Translate

miercuri, 27 ianuarie 2021

 


                   Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu
                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                                 - III -


     Hamilton Smith


     4     Tripla slujire a lui Hristos - Ioan 1:38 la 2:11

     Hristos este tema oricarei slujiri adevarate ; scopul este atins atunci cand cei care il aud (pe Ioan, n.t.) se alipesc cu tarie de Domnul. Astfel, scopul slujirii lui Ioan este implinit atunci cand cei doi ucenici sunt atrasi spre Hristos de o afectiune atat de reala incat se vad constransi sa-L urmeze.
     Sfarsitul marturiei lui Ioan marcheaza inceputul slujirii lui Hristos. Ceea ce era istoric adevarat la acea vreme ramane asa in istoria spirituala a credinciosului. Daca, prin slujirea unui slujitor al Domnului, suntem atrasi la Hristos, aceasta este ca sa fim adusi in binecuvantarea propriei Sale slujiri plina de dragoste si de har.
     Ca si in cazul lui Ioan, slujirea Domnului este prezentata in trei zile succesive. Slujirea primei zile este pusa inaintea noastra in versetele 38 la 43. Cea din a doua zi incepe prin cuvintele : "A doua zi", la versetul 44 si pana la sfarsitul capitolului. Slujirea celei de-a treia zi este relatata in primele unsprezece versete din capitolul 2, si este introdusa prin cuvintele : "Si a treia zi".


     4.1  Prima zi a slujirii lui Hristos - 1:38-43

     Intr-o maniera foarte binecuvantata, slujirea din prima zi prezinta, in imagine, lucrarea lui Hristos pentru a strange pe ai Sai in jurul Lui in timpul perioadei crestine. Ca o persoana vie sa fie centrul de strangere pentru poporul lui Dumnezeu era ceva complet nou pe pamant. Pentru a pretui o astfel de lucrare de dragoste, trebuie sa ne amintim ca Persoana glorioasa care a captivat afectiunile celor doi ucenici - Hristos pe care L-au urmat - este Cineva necunoscut de lume, respins de carnea (carnea ca principiu al raului care locuieste in om dupa cadere ; n.t.) religioasa, si care Isi are locul in afara (1:10, 11, 26, 28). Pana atunci, Ierusalimul cu templul sau a fost centrul activitatii religioase pentru poporul care-L marturisea pe Dumnezeu. In iudaism, centrul de strangere era un loc (fizic, material, n.t.) ; in crestinism, centrul de strangere este o Persoana, si aceasta Persoana este lepadata intr-un loc de ocara. Daca vrem sa fim impreuna cu El, trebuie, precum cei doi ucenici, sa fim gata sa iesim afara din tabara la El, purtand ocara Lui (Evrei 13:13).
     Din nefericire, crestinatatea marturisitoare s-a intors cu usurinta la sistemul iudaic si a ridicat din nou cladiri marete ca centre ale vietii sale religiose. In plus, ignorand lepadarea lui Hristos, crestinatatea a cautat, ca sa zicem asa, sa-L readuca pe Hristos in lume, mai degraba decat sa lase lumea sa vina la Hristos. Oamenii au cautat sa se acopere cu onoare prin atasarea Numelui binecuvantat al Domnului la sistemele lor, la aranjamentele lor si la tarile lor. Cu toate acestea, Hristos Se afla in afara intregului sistem al acestei lumi si a religiei ei, iar cei care in mod personal sunt atasati de El prin afectiunea inimii lor trebuie sa accepte locul de ocara din afara, daca vor sa-L aiba pe Hristos ca resursa atotsuficienta.
     Astfel, acesta frumoasa scena  de "dincolo de Iordan" prezinta o imagine minunata despre ceea ce este crestinismul dupa gandul lui Dumnezeu - un grup de credinciosi scosi din iudaism, si din lume, fie ea sociala, politica sau religioasa, pentru a se strange in jurul unei Persoane care a devenit totul pentru ei. Acestia sunt adunati impreuna nu doar pentru ca au un interes comun in lucrarea lor ; ei sunt adunati in jurul unei Persoane vii care exercita o putere de atractie asupra inimilor lor. Dupa ce au fost pusi sub eficacitatea lucrarii lui Hristos si dupa ce au primit darul Duhului, fiindu-le asigurat viitorul, ei pot sa se intrebe : "Cum vom fi paziti in mijlocul incercarilor si ispitelor acestei lumi in timp ce mergem spre cer ?" Nu exista decat un singur raspuns : nu vom putea sa fim paziti decat alipindu-ne de o Persoana divina in a carei inima este toata dragostea, avand toata puterea in mana Sa si toata intelepciunea fata de ai Sai. Hristos cel viu este solutia pentru toate dificultatile noastre. Ne vom gasi drumul prin aceasta lume intunecata doar urmandu-L si ramanand cu El. Fara El nu putem face nimic. Citim, de asemenea, cu privire la cei doi ucenici : "L-au urmat pe Isus" si "au ramas la El" (1:37, 39). Mai tarziu, Domnul va da un sens spiritual acestor cuvinte, cand va zice ucenicilor Sai : "Ramaneti in Mine", si in cuvintele pe care le gasim la sfarsitul Evangheliei : "Urmeaza-Ma" (15:4 ; 21:22).


     Cap. 1:38-40

     Ei au auzit vorbindu-se despre Hristos, L-au privit pe Hristos umbland, au fost atrasi la Hristos si L-au urmat pe Hristos. Acum vom descoperi interesul profund pe care Domnul il are pentru acesti ucenici care Il urmeaza. Citim : "Isus, intorcandu-Se si vazandu-i ca-L urmeaza". Astazi, ca si atunci, El ia act de cei care-L urmeaza.
     Apoi, Domnul pune la incercare pe acesti doi ucenici, intrebandu-i : "Ce cautati ? " Daca, precum ucenicii, am luat un loc in afara sistemelor religioase ale lumii de astazi, vom fi confruntati si incercati cu privire la motivele noastre in acelasi fel ca si ei. Dificultatile care apar printre sfinti nu sunt ele adesea ingaduite sa ne testeze si sa ridice intrebarea : "De ce ne aflam in aceasta situatie ?" Am luat acest loc doar pentru a scapa de raul din lumea religioasa, sau pentru a primi lumina si o invatatura mai buna, sau pentru ca parintii nostri au mers pe acest drum inaintea noastra ? Daca aceasta este cazul, cu siguranta vom fi testati cu privire la motivele noastre, de teama ca nu cumva actionand dupa anumite motive false sau amestecate, sa obosim pe cale si sa abandonam locul batjocorii.
     In cazul celor doi ucenici, intrebarea Domnului arata adevaratul motiv, dupa cum arata raspunsul lor : "Rabi... unde locuiesti ?" Se vede clar ca ei au luat un loc in afara nu doar pentru a scapa de coruptia din iudaism, nici pentru anumite foloase pentru ei insisi, ci fiindca doreau sa fie impreuna cu Cel de care se atasasera, condusi de afectiunile lor. EL Insusi era motivul, nu ei. Voiau sa-L cunoasca pe Acela de care au fost atrasi ; si ei spun : "Unde locuiesti ?" O intalnire intamplatoare sau o discutie ocazionala nu ne permite sa-i cunoastem cu adevarat pe semenii nostri ; pentru aceasta, trebuie sa fim impreuna cu ei in casa lor. Daca vrem sa-L cunoastem mai bine pe Hristos, trebuie sa cautam sa-L cunoaste in casa Lui - casa Tatalui. Asa ca citim : "Cautati lucrurile de sus, unde Hristos este asezat la dreapta lui Dumnezeu". Si unde vom avea un sentiment mai profund al lucrurilor de sus ca atunci cand suntem adunati impreuna cu cei doi sau trei in Numele Sau, El Insusi fiind in mijlocul nostru ?
      Domnului Ii face placere sa raspunda la astfel de dorinte. Dupa cum a fost spus, Il putem avea atat de mult pe Hristos, atat cat Il dorim. Domnul raspunde indata ucenicilor Sai : "Veniti si vedeti", si apoi citim : "Au venit deci si au vazut unde locuia". In aceasta lume nu gasim nimic care sa vorbeasca despre Hristos ; si putem fi siguri ca, oricare ar fi situatia caselor noastre, in a Sa, nu este nimic care sa ne distraga de la El. Dupa ce au vazut unde locuieste, au venit sa-L cunoasca in propria Lui casa si, cunoscandu-L, au experimentat bucuria de a ramane la El in ziua aceea. Acela care i-a atras in locul de afara era Acela care ii tinea acolo. 


     Cap. 1:41-43

     Aceste versete ne arata ceea ce produce in mod natural faptul de a ramane cu Hristos : dorinta de a aduce alte persoane la Hristos. Astfel, citim ca un om a parasit acest loc sfintit si l-a gasit pe fratele sau Simon ; dupa ce l-a gasit "l-a dus la Isus". El nu l-a dus doar intr-un loc in afara, nici la o grupare din afara, ci l-a dus la o Persoana, la Isus. Si cat de frumoasa este primirea facuta lui Simon ! El se afla in prezenta Unuia care ii cunostea numele si pe cel al tatalui sau si care i-a dat un nume nou. Spunandu-i lui Simon numele sau si numele tatalui sau, Domnul il face sa inteleaga ca el se afla inaintea Celui care stie intrega sa istorie de la momentul nasterii sale. Schimband numele lui Simon, Hristos il revendica pentru Sine, caci dreptul de a schimba un nume implica proprietate si autoritate. Astfel, la inceputul istoriei sale spirituale, Petru invata ca Domnul cunoaste intrega sa istorie de pacatos si ca, totusi, il revendica ca apartinand Lui pentru totdeauna.
     Drumul acestor ucenici in relatie cu Hristos in prima zi a slujirii Sale este astfel de toata frumusetea si bogat in invataturi pentru noi ;
     - A privi la Isus umbland ;
     - a auzi vorbindu-se despre Isus prin cineva ;
     - a-L urma pe Isus in locul din afara ;
     - a vedea unde locuieste Isus ;
     - a ramane cu Isus ;
     - a gasi pe altii pentru Isus si
     - a-i aduce la Isus.


     4.2  A doua zi a slujirii lui Hristos - 1:44-52

     Aici tabloul se schimba, si Hristos este vazut ca centrul de strangere al sfintilor Sai pamantesti, ramasita iudaica. Mai inainte, a fost prezentat ca centrul de strangere al sfintilor Sai ceresti : Biserica. 


     Cap. 1:44-46

     In aceasta zi nu este chestiunea de a sti unde locuieste Hristos ; aceasta este partea sfintilor ceresti. Cu o zi inainte, cei doi ucenici au parasit lumea pentru a se alipi de Hristos si a ramane la El, in casa Lui. In a doua zi, Hristos iese in lume si cheama doi sfinti la El pentru ca ei sa domneasca impreuna cu El in Imparatia Sa. Acest lucru se potriveste cu tot ceea ce a scris Moise si profetii, care nu au spus nimic despre gloriile ceresti ale Domnului dar au mentionat deseori domnia Lui pamanteasca. Vorbind despre viitorul Imparat, Filip da marturie ca El este intr-adevar, pe plan legal, Fiul lui Iosif si, prin urmare mostenitorul tronului.


