Drumul cresterii spirituale

                                                   - II -

     Arend Remmers

     3     Tipuri (sau modele) pline de invatatura

     Inainte de a ne ocupa cu aceste modele sau "tipuri" din Vechiul Testament, trebuie sa stim ce trebuie sa intelegem prin aceasta expresie. Persoane, obiecte sau imprejurari din Vechiul Testament pot, pe langa semnificatia lor concreta, in mod simbolic sau sub forma de tip, sa faca aluzie la un fapt viitor, revelat doar in Noul Testament.

     Noul Testament contine numeroase mentiuni a faptului ca, in Vechiul Testament, multe lucruri au o semnificatie simbolica. Cateva exemple vor pune in evidenta acest lucru : 

     -  Cand in Galateni 4:24 apostolul Pavel mentioneaza pe Ismael si Isaac, fiii lui Avraam, el adauga : "Lucrurile acestea sunt prezentate alegoric (gr. "alegoroumena" ; in rom. "in pilde")",caci Ismael simbolizeaza aici poporul Israel sub lege, iar Isaac, dimpotriva, pe cei care sunt sub har.

     -  In Coloseni 2:16 si 17, zilele de sarbatoare, luna noua si sabat, care dupa legea de la Sinai trebuiau sa fie tinute, sunt numite "o umbra a lucrurilor viitoare; dar trupul este al lui Hristos" (comp. Ev. 8:5 ; 10:1). La fel cum o umbra lasa sa se vada contururile unei siluete, si aceste porunci din Vechiul Testament indicau lucrurile care si-au gasi realizarea si implinirea lor spirituala in legatura cu Hristos. 

     -  Gasim indicatii clare si deosebit de utile pentru subiectul nostru in primele unsprezece versete din 1 Corinteni 10, unde Pavel aminteste diferite imprejurari din istoria poporului Israel in timpul calatoriei din Egipt spre Canaan. Apoi el da explicatia la versetul 6 : "Si acestea au devenit tipuri (gr. "tupoi" ; in rom. "pilde") pentru noi" si la versetul 11 : "Si toate acestea li se intamplau ca tipuri (gr. "tupikôs) si au fost scrise pentru avertizarea noastra, peste care au ajuns sfarsitul veacurilor".

     Relatarile Vechiului Testament ne prezinta deci nu doar invataturi istorice si morale, ci ele au, de asemenea, o semnificatie simbolica (tipica) pentru noi. Astfel, Vechiul Testament se poate numi pe buna dreptate "cartea imaginilor" Noului Testament.  Semnificatia simbolica este adevarata cheie data de Duhul Sfant pentru o intelegere mai profunda a relatarilor istoriei umane, si in particular a poporului Israel. Numeroasele imagini (tipuri) pe care le gasim acolo (in V.T.) sunt reprezentari anticipate ale diferitelor elemente ale adevarului crestin revelat in Noul Testament. Pentru acest motiv ele au ramas inca neintelese pentru credinciosii din timpul Vechiului Testament.

     3.1     Invataturi practice

     In descrierea calatoriei prin pustie de aproximativ patruzeci de ani de la inceputul istoriei poporului pamantesc al lui Dumnezeu, gasim o abundenta de tipuri care fac referire la lucrarea de rascumparare a Domnului Isus. Fiecare din ele ne arata un nou aspect si astfel o noua frumusete a lucrarii si Persoanei Rascumparatorului nostru. Totusi, multe din aceste tipuri au un scop foarte particular. Ele nu prefigureaza pur si simplu adevarul Noului Testament, ci il ilustreaza din punct de vedere practic. Acest lucru inseamna ca ele nu sunt doar analogii pline de imagini ale adevarului crestin, ci ele arata cum este - sau ar trebui sa fie - realizat. Marea lor valoare consta  tocmai in aceasta legatura cu viata noastra practica. 

     De fapt, trebuie sa distingem doua feluri diferite de tipuri. Le vom numi "tipuri de principiu" si "tipuri de practica". Intre cele doua exista o diferenta importanta,  ignorata cu usurinta. Daca nu se tine cont de aceasta diferenta, se pierde mult din invatatura tipurilor.

     Gasim exemple de "tipuri de principiu" mai ales in invataturile legii. Sa ne gandim doar la randuielile cu privire la diferitele jertfe si sarbatori ale Domnului ! In acest fel de tipuri, membrii poporului Israel, care prefigurau pe credinciosii din perioada actuala, nu luau parte in mod activ. Dumnezeu le-a dat invataturi esentiale. In lumina Noului Testament, vedem aici lucrarea Domnului Isus privita din punctul de vedere a lui Dumnezeu - se poate spune si : intr-un fel obiectiv. Jerfa neincetata, de exemplu, este o imagine a faptului ca Dumnezeu locuieste in mijlocul alor Sai, deoarece El a fost glorificat prin jertfa Domnului Isus (Ex. 29:38-46). Sau sa luam marea zi a ispasirii din Levitic 16, care ne arata, in primul din cei doi tapi (v. 5, 15-19), ca sangele lui Hristos a facut "propitierea" (*) si prin aceasta, a satisfacut in mod perfect cerintele dreptatii si sfinteniei lui Dumnezeu ; in imaginea celui de-al doilea tap, pentru Azazel (v. 20-22), dimpotriva, pentru ca El a luat asupra Lui, in substituire, pacatele celor care cred in El, si ca in al treilea rand, prin sangele Sau, toate lucrurile (**) vor fi impacate intr-o zi cu Dumnezeu. Se poate aduga tipul slujitorului evreu, care iubeste pe stapanul sau, pe sotia sa si pe copiii sai si drept urmare va sluji pentru totdeauna - o imagine minunata a iubirii Domnului nostru, adevaratul Slujitor al lui Dumnezeu, pentru Tatal Sau, pentru mireasa Sa si pentru rascumparatii Sai (Ex. 21:1-6).

     (*) Cele doua acte : propitierea (cuvant care nu exista in rom. deriva din "proximitate", "a aduce aproape" etc.) si substituirea (sau "inlocuirea") alcatuiesc impreuna "ispasirea". Pentru mai multe detalii vezi nota de la postarea "Viata cea noua a credinciosului in Hristos - I", din data de 16.01.2018, n.t. 

     (**) In Levitic 16, totusi, acest lucru este reprezentat in tip doar in legatura cu partea cereasca (sanctuarul), vezi Evrei 9:23. - Pentru a completa, remarcam ca impacarea "tuturor lucrurilor" (Col. 1:20) nu priveste oamenii ci se aplica in realitate doar "tuturor lucrurilor".

     De al doilea grup apartine in principal tipurile in care cei din poporul Israel trebuiau sa intervina. Spre deosebire de primul grup, Dumnezeu nu este singurul care actioneaza in aceste "tipuri practice", ci actiona si poporul. Sa ne gandim, de exemplu, la jertfele care trebuiau sa fie aduse de catre israeliti (in special cele din Levitic 1 la 7). Ele nu ne arata lucrarea lui Hristos in sine, ci cunoasterea si expresia de apreciere a acestei pretioase lucrari de catre credinciosi, adica din punct de vedere subiectiv. Se poate sesiza aceasta diferenta in Noul Testament. Citim in Evrei 9 ca, prin Duhul etern, Hristos S-a oferit fara pata lui Dumnezeu (comp. cap. 10:10, 12-14). Dar la capitolul 13:15,  credinciosii sunt cei care aduc "jertfe de lauda", deoarece, ca preoti, aducem inchinare al carei subiect este lucrarea si Persoana Domnului nostru (comp. 1 Petru 2:5).

     La inceputul istoriei sale, poporul Israel a fost scos afara din Egipt si a trebuit sa execute in ascultare si credinta directivele lui Dumnezeu pentru a fi eliberat de vrajmasii sai, pazit in pustie si in final introdus in tara Canaan. Acestea sunt tipurile de care vrem sa ne ocupam. Etapele cele mai importante sunt Pastele, Marea Rosie, sarpele de arama si Iordanul. In fiecare din aceste etape, Dumnezeu a facut ceva care ne prezinta un anumit aspect al lucrarii de rascumparare al lui Hristos. Dar de fiecare data poporul trebuia, de asemenea, sa faca ceva pentru a se bucura de consecintele atasate acestei lucrari (pe care o facea Dumnezeu, n.t.). Aceasta corespunde credintei noastre si progresului pe care il facem in ea, adica crestem spiritual.

     Faptul ca este vorba aici in principal de a progresa si de a creste in credinta reiese clar din faptul ca, in aceste tipuri, nu gasim nicio aluzie la nasterea din nou si la darul Duhului Sfant. Si unul si altul sunt numai de la Dumnezeu si nu depind de cresterea noastra spirituala. Nasterea din nou este, de fapt, lucrarea initiala a Duhului Sfant intr-un om, si credinciosul primeste pecetea, ungerea si arvuna Duhului Sfant atunci cand a crezut Evanghelia si a primit iertarea pacatelor (Ioan 3:3, 5 ; Efes. 1:13). Se poate vedea o aluzie simbolica la nasterea din nou in faptul ca inainte de Paste deja, Dumnezeu il numeste pe Israel "poporul Meu" si "fiul Meu" (Ex. 3:7 ; 4:23). Dumnezeu avea deja o relatie cu Israel inainte ca sa fie jertfit mielul de Paste, care a adus eliberare de judecata.

     Fiecare detaliu al Sfintei Scripturi isi are importanta sa si noi trebuie sa ne intrebam nu doar ce semnifica diversele imagini, dar si ce vrea sa ne spuna ordinea in care ele sunt prezentate. Este adevarat ca ceea ce ele au in comun, este de a ne arata ceea ce, in devotamentul Sau, a facut Domnul pentru noi la cruce. Dar nu este vorba numai de diferitele aspecte ale lucrarii de rascumparare in sine, ci de apropierea progresiva de aceasta lucrare prin credinta. Dumnezeu nu este singurul actor, ci la fiecare "etapa", poporul trebuia sa dea curs voii Sale cu credinta si ascultare. Acest punct de vedere, ignorat cu usurinta, este cel mai important pentru intelegerea acestor tipuri. Israel se apropia cu fiecare pas de tara promisa. In aplicatia sa pentru noi, aceasta vrea sa zica : noi nu intelegem, in mod normal, intrega insemnatate a lucrarii Domnului Isus dintr-o data, dar inaintam in cunoasterea ei progresiv. Dupa cum a scris Petru, in viata noastra spirituala noi crestem spre mantuire (1 Petru 2:2). Primind cu credinta adevarurile mantuirii care corespund acestor tipuri, inaintam in cresterea noastra spirituala, individual si colectiv spre "starea de om matur, la masura staturii plinatatii lui Hristos" (Efes. 4:13).

     Acum, cineva ar putea sa intrebe : Mantuirea se realizeaza deci in "etape" ? Nu sunt deci mantuit atunci cand am crezut in Domnul Isus ? Trebuie deci sa fac diferiti pasi pentru a fi mantuit cu adevarat ? Nu este scris : "Crede in Domnul Isus si vei fi mantuit" (Fapte 16:31) ? Toate aceste intrebari gasesc in Sfanta Scriptura raspunsuri fara abiguitate. Cu siguranta, oricine se recunoaste ca pacatos pierdut inaintea lui Dumnezeu si marturiseste cu sinceritate pacatele sale inaintea Lui, este mantuit complet si pentru totdeauna din momentul in care crede in Domnul Isus ca Mantuitor al sau. "Caci atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat L-a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna" (Ioan 3:16 ; comp. Efes. 2:8 ; 1 Petru 1:9). Mantuirea sufletului nu se realizeaza in etape, ci este un fapt implinit din acel moment in care cineva crede in Domnul Isus si in lucrarea Lui de la cruce. Lui Dumnezeu fie gloria pentru eternitate !

     Concret, aceasta inseamna : cel care se pocaieste de pacatele sale si crede in Domnul Isus se afla - obiectiv vorbind - din acel moment nu doar la adapostul sangelui sau, dupa cum ne arata Pastele, ci are, de asemenea, toate celelalte binecuvantari care decurg din lucrarea de rascumparare a Domnului nostru (*). In ochii lui Dumnezeu, toti cei care au crezut in Domnul Isus si in sangele Sau sunt, nu doar impacati cu El, dar si separati de lume, eliberati de puterea lui Satan si morti impreuna cu Hristos. Toti sunt, de asemenea, adusi la viata impreuna cu Hristos, inviati impreuna cu El, si sunt asezati in El in locurile ceresti. Aceste adevaruri imuabile (care nu se schimba) nu se bazeaza astfel nicidecum pe cunoasterea sau pe inteligenta pe care noi o avem despre ele, ci sunt intemeiate numai si exclusiv pe intelepciunea  si pe dragostea lui Dumnezeu si pe lucrarea lui Hristos in care credem. In toate pasajele care ne descriu binecuvantarile care decurg din lucrarea lui Hristos de la cruce, verbele sunt la forma gramaticala trecuta. Ceea ce inseamna ca este vorba despre fapte implinite (Rom. 5:9 ; Col. 3:13 ; Gal. 2:19 ; Efes. 2:5, 6).

     (*) Cel care crede in sangele ispasitor al lui Hristos (mielul pascal) este impacat pentru totdeauna cu Dumnezeu (Rom 3:25 ; Efes. 1:7 ; Ev. 9:14). Celelalte tipuri, ca Marea Rosie si Iordanul, nu au nimic de-a face in sine cu mantuirea sufletului, ci se refera la primirea prin credinta a rezultatelor lucrarii lui Hristos, fara a aduce mai multa certitudine (cu privire la mantuirea sufletului, n.t.). Dar este adevarat ca siguranta mantuirii si bucuria tuturor binecuvantarilor sunt apoi stimulate. Chiar imagine Pastelui nu ne arata toate binecuvantarile noastre, ci doar aspectul de securitate inaintea judecatii eterne.

     Cu toate acestea, este cu totul altceva sa stim - sub un aspect subiectiv - daca cunoastem si ne bucuram de aceste rezultate marete si glorioase ale lucrarii rascumparatoare a lui Hristos. Referitor la cunostinta, inteligenta si bucuria eliberarii in Hristos, exista deci, cu siguranta, progres si crestere. Si aceasta tocmai  ne este prezentat intr-un mod foarte expresiv in tipurile deja mentionate. Vedem in ele nu doar ce a facut Dumnezeu prin Hristos pentru noi si in noi , ci mai ales insusirea progresiva a acestei lucrari in practica vietii noastre de credinta. Aceasta este invatatura specifica pe care ne-o dau aceste tipuri. Spre deosebire de expunerile nu intotdeauna usoare ale epistolelor Noului Testament, gasim in ele reprezentari anticipate ale adevarului crestin si realizarea sa practica de catre noi. Trebuie remarcat, totusi, ca nu trebuie sa tragem tipuri decat din concluziile doctrinare care au un echivalent clar in Noul Testament. Doar el contine doctrina crestina ; nu o vom gasi in Vechiul Testament. 

     3.2     A inainta in credinta

     Asa cum am vazut, caracterul simbolic, (tipic) al relatarii calatoriei lui Israel prin pustie reiese clar din 1 Corinteni 10:1-11. In plus, in Noul Testament, doua tipuri sunt aplicate in mod expres Domnului Isus si lucrarii sale : Pastele si sarpele de arama. Celelalte tipuri, adica trecerea Marii Rosii si a Iordanului, completeaza invataturile pe care le gasim in Noul Testament cu privire la diferitele aspecte si consecinte ale lucrarii de la cruce.

     La inceput, a fost Pastele in Egipt, descris in Exod 12, care este o imagine a punerii la adapost de judecata eterna prin sangele lui Hristos. El este mentionat in Noul Testament in 1 Corinteni 5:7 : "Caci si pastele nostru, Hristos, a fost jertfit..." (comp. 1 Petru 1:18, 19).

     Apoi, la trecerea Marii Rosiine este prezentata moartea si invierea lui Hristos ca mijlocul si calea pentru eliberarea noastra perfecta. Prin moartea Lui, noi suntem separati de lume, eliberati de sfera puterii lui Satan si a mortii, si scosi din pozitia de pacatosi pentru a fi introdusi in pozitia de drepti. Acest lucru este posibil deoarece am murit impreuna cu El. Sfarsitul "omului nostru vechi" este prefigurat in tipul botezului, in care suntem inmormantati cu Hristos, si pentru moartea Lui. Acest lucru este dezvoltat in mod special in Romani 5:12 la 6:11 (com. Ex. 14 ; Gal. 1:4 ; Ev. 2:14).

     Acum incepe calatoria prin pustie, spre tara promisa, Canaan. Pustia este o imagine a imprejurarilor noastre pamantesti in lume, in care suntem condusi si paziti de Dumnezeu, dar si pusi la incercare (vezi 1 Cor. 10:1-11). Epistolele Noului Testament ii vede pe cei credinciosi sub aceast punct de vedere, mai ales cele catre Romani, Corinteni, Galateni, Filipeni si Evrei, ca si epistolele lui Petru.

     In timpul acestei calatorii prin pustie are loc episodul cu sarpele de arama (Num. 21:4-9), pe care Domnul Isus il raporteaza la El Insusi in Ioan 3:14 la 16. Invatam aici in mod practic ca Domnul Isus a purtat, de asemenea, la cruce judecata lui Dumnezeu impotriva pacatului in carne si astfel ne-a facut in stare sa ne bucuram cu adevarat de viata eterna pe care am primit-o.

     Tara Canaan, scopul calatoriei, reprezinta in final "locurile ceresti" cu binecuvantarile spirituale actuale acordate (nu gloria viitoare din casa Tatalui ca scop al sperantei crestine, vezi Efes. 1:3 ; 6:12). Pentru acesta, poporul trebuisa sa treaca inca Iordanul. Aici, avem din nou inaintea noastra o imagine a mortii si invierii lui Hristos, dar acum, nu doar moartea noastra impreuna cu El, ceea ce amintesc cele douasprezece pietre de pe fundul Iordanului, dar si invierea noastra impreuna cu El, care isi gaseste expresia in cele douasprezece pietre de pe malul celalalt. La aceasta se adauga apoi introducerea "omului nou" (Ios. 3 si 4 ; Efes. 2:1-12). Aceasta pozitie este prezentata in epistola catre Efeseni si in parte in cea catre Coloseni.

     Numai atunci este atins scopul pe care Dumnezeu si l-a propus pentru poporul Sau si pe care i l-a aratat slujitorului Sau Moise din mijlocul rugului aprins : "Si Domnul a zis : Am vazut intr-adevar intristarea poporului Meu care este in Egipt si le-am auzit strigatul din cauza supraveghetorilor lor; pentru ca le cunosc durerile. Si am coborat ca sa-i scap din mana egiptenilor si ca sa-i fac sa se suie din tara aceea intr-o tara lunga si larga, intr-o tara in care curge lapte si miere..." (Ex. 3:7, 8). Antetipul acestei tari bune, in Noul Testament, sunt locurile ceresti. Acolo se gasesc toate binecuvantarile noastre spirituale, deoarece Preaiubitul nostru Domn Se afla la dreapta lui Dumnezeu in glorie. Dar daca vrem sa ne bucuram de aceste binecuvantari, exista atunci o lupta impotriva puterilor spirituale ale rautatii in locurile ceresti, caci Satan nu se odihneste. Vom putea totusi sa ne impotrivim si sa biruim prin taria Domnului si prin taria puterii Sale (Efes. 6:10-10).

     Relatia, si chiar unitatea acestor tipuri, este subliniata in mod izbitor prin urmatoarele detalii :

     -  Inceputul si sfarsitul acestor tipuri (imagini) cad in una si aceeasi data. Pregatirea Pastelui incepea in a zecea zi a celei dintai luni, cu mielul fara cusur pe care trebuia sa-l ia fiecare israelit (Ex. 12:1-5). Patruzeci de ani mai tarziu, poporul lui Dumnezeu intra in aceeasi zi in tara promisa. "Si poporul s-a suit afara din Iordan in ziua a zecea a lunii intai" (Iosua 4:19).

     -  Marea Rosie si Iordanul sunt doua aspecte ale alceluiasi lucru. In Exod 14:22 si 29, este scris : "Si fiii lui Israel au intrat pe uscat in mijlocul marii... Si fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul marii; si apele le-au fost un perete la dreapta si la stanga lor", dar nu citim nimic despre iesirea lor din mare. In Iosua 3:16, 17 si 4:19, dimpotriva, nu este mentionata intrarea in Iordan, ci trecerea si iesirea lor din Iordan.

     Dumnezeu nu vrea ca noi sa ramanem la jumatatea drumului in viata noastra de credinta. Daca ne declaram satisfacuti, in mod simbolic, cu Pastele, vom ramane in lume, in care Egiptul este o imagine. Nu este aceasta problema multor crestini ? Ei au crezut in Domnul Isus, dar nu pot, sau nu vor, sa se separe de lume. Poate sa fie fericit un copil al lui Dumnezeu intr-o astfel de situatie ?

     La fel, daca am trecut, in mod simbolic, Marea Rosie, si deci s-a realizat prin credinta separarea de lume, se poate intampla ca dupa aceea, ca si israelitii in pustie, sa tanjim dupa Egipt. Dumnezeu nu a gasit placere in ei si "au cazut in pustie" (1 Cor. 10:5). Aceasta inseamna ca, daca in aceasta pozitie de credinciosi ne intoarcem privirile spre lume, nu vom cunoaste in viata noastra spirituala binecuvantarile Canaanului si nu vom atinge tinta fixata de Dumnezeu. Dar daca, dupa exemplul lui Iosua si Caleb, suntem plini de "tara cea buna", trecerea pustiei ne va fi usurata, si vom inainta in bucuria binecuvantarilor spirituale in locurile ceresti. Cat de des ne lipseste, ca si israelitilor de altadata, credinta si discernamant !

     Cu toate acestea, trebuie sa mentionam din nou o diferenta esentiala intre tipurile Vechiului Testament si doctrina crestina a Noului Testament. Ea rezulta din faptul ca Israel a fost succesiv in Egipt, in pustie si in Canaan, in timp ce crestinul este vazut simultan in aceste trei domenii :

     -  In exterior, in Egipt, lumea rea care-l inconjoara, cu ispitele ei, dar si cu ostilitate fata de Hristos (Ioan 17:11 ; Tit 2:12);

     -  In viata sa de credinta zilnica, ca strain in pustia imprejurarilor pamantesti, in care el este hranit si intarit de Dumnezeu ( 1 Cor. 10:5 ; 1 Petru 1:17 ; 2:11);

     -  Prin pozitia lui spirituala, in Canaan, adica in locurile ceresti, acolo unde se afla binecuvantarile sale crestine specifice, dar si puterile spirituale ale rautatii, carora trebuie sa se impotriveasca (Efes. 2:6 ; 6:12).

     Asa suntem vazuti dupa doctrina Noului Testament. Ca intelegem sau nu, aceasta nu schimba cu nimic aceste fapte divine. Dar vedem deja : cu cat suntem mai preocupati cu ele, cu atat le vom intelege mai mult, si cu atat mai mult vom inainta in viata noastra spirituala. 

                      

     

     

 

                                                  Drumul cresterii spirituale

                                                   - I -

     Arend Remmers

     1     Introducere

     Cine este deci un crestin "matur" sau "perfect" ? Este cel care are o mare cunostinta a Bibliei, a Cuvantului lui Dumnezeu ? Sau un crestin spre care ceilalti isi indreapata privirile deoarece poseda un dar deosebit, care tine meditatii captivante si care merg la inima, sau cel care face lucrari de credinta extraordinare ? Sau poate cineva care - pretinde - a ajuns in viata sa la un nivel in care nu mai pacatuieste ?

     Nimic din toate acestea ! Cu toate acestea, sunt multi copii ai lui Dumnezeu care gandesc - mai ales printre  noii convertiti - ca un crestin "matur" este caracterizat prin cunoasterea Bibliei, prin multa activitate pentru Mantuitorul lui si prin fapte de credinta deosebite. De aceea, la inceput, ei se forteaza mult sa "creasca" in aceasta directie, dar, dupa un anumit timp, trebuie sa recunoasca ca si-au fixat o tinta pe care nu o pot atinge. Consecinta este ca de multe ori ei devin abatuti si incep sa-si piarda curajul.

     Atunci cand copiii parintilor crestini se convertesc, este uneori contrariul. Ei isi zic : "Ceea ce este important este sa fii convertit !" si se multumesc cu aceasta. Ei au participat, este adevarat, la strangerile regulate ale celor credinciosi, dar gandesc ca este suficient ca acum fac parte din ea (adunare). Ei dobandesc de asemenea, cu timpul, o anumita cunoastere a Cuvantului lui Dumnezeu si a vietii crestine, dar aceasta nu este in niciun caz o crestere spirituala.

     Ambele cazuri scot in evidenta o conceptie superficiala despre ceea ce este adevarata crestere spirituala. Primul lucru si cel mai important in viata de credinta este si ramane acesta :  a trai aproape de Domnul Isus si a invata sa-L cunoastem mai bine, pe El si lucrarea Sa. Cunoasterea lucrarii Sale de rascumparare da o pace adevarata si profunda pentru constiinta si pentru inima, si cunoasterea minunatei Sale Persoane ca Om glorificat acum in cer, El care a fost altadata pe acest pamant, produce dorinta de a semana practic mai mult cu El, si ne face sa gasim odihna pentru sufletul nostru. Gasim doua etape esentiale ale credintei in Matei 11:28-30 : "Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, pentru ca Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre".

     Domnul doreste, in primul rand, sa ne aiba ca rascumparati ai Sai aproape de Sine astfel incat sa gasim in El pacea si bucuria. Atunci cand am gustat cat de bun este Domnul nostru, vom putea sa invatam de la El si sa crestem cu adevarat. De asemenea, vom primi si putere spirituala pentru a face ceva pentru El. Orice altceva nu va avea ca rezultat practic decat activism, sau o anumita forma de legalism in care gandim ca trebuie sa facem cutare sau cutare lucru pentru a a fi un bun crestin. Ori, apostolul Pavel se ruga pentru ca credinciosii sa poata sa aduca rod in orice lucrare buna, si sa creasca in cunostinta lui Dumnezeu (Col. 1:10). O crestere spirituala reala produce rod pentru Dumnezeu ; dar cresterea nu se opreste niciodata la atat, ea continua atat timp cat suntem pe pamant.

     Esentialul este totusi sa invatam sa-L cunoastem pe Domnul Isus ca Om glorificat la dreapta lui Dumnezeu in glorie, si de a sti ce inseamna a fi "in Hristos", adica sa fi fost facuti placuti in Cel Preaiubit (Efes. 1:6). In Noul Testament, cei care sunt nascuti din nou sunt descrisi, cu privire la dezvoltarea lor spirituala, ca "oameni maturi" (adulti), sau "desavarsiti" (gr. : teleios), atunci cand ajung sa se odihneasca in Hristos si gasesc in El tot ce au nevoie. Ei au inteles, prin credinta, ca sunt scosi din lume prin lucrarea Lui rascumparatoare si ca in El, Omul glorificat la dreapta lui Dumnezeu, sunt adusi intr-o noua si minunata pozitie cereasca. Acesta este nivelul cel mai inalt pe care-l putem atinge in viata noastra crestina practica, independent de tot ceea ce vom face pentru El.

     Cu toate acestea, multi copii ai lui Dumnezeu sunt inca mai mult sau mai putin departe de a fi  "adulti" spiritual. Lor le sunt adresate in primul rand aceste randuri. Cel care le citeste atent va face constatarea ca, toti, mai avem inca sa crestem ca crestini. Este tocmai ceea ce apostolul Petru indeamna pe cititorii sai la inceputul primei sale epistole, ca si la sfarsitul cele de-a doua sa epistole : " Ca niste prunci nou-nascuti, doriti mult laptele spiritual curat al Cuvantului, ca prin el sa cresteti spre mantuire, daca ati gustat, in adevar, ca Domnul este bun" (1 Petru 2:2-3). - "Ci cresteti in har si in cunostinta Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos. A Lui fie gloria si acum si in ziua eternitatii! Amin" (2 Petru 3:18).

     2     Cresterea in credinta

     Ca si crestini, trebuie sa recunoastem cu totii ca nu am inteles dintr-o data intregul adevar al mantuirii sub toate glorioasele lui "fatete" si poate ca nici acum nu le intelegem. Imperfecta noastra intelegere, slaba noastra credinta si esecul nostru nu schimba cu nimic acceptarea noastra perfecta inaintea lui Dumnezeu. Atunci cand am crezut in Domnul Isus si in lucrarea Lui implinita a rascumpararii, am primit mantuirea sufletului nostru. Avem aceasta mantuire deja de acum ca o posesiune prezenta, eterna si sigura (1 Petru 1:9 ; conf. Efes. 2:5, 8). Dar exista o mare diferenta intre a se declara satisfacut de a avea iertarea pacatelor sale, sau de a cunoaste cu adevarat perfectiunea lucrarii de rascumparare a Domnului Isus, maretia si gloria Sa, si de a afla in El sursa inepuizabila a bucuriei si puterii noastre.

     2.1     Doua feluri de perfectiune

     Noul Testament vorbeste despre doua feluri diferite de perfectiune spirituala la cei care cred in Domnul Isus :

     -  Cel care crede in El si in lucrarea Lui de rascumparare, este facut desavarsit pentru totdeauna in ochii lui Dumnezeu. "Caci, printr-o singura jertfa i-a desavarsit pentru totdeauna pe cei sfintiti" (Ev. 10:14). Aceasta perfectiune se refera la pozitia eterna si sigura in Hristos, pe care am primit-o prin harul lui Dumnezeu. Ea este rezultatul lucrarii desavarsite a Domnului nostru la cruce, si a primirii noastre prin credinta a acestei lucrari, dar nu depinde de masura credintei noastre. Astfel, fiecare credincios este facut potrivit, indata ce el a crezut in Domnul Isus, sa intre in gloria cerului. Nu putem, prin noi insine, sa contribuim cu nimic, in afara de credinta noastra in lucrarea de rascumparare a Mantuitorului nostru, implinita odata pentru totdeauna.

     -  Asa cum un copil creste de la nasterea sa pana cand atinge statura lui deplina, la fel si crestinul trebuie sa devina efectiv perfect - sau adult - adica sa cunoasca pozitia sa in Hristos mentionata mai sus, si sa traiasca in El (vezi 1 Cor. 2:6 ; 14:20 ; Filip. 3:15 ; Col. 3:18 ; 4:12 ; Ev. 5:14). Aceasta perfectiune nu implica nicidecum o stare in care cineva ar fi fara pacat, nici o cunostinta extraordinara a adevarului biblic. Un crestin este desavarsit - sau adult - (gr. teleios), atunci cand nu doar Il cunoaste pe Domnul Isus ca Cel prin care a primit iertarea pacatelor, ci atunci cand se vede ca mort si inviat impreuna cu El, si ca atare "in Hristos" (Rom. 6:1-11 ; Efes. 1:3 la 2:10). In Hristos, al doilea Om, noi suntem asezati intr-o pozitie cu totul noua. Cel care prin credinta in Cuvantul Sau ia in mod constient aceasta pozitie este, dupa invatatura Noului Testament, un crestin desavarsit si adult, un om matur.

     Unul din primii pasi importanti in viata de credinta este cunoasterea si discernamantul acestor doua forme de perfectiune (*). Perfectiunea pozitiei credinciosilor, rezultat al eficacitatii depline a lucrarii lui Hristos, este ceea ce lucreaza Dumnezeu fata de un pacatos altadata pierdut. O primim din partea lui Dumnezeu prin credinta in Domnul Isus ca Mantuitor. In schimb, desavarsirea in ce priveste cresterea, varsta adulta spiritual, este rezultatul unei dezvoltari. Cu toate acestea, nu vom atinge aceasta perfectiune printr-o simpla cunoastere a adevarului cu privire la rascumparare. Este vorba, de asemenea, de a intelege prin credinta acest adevar si de a-l trai, pentru a ajunge la o stare de pace interioara si de maturitate, in care nu mai suntem acaparati permanent de lume, de preocuparile pamantesti si de noi insine, ci suntem ocupati cu Hristos, Domnul nostru in glorie. Avem privilegiu sa ne vedem una cu El care este glorificat la dreapta lui Dumnezeu, si de a ne bucura de o bucurie si o multumire desavarsita in El,  in care Tatal Si-a gasit din eternitate placerea Sa.

     (*) O a treia forma de perfectiune, eliberarea in intregime si eterna de slabiciune si pacat, o vom atinge atunci cand Domnul Isus ne va duce in casa Tatalui (1 Cor. 13:10). Atunci toti credinciosii vor fi schimbati in asemanarea trupului gloriei Sale si vor fi facuti desavarsiti in trup, suflet si duh (Filip. 3:12, 21).

     O astfel de stare de perfectiune spirituala in Hristos, este cea pe care au atins-o "parintii", carora apostolul Ioan a putut sa le scrie : "Va scriu parintilor, pentru ca L-ati cunoscut pe Cel care este de la inceput". Ei si-au gasit satisfactia deplina in Hristos, care L-a revelat in mod deplin pe Dumnezeu si harul Sau pe pamant, si au aflat in El si in lucrarea Lui o pace deplina. Parintii nu au nevoie de nimic mai mult decat de El Insusi si de comuniunea intima cu El ! In comparatie cu El, nimic altceva nu are valoare pentru ei. Nu mai sunt ocupati cu ei insisi, cu slabiciunile si experientele lor, sau chiar cu "realizarile" lor, ci cu El. El a devenit totul pentru ei. In ce priveste credinta, ei nu mai sunt "copii", care sunt expusi la a fi influentati de invataturile gresite, nici "tineri" care trebuie sa fie atenti la pericolele lumii, ci ei au devenit "parinti" in Hristos, adulti spiritual si maturi (vezi 1 Ioan 2:13-27). Pavel gandea ceva asemanator atunci cand a zis despre sine insusi : "Pentru mine a trai este Hristos, si a muri, castig" (Filip. 1:21). Hristos era centrul si continutul vietii lui de credinta, si de aceea se bucura sa fie cu El in curand pentru totdeauna. Si cu toate acestea, in acelasi timp se straduia permanent sa-i incurajeze pe ceilalti crestini in cresterea lor spirituala, "indemnand pe orice om si invatand pe orice om, in toata intelepciunea, ca sa prezentam pe orice om desavarsit in Hristos" (Colo. 1:28). Aceasta desavarsire depinde  de intelegerea si bucuria noastra in lucrarea implinita a lui Hristos si de binecuvantatele ei rezultate.

     Dar fiecare din cei care au crezut in Domnul Isus si in lucrarea Sa, au ei aceasta cunostinta si se bucura de ea ? Raspunsul este din nefericire : nu. Putini sunt credinciosii care au inteles de la convertirea lor toate consecintele binecuvantate ale lucrarii de rascumparare. Numerosi sunt cei care se declara satisfacuti de iertarea pacatelor lor si nu merg mai departe in cunoasterea mantuirii lor si a eliberarii lor desavarsite. Pentru altii, este pur si simplu lipsa invataturii biblice. Ei raman astfel in urma in intelegerea lor, desi Duhul Sfant poate sa dea la astfel de credinciosi o pace minunata care "intrece orice cunostinta" (Filip. 4:7).

     De fapt, nu este vorba doar de cunoasterea adevarului mantuirii si de tot ceea ce acesta priveste. Este vorba, in fond, sa stim daca am gasit pacea in Domnul Isus si in lucrarea Sa, si daca ne este de ajuns. Cel care isi conduce astfel viata sa cu Domnul Isus, are totul ! Probabil ca el nu poate explica totul exact, dar nu aceasta este esential. Cel mai important este de a avea si de a se bucura de mantuirea deplina in Hristos. Si totusi, este bine sa cunoastem fundamentele divine ale tuturor lucrurilor. Cunoasterea adevarului ne asigura, de fapt, mangaierea si taria vietii noastre de credinta.

     2.2     Cresterea spirituala

     Scopul invataturii Sfintei Scripturi, a eforturilor Duhului Sfant si al slujirii darurilor date de Domnul Isus este "desavarsirea sfintilor, in vederea lucrarii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pana vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunostintei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la masura staturii plinatatii lui Hristos" (Efes. 4:12, 13). Si drumul pe care putem ajunge la aceasta stare de maturitate spirituala ne este de asemenea aratat : "Tinand (sau "spunand) adevarul in dragoste, sa crestem in toate pana la Cel care este Capul, Hristos" (Efes. 4:15).  Cresterea spirituala consta deci in faptul ca ne apropiem prin credinta de Hristos, ca aflam o pace deplina in El, si ca ne vom asemana mai mult cu El. Avem nevoie, in acest scop, de adevar si de dragoste, asa cum El le-a manifestat intotdeauna in mod perfect in timpul lucrarii Sale aici jos.

     Aceasta crestere spirituala nu se poate produce fara ca noi sa fim preocupati cu Cuvantul inspirat al lui Dumnezeu ; indemnul lui Petru adresat catre toti credinciosii ne arata : "Ca niste prunci nou-nascuti, doriti mul laptele spiritual curat al Cuvantului, ca prin el sa cresteti spre mantuire" (1 Petru 2:2). Nu trebuie sa confundam acest indemn adresat tuturor crestinilor cu pasajele aparent asemanatoare din 1 Corinteni 3:1, 2 si Evrei 5:11-14. Acolo, intr-adevar, laptele este hrana spirituala pentru prunci in Hristos, deci, ca sa zicem asa, prunci spirituali, in timp ce adultii in credinta pot sa suporte deja o "hrana tare" mai consistenta. Ioan face, de asemenea, diferenta intre copilasi, tineri si parinti in credinta, dupa cum am vazut deja (1 Ioan 2:13 si urmat.). Dar Petru compara pe toti credinciosii cu niste prunci nou-nascuti, care trebuie sa doreasca laptele spiritual (in fr. si en. este "intelectual") al Cuvantului lui Dumnezeu, pentru a creste spiritual. Daca el desemneaza mantuirea ca scop al cresterii, aceasta nu trebuie sa ne mire, caci aici este vorba nu de mantuirea sufletului, pe care o avem deja prin credinta in lucrarea de rascumparare a lui Hristos, ci de mantuirea trupului, a sufletului si a duhului la sfarsitul calatoriei noastre pamantesti (comp. 1 Petru 1:5). Preocupandu-ne cu lucrurile ceresti, in care Preaiubitul nostru Domn este centrul, acum deja in timpul vietii noastre, si nu doar atunci la venirea Lui, suntem atrasi spre El si mereu mai separati in interior si in exterior de tot ce nu este in armonie cu El si natura Lui.

     Gasim elemente necesare pentru cresterea spirituala mai ales in epistolele Noului Testament. De aceea, citirea si studiul acestor epistole sunt atat de importante si necesare. Examinarea imaginilor Vechiului Testament - si in special calatoria lui Israel din Egipt spre Canaan - ne poate fi totusi de ajutor. Daca Domnul si lucrarea Sa devin mai pretioase pentru noi si daca suntem astfel condusi sa gasim odihna deplina in lucrarea si in dragostea Lui,  atunci aceste constatari vor fi avut un rezultat binecuvantat ! Cresterea in credinta si in cunoastrerea adevarului rascumpararii ne sunt efectiv expuse in mod clar in imaginile pe care le vom observa in continuare.

     

 

                                                     Intreitul Dumnezeu

                                         - Trinitatea -

 

     Arend Remmers

     1     Un singur Dumnezeu

     Biblia marturiseste de multe ori ca nu exista decat un singur Dumnezeu adevarat. Acesta nu este doar cazul in Noul Testament (1 Cor. 8:4-6), dar deja in Vechiul Testament : "Asculta, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn" (Deut. 6:4). De la inceput pana la sfarsit, vom gasi aceeasi marturisire. ultimul pasaj din Vechiul Testament este : "Nu avem toti un singur Tata ? Nu ne-a creat un singur Dumnezeu ?" (Mal. 2:10). Mai mult, numeroase pasaje din Scriptura vorbesc de unicul Dumnezeu : "Pentru ca Tu esti mare si faci lucrari minunate, Tu esti Dumnezeu, numai Tu" (Ps. 86:10). Unicitatea Sa este de asemenea exprimata in cuvintele urmatoare : "De aceea, mare esti Tu, Doamne Dumnezeule! Pentru ca nimeni nu este ca Tine si nu este Dumnezeu in afara de Tine, dupa toate cate am auzit cu urechile noastre" (2 Sam. 7:22). Dumnezeu nu este doar Unul in contrast cu numerosi idoli, dar El este, de asemenea, Unul in Sine Insusi, si aceasta in ciuda faptului ca Trinitatea Sa o gasim in toata Sfanta Scriptura. Niciun atribut al lui Dumnezeu nu este atat de des subliniat ca unicitatea Sa.

     Faptul biblic ca nu exista decat un singur Dumnezeu nu contrazice adevarul revelat in Noul Testament referitor la Trinitatea (Treime) lui Dumnezeu. Este adevarat ca iudeii, la fel ca si musulmanii, sunt convinsi ca ei sunt singurii care-L adora pe unicul Dumnezeu, in timp ce crestinii, dupa parerea lor, venereaza "trei dumnezei". Dar in aceasta si prin aceasta, ei arata ignoranta fata de Dumnezeu si de Cuvantul Sau. Intr-adevar, Noul Testament vorbeste precis de mai multe ori de unicul Dumnezeu :

     - "Deci despre mancarea celor jertfite idolilor stim ca, in lume, un idol nu este nimic si ca nu este alt Dumnezeu decat numai Unul singur. Pentru ca, si daca sunt asa numiti "dumnezei", fie in cer, fie pe pamant (ca si cum ar fi multi "dumnezei" si multi "domni"), totusi pentru noi este un singur Dumnezeu : Tatal, din care sunt toate, si noi pentru El, si un singur Domn : Isus Hristos, prin care sunt toate, si noi prin El" (1 Cor. 8:4-6).

     - "Iar Mijlocitorul nu este al unuia singur, insa Dumnezeu este Unul singur" (Gal. 3:20).

     - "Un singur Dumnezeu si Tata al tuturor, care este peste toti si prin toti si in noi toti" (Efes. 4:6).

     - "Pentru ca este un singur Dumnezeu si un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos" (1 Tim. 2:5).

     - "Tu crezi ca Dumnezeu este Unul singur. Bine faci; si demonii cred, si tremura" (Iac. 2:19).

     Aceste pasaje marturisesc in unanimitate adevarul despre singurul Dumnezeu adevarat in Noul Testament. Dumnezeul care S-a revelat in Noul Testament este Acelasi  ca Cel pe care Il cunoastem in Vechiul Testament. Este unicul Dumnezeu, care, in Vechiul Testament, a voit totusi  "sa locuiasca in intuneric gros" (1 Imp. 8:12 ; Ex. 20:21). Nu este vorba de o expresie in sensul absolut, caci Dumnezeu este lumina si locuieste in lumina (Ps. 104:2 ; 1 Ioan 1:7). Cu toate acestea, pentru oameni, El era inca, intr-un anumit fel, "in intuneric", adica ascuns, atat timp cat El nu era revelat deplin. Dumnezeu nu a fost revelat deplin decat prin venirea Fiului pe pamant. Hristos, care este El Insusi "lumina", L-a facut cunoscut (Ioan 1:9, 18 ; 2 Cor.4:6).

     Atunci cand Fiul etern a devenit Om, Tatal etern a fost, de asemenea, revelat, caci acolo unde exista un Fiu, trebuie, de asemenea, sa existe un Tata. Duhul lui Dumnezeu era, de asemenea, cunoscut in Vechiul Testament. De la al doilea verset al Bibliei, El Se numeste asa ; si in mai multe carti ale Vechiului Testament, Dumnezeu Il numeste "Duhul Meu" (Hagai 2:5 ; Zaharia 4:6). Cu toate acestea, acolo unde numeroase editii ale Bibliei spun "Duhul Sfant", in Psalmul 51:11 si in Isaia 63:10, 11, redarea nu este exacta. Textul original spune "Duhul sfinteniei Tale (sau Sale)".

     2     Trinitatea

     Taina Trinitatii (Triunitatii)* lui Dumnezeu este de nepatruns pentru noi, oamenii. El este un singur Dumnezeu, si totusi Tatal este Dumnezeu la fel de mult ca Fiul si ca Duhul Sfant. O reflectare slaba a acestui fapt este continuta in tripla diviziune a omului potrivit cu 1 Tesaloniceni 5:23 : "Intreg duhul vostru si sufletul vostru si trupul vostru sa fie pastrate fara vina la venirea Domnului noastru Isus Hristos". Aceste trei "componente" sunt distincte si totusi alcatuiesc impreuna omul in intregime. Un alt exemplu, la fel de imperfect, este cel al apei, care apare in trei stari diferite : in stare lichida, in stare solida sub forma de gheata, si in stare gazoasa sub forma de vapori. Cu toate acestea, este vorba intotdeauna de acelasi lucru, si anume apa (numele chimic : H2O). Un al treilea exemplu este mult mai usor de reprezentat grafic : 

     Un triunghi echilateral se presupune ca reprezinta unitatea lui Dumnezeu, in timp ce unghiurile indica cele trei Persoane ale lui Dumnezeu : un singur Dumnezeu, trei Persoane.

     (*) In rom. aceasta expresie cred ca poate fi redata prin "Treime" ; ex. "Sfanta Treime", "Intreitul Dumnezeu", n.t.

          -     Tatal este Dumnezeu, dar nu este identic cu Fiul si cu Duhul Sfant,

          -     Fiul este Dumnezeu, dar nu este identic cu Tatal si cu Duhul Sfant,

          -     Duhul Sfant este Dumnezeu, dar nu este identic cu Tatal si cu Fiul.

     Expresia "Trinitate" (Tri-unitate) cu siguranta nu apare in Biblie. Cu toate acestea, "modelul de cuvinte sanatoase" (2 Tim. 1:13) pe care pe care ni-l ofera Sfanta Scriptura in aceasta privinta confirma,  in atat de multe pasaje, pe unicul Dumnezeu care este revelat ca Tata, pe Fiul si pe Duhul Sfant, astfel incat este in totul justificat de a vorbi despre Trinitatea (sau tri-unitatea) lui Dumnezeu. Un exemplu izbitor in aceasta privinta ne este dat de catre Domnul Isus Insusi. Potrivit cu Ioan 6:27, Dumnezeu Tatal L-a pecetluit pe Fiul Sau prin Duhul Sfant dupa intruparea Sa. In ceea ce priveste venirea ulterioara a Duhului Sfant, Tatal L-a trimis in Numele Fiului, Fiul L-a trimis pe Duhul Sfant din partea Tatalui, si in final, Duhul Insusi a venit, de asemenea, in propria Sa putere dupa propria Sa voie (Ioan 14:26 ; 15:26 ; 16:13). Totul s-a petrecut in unitate, si totusi fiecare Persoana a Dumnezeirii a actionat in mod individual - dar niciodata independent de celelalte. Tocmai acest exemplu ne arata unitatea completa a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, dar in acelasi timp personalitatea fiecaruia in mod individual. Aceste exemple, care pot fi multiplicate, servesc pentru a arata cum tri-unitatea (Trinitatea) unui singur Dumnezeu strabate intreg Noul Testament.

     Intreitul Dumnezeul este etern. In Vechiul ca si in Noul Testament, El este "Dumnezeul etern (sau "cel vesnic", in alte trad., n.t.) (Gen. 21:33 ; Isaia 40:28 ; Rom. 16:26). Ca Persoana, numai Duhul Sfant este numit in mod specific "etern" (Evrei 9:14), dar daca El este etern, si celelalte Persoane sunt asemenea.

     3     Indicatii in Vechiul Testament

     Desi Treimea lui Dumnezeu nu s-a revelat decat in Noul Testament, ea este deja evocata in primul capitol al Vechiului Testament : in Geneza 1:1, Dumnezeu este numit (ca de cele mai multe ori) prin cuvantul Elohim care in ebraica are forma de plural (singular Eloah, Deut. 32:15), in timp ce verbul ("a creat") este la singular. Aceasta divergenta lingvistica si factuala (care se refera la fapte, fara a le interpreta, n.t.) dezvaluie o intentie divina. Ea exprima atat pluralitatea, cat si unicitatea lui Dumnezeu. Al doilea verset mentioneaza pe Duhul lui Dumnezeu care Se misca (sau "plana", n.t.) deasupra apelor. La versetul 26, Dumnezeu zice : Sa facem om", cuvantul "noi" adauga o alta persoana. Nu poate fi vorba de ingeri, care existau cu siguranta in acel timp (Iov 38:7), caci ei nu au participat la niciun act al creatiei. Nu poate fi vorba nici despre Duhul Sfant mentionat mai sus, caci in acest pasaj nu ne este spus nimic in privinta Lui referitor la o participare activa in creatie. Dar cu privire la Fiul, stim din Noul Testament ca El este Cuvantul etern care "era la inceput" si prin care au fost create toate lucrurile, si "fara El n-a fost facut nimic din ce a fost facut" (Ioan 1:3). Acest fapt este repetat si dezvaluit in multe alte pasaje din Noul Testament (1 Cor. 8:6 ; Col. 1:16 ; Ev. 1:2b).

     In Isaia 48:16, treimea lui Dumnezeu este deja indicata putin mai clar : "Si acum m-a trimis Domnul Dumnezeu si Duhul Sau". Aici, profetul Isaia nu vorbeste despre el insusi, caci el nu a vorbit niciodata despre sine in acest mod. Nu, aici este vorba despre adevaratul Slujitor al lui Dumnezeu, Mesia, care Se infatiseaza inaintea poporului Sau pamantesc Israel. Tatal, impreuna cu Duhul Sau, L-a trimis pe Fiul Sau pe pamant. (Ioan 5:36). In conformitate cu  aceasta, ingerul Gabriel, in Noul Testament, vesteste Mariei venirea Fiului Tatalui ca Om pe pamant cu urmatoarele cuvinte : "Duhul Sfant va veni peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri, de aceea Cel sfant care Se va naste se va chema Fiu al lui Dumnezeu" (Luca 1:35 ; conf. Matei 1:20 ; Ioan 5:36 ; Ps. 2:7). Recunoastem ca Dumnezeu Tatal, precum si Duhul Sfant au luat parte la trimiterea Fiului pe pamant, care a implinit aici jos lucrarea Sa pentru a-L glorifica pe Tatal in puterea Duhului.

     4     Revelatia in Noul Testament

     In Matei 28:19 gasim Treimea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant exprimata prin aceste cuvinte : "Mergeti si faceti ucenici din toate natiunile, botezandu-i pentru Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh". Evanghelia dupa Matei se adreseaza in mod special iudeilor, celor din poporul pamantesc al lui Dumnezeu. Ei sunt singurii care au cunoscut pe singurul Dumnezeu adevarat si au marturisit : "Asculta, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn" (Deut. 6:4). Si tocmai lor aceasta Treime al lui Dumnezeu le este data s-o cunosca in acest mod special. Multi dintre ei au facut deja experienta practica la botezul Domnului Isus la Iordan. In aceasta imprejurare a inceputului slujirii lui Hristos, este spus : "Si Isus, dupa ce a fost botezat, a iesit indata din apa; si, cerurile I s-au deschis si a vazut Duhul lui Dumnezeu coborand ca un purumbel si venind peste El; si iata un glas din ceruri spunand: Acesta este Fiul Meu Preaiubit, in care Imi gasc placerea" (Matei 3:16, 17). Fiul lui Dumnezeu S-a infatisat ca Om vizibil tuturor, Duhul Sfant a coborat peste El intr-un mod vizibil ca un porumbel, si glasul Tatalui a rasunat din cer intr-un fel in care a putut fi auzit, exprimand placerea Lui in Fiul Sau ! Expresia "Fiul  Meu Preaiubit" arata in primul rand ca aici, cel care vorbeste este Dumnezeu Tatal, si apoi ca Omul Isus este Fiul etern trimis de tatal.

     5     Intreitul Dumnezeu in activitate

     Atunci cand Dumnezeu devine activ, Tatal ia o hotarare si Fiul o indeplineste, in colaborare cu Duhul Sfant. Duhul are mai degraba un rol de slujitor. Fiul a venit in lume devenind un Om adevarat (1 Ioan 1:1 ; 5:20). El ni L-a revelat pe Dumnezeul cel nevazut ca Tata (Ioan 1:18 ; 14:9). Dar Duhul este si ramane nevazut ; in acest sens, El nu a fost revelat, desi si El este intotdeauna prezent si intotdeauna activ atunci cand Dumnezeu lucreaza. Dupa ce Domnul Isus a sfarsit lucrarea de rascumparare, ceea ce urmeaza se aplica tuturor credinciosilor : "Caci prin El (adica prin Hristos), avem si unii si altii (iudei si natiuni) intrare la Tatal, printr-un singur Duh" (Efes. 2:18).

     Cele trei Persoane ale Dumnezeirii actioneaza intotdeauna in acord perfect si in armonie perfecta unele cu altele - tocmai in unitate. Asa a fost :

     -     la creatie (Gen. 1:1 : Dumnezeu [plural Elohim] a creat [singular] ; v. 2 : Duhul lui Dumnezeu ; v. 26 : "Sa facem om" [plural] ; conf. Ev. 1:2),

     -     in intruparea Fiului (Luca 1:35 : Duhul Sfant ; puterea Celui Preainalt ; Sfantul [sau : lucrul sfant] care Se va naste Se va chema Fiu al lui Dumnezeu),

     -     la botezul lui Hristos (Luca 3:22 : Duhul Sfant sub o forma trupeasca, ca un porumbel ; glasul Tatalui venit din cer : "Tu esti Fiul Meu Preaiubit"), 

     -     in lucrarea Lui de rascumparare (Evrei 9:14 : Hristos S-a oferit lui Dumnezeu prin Duhul etern),

     -     in invierea Lui (Rom. 6:4 : inviat prin gloria Tatalui ; 1 Petru 3:18 : facut viu prin Duhul),

     -     cand este data viata (Ioan 5:26 : Tatal si Fiul dau viata ; Ioan 6:63 : Duhul da viata),

     -     cand Duhul Sfant vine peste credinciosi (Ioan 14:16 : Tatal trimite Duhul Sfant ; Ioan 15:26 : Fiul trimite Duhul ; Ioan 16:7 : Duhul vine de la Sine Insusi), si

     -     la intemeierea adunarii (Fapte 20:28 : Dumnezeu Si-a dobandit Adunarea prin sangele propriului Sau Fiu ; 1 Cor. 12:13 : noi toti suntem botezati printr-un singur Duh pentru a alcatui un singur trup ; Efes. 5:25 : Hristos a iubit Adunarea si S-a dat pentru ea).

     Cu siguranta, exista si alte exemple. Trebuie sa avem in vedere ca anumite pasaje unde Dumnezeu, Domnul Isus (ca Om) si Duhul, sunt mentionati impreuna neexprimand neaparat acelasi gand de Tata, Fiu si Duhul Sfant (de exemplu 1 Cor. 12:4-6).

     Aceste pasaje ne arata deja suficient : doar Hristos a revelat complet adevarata natura a lui Dumnezeu. Pentru a mantui pe pacatosii pierduti, Dumnezeu Tatal L-a trimis pe Fiul Sau in lume, iar Acesta S-a oferit fara pata lui Dumnezeu pe cruce prin Duhul etern. Toti cei care au crezut in Fiul au primit intrare in cele mai inalte binecuvantari in Hristos. Ca si Iov, este adevarat ca nu putem atinge adancimile lui Dumnezeu, nici cerceta natura Celui Atotputernic (Iov 11:7). Dar putem intotdeauna sa ne preocupam cu El si sa-L adoram pentru ca ne-a iubit si S-a coborat atat de jos incat L-a dat pe Fiul Sau Preaiubit pentru noi.

                             .................................................................................................   

      

         

 

 

 

                  Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu

                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                               - XXIII -

     Hamilton Smith

     24     A treia aparitie a Domnului inviat si restaurarea lui Petru - Ioan 21

     Din versetul 14 al acestui capitol aflam ca scena de deschidere ne ofera relatarea despre a treia aparitie a Domnului inaintea ucenicilor Sai, dupa invierea Sa dintre morti.

     La inceputul Evangheliei, inaintea noastra sunt puse trei scene, care se deruleaza pe parcursul a trei zile succesive, in legatura cu manifestarea Domnului fata de ucenicii Sai (1:35, 44 ; 2:1). La sfarsit, din nou, in inviere, Duhul pune accent pe trei aparitii. Atat la inceputul, cat si la sfarsitul Evangheliei, aceste trei aparitii pare sa prezinte, in imagine, adunarea lui Dumnezeu in perioada actuala, recunoasterea unei ramasite evlavioase dintre iudei in vremea viitoare si binecuvantarea milenara, viitoare, a lui Israel. Cu toate acestea, exista o diferenta :  la inceputul Evangheliei, aceste imagini sunt date mai ales pentru a revela gloriile lui Hristos. Ele sunt introduse de Hristos, ceea ce spune si face. Astfel, la inceputul primei scene, citim : "Isus, intorcandu-Se si vazandu-i ca-L urmeaza" (1:38). A doua zi incepe prin aceste cuvinte : "A doua zi, El a vrut sa mearga" (1:43) ; in timp ce in a treia zi, cea a nuntii din Cana, este specificat ca "Isus era acolo" (2:1, 2). Trecand la sfarsitul Evangheliei, vedem la inceputul primei scene ca ucenicii erau adunati (20:19) ; a doua scena are loc cand "ucenicii Sai erau... inauntru" (20:26) ; in final, ultima ne arata pe ucenici care merg sa pescuiasca. Astfel, putem spune ca primele trei scene Il pun in evidenta pe Hristos si gloria Sa in legatura cu ucenicii, in timp ce ultimele trei plaseaza mai ales inaintea noastra pe ucenici si binecuvantarea lor in relatie cu Hristos.

     Am vazut deja ca prima ocazie a aparitiei Domnului prezinta, in imagine, binecuvantarile de care se bucura adunarea avandu-L pe Domnul in mijlocul ei (20:19-25). A doua aparitie, opt zile mai tarziu, vorbeste in imagine despre ramasita evlavioasa care, in vremea de la urma, Il va marturisi pe Hristos ca Domnul si Dumnezeul lor. A treia aparitie, din capitolul nostru, ne da un tablou al binecuvantarii milenare al lui Israel cand Hristos va reveni. Primele versete descriu o scena nocturna si zadarnicele eforturi ale omului. Sapte oameni se aflau impreuna - cei mai buni de pe pamant - dar eforturile lor nu folosesc la nimic. Ei petrec toata noaptea la pescuit, totusi nu prind nimic. Tabloul ne arata, cu siguranta, ca, in lunga noapte intunecata a absentei lui Hristos, toate eforturile omului de a face fata relelor din lume si de a aduce binecuvantare pentru Israel si pentru natiuni, va fi in zadar. Nu conteaza cat de buni pot fi cei care se angajeaza intr-o astfel de lucrare, sau cat de curate sunt motivele lor, eforturile lor sunt sortite esecului. Ei pot sa se urce intr-o corabie de constructie proprie - un dispozitiv omenesc pentru a mentine oamenii pe linia de plutire intr-o scena potrivnica - pot lucra in lunga noapte intunecata pentru a salva lumea de suferintele ei, dar nu va exista eliberare pentru aceasta lume pana nu va veni Isus.

     Cu toate acestea, noaptea se sfarseste, se crapa de ziua, soseste dimineata si vine Isus - Soarele dreptatii rasare cu vindecarea in aripile Sale. Cu mult timp inainte, imparati si profeti au vestit ca venirea lui Hristos pentru a imparati va pune capat noptii lungi de suferinta a acestei lumi si ca Hristos va fi ca lumina de dimineata, cand rasare soarele, o dimineata fara nori (2 Sam. 23:4).

     La indrumarea Domnului, ucenicii au aruncat plasa in mare si prind o asa multime de pesti ca nu sunt in stare sa traga plasa in corabie. Asa va fi cand va veni Domnul. El Se va folosi de ramasita evlavioasa pentru a aduna pe Israel din marea natiunilor, sa-l aduca inapoi in tara sa si sa raspunda la toate nevoile sale.

     Cap. 21:1, 2

     Aceasta este cu siguranta invatatura dispensationala a acestei frumoase scene. Dar intreaga intamplare si discutia Domnului cu Petru sunt bogate in instructiuni morale si spirituale pentru cel credincios. Privind pasajul in aceasta lumina, vom observa ca la inceputul relatarii, sapte ucenici se aflau langa Marea Tiberiadei. Noi stim ca in acest loc ucenicii au fost chemati sa paraseasca meseria lor de pescari ca sa-L urmeze pe Domnul si sa devina pescari de oameni. Timp de trei ani si jumatate ei au mers impreuna cu Domnul pe calea Lui smerita, vestind vestea buna, vindecand pe bolnavi si scotand demoni. In toti acesti ani, nevoile lor au fost satisfacute si nu au dus lipsa de nimic. Apoi a venit momentul cand Domnul S-a intors la Tatal, si, in aparenta, ucenicii s-au gandit ca grija directa a lui Isus fata de ei a luat sfarsit odata cu plecarea Lui si ca era timpul sa reia meseria lor pamanteasca, in acelasi loc ca altada, pentru a-si asigura nevoile zilnice.

     Cap. 21:3

     Cu starea lui de spirit, Petru ia initiativa. "Ma duc sa pescuiesc", a zis el. In aparenta, fara sa se gandeasca mult, ceilalti au zis : "Venim si noi cu tine". Au iesit deci si "in noaptea aceea n-au prins nimic". De ce aceasta lipsa de succes ? Nu cumva ca ei au plecat de capul lor ? Nu este aceasta si motivul pentru care depunem adesea multa truda pentru a obtine un rezultat mic ? Ne trudim toata noaptea si nu prindem nimic.

     Poate actionam cu sinceritate, dar dupa propria noastra vointa si nu dupa calauzirea Domnului.

     Cap. 21:4, 5

     Odata cu venirea diminetii totul s-a schimbat. La ivirea zorilor ucenicii Il vad pe Isus stand pe tarm. Ei se intorsesera la vechea lor viata, dar, in loc sa-i mustre, Domnul li se adreseaza printr-un termen care exprima o tandrete deosebita. El ii numeste "copii". Cu toate acestea, El expune inutilitatea trudei fara indrumarea Sa, intreband : "Aveti ceva de mancare ?". Au castigat ceva prin munca lor nocturna ? Sunt obligati sa admita ca nu au nimic.

     Cap. 21:6

     Acum El le da indicatii. Ei fac ceea ce in realitate au facut toata noaptea ; dar, de data aceasta, ei arunca plasa la indicatia Lui. Ce diferenta ! Acum gasesc o multime atat de mare de pesti incat nu sunt in stare sa traga plasa. Cineva a zis : "Sa nu uitam niciodata ca nu poate exista succes daca nu suntem pe calea lucrarilor lui Dumnezeu. Binecuvantarea nu va incununa munca noastra decat in masura in care umblam in mod individual cu Dumnezeu, in dependenta totala de Hristos si sub calauzirea Sa. Succesul nu depinde de cantitatea de munca efectuata, ci de apropierea noastra de Hristos pentru a primi indicatia Lui de a arunca plasa in partea dreapta a corabiei".

     Cap. 21:7, 8

     Vedem apoi diferenta caracteristica dintre apostolii Ioan si Petru. Cu cunoastrea sa mai profunda a inimii lui Isus, Ioan - omul care se poate descrie pe sine insusi ca "ucenicul pe care-l iubea Isus" - intelege ca este vorba de Domnul. Petru, cu energia lui caracteristica, se arunca in mare pentru a ajunge la Isus. Perceptia spirituala marcheaza pe unul dintre ucenici ; disponibilitatea de a actiona pe celalalt. Amandoi sunt potriviti si amandoi sunt necesari la timpul si la vremea lor.

     Cap. 21:9-14

     Scena miscatoare care urmeaza este la fel de frumoasa pe cat de instructiva. Deja ucenicii au descoperit ca propriile eforturi de a-si satisface dorintele sunt zadarnice ; acum, ajunsi la tarm, constata ca sunt inutile. Intr-adevar, ei vad acolo un foc aprins pentru a se incalzi, precum si peste si paine pentru a-i hrani. In plus, nu doar hrana pregatita, dar ei sunt invitati sa vina la masa. Nu le este adresat niciun cuvant de repros cu privire la intoarcerea la vechea lor ocupatie, ci un cuvant de dragoste care le spune : "Veniti si mancati".

     Si chiar mai mult, Domnul gloriei inviat ii asteapta pe ucenicii Sai obositi si descurajati. La fel cum, in zilele carnii Lui, a fost in mijlocul lor ca Cel care slujeste, la fel si in zilele gloriei Sale in inviere, El ii slujeste inca pe sarmanii Sai ucenici esuati. Citim, de asemenea : "Isus a venit si a luat painea si le-a dat-o, la fel si pestele". