Translate

marți, 5 ianuarie 2021

 


                                            CRESTIN SI FERICIT ?

                                                         Comentarii practice din 2 Petru 1

                                                                     - III -


     Christian Briem


     7     Caracterele unei vieti de credinta

     Apostolul Petru i-a numit pe credinciosi "partasi naturii divine" intr-un sens moral (v. 4). Am vazut ca ei sunt chemati sa manifeste caracterele lui Dumnezeu in viata de zi cu zi. Fara a avea viata eterna lucrul acesta ar fi imposibil. Cu toate acestea, desi in sine viata eterna este perfecta si nu poate fi pierduta, in manifestarile ei practice, ea poate sa creasca. Ea cere, prin puterea Duhului Sfant ingrijire, implinire. In acest aspect nu este diferita de viata naturala. Un copil nou-nascut are viata la fel ca un adult. Avem viata sau nu avem. Cu toate acestea, la un copilas, manifestarile vietii de departe nu sunt atat de dezvoltate ca la un adult. Cresterea trebuie sa se produca la fel si in domeniu spiritual. A creste si a aduce rod sunt principii divine care se regasesc atat de bine in creatia vizibila cat si in noua creatie.
     De asemenea, in versetele 5 la 7, Petru ne arata un lant de virtuti spirituale in care caracterul crestin al credinciosilor trebuie sa se dezvolte. El le-a prezentat ceea ce era potrivit sa le mangaie si sa le invioreze inimile. Dar acum, le vorbeste de starea lor practica. Si astfel, el va lega indemnurile care vor urma de ceea ce a spus mai inainte prin cuvintele : "tocmai pentru aceasta".
     "Iar tocmai pentru aceasta, dandu-va toata silinta, adaugati la credinta voastra virtutea; iar la virtute, cunostinta;iar la cunostinta, infranarea; iar la infranare, rabdarea; iar la rabdare, evlavia;iar la evlavie, dragostea frateasca; iar la dragostea frateasca, iubire" (v. 5-7).


     7.1     Silinta si mantuire 

     Apostolul vorbeste mai intai despre silinta sau ravna pe care credinciosii ar trebui s-o manifeste. Am putea fi surprinsi ca silinta noastra este considerata ca fiind prima conditie pentru realizarea virtutilor spirituale atat de inalte ca cele mentionate in continuare. Dar Dumnezeu stie cat de repede ne relaxam in bucuria privilegiilor care ne sunt incredintate. Astfel ca ne indeamna sa ne dam toata silinta, toata ravna, prin adaugarea sau "furnizarea" caracterelor crestine. Dar un astfel de indemn nu ne "impovareaza", nu ne descurajeaza. Caci "tocmai pentru aceasta" indica legatura binecuvantata dintre privilegiile noastre (v. 1-4) si realizarea lor (v. 5-11) : cunoastem deja ce ne apartine ; si cresterea acestei cunostinte este cea care va stimula in noi silinta (sau, ravna, n.t.), astfel incat rezulta rod pentru Dumnezeu.
     Pe de alta parte, nu este groaznic sa gandim ca certitudinea de a ajunge in final in cer ne aduce in situatia de a slabi ravna noastra ? Atunci suntem foarte putin constienti de consecintele de durata care vor rezulta din lipsa de silinta aici jos pe pamant. Prezentul si viitorul nu sunt deloc atat de departe unul de celalalt pe cat suntem inclinati sa credem. Ori, a fi multumiti ca mergem in cer, fara a trai pentru Hristos sau fara a-L onora in umblarea noastra aici jos, nu reflecta o apreciere potrivita a harului lui Dumnezeu. Cerul va fi minunat ; dar, intr-un anumit sens, va fi si o reflectare a credinciosiei pe care o vom manifesta pentru Numele Sau pe pamant.
     Sa observam inca un aspect clar stabilit aici : Noi nu am atins inca scopul credintei noastre, gloria lui Dumnezeu. Cu siguranta, suntem pe calea care duce la glorie, dar aceasta este plina de pericole. Exista lumea din jurul nostru si carnea din noi - si diavolul care stie sa se foloseasca si de una si de alta pentru a ne face rau. In fata acestor amenintari, avem nevoie de toata silinta ca sa nu cadem. In acest fel vede Petru in general mantuirea : ca un proces, o permanenta eliberare care se continua pana sfarsitul umblarii aici jos si care sfarseste in final in glorie (comp. 1 Petru 1:5).
     Apostolul Pavel vorbeste, de asemenea, despre "mantuire" sub acest aspect. De exemplu, in Filipeni 2 : "Lucrati cu teama si tremur mantuirea voastra (in sensul de a duce la bun sfarsit lucrarea)" (v.12). - In 1 Corinteni 15, gasim la fel mantuirea in curs de realizare : Prin Evanghelie, noi suntem mantuiti (literal : in curs de mantuire) (v. 2 ; comp. si 1:18). Domnul Isus are o preotie care nu se transmite, pe care o exercita in favoarea noastra, ca sa "mantuiasca pana la desavarsire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El" (Evrei 7:25). In acest sens, mantuirea isi gaseste finalizarea sa la sfarsitul drumului si include mantuirea trupului, eliberarea de toate imprejurarile, eliberarea totala de puterea, si chiar de prezenta pacatului.
     In schimb, alte pasaje arata ca, in ce priveste sufletul sau, crestinul care a crezut are deja mantuirea deplina in Hristos Isus. Aceasta este pozitia sa intemeiata pe lucrarea lui Hristos : el este mantuit, Dumnezeu l-a mantuit si el a primit mantuirea sufletului sau (Efes. 2:8 ; 2 Tim. 1:9 ; Tit 3:5 ; 1 Pet. 1:9). Este vorba despre diferitele aspecte ale unuia si aceluiasi lucru. Cu toate acestea, in pasajul nostru este chestiunea de practica, de progresul nostru pe calea experientei crestine. Si astfel, indemnurile la veghere, la ravna si la alte caractere asemanatoare, sunt potrivite si necesare (comp. Evrei 6:11). In sensul acesta, realizarea progresului, in ciuda tuturor piedicilor, depinde de responsabilitatea noastra. Desigur, suntem paziti "prin puterea lui Dumnezeu", dar, dupa cum am vazut deja, aceasta are loc "prin credinta".