     Cap. 1:47-49

     Natanael manifesta mai intai necredinta caracteristica iudaismului ; intr-adevar, el a zis : "Poate fi ceva bun din Nazaret ?" Mai mult, el reprezinta ramasita evlavioasa iudaica  care va fi scoasa din natiunea necredincioasa, dupa rapirea Bisericii, si in care va fi lucrata pocainta deoarece, ca natiune, L-au respins pe Hristos. Domnul il recunoaste pe Natanael ca fiind unul in care nu este viclenie ; nu l-a vazut El pe acest israelit cu toate framantarile lui sub smochin ? Fara indoiala ca fusese acolo pentru a-si marturisi pacatele sale, fiindca un suflet nu poate fi eliberat de viclenie decat prin marturisire fata de Dumnezeu.


     Cap. 1:50

     Viclenia fiind indepartata din sufletul sau, Natanael vede toate lucrurile clare si Il marturiseste pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si Imparatul lui Israel. Este vorba aici de doua titluri sub care, conform Psalmului 2, natiunea iudaica L-a respins pe Hristos. In palatul marelui preot, natiunea a tagaduit ca Hristos era Fiul lui Dumnezeu ; inaintea lui Pilat, ea a respins dreptul Sau de a fi Imparatul lui Israel.


     Cap. 1:51, 52

     Domnul recunoaste credinta lui Natanael, produsa prin propriile Sale cuvinte. Natanael L-a marturist pe Hristos conform Psalmului 2, si acum Domnul ii vesteste o alta glorie a Sa ca Fiul Omului, conform Psalmului 8. Ca Fiul Omului, El va fi asezat peste toate lucrarile mainilor lui Dumnezeu, toate lucrurile fiind puse sub picioarele Sale. Daca pamantul de jos Ii va fi supus, cerurile de sus se vor deschide deasupra Lui, si ingerii, gasind in Hristos pe pamant obiectul glorios al slujirii lor, vor stabili legaturi intre cer si pamant.


     4.3  A treia zi a slujirii lui Hristos - 2:11

     Primele cuvinte din acest capitol face legatura in mod clar dintre nunta din Cana cu capitolul precedent. Nunta are loc in "a treia zi". Daca prima zi prezinta in imagine strangerea credinciosilor in jurul Domnului in timpul perioadei Bisericii, si a doua zi, strangerea ramasitei evlavioase dintre iudei in jurul Lui dupa rapirea Bisericii la cer, nu putem concluziona pe buna dreptate ca a treia zi vorbeste despre restaurarea lui Israel in timpul Mileniului ? Intreaga scena este caracterizata ca fiind un "semn" (2:11) ; Ori, un semn este un fapt natural sau material care are in spate o semnificatie spirituala. In sensul sau tipic, scena nuntii poate sa ilustreze foarte bine reluarea legaturilor dintre Domnul (Yahve, n.t.) si Israel. Osea Il prezinta pe Domnul zicand lui Israel in vremea viitoare : "Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; si te voi logodi cu Mine in dreptate si in judecata si in bunatate si in indurare. Si te voi logodi cu Mine in adevar (rom. "in credinciosie", n.t.) (Osea 2:19, 20).
     De o maniera foarte semnificativa, Osea adauga : "In doua zile ne va reda viata (sau "ne va reinsufleti"); a treia zi ne va ridica" (6:2). Se poate vedea aici pocainta natiunii, conducand la restaurarea sa in dreptate. Acesta va fi rezultatul unei curatiri morale produse prin pocainta, prezentata in imagine prin umplerea vaselor de piatra goale care se aflau acolo pentru curatire. Apoi, dupa ce sfintenia va fi implinita, vinul bucuriei va curge pentru Israel.


     5     Ruina omului si gloria lui Hristos - Ioan 2

     Citind Evanghelia dupa Ioan, ne amintim ca ea prezinta punerea deoparte a ordinii de binecuvantare iudaica si pamanteasca, pentru a introduce ceea ce este in intregime nou, ceresc si etern in caracterul sau .
     Aceasta noua ordine de binecuvantare - crestinismul, care implica revelatia Persoanelor divine - nu putea sa aiba loc inainte de intruparea Cuvantului. Numai o Persoana divina este destul de mare pentru a revela Persoanele divine si a face cunoscut scopul inimii lui Dumnezeu.
     In crestinism, totul este bazat pe Persoana Fiului ; putem deci intelege ca Evanghelia incepe prin prezentarea gloriei Persoanei Sale, punand astfel temelia oricarei binecuvantari durabile pentru om si toata gloria pentru Dumnezeu. Cu toate acestea, pentru ca noi sa fim in stare sa profitam de revelatia lucrurilor ceresti, trebuie mai intai sa fim convinsi  de conditia disperata si de ruina totala a omului cazut.
     Aceasta manifestare necesara omului este pusa inaintea noastra in capitolul 2. Invatam de aici, in primul rand, ca omul nu isi poate asigura propria fericire in lucrurile naturale si drepte : vinul se termina (2:1-11) ; in al doilea rand, omul nu se poate prevala de religia pe care i-a dat-o Dumnezeu pentru a-si asigura binecuvantarea pe pamant : templul este corupt (2:13-17) ; in al treilea rand, omul nu poate aprecia bunatatea lui Dumnezeu atunci cand El coboara sa locuiasca printre ai Sai, plin de har si de adevar : Hristos este respins (2:18-22) ; in final, prin ratiunea sa naturala, omul nu poate sa-L cunoasca pe Hristos, caci chiar daca ajunge la concluzia corecta cu privire la Hristos, aceasta l-ar lasa pe om departe de Dumnezeu. Nu exista nimic in omul cazut in care Dumnezeu sa poata avea incredere (2:23-25).
     In plus, daca acest capitol ne vorbeste despre ruina omului, el descopera, de asemenea, gloria lui Hristos, aducand adevarata fericire, actionand fata de orice rau, biruind puterea mortii si atragand la El.


     5.1  Nunta - 2:1-11 

     Pe langa invatatura dispensationala a nuntii din Cana, care ne prezinta restaurarea relatiilor lui Dumnezeu cu Israel intr-o zi viitoare, avem aici marea lectie morala ca toate lucrurile pamantesti nu sunt in stare sa ne ofere o bucurie de durata. Casatoria este imprejurarea cea mai marcanta din viata omului natural, si, pe drept, el cauta sa faca din aceasta o ocazie de sarbatoare si bucurie. Din nefericire, vinul bucuriei omenesti se epuizeaza ! Omul nu este in stare sa-si asigure propria sa fericire. Daca era posibil s-o realizeze prin mijloace omenesti, se putea ca, in imprejurari extrem de favorabile, toate elementele care ii garanteaza fericirea sa poata fi prezente. Omul poate dispune de tinerete, de bogatie si sanatate si poate profita de ele intr-o maniera legitima, ca si de casatorie. Adevarul este ca fericirea nu va dura : vinul se epuizeaza. In cel mai frumos moment al vietii, va veni ceva care tulbura complet fericirea, iar bucuria zilei care trece va fi umbrita de teama de ceea ce va aduce ziua urmatoare. Imprejurarile pot sa se schimbe, sanatatea sa se subrezeasca, moartea sa loveasca cel mai fericit camin si sa puna capat celor mai stranse relatii. Dar, daca scena nuntii pune in lumina falimentul omului in ceea ce are el mai bun, ea manifesta, de asemenea, gloria lui Hristos inaltandu-se mai presus de orice om si de orice lucru, si oferind o fericire omului pe care el nu si-o poate asigura prin sine insusi. Invatam de aici ca  fara Hristos nu exista fericire durabila.
     Mai mult, daca Hristos asigura adevarata fericire, El o face ca fiind total separat de Israel si de lume. La versetul 1, vedem un eveniment social la care este implicata mama lui Isus. Versetul 2 Il arata pe Isus si pe ucenicii Sai alcatuind un cerc distinct, separat de lume. Ei sunt invitati la nunta ; si, ca raspuns, Domnul onoreaza imprejurarea cu prezenta Sa, punand astfel pecetea aprobarii Lui peste o relatie instituita de Dumnezeu.
     Totusi, atunci cand se termina vinul, El nu intervine la indemnul mamei sale. El zice : "Ce am Eu de-a face cu tine, femeie ? Ceasul Meu n-a sosit inca". Prin mama Sa, Domnul era in legatura cu Israel si cu legea. Refuzand sa actioneze in virtutea acestei legaturi, arata ca tot ceea ce facea, dupa cum este prezentat in aceasta Evanghelie, decurgea din relatia Sa ca Fiul Tatalui, si nu din legaturile naturale cu mama Sa, sau legale cu Israel. In aceasta Evanghelie, Domnul este vazut intotdeauna in afara oricaror legaturi pamantesti, este Omul ceresc introducand "lucruri ceresti (Ioan 3:12). El Si-a manifestat astfel gloria ca fiind in relatie cu Tatal, ca implinind voia Lui si asigurand, in final, bucuria omului.
     Modul in care Domnul procura vinul cel bun este cu siguranta semnificativ. El cere sa se umple vasele de curatire care erau goale si apoi vinul este scos din aceste vase. Nu ne invata acest lucru, intr-un limbaj simbolic, ca fericirea omului nu poate fi garantata decat daca este mentinuta sfintenia ?


     5.2  Curatirea templului - 2:13-17

     Nunta din Cana ne-a invatat ca omul nu poate sa-si asigure propria sa fericire prin mijloacele naturale pe care Dumnezeu le-a instituit ; a doua scena, la Ierusalim, arata ca omul nu poate sa se prevaleze de religia pe care i-a dat-o Dumnezeu. Daca Dumnezeu a prevazut o religie adaptata omului in carne, pentru a corecta purtarea lui si a-i asigura binecuvantarea pamanteasca, omul a corupt-o si a facut din ea un mijloc de a se imbogati. Casa de rugaciune pentru toate popoarele a devenit vizuina schimbatorilor de bani, care au transformat casa Tatalui intr-o casa de negustorie. Domnul actioneaza impotriva acestui mare rau si Isi justifica actul Sau judiciar revendicandu-Si relatia Sa cu Dumnezeu ca Tatal Sau, si afirmand ca templul este casa Tatalui Sau. Astfel, inca odata, El manifesta gloria Lui inaintea ucenicilor Sai, Ca Fiu, actionand in ravna Lui pentru gloria casei Tatalui Sau, conform Scripturii : "Ravna casei Tale m-a mistuit" (Psalmul 69:9). Acum ca Fiul a venit, acest Psalm primeste o semnificatie mult mai completa si mai profunda, aratandu-ne ca omul respins despre care vorbeste psalmistul nu este altul decat Fiul.


