile" implica evident o incredere reciproca, care nu poate exista decat acolo unde harul domneste. Atunci pacatul nu va avea stapanire asupra noastra (Romani 6:14).


     107     Cand a mers Hristos sa predice duhurilor care sunt in inchisoare ? (1 Petru 3:19, 20).

     Observati mai intai ca este spus ca a mers in Duh. Putem compara cu aceste cuvinte un alt pasaj din aceeasi epistola care vorbeste de Duhul lui Hristos care era in profeti (cap. 1:10, 11). In capitolul 3, este vorba in mod evident de Duhul lui Hristos care era in Noe, si care se lupta cu omul necredincios si neascultator in timp ce Noe construia arca. In pasaj nu este vorba decat despre oamenii din acel timp ; astfel incat nu se poate scoate o aplicatie cu privire la toti cei morti in necredinta din toate timpurile. In cap. 6 din Geneza, la versetul 3, citim : "Si Domnul a zis: Duhul Meu nu Se va lupta intotdeauna cu omul, pentru ca, intr-adevar, el este carne; dar zilele lui vor fi de o suta douazeci de ani". In acest timp, "rabdarea lui Dumnezeu astepta", si Noe, slujitorul Sau, era un "predicator al dreptatii" (2 Petru 2:5). Dupa ce a fost avertizat de potopul care avea sa puna capat lumii vechi, si "fiind cuprins de teama, a pregatit o corabie pentru salvarea casei lui" (Evrei 11:7). "Prin aceasta a condamnat lumea" care nu a acordat atentie nici cuvintelor sale, nici lucrarii lui. Locuitorii lumii de atunci au fost "neascultatori", si de atunci, sunt tinuti in inchisoare in asteptarea judecatii.    
     Remarcati din nou ca atunci cand vine vorba de cei care au trait altadata, Scriptura vorbeste de "duhuri" sau "de cei drepti" (Evrei 12:23), sau "de cei rai". Carnea, sau "tarana", se intoarce in pamant de unde a fost luata, iar "duhul" se intoarce la Dumnezeu care l-a dat (Eclesiastul 12:7). Moartea este intr-adevar plata pacatului, dar istoria omului nu se incheie cu moartea trupului sau. Dupa moarte vine judecata. "Oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata" (Evrei 9:27). Cei neascultatori, la fel si "ingerii care au pacatuit" sunt "tinuti in lanturile intunericului pentru judecata", "ca sa fie pedepsiti" (2 Petru 2:4-9). Aceasta judecata va avea loc inaintea tronului mare si alb, inaintea carui vor aparea "cei morti" (Apoc. 20:11, 12). Contrastul dintre carne si Duhul despre care este vorba in versetul 18 din pasajul nostru, vorbind despre Hristos, contrast care aminteste clar de versetul 3 din cap. 6 din Geneza, l-a condus in mod firesc pe apostol sa-si aminteasca imprejurarile in care se afla Noe, si in mijlocul carora a dat marturia sa impotriva unei lumi nelegiuite si neascultatoare. Pozitia lui se asemana destul de bine cu cea a iudeilor credinciosi, in mijlocul unei natiuni care L-a lepadat si rastignit pe Mesia. In acelasi timp, botezul crestin care este "pentru moarte", si care se raporteaza la moartea lui Hristos, rastignit in carne (sau "trup", n.t.) dar inviat in Duh, indica pozitia care revine toturor credinciosilor intr-o lume in care Hristos nu a gasit loc si unde Cuvantul harului este lepadat de multi. Dar, la fel cum corabia a fost salvata prin ape, exista, de asemenea, o mantuire asigurata credinciosului.


     108     Cum se poate "grabi venirea zilei lui Dumnezeu" (2 Petru 3:12) ?

     Folosirea verbului "a grabi" in acest pasaj nu inseamna, in mod evident, ca noi putem influenta cursul timpurilor sau al vremurilor pe care Tatal le-a pastrat sub propria Sa autoritate (Fapte 1:7). Dar Fapte 3:9 ; Geneza 15:16 si alte pasaje arata totusi ca Dumnezeu hotaraste momentele cand El trebuie sa intervina tinand cont de starea inimii oamenilor, inclusiv, cu siguranta, cea a celor credinciosi.
     Intreg pasajul vorbeste de purtarea care ar trebui sa ii deosebeasca pe crestini in prezenta materialismului si a batjocurii necredinciosilor. S-a scris despre acest subiect : "Observati ca Duhul nu vorbeste aici de venirea lui Isus, decat pentru a spune ca vor fi batjocuri in zilele din urma. El vorbeste despre 'ziua lui Dumnezeu' in contrast cu increderea necredinciosilor in stabilitatea lucrurilor materiale de la creatie, care depind, asa cum arata apostolul, de Cuvantul lui Dumnezeu. Ori, in aceasta zi despre care este vorba, toate lucrurile in care se incredeau si se vor increde necredinciosii, vor fi descompuse si se vor topi. Aceasta nu va avea loc la inceputul "zilei Domnului" (*) ci la sfarsit ; si, aici, suntem liberi sa estimam, dupa cuvantul apostolului, aceasta zi la o mie de ani sau la o perioada de timp pe care Domnul o va stabili. Ori, o descompunere atat de solemna a tot ceea ce se sprijina carnea, ar trebui sa ne faca sa umblam in asa fel incat sa fim gasiti de Domnul, cand El va veni pentru a introduce aceasta zi, in pace si fara pata ; considerand ca aparenta intarziere nu este decat expresia harului Domnului pentru mantuirea sufletelor. Putem astepta deci, daca Dumnezeu foloseste acest timp pentru eliberarea sufletelor de judecata, aducandu-le la cunoasterea Sa si salvandu-le cu o mantuire eterna" (Studii asupra Cuvantului, J.N.D.). 

     (*) Se pare ca este potrivit sa deosebim "ziua Domnului", timpul judecatilor prin care va trece lumea actuala si care se va incheia cu distrugerea pamantului si a cerurilor actuale (3:10), de "ziua lui Dumnezeu" - din cauza careia va avea loc aceasta distrugere, pentru a face loc unui cer nou si a unui pamant nou - ziua eterna (Editorii). 

     Guvernarea lui Dumnezeu isi urmeaza cursul sau, si va sfarsi prin "descompunerea" a tot ceea ce este acum mandria si increderea oamenilor ; chiar lucrurile care, dupa toate aparentele, sunt de neschimbat, precum cerurile si "elementele", vor fi descompuse ; si orice argument bazat pe stabilitatea lor va fi redus la nimic. Pana atunci, Dumnezeu actioneaza in har pentru a aduce pacatosii la pocainta ; cu cat inima noastra este implicata impreuna cu El in lucrarea de mantuire pe care El o urmareste, cu atat mai mult vom grabi "ziua" care este amanata datorita rabdarii Sale fata de cei rai.       

       
         

                       

duminică, 25 octombrie 2020

 



                  Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                    - XIII -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917


     93     "Daca Il tagaduim, si El ne va tagadui" (2 Timotei 2:12). Cum putem impaca acest pasaj cu versetul urmator : "Daca suntem necredinciosi, El ramane credincios, pentru ca nu Se poate tagadui pe Sine Insusi", precum si cu atatea alte promisiuni frumoase, ca cea din Ioan 10:28 ?

     In acest pasaj este vorba de guvernarea lui Dumnezeu, si nu de darul gratuit al vietii eterne. Pavel il indeamna pe Timotei sa-si ia partea lui la suferinte "ca un bun ostas al lui Hristos" (2 Tim. 2:3). Este vorba de credinciosie in umblare si devotament crestin.
     Pavel indura totul pentru dragostea celor alesi, pana acolo de a fi legat cu lanturi ca un raufacator (v. 9-10) ; nu insemna aceasta a-L urma pe Domnul, condamnat sa fie rastignit intre doi talhari ? De fapt, nu a spus Domnul acelasi lucru in Marcu 8:38 ; 10:29-30 ? Marturia Domnului si a Evangheliei harului Sau cere acest devotament, de la care niciun sacrificiu nu ar trebui sa ne intoarca. El ne-a spus : "Pe oricine Ma va marturisi inaintea oamenilor, si Fiul Omului il va marturisi inaintea ingerilor lui Dumnezeu; dar cine Ma va tagadui inaintea oamenilor, va fi tagaduit inaintea ingerilor lui Dumnezeu" (Luca 12:8-9). Fie ca El sa ne pastreze credinciosi (nu in sensul de mantuiti, ci fideli, n.t.) pana la sfarsit, biruitori ai lumii ! (Ioan 16:33 ; 1 Ioan 5:4).


     94     Cui a facut Dumnezeu promisiunea "inainte de timpurile eterne" ? (Tit 1:1-2).

     Fiului Sau. Nu era decat El ca s-o primeasca. Cititi pasajul frumos din Proverbe 8:22-31, si comparati-l cu Ioan 1:1-5 : "La inceput era Cuvantul". In plus, 2 Timotei 1:9 este un raspuns direct la intrebare : "...puterea lui Dumnezeu, care ne-a mantuit si ne-a chemat cu o chemare sfanta, nu dupa faptele noastre, ci dupa propriul Sau plan si propriul Sau har care ne-a fost dat in Isus Hristos inainte de timpurile veacurilor, dar care a fost manifestat acum  prin aratarea Mantuitorului nostru Isus Hristos, care a anulat moartea (puterea ei, n.t.) si a facut sa lumineze viata si neputrezirea prin Evanghelie".


     95     Ce inseamna cuvintele "a trai cu dreptate" in pasajul urmator din epistola catre Tit (2:11) : "Caci harul lui Dumnezeu, care aduce mantuire tuturor oamenilor, s-a aratat, invatandu-ne ca, dupa ce am tagaduit neevlavia si poftele lumesti, sa traim cu cumpatare si cu dreptate si cu evlavie in veacul prezent, asteptand fericita speranta si aratarea gloriei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor, Isus Hristos" ?

     Viata crestinului este infatisata aici in trei puncte de vedere :

     1- trebuie sa se lepede de sine, infranandu-si dorintele si vointa sa ;
    2- trebuie sa recunoasca drepturile altuia, si sa faca astfel ca nimeni sa nu aiba ceva sa-i reproseze ;
    3- trebuie sa gandeasca permanent ca nu mai este al lui insusi, ci al Domnului, traind in toate privintele pentru placerea Lui, asteptand venirea Sa.

     Pe scurt, trebuie sa traiasca cu cumpatare cu privire la sine insusi, cu dreptate fata de altii si cu evlavie fata de Dumnezeu.


     96     Ce trebuie sa intelegem prin "spalarea nasterii din nou (Lit. "regenerare")"  si prin innoirea Duhului Sfant" (Tit 3:5) ?

     Dificultatea pe care o experimenteaza multi cititori ai acestui pasaj provine din faptul ca ei vor sa intre in detalii inainte de a intelege ansamblul a tot ceea ce s-a spus, ca un scurt rezumat al doctrinelor, despre care apostolul vorbeste in detaliu in alta parte. Cuvantul "regenerare" nu se gaseste decat aici si in Matei 19:28, unde sensul este simplu si clar, si anume : o stare de lucruri noua, sau reinnoirea tuturor lucrurilor ; aceasta aminteste pasajul din 2 Corinteni 5:17 : "Daca este cineva in Hristos, este o creatie noua; cele vechi s-au dus; iata, toate s-au facut noi. Si toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu Sine prin Isus Hristos". Pentru aceasta trebuia o "spalare", o curatire potrivit lui Dumnezeu, astfel ca noi sa putem sta inaintea Lui in sfintenie. Apostolul vorbeste de aceasta schimbare in vederea mentinerii unei umblari sfinte aici jos, spunand corintenilor, altadata idolatrii : "Si asa erati unii dintre voi. Dar ati fost spalati, dar ati fost sfintiti, dar ati fost indreptatiti in Numele Domnului Isus si prin Duhul Dumnezeului nostru" (1 Corinteni 6:11).
     Nu trebuie sa confundam "regenerarea" cu "nasterea din nou" despre care este vorba in scrierile lui Ioan. Aceasta este in legatura cu revelatia Tatalui, fata de care Ioan era un martor in Persoana Fiului pe care L-a vazut pe pamant (vezi Ioan 14:9-11). Pavel nu vedea asa. Dupa ce Domnul S-a intors in cer, Fiul Omului in glorie, El S-a aratat lui Pavel, anticipand astfel descoperirea (in Persoana Sa) a gloriei viitoare, si facandu-l pe slujitorul Sau sa inteleaga partea glorioasa rezervata tuturor credinciosilor, parte din care Hristos este El Insusi "speranta" (Col. 1:27). Intr-adevar, El contine, in Persoana Lui glorioasa, tot ceea ce este pregatit pentru cei care sunt ai Sai. Intr-un cuvant, Ioan vorbeste de o relatie personala cu Tatal, ceea ce este propriu credintei : "Tuturor celor care L-au primit (pe Isus), le-a dat dreptul sa fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred in Numele Lui" (Ioan 1:12 ; 1 Ioan 5:1) ; in timp ce Pavel ne prezinta "noua creatie" in care Hristos este Capul in cer (Efes. 1:19-23 ; 2:6-10).
     Cele doua ganduri difera considerabil : Ioan ni-L prezinta pe Isus, - Dumnezeu manifestat in carne, - vazut si auzit aici jos (Ioan 1:1-3) ; Pavel dezvolta adevarul in legatura cu Fiul Omului glorificat in cer, dupa ce a implinit lucrarea de rascumparare. Aceste doua parti ale gloriei personale a lui Hristos contin, pentru credincios, sursele binecuvantarii pe care Dumnezeu a pregatit-o pentru noi.
     Dar, in plus, Dumnezeu ne-a dat Duhul Sau Sfant (Gal. 4:6), astfel ca exista, in cel credincios, constienta pozitiei actuale, unit cu Hristos, si astfel el poseda o putere pozitiva si o energie divina pentru a produce o umblare sfanta care-L glorifica pe Domnul in toate, avand intotdeauna in vedere participarea in curand la partea sfintilor in lumina (Coloseni 1:8-14). Aceasta produce "innoirea mintii", astfel incat crestinul sa ia in considerare tot ceea ce il priveste, nu dupa gandurile si dorintele oamenilor, ci dupa voia lui Dumnezeu, buna, placuta si desavarsita (Romani 12:2). Contempland prin credinta gloria Domnului, el este schimbat in acelasi chip din glorie in glorie, "ca de la Duhul Domnului (Lit. "Domnul Duh")" (2 Corinteni 3:18). 


     97     Care este odihna de care este vorba in capitolul 4, versetul 11, din epistola catre Evrei, unde se spune : "Sa ne straduim sa intram in odihna aceea" ?

     In versetul 9 din acest capitol, care se afla inaintea versetului citat, vedem ca odihna este "sabatica", si ca ea este, de asemenea, odihna lui Dumnezeu. Pasajul citat din Geneza, versetul 4, este folosit pentru a face sa se inteleaga caracterul ei. Este o stare de perfectiune absoluta in care Dumnezeu Se bucura de toate atributele maiestatii Sale. Cand a sfarsit creatia, "Dumnezeu a vazut tot ce facuse; si, iata, era foarte bine" (Geneza 1:31). Nu mai era nimic de adaugat pentru a completa, pentru a o face mai frumoasa, sau sa se potriveasca mai bine la planurile Celui care a "chemat toate lucrurile sa ia fiinta". Lucrarea fiind terminata, creatia era perfecta. Dar Creatorul nu a vrut sa fie singur pentru a Se bucura ; El a alcatuit omul, ultima din toate lucrarile Sale, "cununa creatiei" Sale, daca se poate vorbi asa, si l-a dotat cu o inteligenta care-l facea capabil sa ia parte la bucuria divina. Dumnezeu "in ziua a saptea S-a odihnit de toata lucrarea pe care o facuse. Si Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ea S-a odihnit de toata lucrarea Sa, pe care a creat-o Dumnezeu, facand-o" (Geneza 2:2-3).
     A saptea zi a fost astfel un sabat de inviorare, despre care Domnul a spus in mod special  ca "a fost facut pentru om" (Marcu 2:27). Din clipa in care Dumnezeu a separat dintre natiunile pamantului pe fiii lui Israel ca sa fie ai Lui, le-a dat sabatul ca semn al sfintirii lor, precum si planul Sau de a-i binecuvanta in tara pe care o pregatise pentru ei. Aceasta odihna a fost reamintita la darea legii, si tinerea ei a fost impusa cu o asemenea rigoare, ca era chiar interzis aprinderea focului in ziua de sabat. Vezi Exod 16:23, 25 ; 20:11 ; 31:12-17 ; 35:2-3. Sabatul trebuia sa reaminteasca fiilor lui Israel ca ei au iesit din robie ca sa apartina lui Dumnezeu ; era un "semn" pe care trebuiau sa-l tina permanent (Deut. 5:15 ; Ez. 20:12, 16, 20).
     "Odihna" poporului, dupa luarea in stapanire a tarii Canaan, nu raspunde totusi decat partial la gandurile lui Dumnezeu cu privire la sabat. Aceasta era mai degraba o imagine a binecuvantarilor viitoare care vor fi realizate pentru acest popor atunci cand Mesia va reveni pentru a stabili Imparatia Sa milenara in glorie, in Israel (vezi Ieremia 31:2). Totusi, implinirea finala a odihnei sabatice in starea eterna depaseste infinit tot ceea ce a fost realizat in trecut si chiar de bucuria care va fi pe pamant in timpul domniei glorioase a Domnului. De aceasta odihna definitiva nu s-a bucurat nimeni inca, dar ea este partea credintei : credinciosii au parte de ea, dupa cum este spus : "Ramane deci o odihna de sabat pentru poporul lui Dumnezeu" (Evrei 4:9).
     Vedem deci ca nu este vorba aici de odihna sufletului pe care Isus o ofera pacatosului obosit si apasat care vine la El ; nu este vorba nici de a inceta de a face raul si a invata de a face binele, cum este spus in Isaia 1:16. Caci, cu siguranta, lucrarile de care S-a odihnit Dumnezeu nu au fost rele ; ele erau bune, imposibil de imbunatatit. Si "cine a intrat in odihna Lui, acela s-a si odihnit de lucrarile lui, ca Dumnezeu de ale Sale". Deci, aceasta odihna trebuie s-o vedem ca pe  o scena perfecta de binecuvantare si bucurie, rezervata pentru credinciosi, scena in care Dumnezeu Isi va gasi placerea Sa in mijlocul fericirii supreme a tuturor celor care au fost sau care vor fi rascumparati prin sangele lui Isus.
     Duminica, prima zi a saptamanii, pe care noi o tinem in legatura cu invierea Domnului Isus dintre morti, nu raspunde la sabatul iudaic, nici nu-l inlocuieste, cu exceptia sensului spiritual, ca prin invierea lui Isus si prin asezarea Sa la dreapta lui Dumnezeu intrezarim deja odihna eterna, si asteptam intoarcerea Sa pentru a ne duce in aceasta odihna. Fie ca inimile noastre sa fie atat de alipite de El incat sa purtam stampila oamenilor care sunt in drum spre aceasta odihna, si sa nu parem ca noi cautam o odihna trecatoare pe pamant.     