     7.2     Credinta si roadele sale

     Deci credinta este mentionata prima aici de catre Petru. El nu spune de aceasta ca de celelalte elemente urmatoare care trebuie "adaugate", "oferite" sau "puse la dispozitie". Motivul este foarte simplu : credinta este presupusa prezenta la cei carora le scrie.
     Prin "credinta", trebuie sa intelegem aici principiul moral al credintei, puterea credintei in individ si nu doctrina crestina. Ori, aceasta credinta personala este inceputul a toate pentru copiii lui Dumnezeu. Fara ea nu au nimic. Chiar dragostea, ultimul element enumerat, este de neimaginat fara credinta : caci aceasta "lucreaza prin dragoste" (Galateni 5:6). Tot ceea ce exista pretios in viata noastra este rezultatul credintei. Ea este alfa si omega vietii noastre crestine. Cu cat ma gandesc mai mult la ea astazi, cu atat mai mult rugaciunea ucenicilor devine si a mea : "Mareste-ne credinta". Doar prin credinta - avand ochii fixati pe Isus, Fiul lui Dumnezeu - putem sa invingem lumea (1 Ioan 5:4, 5). Este aproape inutil sa spunem ca credinta este ocupata nu de lucrurile vizibile ale acestei lumi, ci de lucrurile care nu se vad ale lumi de inviere a Domnului nostru. Ea este ca o mana care se intinde in lumea invizibila a binelui si aduce lucruri pe care le gaseste acolo in lumea vizibila. Am putea crede ca este un cadou de nepretuit - este "darul lui Dumnezeu".
     Sapte roade sau caractere ale vietii celei noi trebuie sa rezulte din credinta. Desi ele sunt prezentate intr-o ordine si o succesiune divin inteleapta, apostolul nu vorbeste despre simpla adaugare a unui lucru la altul, ca si cum ar fi niste pasi succesivi care trebuie facuti unul dupa altul. Chiar si asa, aceste sapte elemente sunt progresive in caracterul lor, credinciosii trebuie sa poarte in ei si sa manifeste toate aceste trasaturi. Este ca si cum cineva primeste un mar pe care-l descrie ca "delicios si zemos". El musca fructul si constata : "Este zemos, dar ii lipseste aciditatea". Un credincios poate fi foarte amabil, dar ii lipseste determinarea sau rabdarea. Dumnezeu nu este multumit cand copiii sai manifesta doar unul sau altul din caracterele Sale. Toate calitatile naturii divine trebuie sa se vada in ai Sai.
     Deci, scriitorul sfant continua : "... adaugati la credinta voastra virtutea...". El vrea sa zica : Vegheati ca credinta voastra sa fie de asa natura incat sa produca toate acestea : virtute, cunostinta, infranare, rabdare, evlavie, afectiune frateasca, dragoste. Am aratat deja cateva moduri diferite de redare a cuvantului "adauga" : "a oferi, a pune la dispozitie". Intelesul principal al acestui termen se refera la dispozitia si la pregatirea unui cor mare pentru o ceremonie oficiala. In general, costurile erau suportate de un binefacator sau de un sponsor bogat : el oferea tot ceea ce era necesar pentru ocazia respectiva. Este si cuvantul a contribui. Mai tarziu, a fost generalizat si a luat atunci sensul de "a oferi, a acorda, a dona". Mi se pare, totusi, ca expresia " a contribui" este adaptata mai bine contextului : "... adaugati la credinta voastra, virtutea, contribuiti la credinta voastra prin virtute".