     5.3  "Templul trupului Sau" - 2:18-22

     Iudeii cer un semn, dand o noua ocazie de a manifesta ceea ce este in inima omului. In raspunsul Sau, Domnul arata ca, prin intrupare, trupul Sau era acum adevaratul templu sau locuinta lui Dumnezeu. Templul de la Ierusalim era gol, si foarte curand va fi numit casa lor si dat sa fie distrus (Matei 23:38 ; 24:2). Templul de la Ierusalim a putut fi corupt ; nicio coruptie nu era posibila pentru templul trupului Domnului, in ciuda violentei de care se foloseau oamannii pentru a-L distruge. De mai multe ori au incercat sa-L lapideze (loveasca cu pietre, n.t.) pe Domnul si, in final, cand ceasul a sosit, El i-a lasat sa "distruga" templul trupului Sau. Rautatea omului devine o noua ocazie pentru a se manifesta gloria Sa ca Fiu, precum si superioritatea Sa asupra tuturor. Omul poate distruge, dar el nu poate invia mortii. Hristos zice cumva : "Atunci cand va veti atinge scopurile, cand veti distruge templul trupului Meu, Eu il voi ridica". Invierea Sa va fi declaratia puternica ca El este Fiul lui Dumnezeu.


     5.4  Duhul natural al omului - 2:23-25

     Ultimile versete prezinta un alt adevar important : desi omul, pus inaintea evidentei, poate sa fie condus de ratiunea sa naturala si sa traga anumite concluzii corecte, acestea il vor lasa insa la distanta de Dumnezeu. Astfel, citim ca la Ierusalim "multi au crezut in Numele Lui, vazand semnele pe care le facea". Prin evidenta vederii, ratiunea lor naturala ii conduce la concluzia ca Hristosul era tot ceea ce a spus ca este, dar aceasta nu mergea mai departe. Ei nu aveau niciun sentiment ca ar avea nevoie de Hristos, niciun exercitiu de constiinta care sa-i conduca la Hristos. Era o convingere despre Hristos bazata pe vedere, nu pe credinta in Hristos care sa-i atraga la Sine. 
     Hristos nu Se incredea in ei. Lucrul acesta manifesta din nou gloria Sa. El este Cel care ii "cunostea pe toti oamenii" ; "El cunostea ce era in om", si nu avea nevoie, precum altii, sa-I dea cineva marturie despre om. El este Dumnezeul omniscient (Atotstiutor, n.t.).
     Ce imagine exacta a omului si a lumii ne este data in acest capitol : lucrurile naturale incapabile sa aduca o fericire durabila ; lucrurile lui Dumnezeu corupte (templul, n.t.) ; Cel care a adus harul lui Dumnezeu respins ; si ratiunea naturala a omului, chiar atunci cand este corecta, il lasa departe de Dumnezeu ! Dar scoaterea in evidenta a starii de goliciune a omului deschide calea spre revelatia gloriei lui Hristos ; prin urmare, intr-un fel binecuvantat, capitolul Il prezinta pe Hristos ca resursa pentru credincios. Daca experimentam falimentul tuturor lucrurilor de pe pamant, daca suntem coplesiti de sentimentul oricarui rau care a patruns in lucrurile lui Dumnezeu, daca vedem moartea peste toate, si duhurile noastre naturale incapabile de a ajunge la Dumnezeu, in mijlocul tuturor esecurilor si a ruinii omului, atunci Il vom gasi pe Hristos, Cel care poate sa umple inimile de bucurie, actionand impotriva oricarui rau, zdrobind puterea mortii si atragandu-ne la Sine.       

     

luni, 25 ianuarie 2021

 


             Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu
                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                                 - II -


     Hamilton Smith


     3     Tripla marturie a lui Ioan Botezatorul - Ioan 1:19-37

     Dupa versetele de introducere, gasim in aceasta Evanghelie o marturie remarcabila a lui Ioan Botezatorul despre Hristos, in trei zile succesive. Aceasta marturie este urmata de o alta prezentare a lui Hristos, facuta de El Insusi, de asemenea in trei zile succesive.
     Marturia primei zile, data de Ioan, este relatata in versetele 19 la 28. Cea din a doua zi este data in versetele 29 la 34 ; ea incepe prin cuvintele : "A doua zi". Marturia din ultima zi, introdusa prin cuvintele : "Din nou a doua zi", se gaseste in versetele 35 la 37.
     Asa cum este prezentata in Evanghelia dupa Ioan, marturia lui Ioan Botezatorul ofera un contrast izbitor fata de relatarea pe care a dat-o Matei si Luca. In primele evanghelii, Ioan da marturie inaintea pacatosilor ; aici, el da marturie in prezenta Fiului lui Dumnezeu. Atunci cand se afla inaintea multimii, el se exprima ca un profet care cauta sa atinga constiinta, cautand sa convinga oamenii de pacatele lor. In prezenta unei Persoane divine, el vorbeste ca un adorator al Celui caruia nu este vrednic sa-I deslege cureaua sandalei, in termeni plini de tandrete si umilinta. In primul caz, vinovatia poporului copleseste sufletul sau, in al doilea, gloria lui Hristos absoarbe duhul sau. Hristos a devenit totul pentru Ioan ; el insusi nefiind decat un glas care in curand avea sa taca.
     In prima zi a slujbei sale, marele scop al lui Ioan este de a se ascunde pe sine pentru a-L mari pe Hristos. In a doua zi, subiectul sau este gloria Persoanei lui Hristos si maretia lucrarii Sale ca raspuns la nevoile lumii. In ultima zi, el prezinta Persoana lui Hristos pentru satisfactia inimii credinciosului. 


     3.1     Marturia lui Ioan Botezatorul din prima zi - 1:19-28

     Daca Ioan se ascunde in acea zi, este in primul rand ca sa-L prezinte pe Hristos ca noul centru de strangere pentru poporul Sau. Apoi, cu scopul de a strange in jurul lui Hristos, el boteaza pentru a separa pe cei credinciosi de sistemul religios corupt din acea vreme. In final, el arata clar ca Hristosul in jurul caruia se aduna credinciosii este dispretuit de lumea religioasa.


     Cap. 1:19-21

     Aceste adevaruri sunt prezentate in discutia dintre Ioan si reprezentantii iudeilor. Preotii si levitii, i-au trimis de la Ierusalim, ca sa-l intrebe pe Ioan : "Tu cine esti ?". Cu inima plina de Hristos, Ioan raspunde intr-un mod foarte frumos : "Nu sunt eu Hristosul". Raspunsul pare cu atat mai remarcabil cu cat nimic nu a fost spus sau intrebat despre Hristos. Este ca si cum Ioan ar zice : "Voi ati venit la mine, dar eu nu sunt Cel de care aveti nevoie, nu sunt eu Hristosul". Adevarat martor, Il prezinta pe Hristos si se ascunde pe sine. Cu cat este presat sa vorbeasca despre sine, cu atat raspunsurile sale devin mai scurte. Ei zic : "Esti tu Ilie ?". El raspunde : "Nu sunt". Ei il intreaba : "Esti tu profetul ?". El raspunde printr-un singur cuvant : "Nu". Ioan se micsoreaza pentru ca Hristos sa creasca.


     Cap. 1:22, 23

     "I-au spus deci : Cine esti ?" Ioan raspunde ca este doar un "glas". El nu este Ilie, anuntat prin Maleahi ; nu este profetul promis prin Moise ; el este pur si simplu glasul despre care a vorbit Isaia. El refuza sa ocupe un loc care ar face din el un centru de strangere pentru poporul lui Dumnezeu ; el refuza sa ia un nume care l-ar inalta in mijlocul poporului lui Dumnezeu. El nu este decat un glas care vorbeste despre Isus in ascultare fata de Cuvantul lui Dumnezeu. In plus, el vorbeste despre Isus intr-o lume care este un pustiu unde nu exista nimic pentru Dumnezeu si in mijlocul unui popor care nu cunoaste teama de Dumnezeu.


     Cap. 1:24, 25

     Daca totusi Ioan refuza sa devina un nou centru de strangere, de ce boteaza ? Fariseii stiau bine ca botezul inseamna moarte si, prin urmare separare, caci moartea este marele separator. Daca Ioan boteza, lucrul acesta implica separarea de vechea stare de lucruri pentru a avea parte de ceva complet nou. Care este atunci noul centru de strangere, despre care intrebau fariseii, vazand ca Ioan refuza sa devina un conducator sau un centru ?


     Cap. 1:26-28 

     In raspunsul sau, Ioan admite ca el boteaza cu apa, recunoscand ca pentru a se aduna in jurul lui Hristos, trebuiau sa se separe de sistemul religios corupt din acea vreme. Mai mult, el arata clar necesitatea acestei separari. Iudeii religiosi nu-L cunosteau pe Hristos. El era prezent in mijlocul lor, dar ca un necunoscut. El era necunoscut nu doar de lume, ci si de preotii si levitii de la Ierusalim. Cu toate acestea, maretia Acestui Om necunoscut este asa de mare incat Ioan putea sa spuna ca el nu era "vrednic sa-I dezlege cureau sandalei".
     In plus, El era nu doar necunoscut, dar El este si afara, "dincolo de Iordan". Astfel, de la inceputul acestei Evanghelii, Hristos este prezentat ca respins de natiune si ocupand un loc de dispret, in afara.
     La fel este si astazi. In ultimile zile ale crestinismului, Hristos este tratat de marturia crestina in acelasi fel cum a fost tratat de masa religioasa in ultimile zile ale iudaismului. Chiar daca El este foarte pretios pentru inimile persoanelor luate in mod individual, totusi ramane necunoscut pentru marturia religioasa superficiala. El Se afla si astazi in afara sistemelor religioase corupte ; El ocupa intotdeauna locul dispretului. Acest lucru este cu siguranta foarte trist ; cu toate acestea nu trebuie sa ne mire : suntem intr-adevar avertizati ca ultima faza a crestinatatii Il va gasi pe Hristos in afara usii marturiei crestine care s-a acomodat cu orice (Apocalipsa 3:20).


     3.2  Marturia lui Ioan Botezatorul din a doua zi - 1:29-34

     In prima zi, Ioan pregateste calea Domnului micsorandu-se pe sine, astfel incat Hristos sa umple tot campul vizual al oamenilor. In a doua zi, el prezinta o marturie mai pozitiva despre gloria Persoanei si lucrarii lui Hristos. El este Mielul lui Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu. Ca Miel al lui Dumnezeu, El indeparteaza pacatul lumii ; ca Fiu al lui Dumnezeu, El boteaza cu Duhul Sfant.


     Cap. 1:29

     Ioan incepe marturia sa din aceasta zi declarand : "Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii !" Aici sunt puse inaintea noastra doua parti ale lucrarii lui Hristos : prima, rezolvarea chestiunii pacatului prin jertfa Sa ca Mielul lui Dumnezeu, fiind facut pacat pe cruce ; a doua, desfiintarea (sau, abolirea, n.t.) principiului pacatului din lume intr-o zi viitoare.
     Titlul de Miel este in vederea jertfei de la cruce. "Mielul lui Dumnezeu" vorbeste de o jertfa pe care Dumnezeu a prevazut-o, in contrast cu darurile aduse de catre oameni altadata. Fiind a lui Dumnezeu, jertfa este in intregime placuta lui Dumnezeu. Rezultatul final al acestei mari jertfe va fi stergerea absoluta a oricarei urme de pacat din lume. Cuvintele "care indeparteaza (sau, ridica, n.t.) pacatul lumii" indica ceea ce Domnul Isus va face in viitor, ca rezultat al lucrari pe care a implinit-o ca Mielul lui Dumnezeu in trecut.
     Pacatul este nelegiuire ; adica omul face propria sa voie, fara niciun gand sau teama de Dumnezeu. Toata nenorocirea lumii rezulta din implinirea de catre om a propriei vointe intr-o lume a pacatului. Domnul va indeparta orice urma a pacatului supunand totul lui Dumnezeu. Astfel credinciosul este eliberat inca de astazi de puterea pacatului fiind facut in stare sa se supuna lui Dumnezeu. Datorita faptului ca omul nostru vechi a fost rastignit impreuna cu Hristos, ne socotim morti fata de pacat, dar vii fata de Dumnezeu in Hristos Isus. Omul stapanit de pacat nu se gandeste la Dumnezeu. Credinciosul Il are pe Dumnezeu inaintea lui ; el cauta sa traiasca dupa voia si dupa buna placere a lui Dumnezeu, si astfel el este eliberat de puterea pacatului. Ceea ce este adevarat pentru credincios care, acum, se socoteste mort fata de pacat si viu fata de Dumnezeu, va fi de asemenea, intr-o anumita masura, adevarat pentru lume in timpul Mileniului, cand oamenii trebuie sa se supuna lui Dumnezeu sub domnia dreptatii. Realizarea in perfectiune va avea loc in cerurile noi si in pamantul cel nou unde dreptatea va locui. Dumnezeu va locui atunci cu oamenii intr-o scena unde voia Sa va fi implinita in totul si in toti. Nicio urma de pacat nu va intina aceasta sfera ; Dumnezeu va fi totul in toti. In final va fi ascultata rugaciunea : "Faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant".


     Cap. 1:30

     Apoi Ioan da marturie despre maretia Celui care, ca Mielul lui Dumnezeu, va implini o astfel de lucrare. El declara : "El este Cel despre care am spus eu : Dupa mine vine un Om care este inaintea mea, pentru ca era inainte de mine". In timp, Hristos a venit dupa Ioan ; in ce priveste pozitia, El ocupa un loc de intaietate mult mai presus de Ioan, pentru ca a existat in eternitate inainte de el.


     Cap. 1:31

     Ioan are grija sa arate ca cunostinta despre gloria Persoanei lui Hristos nu este in niciun fel de la carne (firea pamanteasca, naturala, n.t.). Ea nu era dobandita printr-o cunoastere naturala a Domnului, datorita relatiei sale cu El prin legaturi de rudenie. Ioan spune de doua ori : "Eu nu-l cunosteam". Mai mult, el raspunde la intrebarea fariseilor : "De ce botezi ?" El explica ca, prin botez, a pus capat vechii ordini, ca sa-L arate pe Hristos lui Israel ca marele centru al noii ordini de binecuvantare. El n-o facea ca sa se scoata pe sine in evidenta ; el se miscsora pentru ca Hristos "sa fie aratat".


     Cap. 1:32

     In plus, Ioan Il inalta pe Hristos aratand ca El Se deosebeste de toti ceilalti prin marele fapt ca Duhul  a coborat din cer ca un porumbel si a ramas peste El. Lucrul nou nu era ca Duhul a coborat peste un om pentru un anumit scop, dar ca "a ramas peste El". Isus a primit Duhul Sfant ca Om in virtutea propriei Sale perfectiuni si ca fiind in relatie cu Tatal ca Fiu. "Noi suntem pecetluiti, fiind fii prin credinta in El, in virtutea rascumpararii pe care El a implinit-o".


     Cap. 1:33, 34

     Duhul a venit peste Hristos "ca un porumbel", nu sub forma de limbi de foc ca la Cincizecime. Focul vorbeste de punerea la proba (sau, incercare, n.t.) si implica judecata de sine. Daca Duhul vine peste noi, El probeaza tot ceea ce este din carne si cere sa le judecam. Lucrul acesta il conduce pe Ioan sa vorbeasca despre a doua parte a lucrarii lui Hristos : "El boteaza cu Duhul Sfant". Nu numai ca El implineste rascumpararea, ca Mielul lui Dumnezeu, dar, ca Fiul lui Dumnezeu, El transmite Duhul Sfant pentru ca cei rascumparati sa fie introdusi in binecuvantarea locului lor ca fii. Ioan da marturie ca Cel care ofera Duhul Sfant este Fiul lui Dumnezeu. Cine daca nu o Persoana divina ar putea sa dea o Persoana divina ? Aceste titluri conferite de Ioan Domnului depasesc cu mult ceea ce este Hristos in relatia cu Israel. Ca Mielul lui Dumnezeu, El face o lucrare valabila pentru lumea intreaga, avand un efect universal. Ca Mielul, din Apocalipsa, El este centru pentru toti rascumparatii. Prin urmare, botezul cu Duhul nu poate fi limitat la Israel. Cuvantul zice : "Voi turna din Duhul Meu peste orice faptura (literal "carne")" (Fapte 2:17). De asemenea, ca Fiul lui Dumnezeu, Hristos are autoritate peste natiuni (Psalmul 2).


     3.3  Marturia lui Ioan Botezatorul din a treia zi - 1:35-37

     Cap. 1:35-37

     In prima zi a slujbei sale, Ioan, cel mai mare dintre cei nascuti din femeie, se retrage (in sensul ca se da inapoi, se micsoreaza, n.t.) in prezenta lui Isus. In a doua zi, el da marturie despre gloria Persoanei lui Hristos si despre maretia lucrarii Sale. In final, in aceasta a treia zi, ultima din slujba lui, el nu mentioneaza nici lucrarea, nici darul (Duhul Sfant, n.t.) lui Hristos, ci el vorbeste doar despre Persoana Sa. El zice : "Iata Mielul lui Dumnezeu !" Mai degraba decat o marturie data, gasim aici adorarea unei inimi umpluta de frumusetea lui Hristos. Caci ceea ce Ioan zice despre Isus in aceasta zi rezulta din contemplarea lui Isus. Acest lucru nu a venit din ceea ce a citit in profetii cu privire la El, nici din ceea ce a auzit spunandu-se despre El prin altii, ci din ceea ce el a privit ; citim ca : "Ioan statea... Si, privindu-L pe Isus umbland, a zis : Iata Mielul lui Dumnezeu !"
     Ce binecuvantare am simti daca, in agitatia si valtoarea vietii, ne-am opri si noi un moment pentru a ne face timp de a-L privi pe "Isus umbland" ; de a ne impregna sufletele cu harul si perfectiunea, cu blandetea si bunatatea, cu frumusetea si smerenia, cu sfintenia si dragostea care L-au caracterizat pe Isus la fiecare pas din viata Lui in aceasta lume intunecata a pacatului si a blestemului ; si atunci, cu inimile umplute, vom putea sa atragem atentia semenilor nostri asupra Celui care "intreaga Sa Persoana este placuta" - si sa zicem, precum Ioan altadata, "Iata Mielul lui Dumnezeu".
     Efectul unei astfel de slujbe este vazut in cei doi ucenici care l-au auzit pe Ioan vorbind. Ei l-au auzit pe Ioan, dar L-au urmat pe Isus. Se pare ca ei ascultasera cuvintele lui Ioan in zilele anterioare fara sa fie atinsi, dar slujirea din cea de-a treia zi care a tasnit dintr-o inima umpluta cu Hristos a atins inimile care aveau nevoie de El. A-L privi pe Isus mergand trebuie sa aiba efectul de a ne face sa realizam ca El ne iubeste ; si dragostea Lui, trezind-o pe a noastra, ne atrage la El in asa fel incat sa-L urmam si sa devenim ucenicii lui Hristos. Nu ne multumim noi adesea sa stim ca suntem adapostiti de lucrarea lui Hristos si pecetluiti cu Duhul Sfant, fara sa-L urmam pe Hristos cu hotarare ? A-L urma pe Hristos inseamna mai mult decat a crede in Hristos. Credinta este cu siguranta inteleasa, caci un ucenic trebuie sa fie un credincios, si totusi, un credincios nu este intotdeauna un ucenic. A-L urma pe Hristos implica faptul ca El a devenit marele Obiect al sufletului nostru - Cel care conduce si controleaza viata. Absenta unei umblari hotarate pe urmele Sale nu este ea secretul micilor progrese pe care le facem in istoria noastra spirituala ? Si aceasta lipsa nu face ea diferenta dintre consacrare si o stare caldicica ?      

sâmbătă, 23 ianuarie 2021

 


                Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu
                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                                 - I -


     Hamilton Smith


     1     Introducere

     Evanghelia dupa Ioan este inainte de toate cea a revelatiei gloriei Fiului. Evangheliile sinoptice prezinta alte glorii ale Domnului : Matei expune gloria Sa oficiala ca Mesia ; Marcu descrie gloria smereniei Sale ca Slujitor ; Luca vorbeste de gloria Sa morala ca Fiul Omului ; dar Ioan are marele privilegiu de a pune inaintea noastra gloria Sa personala ca Fiu.
     Ori, prezentarea lui Hristos ca o Persoana divina implica revelatia fiecareia dintre Persoanele divine. Evanghelia incepe prin enumerarea gloriilor Fiului. Apoi gasim revelatia inimii Tatalui (1:18), a mainii Tatalui (5:17 si a casei Tatalui (14:1-3). In ultimile capitole, ne este prezentat intr-un mod complet Duhul Sfant.
     In plus, aceasta Evanghelie introduce un Om in intregime nou dupa o ordine noua. Domnul Se prezinta pe Sine ca "Fiul Omului care este in cer" (3:13) ; ca Fiul Omului "care a venit (sau : care a coborat) din cer" (6:33, 50) ; si ca Fiul Omului care Se va "sui unde era mai inainte" (6:62). Astfel, in Evanghelia dupa Ioan, Hristos ne este prezenta sub dublu aspect : mai intai ca singurul Fiu care Il descopera pe Tatal ; apoi ca Fiul Omului care prezinta un om dupa o ordine noua - un om care umbla pe pamant si traieste in cer.
     Diferitele imagini sunt folosite pentru a pune inaintea noastra aceste glorii variate ale lui Hristos. La capitolul 2, El este templul in care locuieste gloria lui Dumnezeu. La capitolul 6, El este painea cea adevarata care a venit din cer pentru a satisface nevoile oamenilor. La capitolele 8 si 9, este lumina lumii pentru a scoate pe oameni afara din intuneric. La capitolul 10, este Pastorul care scoate afara oile Sale din vechiul staul iudaic pentru a le adauga la noua turma crestina. La capitolul 11, este invierea si viata, pentru a elibera pe oameni din moarte. La capitolul 12, este bobul de grau care a murit pentru a da nastere la o samanta asemenea Lui. La capitolul 15, El este vita cea adevarata care ii face in stare pe ucenicii Sai sa aduca rod pentru Tatal. 
     Marele scop al Evangheliei fiind acela de a prezenta gloria Fiului lui Dumnezeu ca Persoana divina, de aceea va fi usor de inteles de ce nu gasim aici genealogia, nici relatarea nasterii si primii ani ai Domnului. Aceste detalii, atat de pretioase credintei, minunate si necesare la locul lor, nu ar fi in armonie cu o Evanghelie care expune gloria Persoanei Sale ca Fiu. Ca Persoana divina, El este mai presus de orice genealogie, la fel cum, ca Slujitor, in Evanghelia dupa Marcu, El ocupa un loc care exclude nevoia unei genealogii.
     In plus, in prezentarea Cuvantului devenit carne, nu gasim niciun detaliu care sa-L lege pe Hristos de pamant si de natiunea lui Israel. Scopul acestei Evanghelii nu este de a arata implinirea promisiunilor facute in trecut, de a vesti instaurarea Imparatiei in viitor sau de a ne invata cu privire la forma pe care o imbraca acum. Sa amintim inca odata ca aceste adevaruri sunt necesare si pretioase la locul lor, dar ele nu se regasesc in marele scop al lui Ioan, care este prezentarea gloriei Fiului lui Dumnezeu. Venirea Fiului lui Dumnezeu, si revelatia care urmeaza a Persoanelor divine si a unui om dupa o noua ordine, implica punerea deoparte a vechii ordini iudaice si introducerea crestinismului. De la inceputul Evangheliei, atat natiunea lui Israel cat si lumea in general sunt vazute ca falimentand complet in responsabilitatea lor si ca puse deoparte prin judecata, pentru a introduce crestinismul. Mai mult, Evanghelia prezinta crestinismul dupa gandul lui Dumnezeu si nu dupa coruptia crestinatatii ; sa ne amintim intr-adevar ca Evanghelia a fost scrisa probabil la o data tarzie, cand ruina vestita de apostolul Pavel lovise deja marturia crestina. Astfel, in aceasta Evanghelie, suntem ridicati deasupra lumii si iesiti din iudaism si din crestinatatea corupta, pentru a descoperi binecuvantarea crestinismului dupa gandul lui Dumnezeu, intemeiat pe Persoana Fiului lui Dumnezeu.
     Avandu-si temelia pe Persoana lui Hristos, crestinismul trebuie in mod necesar sa-si traga caracterul de la Hristos - "asemenea Celui ceresc, asa sunt si cei ceresti". Capitol dupa capitol, vom vedea punerea deoparte a ordinii vechi si introducerea a ceea ce este in intregime nou. La capitolul 1, legea data prin Moise da inapoi dinaintea "harului si adevarului" care au venit prin Isus Hristos. La capitolul 2, templul de la Ierusalim este pus deoparte de catre templul trupului Sau. La capitolul 3, "lucrurile pamantesti" dispar dinaintea "lucrurilor ceresti". La capitolul 4, apa naturala din fantana este inlocuita cu fantana de apa vie. La capitolul 5, scaldatoarea si activitatea providentiala a ingerului sunt puse deoparte prin glasul atotputernic al Fiului lui Dumnezeu. La capitolul 6, painea naturala face loc adevaratei paini care a coborat din cer. In capitolele 8 si 9, intunericul este risipit de lumina. La capitolul 10, staulul iudaic este inlocuit de turma crestina. La capitolul 11, moartea este pusa deoparte de viata.
     Ne este ingaduit astfel sa vedem lucrurile vechi trecand si toate lucrurile fiind facute noi. Timpul face loc eternitatii, lucrurile pamantesti facand loc lucrurilor ceresti. In gand, suntem tranportati in eternitatea trecuta cand timpul nu era ; in duh, suntem condusi dincolo de limitele pamantului pentru a gusta bucuriile casei Tatalui.
     Cand tot ceea ce a fost incredintat in mana omului a falimentat, ce parte binecuvantata sa cercetam aceasta Evanghelie si sa avem sufletele ocupate cu Persoanele divine in care nu poate avea loc niciun esec, de a fi introdusi in planul lui Dumnezeu pe care ruina nu a putut sa-l atinga si transportati in scene in care esecurile omului nu vor intra niciodata.
     Cititnd aceasta Evanghelie, suntem de la inceput in contact cu lucrurile eterne si scenele ceresti, si in compania Persoanelor divine. Si totusi, ne putem simti in largul nostru intr-o astfel de companie, fara teama, caci aceasta Persoana glorioasa, Fiul etern, S-a apropiat atat de mult de noi incat a putut sta langa o pacatoasa singuratica la o fantana, si a permis unui ucenic sa se odihneasca pe pieptul Sau. El a locuit printre noi intr-un mod atat de real ca a putut sa ceara de la o femeie o inghititura de apa, sa Se aplece pentru a spala picioarele ucenicilor, si, intr-o alta ocazie, le-a facut un foc ca sa se incalzeasca si o masa pentru ca ei sa aiba ce sa manance. 


     2     Cuvantul etern - Ioan 1:1-18

     Gloria Persoanei lui Hristos ca Cuvantul etern este marea tema a primelor versete din Evanghelia dupa Ioan. Mai intai suntem transportați, in gândire, in eternitate pentru a descoperi gloria Sa ca Persoana divina ; apoi, in timp, gloria Sa ca Creator este pusa inaintea noastra ; in final, Cuvantul este prezentat ca devenit carne, revelandu-ne gloria Sa ca Fiul etern in relatie cu Tatal.


     2.1     Gloriile Persoanei lui Hristos - 1:1-13

     Cap. 1:1, 2

     Evanghelia incepe cu afirmatia sublima : "La inceput era Cuvantul". Imediat, suntem transportati in gandire in eternitatea trecuta, inainte ca timpul sa inceapa sau  creatia sa existe, si invatam ca Persoana glorioasa numita "Cuvantul" nu a avut inceput. La inceput de tot ceea ce a avut un inceput, Cuvantul era, nu a "inceput". "Expresia 'La inceput era' este expresia formala ca Cuvantul nu a avut inceput" (J.N.D.).
     Inca de la inceput, ne este spus ca Cuvantul este o Persoana eterna. Fiind Cuvantul, aceasta Persoana binecuvantata este Cel care Il revelaza pe Dumnezeu - Persoana in Dumnezeire care, in Sine Insusi, ca si in faptele Sale si in ceea ce a devenit, este expresia lui Dumnezeu si a gandurilor Sale.
     Citim apoi ca Cuvantul era "cu Dumnezeu". Nu doar ca Cuvantul este o Persoana eterna, El este, de asemenea, o Persoana distincta in Dumnezeire. Pe langa distinctia de Persoane, cuvantul "cu" denota intercomuniunea intre Persoanele Dumnezeirii. Apoi este spus ca "Cuvantul era Dumnezeu". Prima afirmatie, dupa care Cuvantul este o Persoana eterna, implica ca El trebuie sa fie o Persoana divina. Dar, intr-un subiect care atinge gloria Persoanei Sale, nu suntem lasati la dispozitia unei presupuneri, oricat de corecta ar fi ea. Se spune clar ca "Cuvantul era Dumnezeu" - o Persoana divina.
     In final, invatam ca Cuvantul "era la inceput cu Dumnezeu". Nu este vorba despre o simpla repetare a faptului deja stabilit ca El era o Persoana distincta cu Dumnezeu. Aici, gasim adevarul suplimentar ca El era din eternitate o Persoana distincta. Astfel, Duhul lui Dumnezeu apara cu grija gloria Fiului impotriva acelora care ar admite ca El este o Persoana distincta si care totusi ar sustine ca a existat un moment in care a inceput sa aiba o existenta personala distincta.
     Atat Domnul, referindu-Se la inceputul slujbei Sale, cat si Ioan, vorbind despre inceputul crestinismului, folosesc expresia "la inceput". Aici, cu privire la ceea ce nu a avut inceput, gasim de doua ori expresia "la inceput". Observam apoi ca este spus : "Cuvantul era cu Dumnezeu" - nu cu Tatal. Cuvantul si Dumnezeu sunt corelativi (care se afla intr-o corelatie, relatie reciproca, n.t.), la fel ca Fiul si Tatal. Denumirea de Dumnezeu include nu doar pe Tatal, ci si pe Duhul Sfant si pe Fiul. Cuvantul si Dumnezeu vorbesc despre natura Persoanelor divine ; Tatal si Fiul implica relatiile dintre Persoanele divine. Marele scop al acestor versete este de a stabili gloria lui Hristos, ca Persoana divina in natura Sa.
     In aceste prime versete, in cateva cuvinte foarte clare, Duhul Sfant a prezentat gloria divina a Domnului. Cuvantul este o Persoana eterna, o Persoana distincta in Dumnezeire, o Persoana divina si o Persoana distincta din eternitate.
     Intreaga expunere minunata a "lucrurilor ceresti" pusa inaintea noastra in aceasta Evanghelie este intemeiata pe gloria Persoanei lui Hristos. A pune la indoiala divinitatea Fiului inseamna a submina temelia pe care se bazeaza toata binecuvantarea pentru om. Nu au importanta sistemele religioase elaborate pe care le construiesc oamenii sau inaltele lor pretentii de a onora Numele lui Hristos : daca nu zidesc pe aceasta temelie, totul va fi ruinat.


     Cap. 1:3

     Dupa afirmarea gloriei Cuvantului ca Persoana divina, trecem de la eternitate in timp si descoperim cele doua cai principale prin care Dumnezeu a fost revelat prin Cuvant : prima, creatia (v. 3), si a doua, intruparea (v. 14). Asadar, invatam aici ca "toate au fost facute prin El" - Cuvantul. Aceasta afirmatie pozitiva este intarita de constatarea negativa ca : "fara El n-a fost facut nimic din ceea ce a fost facut". Toate lucrurile, mari si mici, insufletite si neinsufletite, spirituale si materiale - tot ceea ce exista, "au luat fiinta" prin Cuvant. Insasi cursul frazei exclude in mod necesar Persoanele divine, despre care se poate spune ca au existenta (sau : fiinta, n.t.), dar nu ca "au luat fiinta". Daca creatia exista, aceasta nu este doar pentru a dovedi ca exista un Creator, ci pentru a exprima, in masura sa, Creatorul. "Cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu si intinderea arata lucrarea mainilor Sale. O zi istoriseste altei zile acest lucru si o noapte il face cunoscut altei nopti" (Ps. 19:1, 2 ; Rom. 1:20).


     Cap. 1:4

     Daca versetul 3 vorbeste de ceea ce a luat fiinta prin Cuvant, versetul 4 ne spune ceea ce este in Cuvant. "In El era viata". Cu aceasta afirmatie, trecem de la relatia Cuvantului cu universul creat in totalitate, la relatia Sa cu umanitatea. Astfel, "viata" despre care se vorbeste, cu greu poate fi inteleasa ca viata naturala a creatiei. Desigur, ca Creator, Cuvantul este sursa vietii naturale care, atunci cand ea este data, fie plantelor fie animalelor, se poate raspandi. Dar, aceasta viata este mai degraba viata spirituala care devine lumina oamenilor care au deja viata naturala. Viata poate fi transmisa altora, dar ea nu a fost transmisa niciodata Cuvantului - "In El era viata". 
     Aceasta viata era lumina oamenilor. Domnul a putut spune ; "Cine Ma urmeaza pe Mine nicidecum nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" (Ioan 8:12). Viata in Cuvant era revelatia perfecta a Dumnezeului nevazut pentru om. Lumina de la natura nu va revela inima lui Dumnezeu. Lumina ratiunii nu Il poate gasi pe Dumnezeu prin cautarile sale. Numai Lumina din Cuvantul devenit carne a putut sa-L reveleze pe Dumnezeu.


     Cap. 1:5

     Omul este cazut ; daca deci lumina straluceste inaintea oamenilor, aceasta este intr-o scena de intuneric sau ignoranta fata de Dumnezeu. Mai mult, invatam ca "intunericul nu a cuprins-o". Aceasta inseamna ca intunericul spiritual nu este doar ignoranta sau lipsa luminii : el se impotriveste luminii. Lumina naturala ar trebui sa alunge intunericul din jur ; dar, daca omul este lasat la dispozitia lui insusi, lumina spirituala nu va risipi intunericul spiritual. Lumina vietii Cuvantului scoate in evidenta incapacitatea morala a omului, dupa cum mai tarziu dragostea vietii Sale a aratat ura omului.


     Cap. 1:6-9

     In primele versete, am vazut gloria Cuvantului in relatie cu Dumnezeu, apoi cu creatia si in final cu umanitatea. Versetele care urmeaza arata cum a prezentat Dumnezeu lumina fata de om in aceasta lume. Nu numai ca Dumnezeu da lumina, ci El a trimis un inainte-mergator ca sa atraga atentia omului asupra luminii. Nu gasim niciun detaliu cu privire la legatura lui Ioan Botezatorul cu iudeii sau cu lucrurile pamantesti. Aici el este vazut ca "trimis de Dumnezeu", si ca martor a ceea ce este in intregime nou - lumina. In alte evanghelii, Ioan da marturie despre Imparatul si despre Imparatia Lui pentru Israel care se pocaieste ; aici, el vorbeste despre lumina pentru "toti oamenii".
     Totusi, daca Dumnezeu a trimis un inainte-mergator, El vegheaza cu grija asupra gloriei lui Hristos. In ciuda maretiei lui Ioan, nu era decat Unul singur care era lumina. Desigur, Ioan era "lampa care arde si lumineaza" (Ioan 5:35), dar Cuvantul era lumina care, venind in lume, lumineaza pe orice om. Lumina avea un efect dublu : l-a demascat pe om, dar L-a revelat pe Dumnezeu. Bineinteles, Domnul "umbla din loc in loc facand bine", dar motivul a tot ceea ce implinea era sa-L faca cunoscut pe Dumnezeu. El nu a deschis pur si simplu ochii orbilor pentru a-i vindeca, ci pentru a face cunoscuta dragostea lui Dumnezeu in legatura cu nevoile omului. Lumina este revelatia lui Dumnezeu in dragoste in conformitate cu adevarul deplin al starii omului si al sfinteniei lui Dumnezeu.


     Cap. 1:10, 11

     Gasim apoi efectul produs de lumina asupra omului atunci cand este lasat la dispozitia lui insusi. Lumea nu L-a cunoscut, iar ai Sai, iudeii, nu L-au primit. Lumina dezvaluie ca omul nu este doar total insensibil la ceea ce este bun si desavarsit, dar este absolut impotriva Aceluia in care se manifesta aceasta bunatate. Starea omului, lasat la dispozitia lui insusi, este disperata.


     Cap. 1:12, 13

     In harul Sau suveran, Dumnezeu nu l-a lasat in totalitate pe om la dispozitia lui insusi. El a lucrat in harul Sau in om, rezultand ca unii sa-L primeasca pe Hristos - crezand in Numele Sau - si astfel, le da dreptul sa fie copii ai lui Dumnezeu. Ei constituind o rasa noua, nu prin descendenta naturala - din sange ; nici prin proprile eforturi - voia carnii ; nici prin vointa altora - voia omului ; ci avand o viata noua de la Dumnezeu.


     2.2     Intruparea - 1:14-18

     Primele treisprezece versete au expus gloriile Persoanei lui Hristos. El este Cuvantul, o Persoana eterna, distincta si divina in Dumnezeire ; El este Creatorul tuturor lucrurilor, Acela in care este viata, si lumina pentru orice om.


     Cap. 1:14

     Acum, invatam cum aceasta Persoana glorioasa a venit in aceasta lume pentru a aduce lumina vietii pentru oameni. Cel care, la inceput, era Cuvantul devine carne. Am vazut cine era El in mod personal, cine era El in eternitate, iar acum, citim ceea ce a devenit El in timp. Nu este spus ca El a devenit Cuvantul prin intrupare, ci ca Cuvantul a devenit carne.
     Acest eveniment extraordinar - intruparea Cuvantului etern - ne face sa asteptam rezultate imense si binecuvantate. Trei dintre cele mai remarcabile efecte ale intruparii sunt puse inaintea noastra in aceste versete. Primul, revelatia relatiilor eterne dintre Persoanele divine ; al doilea, atitudinea lui Dumnezeu fata de om ; si al treilea, revelarea lui Dumnezeu in plinatatea Sa.
     Relatiile eterne dintre Persoanele divine. Cuvantul devenind carne, apostolul a putut spune : "Noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului (Unic de acest fel) de la Tatal". Gloria pe care ei au contemplat-o nu provenea din umanitatea pe care El a luat-o, ci din relatia Sa in Dumnezeire. Gloria Lui era o glorie unica, cea a singurului Fiu, o relatie gustata in comuniunea cu Dumnezeu ca Tata. Astfel, in timp ce este stabilita realitatea umanitatii Sale, gloria Persoanei Sale este pastrata cu grija.
     Atitudinea lui Dumnezeu fata de om. Cuvantul devenit carne, invatam imediat ceea ce este inima lui Dumnezeu cu privire la om. Cel care a devenit carne a locuit printre noi, "plin de har si de adevar". El a venit intr-un caracter perfect potrivit omului. El nu a venit sa ceara ceva de la om, ca in lege, ci ca Daruitor, pentru a aduce in har binecuvantarea fiintelor nevrednice. In plus, adevarul deplin a venit cu Hristos.
     Tot ceea ce Moise si profetii au spus era adevarat, dar acesta nu era adevarul deplin. Legea imi spune ceea ce trebuie sa fiu ; ea nu imi spune ceea ce sunt. "Hristos a aratat nu cum trebuiau sa fie lucrurile, ci cum ele erau... Hristos imi spune adevarul despre toate lucrurile, rele sau bune" (J.N.D.). 


     Cap. 1:15

     Este repetata marturia lui Ioan Botezatorul despre aceasta Persoana glorioasa venita in carne. Cel care este plin de har si de adevar ocupa un loc mult mai mare in timp, la fel cum a existat inainte de Ioan in eternitate.

   
     Cap. 1:16, 17

     Mai mult, Cuvantul devenit carne si locuind printre noi manifesta nu doar plinatatea harului care era in Hristos, ci, spune apostolul, "noi toti am primit din plinatatea Lui, si har peste har". El era aici jos nu doar pentru a manifesta harul in Sine Insusi, ci pentru a transmite har si altora, si aceasta din belsug - har peste har. Legea data prin Moise era un executor, cerandu-i omului ceea ce trebuia sa fie in relatia cu Dumnezeu si cu aproapele sau. Harul, venit prin Isus Hristos, aduce binecuvantare omului potrivit cu ceea ce este el cu toate nevoile sale, in acelasi timp in care mentine pe deplin adevarul a tot ceea ce este Dumnezeu in sfintenia Sa infinita.


     2.3  Cap. 1:18 - Revelatia lui Dumnezeu

     Cuvantul devenind carne, Dumnezeu este imediat revelat pe deplin. In zilele Vechiului Testament, au avut loc revelatii partiale ale lui Dumnezeu in atributele Sale - precum Atotputernicul, Domnul - dar nu avem nicio revelatie a inimii lui Dumnezeu inainte de venirea Fiului Sau. Niciun om nu era suficient de mare pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeu. Numai o Persoana divina ar putea revela o Persoana divina. "Nimeni nu L-a vazut vreodata pe Dumnezeu". Singurul Fiu, care este in sanul Tatalui, L-a revelat pe Tatal asa cum Il cunoastea. Dupa cum a spus cineva, acest titlu nu descrie numai "caracterul gloriei Sale aici jos, ci el exprima ceea ce El era (ceea ce El a fost, ceea ce El este dintotdeauna) in sanul Tatalui Insusi in divinitate : si asa L-a facut cunoscut.       

joi, 21 ianuarie 2021

 


                                            CRESTIN SI FERICIT ?

                                                         Comentarii practice din 2 Petru 1

                                                                        - VI -


     Christian Briem


     9.1     Timpul dezbracarii de "cortul" sau

     Petru nu vedea doar pericolele la care erau expusi copiii lui Dumnezeu ; de asemenea, el era constient ca nu dispune de prea mult timp pentru slujba lui. Toate acestea dadeau cuvintelor sale o solemnitate apasatoare.
     "Stiind ca dezbracarea de cortul meu este grabnica, dupa cum mi-a aratat si Domnul nostru Isus Hristos" ( v. 14).
     Eu sunt intotdeauna impresionat de expresia "dezbracarea de cortul meu". Urmarind termenul scripturistic intr-un alt pasaj (2 Corinteni 5:1, 4), Petru considera trupul sau doar ca un "cort", ca o locuinta provizorie pentru aceasta scurta viata. El stie ca este in calatorie spre patria cereasca, eterna ; si atunci cand moartea se apropie, ea nu este pentru el decat momentul dezbracarii cortului sau.
     Credinciosul nu trebuie sa se teama de moarte. Ea inseamna pentru el doar parasirea a ceea ce este muritor. Ce poate face moartea decat sa ne deschida usa acelui domeniu unde ea nu mai are nicio putere ? Astfel, noi putem striga triumfatori inca de acum : "Unde iti este boldul, moarte ? Unde iti este victoria, moarte ?" (1 Corinteni 15:55). A scoate o haina, a fi "dezbracat", a parasi un cort darapanat -, asa este moartea pentru un copil al lui Dumnezeu.
     Chiar imprejurarile cu privire la moartea sa nu-l tulbura pe apostol. El este perfect de clar cu privire la ceea ce il astepta. Atunci cand, increzandu-se inca in propriile sale puteri, s-a declarat gata sa-si de viata pentru Invatatorul sau, Acesta i-a spus : "Unde Ma duc Eu, tu nu Ma poti urma acum, dar mai tarziu Ma vei urma" (Ioan 13:36), si anume in moarte.
     Apoi, la Marea Tiberiadei, Domnul inviat i-a aratat ce fel de moarte avea sa aiba : "Cand erai mai tanar, te incingeai singur si umblai unde voiai; dar, cand vei imbatrani, iti vei intinde mainile si altul te va incinge si te vei duce unde nu voiesti" (Ioan 21:18). Nu este o aluzie clara la o moarte violenta, de martir ?
     Acum Petru este batran, si el stie ca momentul dezbracarii de cortul sau va veni curand sau dintr-o data. "Domnul nostru Isus Hristos" - sa remarcam titlul complet pe care il foloseste pentru Domnul - i-a aratat. Chestiunea de a sti daca aceasta se refera la cuvintele Domnului de la Marea Tiberiadei sau la o alta revelatie, mai tarzie, care nu ne este transmisa, depinde de felul in care s-a tradus cuvantul grec " tachinós" la versetul 14. De fapt, el semnifica atat : "curand, aproape, imenent" cat si "rapid, promt, dintr-o data". Acest termen nu se intalneste decat de doua ori in Noul Testament, si al doilea loc se gaseste, de asemenea, in epistola noastra, in primul verset din capitolul 2. Acolo, el are in mod clar sensul "rapid, dintr-o data, grabnic" : "o grabnica pieire". Din aceasta putem deduce ca, in versetul de care ne ocupam, la fel, Petru vorbeste nu doar de moartea sa apropiata, ci de moartea sa dintr-o data, grabnica, si ca el se refera deci la cuvintele Domnului care ne sunt relatate in Ioan 21.
     Slujba lui printre sfinti avea sa se sfarseasca brusc, dintr-o data. Intelegem noi seriozitatea acestor cuvinte ? Dintr-o data, destinatarii epistolei sale nu au mai putut auzi glasul acestui pastor preocupat de binele turmei. Ce provocare pentru inimile lor, dar si pentru ale noastre !
     Pe de alta parte, vedem aici harul minunat al Domnului Isus. Atunci cand slujitorul Sau era mai tanar, el gandea ca Il poate urma pe Invatatorul sau in moarte prin propriile sale puteri. Dar aceasta s-a sfarsit printr-un esec total, prin cumplita tagaduire a Celui pe care Il iubea atat de mult. A pierdut cea mai buna ocazie de a-L glorifica pe Domnul sau in fata mortii. Era pierduta pentru totdeauna aceasta ocazie ? Asa parea sa fie cazul dupa rastignirea si ingroparea Domnului. Dar apoi, prin cuvintele citate mai sus, Domnul inviat, in bunatatea Lui, i-a dat slujitorului Sau o noua sansa pentru timpul cand va ajunge batran. El i-a zis cam asa : "Cand va veni ziua aceea, Simon, iti voi da harul sa Ma glorifici in acelasi fel in care tu ai esuat altadata. Urmeaza-Ma !"
     Acum acest om a devenit batran, si Il urmase cu credinciosie pe Domnul sau zeci de ani. Pentru aceasta ultima mare incercare el se bazeaza pe credinciosia si harul Celui care i-a oferit inca odata aceasta ocazie sa moara pentru El.
     Cu toate acestea, intre noi si Petru exista o diferenta esentiala, chiar daca avem multe de invatat de la apostol si de la credinta lui. Acest slujitor al Domnului avea o declaratie clara din partea Domnului cu privire la sine si cu privire la sfarsitul vietii lui : nu numai ca va ajunge la o varsta inaintata, dar si ca Il va glorifica pe Domnul printr-o moarte speciala (Ioan 21:19). Si astfel, in toti anii slujirii sale, Petru a asteptat moartea sa (violenta) cu incredere in cuvantul Domnului sau - intr-o pace profunda.
     In ce ne priveste, ca principiu, noi nu asteptam moartea. Speranta noastra este mai degraba determinata de venirea Domnului pentru a-i rapi pe sfinti. Domnul nu ne-a vorbit despre moartea noastra, ci ne-a vestit revenirea Sa. Desigur, El poate astazi, de asemenea, sa dea unuia din ai Sai pe care il va lua la El prin moarte, certitudinea ca, in cazul sau particular, acesta va fi drumul. Pavel, de asemenea, a avut aceasta certitudine spre sfarsitul vietii lui (Fapte 20:29 ; Filip. 2:17 ; 2 Tim. 4:6). Dar aceasta este diferit de ceea ce vedem la Petru.


     9.2     "Dupa plecarea mea"

     Apostolul va vorbi pentru a cincea si ultima oara de "aceste lucruri", subliniind prin aceasta inca odata importanta lor :
     "Dar ma voi stradui ca si dupa plecarea mea sa puteti oricand sa va aduceti-aminte de aceste lucruri" (v. 15).
     La versetul 13, apostolul vorbeste de perioada in care era inca in viata ; la versetul 14, de moartea sa apropiata sau brusca ; si acum, la versetul 15, el arata timpul care va urma dupa moartea sa. Avand in vedere acest timp bine definit, el ia masuri pentru a pune pe credinciosi in stare sa-si aminteasca atunci de aceste lucruri. In ce mod o face ?
     Sa vedem mai intai ce nu face sau cum nu procedeaza. El nu le incredinteaza unui succesor. Gandul unei succesiuni apostolice omenesti ii este la fel de straina ca si apostolului Pavel (comp. 20:29). El nu desemneaza pe nimeni care sa continue lucrarea sa dupa moartea lui. Nici nu ii recomanda pe credinciosi adunarii lui Dumnezeu, ca si cum ea ar putea sa-i inlocuiasca pe apostoli. Nu, masurile pe care le ia sunt de a scrie aceste scrisori, astfel incat dupa plecarea sa sfintii sa gaseasca ceva de la el, care sa le aminteasca de invataturile pe care el le-a dat. Altfel spus : in vederea mortii sale, el intemeiaza credinta sfintilor pe Cuvantul inspirat al lui Dumnezeu.
     Aici avem un fapt de-o importanta foarte mare. Temelia credintei noastre si regula vietii noastre nu se gasesc decat in Cuvantul scris al lui Dumnezeu. Ca si Petru, Pavel a vazut, de asemenea, apropiindu-se sfarsitul slujbei sale si era constient de inaintarea raului. Cui i-a incredintat el pe sfinti ? "Si acum va incredintez lui Dumnezeu si Cuvantului harului Sau, care poate sa va zideasca..." (Fapte 20:32). Si, cu putin inaintea mortii sale de martir, in ultima sa epistola inspirata, acelasi apostol atragea atentia preiubitului sau copil, Timotei, asupra Sfintelor Scrieri care doar ele pot da intelepciune spre mantuire prin credinta care este in Hristos Isus (2 Timotei 3:15). 
     De asemenea, este foarte semnificativ ca, in ultima lor epistola, cei doi apostoli au insistat asupra inspiratiei Sfintei Scripturi. "Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu" (2 Timotei 3:16). Iata cum se exprima Pavel in fata  invatatorilor care voiau sa-i intoarca pe oameni de la adevar si sa-i indrepte spre basme. Petru vede, de asemenea, invatatori falsi ridicandu-se printre sfinti (2 Petru 2:1) ; astfel incat la sfarsitul primului capitol el spune : "Caci profetia n-a fost niciodata adusa prin vointa omului, ci oameni sfinti ai lui Dumnezeu au vorbit condusi de Duhul Sfant" (v. 21).
     Sa retinem ca fiecare dintre cuvinte sunt inspirate de Dumnezeu si nu doar gandurile. Versetul 13 din 1 Corinteni 2 stabileste clar : "...despre care si vorbim, nu in cuvinte invatate prin intelepciune omeneasca, ci in cele invatate de Duhul, explicand cele spirituale prin mijloace spirituale". Avem aici definitia oferita de Noul Testament a ceea ce noi numim : "inspiratia verbala a Sfintei Scripturi".
     Cand Petru, facand aluzie la moartea lui, vorbeste despre "plecarea" sa, foloseste un cuvant foarte interesant : "exodos". Cititorul va fi observat fara indoiala ici si colo pe usi sau iesiri cuvantul "EXIT" (iesire). Evanghelistul Luca se foloseste de acest cuvant cand descrie scena de pe muntele transfigurarii (Luca 9:31) - o scena la care Petru, de asemenea, face aluzie mai departe. Moise si Ilie "vorbeau despre moartea Sa (in nota de subsol : literal : iesire, plecare), pe care urma s-o implineasca in Ierusalim". Si ce iesire a fost cea a Domnului ! Moise, cu siguranta, nu si-a "implinit iesirea" intr-un mod perfect : a murit in pustie, deoarece a vorbit nechibzuit cu buzele sale (Psalmul 106:33) ; el nu a putut intra in tara. Nici Ilie nu si-a sfarsit alergarea de-o maniera ireprosabila : a indraznit sa acuze pe poporul lui Dumnezeu (1 Imp. 19:10, 14 ; Rom. 11:2-4) ; a trebuit sa-si unga imediat succesorul. Dar Domnul Isus a "sfarsit" lucrarea pe care Tatal I-a dat-o s-o faca (Ioan 17:3). Nu a fost niciun esec la El, nicio umbra. "Plecarea" Lui a corespuns in totul gandului lui Dumnezeu. Si Petru, de asemenea, asteapta sfarsitul fara teama. Pentru el, este vorba numai de dezbracarea cortului sau, pentru a fi absent in trup si prezent cu Domnul (2 Corinteni 5:8).
     Intr-un fel sau altul, vom cunoaste si noi intr-o zi "plecarea". Sa putem spune atunci impreuna cu apostolul Pavel : "M-am luptat lupta cea buna, am terminat alergarea, am pazit credinta" (2 Timotei 4:7) ! Orice altceva va fi fara importanta.


     10     Nu basme (sau, fabule), ci o revelatie divina

     Apostolul face totul pentru a arata sfintilor siguranta fundamentelor divine ale credintei lor. Acestea nu se bazeaza pe basme iscusit alcatuite, prin care deja altadata falsii invatatori au cauzat pagube mari (2:1), ci pe revelatia divina. Pentru a-si sustine afirmatia, Petru vorbeste acum despre ceea ce a trait impreuna cu Iacov si Ioan pe muntele transfigurarii - fapte care ar putea fi atestate din gura mai multor martori. Acesta este fara indoiala motivul pentru care el nu se mai exprima la singular, ci la plural.


     10.1     Pe muntele cel sfant

     "Caci v-am facut cunoscut puterea si venirea Domnului nostru Isus Hristos nu urmand basme iscusit alcatuite, ci fiind martori oculari ai maretiei Sale. Caci El a primit de la Dumnezeu Tatal onoarea si glorie, cand un astfel de glas I-a fost adresat prin gloria minunata : "Acesta este Fiul Meu Preiubit in care Eu Imi gasesc placerea". Si noi am auzit acest glas venit din cer, fiind impreuna cu El pe muntele cel sfant" (V. 16-18).
     Venirea lui Hristos, domnia Lui aici jos in putere si glorie, impreuna cu sfintii Sai, nu sunt basme. Dimpotriva, acestea sunt realitati importante, a caror lumina si stralucire sunt potrivite pentru a ne incuraja inimile pe calea, adesea dificila, pe care ne-am angajat.
     Intr-adevar, inainte de a-i lua altadata pe cei trei ucenici impreuna cu El pe muntele cel sfant, Domnul Isus le spusese intr-un anumit fel : "Eu voi suferi si voi fi respins, si cel care vrea sa Ma urmeze trebuie sa se astepte sa aiba parte de aceleasi lucruri (comp. Luca 9:22-26). Dar apoi, i-a facut sa intrevada sfarsitul : "Sunt unii dintre cei care stau aici care nicidecum nu vor gusta moartea pana nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu" (v. 27). Si astfel, pe muntele transfigurarii, le-a aratat o imagine a Imparatiei "in miniatura".
     Ceea ce acesti trei oameni au vazut si auzit pe munte nu a fost decat revelatia gloriei supreme acordate lui Hristos respins ; a fost, de asemenea, o imagine informativa a gloriei Sale in Imparatia viitoare, atunci cand orice suferinta si orice dispret vor inceta pentru totdeauna. De asemenea, apostolul exprima diferenta cu prima venire a Domnului (cand a suferit si a murit) prin cuvintele : "puterea si venirea (sau : prezenta) Domnului nostru Isus Hristos". Mentiunea "puterea" alaturi de "venirea" arata clar ca nu este vorba aici de venirea Domnului pentru rapire. In schimb, cand "venirea" este numita singura si nu este limitata de adaugiri care sa indice puterea sau manifestarea, ca regula generala este vorba despre rapire (de exemplu, 1 Corinteni 15:23 spre deosebire de 2 Ioan 2:28). 
     Scena de pe muntele transfigurarii nu trebuie inteleasa ca o aluzie la eternitate - caci atunci Hristos va incredinta Imparatia lui Dumnezeu si Tatal Sau (1 Corinteni 15:24) - , ci ea ofera o imagine a Mileniului, ea constitue o profetie atat pentru ochii cat si pentru urechile lui Petru si a celor care erau impreuna cu el.
     Ea Il arata pe Fiul Omului in gloria Sa, inconjurat de sfintii Sai ceresti. Unii (reprezentati prin Moise) au trecut prin moarte si au inviat. Altii (reprezentati prin Ilie) au fost rapiti fara sa vada moartea. Impreuna cu Isus, ei au intrat impreuna in "nor", in imediata apropiere a lui Dumnezeu, Tatal. Sfintii Sai pamantesti (reprezentati prin Petru, Iacov si Ioan), vor fi sub stralucirea gloriei Sale - in trupuri naturale pe pamant. Ei vor fi sub influenta acestei glorii, vor putea veda si auzi ceva, dar ei insisi nu vor avea parte de ea. Faptul ca cei trei ucenici s-au temut cand Moise si Ilie au intrat in nor impreuna cu Domnul (Luca 9:34), arata, de asemenea, in mod clar ca nu este posibil de suportat gloria cereasca intr-un trup natural.
     Din "gloria minunata", glasul Tatalui s-a facut auzit : "Acesta este Fiul Meu Preiubit; de El sa ascultati". Dumnezeu va aduna toate lucrurile impreuna (sau : "sub un cap") in Hristos (Efeseni 1:10) - in Persoana in care a gasit o asemenea placere.
     Dar aici se pune o intrebare : Nu este Domnul suficient pentru a ne umple inimile de o bucurie profunda, de o fericire de nedescris ? Poate cineva sa pretinda un loc acolo ? Dragostea si gloria Lui ne apartin. Nu este aceasta suficient pentru a ne face perfect fericiti ?


     10.2     Cuvantul profetic

     De la scena glorioasa de pe muntele cel sfant, de la aceasta scurta privire asupra Imparatiei viitoare, apostolul trece destul de brusc la cuvantul profetic :
     "Si noi avem  (facut, n.t.) mai tare cuvantul profetic, la care bine faceti ca luati aminte (ca la o lumina stralucind intr-un loc intunecos), pana se va ivi ziua si va rasari steaua (Luceafarul) de dimineata in inimile voastre" (v. 19).
     De ce aceasta trecere rapida are un subiect nou ? Se pare ca exista doua motive. Mai intai, transfigurarea (schimbarea la fata, n.t.) de pe muntele cel sfant confirma profetiile Vechiului Testament. Profetii au vorbit despre aceasta glorie si despre Imparatie, si scena minunata a dat cuvintelor lor o confirmare viabila. Era clar ca predictiile erau absolut sigure in ele insele. Dar, data fiind moartea umilitoare a lui Hristos, I S-a parut bine lui Dumnezeu, in intelepciunea Sa, de a confirma adevarul celei de-a doua veniri a Domnului si a Imparatiei Sale prin transfigurare. In acest sens, avem cuvantul profetic facut "mai tare".


     10.3     Lumina "lampii"
     
     Dar, al doilea motiv, cuvantul profetic este, de asemenea, o "lampa", a carei lumina nu o putem neglija. Si ce vedem mai intai la aceasta lumina ? Ca Fiul Preiubit, Imparatul Imparatiei, va fi intre timp respins. Lumea a refuzat sa-L recunoasca, si profetiile Vechiului si Noului Testament vorbesc de asemenea de aceasta respingere. Vom privi imediat mai deaproape acest aspect si consecintele lui.
     Dar in toate acestea este potrivit sa fim condusi de Cuvantul scris si nu de opiniile oamenilor. De asemenea, el adauga : "...la care bine faceti ca luati aminte". Sa nu ne multumim doar sa citim aceste cuvinte, ci sa le acordam atentie si sa ramanem la ele. Aceasta este semnificatia completa a cuvantului grec. Dumnezeu doreste ca cuvantul profetic sa atinga constiintele noastre si sa aiba efecte asupra vietii noastre.
     Il vom intelege mai bine daca ne amintim inca odata de continutul dublu al acestui cuvant. Un verset din prima epistola a lui Petru ne da un ajutor pretios in aceasta privinta. Este vorba despre Duhul lui Hristos, Duhul profetic, prin care profetii Vechiului Testament au dat marturie despre Hristos. Si despre ce au marturisit ei ? "Suferintele lui Hristos si gloriile de dupa acestea" (1:11). Acestea sunt cei doi pivoti ai profetiei. Se aseamana ca doua piscuri care, vazute de departe, par a fi foarte apropiate unul de altul. Dar, apropiindu-ne, descoperim ca o vale larga le separa. Aceasta "vale" este perioada actuala a harului. Ea ("valea", harul, n.t.) nu a facut obiectul profetiei Vechiului Testament. Oricat de departe ar fi privit, profetii nu puteau sa discearna. In schimb, noi traim in acest timp si privim retrospectiv unul din piscuri si prin anticipatie pe celalalt.
     Cuvantul profetic arata deci nu doar gloria viitoare a lui Hristos in Imparatie, dar si suferintele Sale si respingerea Sa pe pamant. El arata starea lumii, denunta falsa ei religie si prezinta cursul si sfarsitul ei. El arata ca o lampa, si aceasta are o valoare mare in timpul noptii care a inceput cu lepadarea lui Hristos. El lumineaza aceasta scena intunecata ; si facem bine ca luam aminte la el. Caci nu se poate dispretui fara pierdere lumina pe care el o arunca asupra lumii care va fi in curand judecata.
     "Lampa" este pentru noapte, pentru a lumina intunericul spiritual din aceasta lume condusa de Satan, stapanitorul ei (Efes. 6:12 ; Ioan 12:31). Aprecierea noastra fata de ceea ce este lumea ar trebui sa se bazeze pe lumina pe care "lampa" Cuvantului lui Dumnezeu ne-o da in aceasta privinta si nu pe pozitiile inalte ale celor care se gandesc la progres in lume. Si astfel, aceasta lumina ne va oferi, de asemenea, un motiv pentru a ne separa de acest sistem nelegiut. "Toate acestea deci urmand sa fie descompuse, ce fel de oameni ar trebui sa fiti voi, in purtare si in evlavie" (3:11) !


     10.4     Lumina "zilei"

     Profetia se ocupa in principal de pamant, de iudei, de natiuni, de orice rau aici jos, de venirea Domnului pentru judecata. Dar toate acestea nu fac obiectul inimii noastre, nu constitue speranta tipic crestina. Chiar restaurarea lui Israel si intemeierea Imparatiei nu fac obiectul. Exista o lumina mult mai inalta, o speranta mai buna, iar Petru vorbeste si despre asta : "...pana se va ivi ziua si va rasari steaua de dimineata in inimile voastre". 
     Sa nu gandim ca Petru vrea sa spuna aici : "Pana cand Hristos va rasari ca soarele dreptatii, cu vindecarea in aripile Sale", dupa expresiile ultimului profet al Vechiului Testament (Maleahi 4:2). Atunci se va vorbi cu adevarat de "ziua Domnului", dar aceasta inca nu a venit. Observam din nou ca in versetul nostru articolul hotarat dinaintea "zilei" este pus intre paranteze (*) (deoarece in original nu este articol). Astfel, Petru nu zice : "pana va veni ziua", ci : "pana se va ivi ziua". El vorbeste despre zori, despre rasaritul zilei in inima. Copiii lui Dumnezeu sunt ai "zilei", ei sunt "fii ai luminii si fii ai zilei" (1 Tesaloniceni 5:4-8).
     Prin urmare, in ceea ce priveste speranta lor, lumina zilei (sau : ziua) ii lumineaza deja, inainte de venirea zilei in sine. La fel cum zorile diminetii lumineaza mai intai varfurile muntilor inainte de a straluci in vale, tot asa si noi, in comuniune cu Dumnezeu si despartiti de lume, vom fi umpluti de lumina si gloria diminetii inainte ca ea sa rasara pentru acest sarman pamant. Ce bucurie experimentam noi inca de acum - o bucurie si o fericire despre care lumea oarba nu cunoaste nimic !   

     (*) In fr. articolul se pune inainte : "le jour" = "ziua"; in cazul de fata in Biblia fr. "cuvantul "ziua" este redat astfel (le) jour = zi, ziua !

     
     10. 5     Lumina "stelei de dimineata"

     Dar apoi, gasim si lumina "stelei de dimineata" (literal : distribuitor, furnizor de lumina, candelabru). Petru face aici pe scurt o aluzie la venirea Domnului pentru rapire. El spune aici cam asa : "Profetia este buna, dar exista ceva si mai bun : Domnul Isus Insusi va veni". El este obiectul inimii noastre si venirea Lui speranta noastra. Asa cum este "Radacina si Samanta lui David" pentru Israel, de asemenea, El este "steaua de dimineata" pentru inimile noastre (Apocalipsa 22:16).
     Ce lumina raspandeste in noi speranta intoarcerii Sale ! Inainte ca sa se iveasca ziua, El va veni ca steaua de dimineata. Noi Ii apartinem deja, in timp ce este inca intuneric, si vom fi rapiti la El inainte ca lumea sa-L vada. Aceasta doarme inca, in timp ce noi ne bucuram de El - noi Il cunoastem inainte de a-L vedea. Atunci cand El va rasari precum soarele, noi Il vom vedea in gloria Sa. chiar vom avea parte de aceasta impreuna cu El ; dar noi Il cunoastem deja - in spatele norilor.
     Noi stim ca partea noastra este sus impreuna cu Hristos. Si stim, de asemenea, ca inainte de a veni pentru a judeca lumea, El va veni pentru noi, ca sa ne ia la El in glorie. Noi nu asteptam niciun alt eveniment care trebuie sa aiba loc mai inainte. Nu asteptam nimic altceva decat venirea Domnului nostru. Daca realizam aceasta prin credinta, atunci steaua de dimineata a rasarit efectiv in inimile noastre.
     Exista un alt lucru care ar putea sa ne faca mai fericiti decat speranta de a-L vedea asa cum este ? Oh ! cititi pe fata Lui - care odata a fost "atat de desfigurata, mai mult decat a oricarui om" - cititi cat de mult ne-a iubit ! "Doamne Isus, vino din nou astazi !". 

                           .......................................................................................................       

          
aze