     98     Care este diferenta dintre suflet si duh ? In special la capitolul 4 din Evrei versetul 12 si in 1 Tesaloniceni 5:23.

     Folosirea acestor termeni in Vechiul Testament, mai ales la inceputul cartii Geneza, ne ofera o distictie foarte clara, care se confirma pe masura ce subiectul este aprofundat. Cuvantul tradus prin "suflet " este foarte general si priveste o fiinta animata, fie om fie animal ; de aici rezulta ca el se confunda adesea cu "viata", sau, pe de alta parte, el este sinonim cu "persoana", chiar daca este vorba de o persoana care a fost in viata si nu mai este, adica un trup mort. Cateva exemple vor fi suficiente pentru a clarifica ceea ce tocmai am spus (cuvantul care corespunde "sufletului" este scris cu caractere italice) :
     Geneza  1:21  : "fiecare fiinta vie care se misca" ;
     Geneza  2:7    : "omul a devenit un suflet viu" ;
     Geneza  9:4   : "sa nu mancati carne cu viata ei, adica sangele ei" ; 
     Geneza  9:15 : "legamantul Meu care este intre Mine si voi si fiecare fiinta vie, de orice carne" ;
     Geneza 19:17 : "Scapa-ti viata" ;
     Geneza 46:15 : "Toate sufletele (sau persoanele) fiilor sai si fiicelor sale erau treizeci si trei" ;
     Numeri  9:6   : "necurati din cauza trupului mort (literar suflet) al unui om".
     Putem compara cu aceste pasaje din 1 Corinteni 2:14 si Iuda 19, unde "omul animal" exprima pur si simplu omul natural, asa cum este el nascut in aceasta lume, fara nicio actiune a Duhului lui Dumnezeu asupra lui sau in el. 
     Cuvantul "duh" exprima puterea de viata care insufleteste omul si care vine de la Dumnezeu. El semnifica de asemenea "suflu", si este folosit uneori pentru "vant", ca in Geneza 8:1 si Ioan 3:8. El se aplica, de asemenea, in mod corespunzator lui Dumnezeu, dupa cum stim : "Dumnezeu este Duh".
     Iata cateva alte pasaje :
     Geneza 1:2  : "Duhul lui Dumnezeu Se misca peste suprafata apelor" ;
     Geneza 6:3  : "Duhul Meu nu Se va lupta intotdeauna cu omul, pentru ca, intr-adevar, el este carne";
     Geneza 6:17 : "ca sa nimicesc toata carnea in care este suflare de viata de sub ceruri" ;
     Exod 10:13  : "Domnul a adus peste tara un vant de la rasarit".
     La fel, gasim "duh de intelepciune si de pricepere" (Isaia 11:2), "duh de cunostinta si de temere de Domnul", Duh Sfant, si chiar "duh rau", "duh necurat", etc.
     Ce claritate gasim in acest pasaj frumos  din 1 Corinteni 15:45 : "Cel dintai om, Adam, a devenit un suflet viu; cel din urma Adam (adica Hristos), un duh datator de viata. Dar intai nu este cel spiritual, ci cel natural (lit. "sufletesc", "animal"); apoi cel spiritual".
     "Duhul" este pus in contrast cu "carnea", dupa cum vedem in Geneza 6:3 ; Romani 8:5, 6, 12, 13 ; Galateni 5:16, 19, 22 ; 1 Petru 3:18 ; 4:6 ; si in multe alte pasaje. Sufletul si trupul sunt puse in contrast atunci cand vorbim in mod general despre ceea ce se vede si despre ceea ce nu se vede, despre ceea ce este muritor in noi  si despre ceea ce este nemuritor. 
     Dupa pasajul din Evrei 4:12 trebuie sa intelegem ca Cuvantul lui Dumnezeu judeca gandurile si intentiile inimii, deosebind ceea ce este natural (sufletesc) in sentimente si ceea ce este spiritual, intre dorinte (sau pofte) si puterea vointei. El ne face sa vedem ceea ce este de la om si ceea ce este de la Dumnezeu. El ne aseaza , dupa cum a scris cineva, "in prezenta lui Dumnezeu cu tot ceea ce el ne obliga sa descoperim, punand constiinta noastra sub privirea lui Dumnezeu Insusi".
     In alt pasaj citat (1 Tes. 5:23) este vorba despre sfintirea intregii noastre fiinte, in care sunt semnalate cele trei parti : "duhul", si anume gandurile, miscarile vietii in suflet, supus actiunii Duhului lui Dumnezeu prin Cuvant ; - "sufletul", adica gusturile, afectiunile, dorintele, tot ceea ce ne conduce pentru a ne preocupa de ceva sau a cauta, - in final "trupul", alcatuit din diferitele sale madulare prin care se realizeaza actiunile. Credinciosul a primit de la Dumnezeu o natura sfanta, care este inclusa in nasterea din nou (comp. 2 Petru 1:4). Ori, aceasta este in dependenta de Dumnezeu si avandu-L pe Dumnezeu revelat in Hristos ca Obiect pentru inima, ca sfintenia acestei naturi noi sa se descopere si sa se manifeste in practica. Dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant care ni S-a dat. Si Duhul i-a din ceea ce este a lui Hristos pentru a ne descoperi (vedeti Romani 5:5 ; Ioan 14:15, 16 ; 2 Corinteni 3).
     Apropo de 1 Tesaloniceni 5:23, vom adauga cateva randuri extrase din "Studii asupra Cuvantului" (J.N.D.) :
     "Apostolul cere ca, potrivit cu acest caracter de 'Dumnezeul pacii', Dumnezeu sa lucreze in noi pentru a ne face in stare ca totul in noi sa corespunda naturii Celui care ne-a fost descoperit astfel. Numai in acest pasaj gasim ca aceasta impartire a naturii omului in cele trei parti constitutive ale sale artata ca : omul are un trup, un suflet si un duh. Apostolul vrea sa vorbeasca despre om, in toate partile fiintei sale : vrea ca vasul (trupul) prin care se exprima ceea ce este el, vrea ca afectiunile naturale ale sufletului sau, vrea ca partea cea mai inalta a naturii sale, adica duhul sau, prin care el este mai presus de animale si in relatie inteligenta cu Dumnezeu, ca toate aceste parti ale fiintei sale sa fie curate si consacrate lui Dumnezeu, si ca Dumnezeu sa Se regaseasca in totul ca motiv, obiect si ghid".
     "Deseori, vorbind despre om, Scriptura foloseste cuvintele suflet si duh fara sa faca distinctie, caci sufletul omului a fost alcatuit altfel decat cel al animalelor, prin faptul ca Dumnezeu a suflat in narile omului duhul de viata, si astfel omul a devenit un suflet viu. Este suficient deci sa spunem suflet, atunci cand vorbind despre om, fiind subinteleasa partea superioara a fiintei sale ; si zicand duh, in acelasi sens, fiind exprimat caracterul inalt al sufletului sau".
     "Animalul are afectiunile sale naturale ; el are un suflet viu, este capabil sa se ataseze, recunoaste pe cei care ii fac bine, este devotat stapanului sau, dar el nu are ceea ce poate sa-l puna in relatie cu Dumnezeu ( din nefericire ! ceea ce in noi se manifesta, de asemenea, cu vrajmasie fata de El) (adica duh, n.t.).


     99     Pasajul din Evrei 6:4-6, unde este vorba de cei care au "cazut" dupa ce au fost "partasi Duhului Sfant", se refera la cineva care a fost pecetluit cu Duhul Sfant si care poate sa piarda mantuirea ?

     Ce inseamna "s-au intors" dupa ce "au cunoscut calea dreptatii" (2 Petru 2:20-22) ?

     Nimic nu poate contrazice o declaratie clara si pozitiva a Scripturii. Ori, citim in capitolul 4 al epistolei catre Galateni : "Fiindca sunteti fii, Dumnezeu ne-a trimis in inima Duhul Fiului Sau, care striga : "Ava, Tata". In Eclesiastul este inca scris : "Tot ce face Dumnezeu va fi pentru totdeauna" (3:14). Pecetea Duhului nu este in totalitate lucrarea lui Dumnezeu ? In aceasta lucrare sunt angajate cele trei Persoane divine : Hristos a realizat rascumpararea in virtutea careia Dumnezeu ne-a facut copiii Sai, apoi, Duhul Sfant este pecetea acestei lucrari. El nu poate "pecetlui" un necredincios. Dar un credincios adevarat este "pecetluit" cu Duhul Sfant, pentru ca el sa se bucure deplin de relatia in care Dumnezeu l-a asezat, si ca el sa se apropie de Dumnezeu in bucuria si increderea credintei (Efes. 2:18).
     Referitor la pasajele citate, cel din a doua epistola a lui Petru nu prezinta nicio dificultate, caci acolo nu este vorba de cunoasterea caii dreptatii, fara sa fie chestiunea de a fi regenerat sau "nascut din nou". O astfel de cunoastere nu poate fi decat intelectuala. Exemplul il da dovada : chiar daca s-ar spala o scroafa, ea tot scroafa ramane. O astfel de spalare nu este decat in exterior, asa cum era dreptatea cu care se laudau fariseii (Matei 23:25-28). O "scroafa" nu este una din acele oi despre care Domnul a spus : "Oilele Mele asculta glasul Meu".
     Celalalt pasaj este mai dificil, datorita cuvantului "partasi" care are doua sensuri :  o partasie intima, fiind vorba de aceeasi natura sau de acelasi caracter, la fel cum se spune despre un fiu care impartaseste calitatile care-l distingeau pe tatal sau. Apoi exista o partasie exterioara in sensul unui asociat care are parte de profiturile sau de pierderile unei companii. Limba greaca are doua cuvinte distincte pentru a exprima cele doua idei, si cel care este folosit in capitolul 6 din epistola catre Evrei este acelasi care este tradus in alte parti prin "tovarasi". Este vorba deci de-o asociere sau o partasie exterioara. Nu putem sa-l luam pe Iuda ca un exemplu solemn de acest fel de partasie ? El L-a insotit intr-adevar pe Domnul ; a fost trimis ca si ceilalti apostoli pentru a predica si a vindeca pe bolnavi. Pana la ultima cina, nimeni nu-l vedea in stare pe Iuda sa-L tradeze pe Domnul. Doar Isus stia ca el era "fiul pierzarii". In pasajul din Evrei 6:4-6, nu se face mentiunea nici de convertire, nici de pocainta, nici de viata, nici de nasterea din nou, ci pur si simplu ca a fost "luminat", si ca a gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si lucrurile pe care Domnul le-a facut. Este posibil ca acela sa nu mearga mai departe de inteligenta sau sentimente naturale. Daca nu este atinsa constiinta, o cadere va veni mai devreme sau mai tarziu, si lipsa unei lucrari produsa in suflet se va vedea atunci.


     100     Cum se explica descrierea data lui Melhisedec, imparatul Salemului, "fara tata, fara mama", in Evrei 7:3 ? Cum putea el sa exercite cele doua functii, de imparat si preot, in timp ce in cazul lui Ozia, o tentativa asemanatoare a dus la o pedeapsa imediata (2 Cronici 26:16-21) ?

     Ceea ce este spus despre Melhisedec in epistola catre Evrei, este preluat din relatarea pe care o gasim in Geneza 14:18-20, sustinuta de primul si al patrulea verset din Psalmul 110 : "Sezi la dreapta Mea... Domnul a jurat si nu-I va parea rau: Tu esti preot pentru totdeauna, dupa randuiala lui Melhisedec".
     Faptul ca Melhisedec era un personaj viu in timpul lui Avraam, nu trebuie sa ne indoim. Dar lucrul important de observat, acestia sunt termenii exacti ai relatarii inspirate. El a fost in mod expres "asemanat Fiului lui Dumnezeu", dupa cum spune autorul epistolei. Adica, intreaga descriere a fost conceputa in termenii voiti de Dumnezeu, pentru a scoate in evidenta caracterul sau tipic, cu privire la Fiul lui Dumnezeu care trebuia sa vina. Melhisedec a exercitat cele doua functii, de imparat si preot ; in aceasta el a fost o imagine remarcabila a Domnului. Si cat de pretios este pentru noi sa vedem ca Domnul ne da aceste functii impreuna cu El (vezi Mat. 12:3-8 ; 1 Pet. 2:9 ; Apoc. 1:6 ; 5:10 ; 20:6).
     Mai tarziu, dupa ce Domnul a separat pentru El poporul Israel scotandu-l din tara Egiptului, a randuit pentru el o preotie de un ordin diferit, la care nu mai era atasata imparatia. El Insusi era Imparatul lor. Este ceea ce aminteste Samuel, in momentul cand poporul a vrut cu tot dinadinsul sa aiba un imparat la fel ca celelalte natiuni (1 Samuel 12:12, 13, 17). Imparatul, ales de popor, nu putea in niuciun fel sa-i inlocuiasca pe preotii din familia lui Aaron, nici sa exercite functiile lor. Dumnezeu a pastrat aceasta cu orice pret (1 Samuel 2:35). Prin urmare, atunci cand imparatul Ozia, plin de mandrie datorita propasirii sale extraordinare, vrand sa cumuleze cele doua functii, a fost lovit imediat de lepra, si lipsit de functiile imparatesti (fiul sau Iotam a preluat atributele imparatesti ale tatalui sau, n.t.).           

luni, 19 octombrie 2020

 


                           Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
                                                    - XII -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917


     86     Cum putem sa "lucram cu teama si cutremur mantuirea noastra" ? Cum putem sa-L "castigam pe Hristos" si "sa ajungem la invierea dintre morti" ? (Filipeni 2:12 ; 3:8-11).

     In timpul cat apostolul Pavel a fost in mijlocul filipenilor, el a lucrat pentru mantuirea lor ; mai tarziu, se gaseau ei insisi in contact direct cu Vrajmasul sufletelor lor, fara ajutorul energiei spirituale a lui Pavel. Dar Dumnezeu lucra in ei si pentru ei. Deci ei trebuiau sa lucreze cu atat mai serios, pastrand sentimentul prezentei lui Dumnezeu care lucra in ei "si vointa si infaptuirea, dupa buna Sa placere". La fel este si pentru noi, apostolii nemaifiind in mijlocul nostru ; dar Domnul este, si sfintenia pe care o impune prezenta Sa ar trebui sa actioneze puternic in sufletele noastre pentru tot ceea ce tine de judecata de noi insine, precum si pentru orice detaliu al slujirii noastre si a conflictului nedespartit legat de umblarea noastra (vezi 2 Corinteni 10:4-6) ; Efeseni 6:10-13). Moise si Iosua au trebuit, la timpul lor, sa invete marele secret pentru a implini slujba care le-a fost incredintata, fie de a veghea asupra poporului si de a-l conduce, fie de a lupta impotriva vrajmasului care se impotrivea cuceririi tarii Canaanului. Si unuia si celuilalt i-a fost spus : "Scoateti sandalele din picioare, pentru ca locul pe care stai este un pamant sfant". El era sfant datorita prezentei lui Dumnezeu (Exod 3:5 ; Iosua 5:15).
     Referitor la umblare, si la dorintele sufletului sau, apostolul putea, prin harul lui Dumnezeu, sa se prezinte ca un exemplu de urmat, si zice : "Fiti impreuna-imitatori ai mei, fratilor". In iudaism el avea o pozitie destul de inalta, totul cu care carnea s-ar fi laudat cu bucurie, dar el socotea toate aceste avantaje ca o pierdere datorita lui Hristos. El L-a vazut odata pe Hristos in glorie ; de atunci el dorea sa-L cunoasca dupa perfectiunea dragostei Sale si sa ajunga acolo unde se afla Hristos prin inviere. Dreptatea sa nu era cea a legii, ci aceea care este prin credinta in Hristos ; viata sa era Hristos ; bucuria lui se gasea in comuniunea cu El, astfel ca el urmarea, dorind sa-L cunoasca mai mult in viata si in moartea Sa, si sa-L apuce acum, asa cum va fi facut in stare sa o faca in mod perfect in inviere. Lucrurile eterne erau atat de reale pentru el, incat ele alcatuiau deja substanta vietii sale prezente. Ceea ce trebuia sa-l coste aici jos, intreaga lui viata a demonstrat-o ; dar el nu traia pentru aceasta lume, el isi facuse deja socotelile. In ceea ce priveste dorintele sau activitatea carnii, el purta permanent in trupul sau omorarea lui Isus (2 Corinteni 4:10) ; lumea a fost rastignita fata de el, si el fata de lume (Gal. 6:14). Apoi, in ceea ce priveste energia spirituala care l-a carecterizat, el se hranea cu Hristos si cu dragostea Sa. Daca isi pierdea viata in slujba Evangheliei,  era pentru el culmea bucuriei de a fi cu Hristos care l-a cunoscut si care pentru a-l mantui Si-a dat viata Sa (Galateni 2:20 ; Filipeni 1 :21-24). Fie ca si noi sa fim insufletiti de ganduri asemanatoare cu privire la viata noastra crestina, si de a avea privilegiul sa spunem impreuna cu Pavel : "Dar una fac", una singura, adica, urmandu-L pe Hristos, a trai doar pentru El.


     87     Despre ce inviere vorbeste apostolul in capitolul 3 al epistolei catre Filipeni, v. 11 : "Daca voi ajunge cumva la invierea dintre morti" ?

     Taria frazei este in cuvintele "dintre morti", expresie carei apostolul ii da aici o forma speciala, care foloseste pentru a-i evidentia importanta. Este una din doctrinele caracteristice ale Evangheliei. "Invierea mortilor" era bine cunoscuta de iudei si primita de cei mai ortodocsi dintre ei (Ioan 11:24 ; Fapte 23:8, etc.). Dar atunci cand Domnul Isus a vorbit, pentru prima data, de o "inviere dintre morti", ucenicii nu au inteles ce voia sa zica, si se intrebau ce vrea sa insemne invierea dintre morti (Marcu 9:9, 10). Caci expresia in sine implica ideea ca nu vor invia toti in acelasi timp, ca numai unii vor iesi din imperiul mortii, in timp ce altii raman acolo. Ori, aceasta inviere a fost realizata in Persoana Domnului nostru Isus Hristos, si ea va fi la fel cu toti care cred in El, despre care El vorbeste de patru ori, in cap. 6 din Evanghelia dupa Ioan, ca ii va invia. El este in aceasta privinta "parga celor adormiti" (1 Cor. 15:20). "Parga" vrea sa zica un esantion reprezentativ, ca cele dintai roade dintr-un ogor, reprezentand ceea ce ogorul produce. Remarcati, de asemenea, ca expresia "adormiti" nu este folosita in Noul Testament decat pentru a desemna pe credinciosii care sunt morti, nu pe necredinciosi. "Noi credem", este spus, "de aceea si vorbim, stiind ca Cel care L-a inviat pe Domnul Isus ne va invia si pe noi cu Isus si ne va infatisa impreuna cu voi" (2 Corinteni 4:13, 14). Apoi din nou : "Caci daca credem ca Isus a murit si a inviat, tot asa si Dumnezeu va aduce impreuna cu El pe cei care au adormit prin Isus" (1 Tes. 4:14). Dar trebuie ca fiecare sa fie inviat la randul cetei lui, "parga, Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui" (1 Corinteni 15:23). 
     Toate aceste pasaje ne vorbesc de invierea dintre morti, invierea credinciosilor, care, iesind din mormant, vor lasa inca acolo pe cei despre care este spus "ceilalti morti n-au inviat pana cand nu s-au implinit cei o mie de ani" ; aceasta este "cea dintai inviere", "invierea vietii", invierea fiilor lui Dumnezeu : - fericiti si sfinti sunt cei care au parte de ea (Apoc. 20:5, 6 ; Ioan 5:29 ; Luca 20:36).
     Deci, despre aceasta inviere in sfera ei actuala si morala vorbeste apostolul Pavel in cap. 3 din epistola catre Filipeni : - nu ca s-ar fi indoit ca va ajunge la ea cand se uita la trupul sau, dar voia ca intreaga lui viata sa fie caracterizata de aceasta energie spirituala venita de la Dumnezeu si care singura raspunde puterii divine desfasurata in invierea dintre morti, si in care Hristos inviat este expresia in toate privintele. Prin urmare, purtand in trup omorarea lui Isus pentru ca viata lui Isus sa poata fi aratata in trupul nostru (2 Corinteni 4:10). La fel, vedem aici ca dorinta constanta a apostolului era sa-L cunoasca pe Hristos : "si puterea invierii Lui si comuniunea suferintelor Lui, fiind facut asemenea cu moartea Lui, daca voi ajunge cumva la invierea dintre morti". Alergand astfel spre tinta pentru a castiga premiul, intrega sa viata trebuia sa poarte amprenta lucrurilor care le cauta pentru gloria lui Hristos.


     88     Apostolul vorbeste despre moarte sau despre somnul spiritual atunci cand zice : "... Domnul nostru Isus Hristos... a murit pentru noi, ca, fie ca veghem, fie ca dormim, sa traim impreuna cu El" (1 Tesaloniceni 5:9, 10) ?

     Citirea atenta a intregului pasaj de mai inainte ne ajuta sa intelegem ca "a veghea" si "a dormi" se refera in primul rand la starea spirituala a sufletului : "sa nu dormim ca ceilalti", zice apostolul, "ci sa veghem si sa fim treji; pentru ca cei care dorm, dorm noaptea; si cei care se imbata, se imbata noaptea; dar noi, fiind ai zilei, sa fim treji, imbracand platosa credintei si a dragostei si, drept coif, speranta mantuirii". Dar este, de asemenea, si pentru noi sa intelegem care sunt consecintele glorioase ale lucrarii lui Hristos. De asemenea, Duhul Sfant  trece pe nesimtite de la luarea in considerare a starii care este potrivita pentru sufletele noastre la examinarea starii reale a lucrurilor la venirea lui Hristos. 
     Hristos a murit pentru noi, in locul nostru, pentru ca noi sa traim etern impreuna cu El. Hristos doreste sa ne bucuram de glorie impreuna cu El. Fie ca vom muri inainte de venirea Lui (daca dormim scrie apostolul) sau ca vom fi inca in viata pe pamant (daca veghem), Duhul Sfant ne incurajeaza prezentandu-ne dragostea perfecta a lui Hristos. Pentru a produce o stare potrivita, inaintea noastra este pusa speranta mantuirii (1 Ioan 3:2, 3). 


     89     La ce se aplica recomandarea : "Cercetati toate lucrurile, si pastrati ce este bun" ( 1 Tesaloniceni 5:21) ?

     Legatura directa a acestui verset cu cele doua de mai inainte : "Nu stingeti Duhul; nu dispretuiti profetiile" ni se pare evidenta. Este vorba despre tot ceea ce, gresit sau corect, are pretentia sa aiba autoritate asupra sufletului. Cuvantul samaritencei : "Vad ca Tu esti profet" arata ca ea recunostea la Domnul si in cuvintele Sale o autoritate careia nu putea sa i se impotriveasca, autoritate divina careia trebuia sa i se supuna. Ca Duhul Sfant a folosit oameni pentru a expune adevaruri divine este aratat clar (vezi 1 Corinteni 2:10-13 ; 2 Petru 1:21) ; Dumnezeu a dat Cuvantul Sau in acest fel. El a pregatit instrumentele Sale si S-a folosit de ele dupa cum a socotit ca este bine. Chiar si astazi foloseste instrumente omenesti  pentru a predica si a explica Cuvantul Sau, fara ca acestia sa poata pretinde inspiratia divina (1 Timotei 4:16 ; 2 Timotei 4:2). Cu toate acestea, ei trebuie sa vorbeasca "ca pe cuvintele lui Dumnezeu", si in dependenta de Duhul Sfant ; dar acei care asculta trebuie sa judece tot ce se spune, iar mijlocul de control care le sta la dispozitie este Cuvantul inspirat ; caci Duhul Sfant nu poate sa se contrazica (1 Corinteni 14:29 ; 2 Timotei 3:16). Cei din Bereea sunt laudati deoarece ei comparau cuvintele unui apostol al Domnului cu Scripturile (Fapte 17:11). Nu trebuie sa dispretuim profetiile, nici sa cautam sa anihilam instrumentul cel mai slab de care ar putea sa se foloseasca Domnul ; dar ramane responsabilitatea de a proba toate lucrurile, chiar si cele care ar parea cele mai plauzibile, si de a nu pastra decat ce este bun.
     Lucrul acesta imi face un serviciu bun, aratandu-mi ceea ce este scris in Cuvantul lui Dumnezeu, in asa fel incat poate sa atinga prin aceasta inima si constiinta mea.


     90     Care este intelesul pasajelor ca cel din Fapte 28:26-27, in prezenta afirmatiei ca "Dumnezeu, Mantuitorul nostru doreste ca toti oamanii sa fie mantuiti" (1 Timotei 2:4) ? Care este responsabilitatea noastra ?

     Pasajul din epistola catre Timotei si altele asemanatoare, ca cele din Evrei 10:10 ; 2 Petru 3:9 ; Ioan 3:16, ne comunica gandul lui Dumnezeu cu privire la mantuire, motivul pentru care L-a trimis pe Fiul Sau Preaiubit ca sa poarte pacatele noastre pe cruce. Versetele 9, 10 din Isaia 6, citate in Fapte, sunt sentinta orbirii judiciare pronuntata asupra natiunii iudaice pentru ca ea L-a respins definitiv pe Mesia. La aceasta se poate adauga, de asemenea, ca principiu moral, sfarsitul primului capitol din Proverbe.
     Omul este cazut : vointa lui este intotdeauna rea. Dumnezeu vine sa-l caute in har. Din acest moment responsabilitatea lui nu este doar cea a creaturii fata de Creator, ci, mai mult, cea de a asculta de Dumnezeul oricarui har. Rezultatul este ca omul a dispretuit harul lui Dumnezeu si L-a respins pe Fiul Sau ; lumina a venit in lume, si oamenii au iubit mai mult intunericul decat lumina ; acesta este motivul judecatii. "Cine crede in Fiul are viata eterna; si cine nu asculta de Fiul nu va vedea viata, ci mania lui Dumnezeu ramane peste el" (Ioan 3:18, 19, 36).


     91     1) Citim in 1 Timotei 3:1 : "Daca doreste cineva slujba de supraveghere, buna lucrare doreste". Un crestin care are toate calitatile cerute aici nu este el supraveghetor prin simplu fapt ca  are toate acestea ? Atunci de ce sa doreasca ? Sau este vorba de a dori aceste calitati daca cineva doreste sa fie supraveghetor ?

     2) In 1 Corinteni 14, este spus sa dorim " (in fr. "cu ardoarea darurile spirituale", n.t.) cele spirituale, dar mai ales de a profeti", deoarece "cine profeteste vorbeste oamenilor spre zidire si incurajare si mangaiere" (vers. 1, 3, 39). Este potrivit ca cineva sa doreasca ca Dumnezeu sa dea daruri adunarii, mai ales cel de a profeti pentru zidire, deoarece este spus la capitolul 1, versetul 7, ca nu le lipsea niciun dar de har ? Mai mult, daca cineva doreste aceste lucruri, trebuie sa le ceara de la Dumnezeu ? Nu este versetul 12 in opozitie cu ceea ce cautau in special corintenii, adica daruri stralucite ca vorbirea in limbi, si aceasta pentru propria lor satisfactie, si nu pentru zidirea adunarii ?

     Existau in Biserica daruri si sarcini sau functii. "Darurile" desemnau uneori oameni dati de Domnul pentru o slujire in Biserica ; slujire care nu era limitata la o biserica locala, ci care era pentru intreaga Biserica. Le gasim indicate in epistola catre Efeseni, la capitolul 4. Acestea sunt apostolii, profetii, evanghelistii, pastorii si invatatorii. Le regasim in parte in 1 Corinteni 12:28 : "Dumnezeu a pus pe unii in adunare: intai, apostoli; al doilea, profeti; al treilea, invatatori". Evanghelistii care ies in lume pentru a vesti acolo vestea buna si pentru a aduce sufletele la Domnul nu sunt numiti aici, unde vedem ca este vorba despre lucrarea din sanul adunarii.
     Dar prin "daruri" trebuie inteles, de asemenea, ceea ce se da persoanelor in cauza pentru a-si indeplini slujirea lor : adica pregatirea potrivita, si ca Duhul Sfant lucreaza in suflete, si aceasta este energia produsa de Duhul in vederea efectelor exterioare. Darurile in aceste doua cazuri sunt numite "daruri de har" sau carisme. Unele erau pentru zidirea, indemnarea, invatarea si incurajarea sfintilor ; altele erau daruri de putere, minuni, semne, vindecari, limbi.
     Referitor la sarcini sau functii, despre care nu este vorba in epistolele catre Efeseni si Corinteni, existau "supraveghetori" sau episcopi, numiti si "batrani" (Fapte 20:17, 28), si "servitori" sau diaconi. Gasim aceste doua slujbe in Filipeni 1:1. Si unii si altii implineau functiile lor in adunarile locale : batranii se ocupau de adunare din punct de vedere spiritual, diaconii de administrarea lucrurilor temporare. Sa venim acum la intrebarile puse.
     1) Sa citam mai intai cateva randuri din Studii asupra Cuvantului (J.N.D.) : "Apostolul presupune, la cineva, dorinta de a intreprinde aceasta lucrare de supraveghetor. Era o lucrare buna. A ingriji de suflete, si a avea ochiul deschis in dragoste asupra umblarii credinciosilor ; a veghea asupra lor, astfel incat ei sa raspunda la dragostea Mantuitorului si de a nu pierde niciunul din privilegiile crestine ; facea aceasta pastrand aceasta ordine fericita si aceasta unitate pretioasa care a fost realizata in mijlocul Bisericii din acel timp, si pentru a pazi turma Domnului impotriva lupilor rapitori care cautau s-o invadeze, era intr-adevar o lucrare pretioasa ; intelegem ca cel care, din partea Domnului, are pe inima binele sufletelor, ar putea avea dorinta sa se dedice la aceasta". Prin urmare, aceasta dorinta tindea catre o lucrare care era buna in ea insasi, necesara pentru binele credinciosilor si care avea ca sfarsit gloria lui Dumnezeu. Dar a fi supraveghetor presupunea o mare responsabilitate si cerea, pentru ca sarcina sa fie implinita bine, calitati morale in acelasi timp cu o purtare care, nu lasa nimic la dispozitia vrajmasului, nici lumii, dand greutate si autoritate supraveghetorului. Apostolul traseaza pentru Timotei tabloul acestor calitati, si Timotei trebuia sa se asigure ca supraveghetorii le aveau. Dar nu ni se spune ca fiecare crestin la care ele se gaseau, a fost prin aceasta supraveghetor. In timpurile de la inceput, apostolii sau delegatii lor au randuit batrani. De aici, pentru acesti delegati, utilitatea de a cunoaste ceea ce trebuie sa caracterizeze pe batrani. Stim ca in zilele noastre nu avem nicio autoritate pentru a randui pe cineva intr-o sarcina. Trebuie, intr-un timp de ruina, sa asteptam doar de la Domnul care va da, dupa harul Sau, ceea ce este potrivit celor care se strang in jurul Sau. Daca cineva aspira la supraveghere, nu trebuie sa doreasca calitatile, ci sa le aiba. Nu ne pregatim pentru aceasta ca pentru o sarcina omeneasca. Traind aproape de Dumnezeu, devotat Domnului, s-ar putea ca cineva  sa doreasca sa slujeasca adunarea, si daca Domnul gaseste bun, Isi va pune pecetea Sa chemandu-l  efectiv la implinirea acestei sarcini. In toate lucrurile, ceea ce Ii place Domnului si este potrivit pentru slujire, este lepadarea de sine si devotamentul deplin fata de Hristos.
     2) Referitor la corinteni, pare destul de clar ca apostolul ii indeamna sa ceara daruri spirituale pentru adunare, desi ei nu erau lipsiti de acestea. Dar nu exista nicio contradictie aici. Putem sa dorim permanent un belsug tot mai mare din ceea ce Dumnezeu vrea sa ne tramsmita. Dar trebuie ca aceasta sa fie spre gloria Sa, si nu pentru a iesi noi in evidenta. Si daca suntem indemnati sa dorim, cum va fi exprimata dorinta noastra ? Nu prin a cere Celui care poate sa raspunda la aceasta dorinta ? Orice indemn din Cuvant pentru a avea ceva, devine un subiect de rugaciune pentru a-l obtine, fiindca nu putem nimic prin noi insine, si ca "orice ni se da bun si orice dar desavarsit coboara de sus de la Tatal luminilor". Dar este clar ca dintre toate aceste daruri de har, cele care erau destinate direct spre binele si zidirea adunarii trebuia sa ocupe primul si cel mai mare loc. Si pentru noi care nu mai avem daruri de putere, ce har sa putem dori si cere pe cele care zidesc, incurajeaza si mangaie ! 


     92     Ce este "buna marturisire" (1 Timotei 6:12-13) ?

     Cea a Domnului Isus Hristos este intalnita peste tot, Ioan 18:33-38. Era un adevar pe care Pilat nu l-a inteles, dar care arata de ce Isus, "Imparatul iudeilor", nu a vrut sa-Si revendice drepturile Sale asupra pamantului sau sa caute sa scape de moarte : "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta". Timotei primise aceasta marturisire, marturisind ca apartine trup si suflet Domnului Isus. El putea astfel sa fie pazit de usuratatea din lume sub toate formele sale, si avand pe Hristos ca model, trebuia sa caute "sa apuce adevarata viata". - Observam din nou ca marturisirea lui Isus inaintea lui Pilat era tocmai lucrul care a determinat in mod inevitabil condamnarea la moarte. Iudeii au spus : "Oricine se face pe sine imparat este impotriva Cezarului". Dar Isus S-a gandit doar la Dumnezeu si la adevarul Sau, si nu S-a dat inapoi dinaintea consecintelor care aveau sa rezulte din proclamarea acestui adevar, din moment ce era potrivit s-o faca pentru gloria lui Dumnezeu.      


              

joi, 8 octombrie 2020

 


                          Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
                                                    - XI -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917


     81     In ce fel si pana in ce punct se aplica pentru noi astazi aceste trei pasaje : Efeseni 1:4 ; Coloseni 1:22 ; 1 Ioan 4:17 ?

     Punctul de plecare al invataturii, in epistola catre Efeseni, este Dumnezeu, gandurile si planurile Sale. "Binecuvantarea", asa cum s-a spus, "isi are originea sa in Dumnezeu Insusi : Dumnezeu este sursa si autorul ; propria Sa inima, daca putem sa ne exprimam astfel, gandirea Lui, sunt originea si dimensiunea. De aceea, numai in Hristos avem o masura din ceea ce nu se poate masura ; caci Hristos a fost intr-un mod desavarsit placerea lui Dumnezeu ; inima lui Dumnezeu s-a dezvaluit intr-un mod perfect si dragostea infinita a lui Dumnezeu s-a aratat in plinatatea sa fata de El. Deci, binecuvantarea este de la Dumnezeu, dar, mai mult, ea este cu El Insusi si inaintea Lui, astfel incat Dumnezeu sa-Si satisfaca propria Sa dragoste. El ne-a ales, ne-a predestinat, ne-a binecuvantat, dar cu scopul de a ne avea inaintea Lui, infiati pentru a fi copiii Sai". 
     In epistola catre Coloseni, punctul de vedere este putin diferit. Omul care traieste in rau, sub puterea intunericului, vrajmas al lui Dumnezeu in ce priveste gandire, este infatisat ca fiind obiectul harului a carui sursa si caracter sunt descoperite cu multe detalii in epistola catre Efeseni. In consecinta, prezentarea credinciosilor, "sfinti si fara pata", este aici o consecinta directa a impacarii care, in ceea ce ii priveste pe sfinti, a avut deja loc (*) prin moartea lui Hristos.
     Numai ca aici este adaugata o conditie, conditie foarte specifica pentru a actiona asupra constiintei colosenilor : "daca, in adevar, ramaneti in credinta, intemeiati si tari si fara sa va lasati abatuti de la speranta Evangheliei" (1:23).

     (*) Impacarea "tuturor lucrurilor", care face parte, de asemenea, din planul lui Dumnezeu, ca o consecinta a mortii lui Hristos, nu a avut inca loc.

    In cele doua cazuri, este evident ca implinirea finala a acestor planuri ale harului lui Dumnezeu nu va avea loc inainte ca Hristos sa fie aratat in glorie in mijlocul alor Sai. Dar credinta ia aceste lucruri inca de acum, si la fel ne bucuram acum de relatia cu Tatal, avand, de asemenea, pe Hristos ca model, pentru a umbla inaintea lui Dumnezeu asa cum a umblat El (1 Ioan 2:6), ca sa fim "fara cusur si curati, copii ai lui Dumnezeu fara vina in mijlocul unei generatii strambe si pervertite", in care sa stralucim "ca niste luminatori in lume, tinand sus Cuvantul vietii" (Filip. 2:15). De asemenea, in acest sens, gasim indemnul adresat tuturor crestinilor in epistola catre Efeseni : "Fiti deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca niste copii preaiubiti, si umblati in dragoste, dupa cum si Hristos ne-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru noi, ca dar si jertfa lui Dumnezeu, ca parfum de buna mireasma" (5:1-2).
     Prima epistola a lui Ioan ne prezinta viata asa cum ar trebui sa se manifeste ea in crestin. Epistolele lui Pavel prezinta guvernarea lui Dumnezeu in care se arata aceasta viata  ; scrierile lui Ioan ne arata ceea ce este aratat, viata divina in comuniunea Tatalui si a Fiului. De aici deci gasim expresia : "asa cum este El, asa suntem si noi in lumea aceasta". Si remarcati bine, este zis : "asa cum este El...", nu "cum era". Hristos a fost fara pacat ca Om in aceasta lume, - in noi este pacat ; cu toate acestea, suntem chemati sa umblam asa cum a umblat El", si Dumnezeu ne-a dat Duhul Sau pentru ca aceasta sa fie posibil. Dar acum Hristos este in cer, si asteptand ca El sa fie "aratat" in glorie, noi suntem "asa cum este El". Dumnezeu ne vede ca avandu-L pe Hristos in viata noastra si ca fiind identificati cu El. Aceasta este o pozitie perfecta pe care El ne-a dat-o. In ceea ce priveste efectul lucrarii lui Hristos, vedem ceva asemanator in Evrei 10:14 ; dar in epistola lui Ioan, este vorba de viata divina si de manifestarea ei practica. Iar credinta primeste marturia pe care Dumnezeu a dat-o despre Fiul Sau ; avand astfel pe Fiul lui Dumnezeu si viata care este in El ; apoi, hranindu-ne cu Hristos, se va arata aceasta viata practica, umbland prin Duhul.
     A fi asa cum este Hristos nu inseamna un raport al vietii sau slujirii unui anumit crestin, nici chiar un obiectiv pe care ar trebui sa ne straduim sa-l atingem, ci este o pozitie dobandita, prin harul lui Dumnezeu, si care este reala inaintea lui Dumnezeu pentru toti credinciosii, si, prin urmare, punctul de plecare al umblarii practice, masura divina pentru exercitiul constiintei cu privire la detaliile vietii de fiecare zi la cei care cred ceea ce Dumnezeu a spus. Daca planul lui Dumnezeu si rezultatul divin al lucrarii lui Hristos sunt de a ne aseza inaintea Lui "sfinti si fara pata", inima credinciosului, patrunsa de acest har, intelege ca este vorba de a fi sfant si fara pata in umblare. Daca, in aceasta lume, suntem asa cum este Hristos, inseamna de a reproduce viata lui Hristos, sau, in alti termeni, a umbla asa cum a umblat El. Dumnezeu ne-a asezat "in Hristos". Trebuie deci ca Hristos sa fie aratat in noi. Pavel a putut sa spuna : "Hristos traieste in mine" (Gal. 2:20, comp. si Ioan 14:20).


     82     Care este semnificatia din Efeseni 4:8 ? Exista vreo legatura cu 1 Petru 3:19-21 ? Si cum ar trebui sa intelegem acest ultim pasaj ?

     Sa spunem mai intai ca nu este nicio legatura intre cele doua pasaje. Primul, citat din Psalmul 68, ne prezinta efectul pentru noi al inaltarii Domnului nostru Isus Hristos si al asezarii Sale la dreapta lui Dumnezeu. 
     Hristos, prin moartea Lui, l-a biruit pe Satan ; l-a facut fara putere (Evrei 2:14) ; l-a facut rob pe adversar. In Persoana lui Hristos, omul este asezat mai presus de toate : toata autoritatea I-a fost data in ceruri si pe pamant, si, de asemenea, toata puterea de a judeca, pentru ca este Fiul Omului (Mt. 28:18 ; Ioan 5:27). Noi nu vedem inca manifestarea acestei autoritati, caci Domnul amana judecata in timpul acestei "zile de har" ; dar, pana atunci, Isi arata puterea Sa in Biserica si distribuie daruri necesare pentru zidirea Trupului lui Hristos. Prin rascumparare, Hristos a nimicit puterea lui Satan asupra oamenilor ; si, a trimis Duhul Sfant pentru a-i uni pe cei credinciosi cu Sine Insusi in glorie, asteptand ziua manifestarii publice a puterii Sale.
     Referitor la 1 Petru 3:19, multe persoane inteleg gresit sensul acestui pasaj, neobservand referirea care se face acolo la Geneza 6:3 : "Duhul Meu nu Se va lupta intotdeauna cu omul, pentru ca, in adevar, el este carne". Momentul cand Duhul lui Hristos a predicat a fost acela cand cei la care se face referire erau "neascultatori", adica la momentul cand Noe construia corabia : ei n-au ascultat marturia care a fost data atunci si, din cauza neascultarii lor, de atunci sunt pastrati in inchisoare in asteptarea judecatii. Ei nu erau inca in inchisoare cand Duhul lui Hristos le vestea judecata si care era mijlocul de a o evita , de a inceta sa mai faca rau si a se indrepta spre Dumnezeu. In pasajul din Geneza, "Duhul" si "carnea"sunt in contrast, si tocmai asupra acestui lucru insista Petru. Este vorba despre marturia practica a fiecarui crestin in aceasta lume, marturie in care lucrarea lui Noe este un exemplu izbitor : Noe, construind corabia la porunca lui Dumnezeu, dadea marturie impotriva lumii si anunta judecata care avea sa vina (Ev. 11:7). Arca trebuia sa-l puna la adapost de aceasta judecata, si sa-l salveze prin ape. Aceste "ape" sunt o imagine a mortii si a judecatii. Ori, Hristos este "arca" noastra. In El si prin El suntem eliberati de judecata care va lovi aceasta lume, dar, prin moartea Sa, Hristos ne-a eliberat deja. La fel cum arca trecea prin ape, ducandu-l pe Noe in siguranta pe un pamant nou, asa si credinciosul, asociat cu Hristos in moartea Sa, este adus in chip moral intr-o sfera noua unde are de-a face cu Dumnezeu. el este "viu fata de Dumnezeu". Botezul crestin exprima aceasta.
     Hristos a inviat dintre morti, astfel ca, prin invierea Sa, crestinul are "o constiinta buna" ; el este in regula cu Dumnezeu, pacatele sale sunt iertate ; si el este chemat sa dea marturie, printr-o viata sfanta, impotriva lumii din jurul sau, "care zace in cel rau" si care este sub judecata. 


     83     Pozitia poporului Israel inainte de Iordan si dupa Iordan corespunde cu doua stari succesive din viata crestinului ? Sau crestinul este chemat sa lupte in acelasi timp lupta din pustie si cea din Efeseni 6 ? Nu pare mai degraba ca in pozitia crestinului, mort si inviat impreuna cu Hristos, lupta din Efeseni 6 sa fie singura pe care o are de dus ?

     Pozitia poporului Israel inainte si dupa Iordan nu corespunde exact cu doua stari succesive din viata crestinului. Acestea sunt mai degraba doua forme diferite de evlavie (1 Tim. 4:8). Crestinul mort fata de lume si inviat impreuna cu Hristos are de trecut pustia ; mai mult, el trebuie sa ia in posesie, in duh, intreaga tara promisa (Gen. 13:17 ; Ev. 11:9, 13). Ori, aici este adevaratul rol al sperantei, aceasta sora puternica a credintei. Credinta detine si pastreaza titlul de proprietate pe care-l tine in inima sa.
     In ceea ce priveste lupta, vom intra in mai multe detalii. - Epistola catre Efeseni, care ne prezinta pozitia speciala a crestinului, nu doar inviat impreuna cu Hristos, ci chiar asezat in El in locurile ceresti, si binecuvantat in El cu toate binecuvantarile spirituale in locurile ceresti (2:5-6 ; 1: 3-4), aratandu-ne in plus, la capitolul 6, ca locul nostru de odihna si binecuvantare este, de asemenea, locul luptei nostre ; caci "lupta noastra nu este impotriva sangelui si carnii, ci impotriva stapanirilor, impotriva autoritatilor, impotriva stapanitorilor lumii intunericului acestuia, impotriva puterilor spirituale ale rautatii care sunt in locurile ceresti". Aceste puteri ar vrea sa ne impiedice sa intram in posesia pozitiei noastre normale si eterne, in tara promisa "in Hristos".
     Toate acestea corespunsd cu imaginea frumoasa pe care Dumnezeu ne-a oferit-o in istoria copiilor lui Israel, carora, ca urmasi ai lui Avraam, Dumnezeu a dat toata tara Canaan, - dar care erau chemati s-o ia in stapanire, luptand impotriva unui vrajmas puternic si indarjit pe care trebuia sa-l nimiceasca. Aceasta este cu siguranta pentru noi "lupta cea buna a credintei" (1 Tim. 6:12).
     In pustie, propriu-zis, nu a avut loc decat o singura lupta (*), cea impotriva lui Amalec, la Refidim (Ex. 17:8-16). Ea a avut loc chiar de la inceputul traversarii pustiei. Israel a iesit invingator in aceasta lupta, nu prin propriile sale eforturi, ci prin puterea lui Dumnezeu, reprezentata prin toiagul lui Moise, - acelasi care a despicat Marea Rosie. Aceasta putere a actionat cu eficacitate pentru a lucra eliberarea poporului Sau, in virtutea mijlocirii celui care era pe munte, si ale carui maini au ramas "intinse (tari, sau fidele) pana la apusul soarelui". In plus, Dumnezeu Insusi S-a angajat sa poarte razboi impotriva lui Amalec din generatie in generatie (Ex. 17:16). Vrajmasul nu a fost nimicit ; il vom intalni mai tarziu, de mai multe ori, in istoria poporului Israel. Mai mult, Dumnezeu a poruncit poporului Sau sa nu uite ca atunci cand toti ceilalti vrajmasi vor fi nimiciti, atunci va trebui (numai atunci) sa stearga amintirea lui Amalec de sub ceruri (Deut. 25:17-19). Ori, Amalec, nepotul lui Esau (Gen. 36:12), era o ruda apropiata a poporului Israel. In aceasta privinta, el este o emblema izbitoare a "carnii".

     (*) Luptele din Numeri 21 si din Deutoronom 2 si 3 sunt in realitate, desi inainte de Iordan, cele ale luari in stapanire a tari date ca mostenire lui Israel (conf. Iosua 1:4), si unde s-au asezat, prin anticipatie, cele doua semintii si jumatate ; luptatorii lor s-a angajat sa treaca Iordanul (Numeri 32) (Editorii).

     Istoria acestei lupte de la Refidim ne face sa intelegem cum ajunge crestinul sa se bucure de starea lui normala, descrisa in Romani 6:14 : "Pacatul nu va avea stapanire asupra voastra, pentru ca nu sunteti sub lege, ci sub har".
     In primul rand, Evanghelia "este puterea lui Dumnezeu spre mantuire, pentru oricine crede... caci in ea se descopera o dreptate a lui Dumnezeu din credinta, spre credinta" (Rom. 1:16, 17) ; si citim ca, prin voia lui Dumnezeu, "am fost sfintiti, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odata pentru totdeauna" (Evrei 10:10). Apoi, avem un mare preot milos si credincios, care poate sa mantuiasca deplin pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El, fiind totdeauna viu ca sa mijloceasca pentru ei (Evrei 2:17 ; 7:25). Moartea lui Hristos si invierea Sa ne-a deschis calea pentru a ne aduce in prezenta lui Dumnezeu, astfel ca putem sa ne apropiem de El fara nicio teama, pacea fiind facuta. Prin mijlocirea lui Hristos suntem pastrati in locul pe care sangele Sau ni l-a dobandit. Este ultimul lucru pe care il gasim in secretul biruintei asupra lui Amalec, nu datorita eforturilor lui Iosua si ale poporului, ci prin actiunea lui Moise, Aaron si Hur pe varful dealului (Ex. 17:10-12).
     Dar trebuie sa facem si noi, ca si Iosua, experienta personala de incapacitate absoluta in care suntem biruitori prin noi insine luptand impotriva lui Amalec in campie. Trebuie ca in practica sa invatam intreaga noastra insuficienta pentru a iesi din aceasta lupta, pana cand in sfarsit, in sentimentul neputintei noastre, sa putem striga cu disperare : "O, nenorocit om ce sunt! Cine ma va elibera din acest trup al mortii ?" (Rom. 7:24). Vom afla atunci ca eliberarea este dobandita ca urmare a identificarii noastre cu Hristos, mort fata de pacat si viu pentru Dumnezeu. Este evident ca toata aceasta experienta ar trebui sa aiba loc la inceputul vietii crestine ; daca nu, nu se poate intelege nici ca legea Duhului de viata in Hristos Isus ne-a eliberat de legea pacatului si a mortii (Romani 8:2), - nici ca preotia lui Hristos este ceea ce Dumnezeu a randuit pentru a ne pastra in locul pe care El ni l-a dat in Hristos. Daca umblam prin Duhul, nu vom implini poftele carnii, iar roada Duhului se va produce fara eforturi (Galateni 5). Aceasta umblare prin Duhul este intotdeauna insotita de veghere crestina ; caci ni se cere sa veghem asupra trupului si "sa omoram madularele noastre care sunt pe pamant" (Col. 3:5) ; trebuie sa veghem, sa ne rugam si sa ne hranim cu Cuvantul lui Dumnezeu ca niste copii nou-nascuti.
     Istoria copiilor lui Israel intre Marea Rosie si Iordan, ne arata in detaliu modul in care circumstantele dureroase ale pustiei, adica din viata, au putut oferi carnii ocazii de a se manifesta, prin poftele sale, murmurele sale, razvratirea sa, egoismul sau. Ori, este scris ca "toate acestea li se intamplau ca imagini si au fost scrise pentru avertizarea noastra", ca sa nu facem cum au facut ei (1 Corinteni 10:1-13).


     84     In ce consta lupta despre care este vorba in Efeseni 6:10-20 ?

     Apostolul a dezvaluit, in aceasta epistola, care sunt, dupa planurile eterne ale lui Dumnezeu si in virtutea harului Sau suveran, privilegiile si binecuvantarile pe care orice crestin le are in Hristos. Aceasta este partea celui mai tanar in credinta, ca si a celui mai inaintat.
     Aceste privilegii sunt cele care ii apartin fie in mod individual, fie ca facand parte din Adunare care este Trupul lui Hristos. Dar, oricum ar fi, ele decurg din faptul ca Hristos este asezat acum in locurile ceresti. Acolo sunt binecuvantarile noastre. Pozitia care ne este data inaintea lui Dumnezeu in Hristos este deci o pozitie cereasca, si, in plus, perfecta dupa cum El Insusi este perfect.
     A fi sfinti si fara pata inaintea lui Dumnezeu in dragoste, asa cum se potriveste naturii Sale ; infiati pentru Sine Insusi ca copii ai Sai prin Isus Hristos ; facuti placuti in Cel Preaiubit ; mostenitori in Hristos a toate ; pecetluiti cu Duhul Sfant al promisiunii ca arvuna a mostenirii noastre, pentru o rascumparare deplina ; si, ca sa ne bucuram de aceste lucruri, avem "rascumpararea prin sangele Sau, iertarea greselilor", adusi la viata impreuna cu Hristos, inviati si asezati in locurile ceresti in Hristos Isus ; iata ceea ce avem in mod personal. De asemenea, noi suntem madularele Adunarii care este Trupul Sau, uniti pentru a avea acces impreuna la Tatal printr-un singur Duh ; ziditi pe temelia apostolilor si profetilor, pentru a fi impreuna o locuinta a lui Dumnezeu prin Duhul. Si ca atare, suntem chemati sa "intelegem impreuna cu toti sfintii care sunt largimea si lungimea si adancimea si inaltimea", - si sa "cunoastem dragostea lui Hristos, care intrece orice cunostinta" ; manifestand astfel intelepciunea lui Dumnezeu in locurile ceresti si pentru a reflecta gloria Lui in vecii vecilor. In plus, acum suntem obiecte ale dragostei si grijii lui Hristos pana cand Isi va prezenta Lui Insusi Adunarea glorioasa, fara pata si fara zbarcitura. Da, acestea sunt privilegiile binecuvantate ca madulare ale Trupului lui Hristos. 
     Apostolul cere lui Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, Tatal gloriei, ca sfintii sa poata sa cunoasca aceste privilegii minunate, a le realiza si a se bucura de ele prin credinta. El le arata ca din pozitia lor trebuie sa decurga o umblare care sa fie in armonie cu ceea ce le este dat in Hristos, o umblare cereasca care sa-L glorifice pe Dumnezeu.
     Dar exista impotrivitori inzestrati cu o energie si o vointa puternica pentru rau. Ei isi exercita influenta si puterea lor peste o lume cazuta in intuneric si pe care il folosesc ca s-o stapaneasca. Acestia sunt impotrivitori care, in domeniul lucrurilor spirituale, se impotrivesc crestinului si il ataca, mai mult prin uneltirile lor decat printr-o actiune deschisa (vezi dea semenea 2 Corinteni 11:14).
     Ei cauta sa ne insele si sa indeparteze duhurile noastre de la adevar, pentru a denatura pozitia noastra ; se straduiesc sa indrepte afectiunile noastre de la cer spre pamant, de a tulbura increderea noastra pentru a ne impiedica sa ne bucuram de binecuvantarile care ne apartin si care rezulta din pozitia noastra perfecta inaintea lui Dumnezeu in Hristos. Ei incearca sa ne impiedice in realizarea unei umblari ceresti, separati de lume, in sfintenie practica care este potrivita chemarii noastre ceresti si in care ne bucuram de comuniunea cu Dumnezeu.
     De aici rezulta necesitatea luptei. Ceea ce tocmai am spus indica natura luptei. Trebuie sa imbracam diferitele parti ale armurii complete a lui Dumnezeu pentru a putea rezista.
     Dar nu trebuie doar sa ne aparam pentru a ne pastra privilegiile si a ne bucura ramanand tari in adevar, in dreptate, pace, credinta, siguranta mantuirii perfecte. De asemenea, trebuie sa inaintam si sa-i atacam pe vrajmasi. Astfel vor fi nimicite "intariturile (sau "fortaretele", n.t.), rationamentele si orice inaltime care se ridica" impotriva cunostintei tot mai perfecte a lui Dumnezeu, si orice gand va fi "facut rob ascultarii de Hristos" ( 2 Corinteni 10:3-5). Sabia Duhului, care este Cuvantul lui Dumnezeu, ne este indispensabila. Prin ea, putem raspunde fiecaruia asa cum trebuie, punandu-i in incurcatura pe cei care se impotrivesc, atingand cunostintele. Dar ea trebuie manuita prin Duhul ; trebuie deci sa nu intristam pe acest Duh si sa traim in dependenta de Dumnezeu prin rugaciune. Astfel, vom lupta impreuna cu acelasi suflet, cu credinta Evangheliei, prin rugaciuni pentru toti sfintii.
     De asemenea, nu trebuie sa purtam de grija carnii ca sa-i satisfacem poftele, avand pe inima doar gloria lui Hristos si interesele Sale.
     Domnul sa faca sa fim dintre cei care lupta, fara sa se incurce cu treburile vietii, pentru a placea Celui care ne-a inrolat ; si sa putem, dupa ce am invins totul, sa ramane tari. 


     85     Ce trebuie sa intelegem prin "platosa dreptatii" si "scutul credintei" (Efeseni 6:14, 16) ?

     Platosa ocrotea inima care, fara ea, ar fi fost expusa atacurilor Vrajmasului. Aceasta inseamna "o constiinta fara vina" (Fapte 24:16). Vezi, de asemenea, 2 Tesaloniceni 3:8, 9 ; 1 Timotei 1:5, 19 ; Evrei 13:18.
     "Scutul creduntei" este constienta harului si a favorii lui Dumnezeu pastrate in inima.

                   
          
          
                                                                                                     

        




                        

aze