     7.2.1     Virtutea

     Credinta ne leaga de Dumnezeu si, ca prim rezultat, "virtutea" este prezentata aici. Am vazut deja in legatura cu versetul 4 ce trebuie sa intelegem prin acest termen : energie si determinare spirituala, curaj moral. Avem nevoie de o astfel de energie, avand in vedere pe fiecare dintre cei trei dusmani mentionati.
     In ce-l priveste pe Satan, el nu va neglija nimic care sa ne abata de pe calea ascultarii. A facut-o fata de Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, si o va face fata de cei care-L marturisesc si au devenit ei insisi "fii ai lui Dumnezeu". Si la fel cum Domnul i-a rezistat doar prin Cuvantul lui Dumnezeu, prin "este scris" (Matei 4), ar trebui ca si noi sa folosim aceasta singura arma intr-o astfel de lupta. "Luati si...sabia Duhului, care este Cuvantul lui Dumnezeu", citim in Efeseni 6. Numai credinta, prin puterea Duhului, poate sa manuiasca corect aceasta sabie. De asemenea, in prima sa epistola, Petru zice : "Impotriviti-va lui (diavolului) tari in credinta" (5:9).
     Urmandu-L pe Domnul Isus si aparand drepturile Sale implica, de asemenea, ca ne angajam pe campul de lupta. Pentru a o face, avem nevoi de curaj moral. Prin urmare, acesta ocupa primul loc in aceasta enumerare a roadelor credintei. Este vorba de curajul unui soldat care inainteaza hotarat impotriva tuturor adversarilor.
     Daca ne gandim la carne, vom recunoaste repede ca, pentru a pune capat lucrarii sale, energia spirituala este la fel de necesara. Cum am putea sa ne bucuram de comuniunea practica cu Dumnezeu, daca dam frau liber naturii vechi din noi ? Dumnezeu doreste ca sa fim stapani pe noi insine, si in stare de a alege binele si de a respinge raul.
     O astfel de putere nu poare decurge decat dintr-un atasament constient fata de Dumnezeu, plin de credinta. Atunci binele este cel care conduce inima, si comuniunea cu Dumnezeu este mentinuta. Cu aceasta, nu vom "lupta" impotriva pacatului din noi, ci ne vom socoti "morti" fata de pacat (Romani 6:11) : am ales cealalta parte. Ce parte binecuvantata ! Fie numai ca s-o realizam mai mult !
     In relatie cu lumea, am vazut deja in Moise un frumos exemplu de hotarare spirituala. El a "refuzat" si a "ales" (Evrei 11:24, 25). Daniel, de asemenea, "a hotarat in inima lui" ca sa nu se intineze cu alimentele alese ale imparatului, si apoi a "cerut" ceva mai bun (Daniel 1:18). "Virtutea" este deci aceasta energie care stie sa refuze si sa aleaga ; cine este in stare sa zica nu la ofertele insistente pe care lumea ni le ofera de o mii de ori pe zi, pentru a inainta mai degraba spre tinta asezata inaintea noastra, Hristos in glorie ? Si asa cum gasim, in Galateni 5:22, o lista cu "roada Duhului" in contrast cu "faptele carnii" enumerate la versetul 19, si aici avem o cale a celui credincios care este in opozitie cu cea a lumii religioase (comp. 2 Petru 2 si 3).
     A refuza si a alege- este dificil sa definim mai bine ceea ce implica determinarea spirituala intr-o lume ca aceasta si cu o inima ca a noastra. Ea conduce la renuntarea de sine si face posibila comuniunea deplina cu Dumnezeu. Nu exista o alta cale pentru a ajunge la adevarata fericire.


     7.2.2     Cunostinta

     Cu toate acestea, taria spirituala nu este totul. Avem, de asemenea, o mare nevoie de cunostinta. Prin urmare, este adaugat : "la virtute, cunostinta". Nu suntem indemnati sa adugam un element la virtute : cunostinta ; apoi la cunostinta un alt element si asa mai departe. Gandul este mai degraba urmatorul : In exercitarea virtutii, cunostinta trebuie sa creasca ; in cunostinta, infranarea, etc. Unul rezulta din celalalt, nu este posibil fara celalalt, ci se afla in samanta (sau, germenele, n.t.) primului. Acesta mi se pare sensul acestui pasaj care ar trebui citi astfel : "La credinta voastra, oferiti de asemenea virtutea ; iar la virtute, cunostinta, etc.". 
     Pentru crestin, nu se cere o ravna oarba, nici eforturi personale mari pe caile nelegiuirii ; ci este nevoie de calauzirea prin Cuvantul lui Dumnezeu pentru fiecare pas. Iudeii aveau ravna pentru Dumnezeu, "dar nu potrivit cunostintei", dupa judecata Cuvantului lui Dumnezeu (Romani 10:2). Si astazi la fel, sunt multe angajamente si activitati in domeniul crestin, dar nu intotdeauna insotite de cunostinta. Doar cunostinta lui Dumnezeu si a gandurilor Sale ne pazeste de fanatism si de alte cai ale propriei vointe.
     Nu vom putea sa invatam mai mult din lucrurile lui Dumnezeu daca nu avem intentia sincera de a trai potrivit lor. Ezra s-a hotarat in inima lui sa caute voia Domnului, si s-o faca (Ezra 7:10). Dumnezeu nu este dispus sa ne dea o cunostinta sterila. De fapt, am putea face mai mult rau starii noastre interioare daca am fi multumiti cu o cunoastere pur exterioara a lucrurilor lui Dumnezeu, gandind ca cunoastem, in timp ce "virtutea" lipseste. O astfel de cunostinta intelectuala ingamfa (1 Corinteni 8:1) si duce la fatarnicie.
     Adevarata cunostinta a lui Dumnezeu - si despre aceasta vorbeste apostolul aici - duce la smerenie. Dumnezeu vrea ca sa cunoastem lucrurile care ne-au fost date de El (1 Corinteni 2:12). Prin urmare, este foarte important ca "virtutea" sa fie urmata de aceasta cunostinta si ca ea s-o insoteasca. Caci cunoasterea profunda a lui Dumnezeu, a cailor si a gandurilor Sale, largeste inima noastra si o umple de fericire.
     Sa subliniem inca odata principiul atat de important : Adevarul lui Dumnezeu si toate binecuvantarile pe care le da Dumnezeu nu pot fi cunoscute si invatate decat prin ascultare - asta daca umblam in ele.


     7.2.3     Infranarea

     Aceasta cunostinta conduce la infranare, adica la stapanire de sine. Vorbind despre Scriptura, apostolul Pavel spune ca ea este folositoare mai intai pentru a invata si apoi pentru a indrepta (2 Timotei 3:16) ; gasim aici aceeasi ordine. Daca invatam adevarul, primul lucru pe care suntem condusi sa-l recunoastem este ca revendicarile sale se adreseaza mai intai noua insine. 
     Importanta infranarii sau a stapanirii de sine ne va aparea mai clar daca analizam putin opusul ei : desfranarea. A nu pastra controlul de sine, a da curs liber poftelor, duce inevitabil la desfranare. Suntem atunci ca o corabie fara carma pe o mare furioasa. Unde se va ajunge in final ?
     Ce diferenta atunci cand inima noastra este umpluta de cunostinta lui Dumnezeu si cand ea este fericita ! Avem atunci puterea pentru a infrana "poftele" noastre, pentru a tine sub control dorintele noastre. Ne vom impune de bunavoie limite si nu vom lasa drum liber dorintelor noastre. Acest control de sine, legat de cunostinta Cuvantului lui Dumnezeu, nu duce la o abstinenta legala (infranarea) cum vedem in Coloseni 2:21 : "Nu lua, nu gusta, nu atinge !" Nu este vorba nicidecum de abstinenta de la casatorie sau despre mancarea pe care Dumnezeu a creat-o ca sa fie luata cu multumire de catre cei credinciosi si de catre cei care cunosc adevarul (1 Timotei 4:3).
     Calea lui Dumnezeu nu este facuta din restrictii legale, pur exterioare, care sa fie impuse, ci consta in grija fata de omul dinauntru zi de zi in comuniune cu Domnul. Doar asa ne putem conduce pe noi insine si mentine o anumita ordine in fiinta noastra interioara. Si sa fim siguri de un lucru : nu vom putea conduce nimic sau pastra in ordine daca nu incepem aici, adica prin noi insine.
     In lumea occidentala in care traim, multi sunt cuprinsi astazi de o masura exagerata care face sa ne sperie. Nu mai sunt frontiere ! Sa ne gandim numai la cuvintele cheie precum consumul, bucuria, placerea, experienta, averea. Totul este exploatat pe deplin ; din tot se vrea ca sa se scoata maximum posibil. 
     Un astfel de indemn nu este el deosebit de important si pentru noi in timpul in care traim : "Adaugati... la cunostinta, infranarea" ? Nu este vorba de a pastra o anumita masura, ci suntem chemati sa infranam propria noastra vointa, a controla propriul nostru "eu". Cunostinta pe care o putem avea despre gandurile lui Dumnezeu ne va fi de mare ajutor in acest sens caci stim bine ce gandeste El despre toate lucrurile si care este sfarsitul tuturor lucrurilor din lume. 


     7.2.4     Rabdarea

     "... Iar la infranare, rabdarea" - aceasta este urmatoarea za adaugata de Duhul Sfant la acest lant. Sa privim mai intai pe scurt notiunea de "rabdare".
     Cuvantul folosit in original pentru "rabdare" semnifica literal "a ramane sub". Sub ce ? Sub imprejurarile in care Dumnezeu ne-a asezat. Rabdarea are de-a face cu imprejurarile, lucrurile, contrar ingaduintei (sau, tolerantei, n.t.), un caracter apropiat, care se refera la persoane. Ingaduinta sau indelunga-rabdare este atribuita, de asemenea, si lui Dumnezeu, chiar Il caracterizeaza. Nu suporta El cu rabdare chiar fiintele rele ? Dar niciodata rabdarea ("a ramane sub") nu este atribuita lui Dumnezeu, caci El nu este in niciun fel atins de lucrurile sau imprejurarile in sensul ca El este sub ele. In Romani 15, este numit "Dumnezeul rabdarii" si putin mai departe "Dumnezeul sperantei" (v. 5, 13). Dar in ambele cazuri, nu fiindca El ramane sub ceva sau ca spera la ceva, ci fiindca El da si rabdare si speranta celui care priveste la El.
     Daca Dumnezeu nu este atins de imprejurari, noi, cu siguranta, suntem. Noi suferim sub efectul acestora si Dumnezeu stie. Atunci avem nevoie de rabdare, pentru a ramane dedesupt (in sensul de a ramane sub ele, adica imprejuarile sa treaca peste noi, n.t.). Este mai mult decat indelunga-rabdare. Aceasta nu reprezinta decat o parte a cuvantului folosit pentru rabdare. Gandul poate este redat mai bine prin staruinta ferma. Acest lucru ne arata clar ca aceasta rabdare nu este o chestiune pur pasiva, asa cum de imaginam de cele mai multe ori. A manifesta fermitate si staruinta necesita o putere spirituala mult mai mare. O vedem intr-un mod atat de frumos in Coloseni 1 unde toata taria si puterea gloriei lui Dumnezeu sunt desfasurate, pentru a aduce credinciosii la "orice rabdare si indelunga-rabdare, cu bucurie" (v. 11).
     Epistola de care ne ocupam nu ne duce, totusi, atat de departe. Cu toate acestea, invatam aici un lucru  absolut esential pentru viata noastra practica. Datorita faptului ca noi cunoastem prin credinta adevarul lui Dumnezeu si ca, prin urmare, ne impunem restrictii in aceasta lume, inima este libera si poate sa se ocupe de lucrurile ceresti. Si in masura in care ne vom gasi acolo (in lucrurile ceresti, n.t.) profunda noastra satisfactie, rabdare devine mai usoara.
     Mana mea tremura scriind aceste cuvinte ; si, totusi, stiu ca asa este. Fraza urmatoare, dupa cum a scris cineva, este, de asemenea, absolut de adevarata : "Chiar daca ar trebui sa pierdem totul aici jos, totusi, nu vom pierde nimic din ceea ce ne apartine cu adevarat".
     Fie ca Domnul sa ne ajute sa vedem lucrurile mai mult din acest unghi - a le vedea asa cum sunt ele in realitate ! Si El sa ne dea rabdare, o staruinta ferma in zilele dificile in care traim, pentru ca sa ramanem, in ciuda a toate, in dragostea Sa !


     7.2.5     Evlavia

     Urmeaza apoi evlavia, si aici, la fel, vom examina cuvantul ca atare. El deriva dintr-un verb care semnifica "a avea un respect bun". Evlavia descrie deci o atitudine potrivita fata de Dumnezeu, si expresiile devotament sau teama de Dumnezeu sunt, de asemenea, potrivite. Evlavia este in contrast absolut cu viata nelegiuita a falsilor invatatori si faptele lor nedrepte (2 Petru 2:6, 7).
     Adevarata evlavie - care ar trebui deosebita cu grija de caricatura pe care au facut-o oamenii, bigotismul (sau, fanatismul, n.t.) - se exprima intr-o viata de comuniune cu Dumnezeu, intr-o supunere benevola de voia Sa, caci se stie ca ea este mult mai buna. Ne incredem ca niste copii in Dumnezeu, pentru ca noi cunoastem dragostea Sa si ne bucuram in ea ; si ne temem cu atat mai mult sa-L dezonoram in gandire, in cuvinte sau in fapte.
     Acest caracter pretios al vietii divine decurge in totul natural din rabdare : "Iar la rabdare, evlavia". Daca credinta noastra este incercata prin tot felul de imprejurari, iar daca ea se manifesta prin rabdare, atunci evlavia i se alatura ca un tovaras fericit si pasnic. Ce pacat ca trebuie sa renuntam la ea de multe ori, pentru ca nu ne bazam cu adevarat pe Dumnezeu si intervenim noi insine !
     Anturajele noastre ne marcheaza fie in bine fie in rau. Si daca tovarasiile rele strica obiceiurile bune (1 Corinteni 15:33), in schimb, legaturile noastre cu Dumnezeu favorizeaza binele. Sa stam deci aproape de Dumnezeu ! Atunci vom trai cu evlavie in veacul de acum ; caci ne vom asemana cu ceea ce se preocupa gandurile noastre.
     Apostolul Pavel ne arata, sub un aspect putin diferit, ceea ce constituie "taina evlaviei" : adevarul despre Hristos (1 Timotei 3:16). Adevarul invatat de Dumnezeu cu privire la Hristos va avea intotdeauna ca rezultat practic adevarata evlavie, acolo unde ea este primita cu credinta (6:3). Altfel, fie nu este vorba de adevar, fie lipseste credinta.
     Dupa cum s-a spus la inceput, aceasta evlavie trebuie sa fie prezenta pe tot parcursul vieti. Fara ea, nu ar fi nici virtute, nici infranare, nici rabdare. Totusi, ea trebuie sa gaseasca loc pentru a se dezvolta. Ca sa fiu sincer, pare curios ca evlavia, atat de importanta, este numita aici, intr-o pozitie destul de retrasa. Nu este poate pentru a ne invata o lectie suplimentara ? Daca ne cunoastem, daca privim in jurul nostru, vom vedea cate lucruri sunt in crestin care sa impiedice aceasta dezvoltare ! Si la noi, de asemenea, cate piedici trebuie date la o parte inainte ca sa ne putem bucura de aceasta binecuvantare intr-un mod durabil : A-L vedea pe Dumnezeu in toate, a-L introduce pe Dumnezeu in toate, a-L recunoaste in toate, a ne increde in Dumnezeu in toate, a ne bucura in Dumnezeu in orice timp ! Caci, in realitate, aceasta este evlavia, scumpi prieteni.


     7.2.6     Afectiunea frateasca

     Varful piramidei caracterelor realizate de Dumnezeu este aproape atins : "Iar la evlavie, afectiunea frateasca". Dintr-o inima care are credinta, care face dovada curajului moral, care cunoaste pe Dumnezeu, se foloseste de rabdare si evlavie, decurge liber simpatia pentru ceilalti credinciosi : afectiunea frateasca este la lucru. Daca dam lui Dumnezeu locul care I Se cuvine in inimile noastre, atunci vom avea loc si pentru cei care Ii sunt scumpi : vom iubi pe frati. Este ceea ce ne "invata" Dumnezeu : "Iar despre dragostea frateasca nu aveti nevoie sa va scriem, pentru ca voi insiva sunteti invatati de Dumnezeu sa va iubiti unii pe altii" (1 Tesaloniceni 4:9).
     Observam locul ocupat de afectiunea frateasca in aceasta enumerare ! Ea nu vine imediat dupa "credinta". Trebuie mai intai "virtutea", determinarea ( sau, hotararea, n.t.) spirituala, pentru a ma separa pentru Hristos de orice rau, de tot ceea ce Cuvantul sfant ma tine deoparte - chiar daca unii din fratii mei se afla poate inca legati de aceste lucruri. Calea lui Dumnezeu consta mai intai in separare, si apoi in unitate. Sa citam alte doua exemple referitoare la acest subiect. In Evrei 2:11, se vorbeste in primul rand de sfintirea credinciosilor si apoi de faptul ca ei sunt cu totii dintr-Unul. In Ioan 17, Domnul cere mai intai ca ai Sai sa fie "sfintiti prin adevar" (v. 19), inainte de a vorbi de unitatea lor : "ca ei sa fie una" (v. 22). Afectiunea frateasca este rezultatul evlaviei ; ea se gaseste numai intr-un devotament adevarat. "Prin aceasta stim ca-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, cand Il iubim pe Dumnezeu si tinem poruncile Lui" (1 Ioan 5:2). Aceasta este piatra de temelie divina a iubirii adevarate. Vom iubi in adevar pe frati numai atunci cand dragostea noastra este "flancata" sau plasata sub protectia dragostei pentru Dumnezeu si a ascultarii de poruncile Sale. Asadar, nu ar trebui sa judecam pur si simplu dupa ceea ce trezeste in noi un sentiment fericit si sa-l luam ca afectiune frateasca. Nici nu ar trebui sa insistam cu orice pret pe anumite porunci divine, si a inchide ochii cu atata hotarare fata de alte porunci, ale lui Dumnezeu, desigur, mergand intr-o alta directie. Nu avem dreptul de a atribui unora dintre ele mai multa importanta decat altora. Toate poruncile lui Dumnezeu sunt puruncile Sale. Astfel, trebuie sa ne masuram dragostea fata de frati, judecand dupa ascultarea fata de poruncile divine. A minimaliza raul la fratele meu sau chiar a-l ignora nu este dragoste : inseamna a manifesta o indiferenta extrema fata de el. Adevarata afectiune frateasca se gaseste de fapt numai in evlavie. 
     Ce altceva ar trebui sa fie intrega noastra dragoste daca nu reflectarea dragostei Sale ? Noi, vom iubi pentru ca El ne-a iubit intai (1 Ioan 4:19). Si poruncile Sale ce altceva sunt daca nu revarsarea iubirii Sale perfecte fata de noi ? "Si avem aceasta porunca de la El, ca cine-L iubeste pe Dumnezeu sa-l iubeasca si pe fratele sau" (v. 21). Aceasta inseamna ca ii vom iubi pe frati, tocmai ca sunt frati. Daca iubim pe Dumnezeu, ii vom iubi si pe copiii Sai, caci ei sunt iesiti din El. "Oricine Il iubeste pe Cel care a nascut il iubeste si pe cel nascut din El" (5:1). Numai din acest motiv, cautam binele lor, doar din  aceasta cauza, ei ne sunt scumpi. Trebuie sa ne comportam ca niste oameni care vin direct de la Dumnezeu si iesind in har, in dependenta de El, pentru a-i ajuta pe ceilalti indiferent de starea lor. Nu am esuat cu totii mai mult sau mai putin in aceasta privinta ? Nu iubim noi prea adesea doar pe cei care ne iubesc si ei pe noi ? Domnul Isus ne spune ca si pacatosii fac la fel (Luca 6:32). Fie ca El sa ne ajute sa-i iubim pe copiii lui Dumnezeu pentru ca El ii iubeste ! Acesta este cel mai bun mod de a-i iubi.
     Din toate cele spuse despre afectiunea frateasca reiese clar ca aceasta are limitele si pericolele sale. Aceasta tine pe de-o parte de caracterul sau si pe de alta parte de obiectele sale. Cat de usor se poate amesteca cu sentimente pur naturale, cat de repede poate degenera in partialitate ! De asemenea, afectiunea frateasca nu este plasata mai presus de dragoste, ci invers. Dragostea este cununa afectiunii fratesti. Aceasta se explica deja din faptul ca nu se poate spune : Dumnezeu este afectiune frateasca", pe cand noi citim ca : "Dumnezeu este dragoste". Si cu aceasta ajungem deja la ultimul punct al acestui pretios lant : dragostea. Vom vedea ca ea este atat de necesara afectiunii fratesti pentru corectare.


     7.2.7     Dragostea

     Fara nicio indoiala, dragostea ca atare este caracterul cel mai inalt al vietii celei noi, al vietii divine. Caci nu numai ca dragostea este din "Dumnezeu", ci Dumnezeu Insusi "este dragoste" (1 Ioan 4:7, 8, 16). Prin urmare, dragostea este in mod direct un caracter al lui Dumnezeu. Am amintit mai sus ca aceasta nu poate fi spus  despre afectiunea frateasca. Afectiunea frateasca este cu siguranta o legatura pretioasa ; dar ea poate cu usurinta sa degenereze intr-o dragoste pur omeneasca si in cele din urma dispare cu totul. In schimb, dragostea, in adevaratul ei inteles, este divina. Ea nu piere niciodata (1 Corinteni 13:8). Deci, chiar acolo unde afectiunea frateasca se manifesta intr-un mod real si potrivit lui Dumnezeu, dragostea trebuie sa i se alature : "Iar la afectiune frateasca, dragostea".
     Dragostea este nu doar cununa afectiunii fratesti si a tuturor celorlalte virtuti, ci ea singura da celorlalte caractere deplina lor valoare si substanta. Inaintea lui Dumnezeu, nimic nu are cu adevarat valoare fara dragoste. Astfel, chiar daca dragostea este numita ultima, ea lucreaza, la cel mai inalt nivel, inapoi in toate trasaturile vietii mentionate mai inainte si trebuie sa fie prezenta in noi de la inceput, asa cum am amintit. Acest fapt arata inca o data  clar ca nu ar trebui sa vedem in aceasta enumerare o simpla adaugare a diferitelor calitati. Mai degraba, toate acestea ar trebui sa fie prezente in noi. 
     Dragostea nu este insa numai rezultatul final al tuturor celorlalte caractere, dar ea este si sursa. "Peste toate acestea", suntem chemati sa imbracam dragostea, care este legatura desavarsirii, spune Scriptura (Coloseni 3:14). Si in acest pasaj, dragostea este considerata ca elementul care confera fiecaruia dintre celelalte virtuti adevaratul sau caractrer, caracterul sau divin. Ca o haina imbracata peste alte haine, ea mentine toate celelate haine (sau obiecte de imbracaminte, n.t.) in ordine si la locul lor. Astfel, atat in epistola catre Coloseni cat si in versetul nostru, autorul are inaintea ochilor desafasurarea deplina a dragostei - o desfasurare care inglobeaza si influenteaza toate celelalte caractere.
     Diferenta dintre "afectiunea frateasca" si "dragoste" (*) este foarte remarcabila. Se deduce ca afectiunea frateasca, in mod normal, se exprima fata de fratii in credinta, in timp ce dragostea acopera un domeniu mult mai larg si semnifica dragostea fata de toti oamenii. Dar eu nu cred ca acesta este gandul Duhului Sfant. Caci, in totul independent de chestiunea de a sti daca este potrivit de a atribui o valoare mult mai inalta dragostei fata de oameni decat afectiunii fratesti, aici este vorba clar de caracterul dragostei , nu de domeniul aplicarii sale.

     (*) In trad. in limba romana, la versetul 7, se folosesc expresiile "dragostea frateasca" si "iubirea", iar in franceza, cele pe care le-am vazut text, "afectiunea frateasca" si "dragostea", n.t. 
 
     Afectiunea frateasca este foarte pretioasa si in acelasi timp elementara. Acolo unde ea exista, viata divina este prezenta. Dragostea fata de frati este tocmai dovada ca "am trecut din moarte la viata" ; de fapt, este adugat : "pentru ca ii iubim pe frati" (1 Ioan 3:14). Da datorita faptului ca aceasta dragoste se afla in oameni cu slabiciuni si are ca obiect oameni cu slabiciuni, ea trebuie sa fie condusa si guvernata de un principiu superior. Acest principiu este "dragostea", dragostea ca atare. Asa cum am mentionat de mai multe ori, ea este natura lui Dumnezeu. De asemenea, Dumnezeu este lumina (1:5). Dar atunci cand Dumnezeu in natura Sa actioneaza, El o face in dragoste. Desi masura este infinit de mare, totusi, si noi trebuie sa iubim dupa acelasi caracter ca El. Prin urmare, nu pe fratii ii vedem mai intai in fata noastra, ci, in dragostea noastra, Dumnezeu ocupa primul lor. Lucrul acesta face toata diferenta. Dar daca Dumnezeu ocupa primul loc in inima noastra, dragostea noastra va ramane la adapost de orice degradare, de orice amestec sau raceala. Aceasta este lectia pe care trebuie s-o invatam aici.
     Dragostea care trebuie sa rezulte din "afectiunea frateasca" nu implica deci, cu siguranta, o dragoste generala fata de oamanei ca atare. Aceasta nu ar fi un progres, ci un regres in caracterul dragostei. Dragostea pentru frati este de o natura infinit mai nobila decat cea fata de fiintele pacatoase. Aceasta din urma (dragostea fata de oamenii nemantuiti, n.t.) poarta mai mult caracterul compasiunii si al bunavointei (Matei 5:44). Dar afectiunea frateasca este expresia unei relatii eterne, existente, realizata de Dumnezeu. Pentru a o crea, pentru a introduce chiar si un singur om in familia copiilor lui Dumnezeu, a trebuit sa moara Hristos (Ioan 12:24).
     Daca noi suntem chemati acum sa manifestam o dragoste de aceeasi natura ca a lui Dumnezeu, unde o putem vedea ? Raspunsul ne umple de fericire : in Hristos ! El, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Tatalui, este expresia perfecta a dragostei lui Dumnezeu. Asadar, sa ridicam ochii spre El si sa-L contemplam cu credinta ! El ne va ajuta sa manifestam rodul cel mai inalt al credintei, fara a astepta ceva in schimb. Asa iubeste Dumnezeu. El nu cauta un motiv pentru dragostea Sa in obiectul dragostei Sale. Exemplul sublim al apostolului Pavel, care putea spune, cu privire la corinteni : "Chiar daca, iubindu-va mai mult, sunt iubit mai putin" (2 Corinteni 12:15), dovedeste ca oamenii rascumparati sunt, de asemenea, capabili sa manifeste o dragoste de aceasta natura.          

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze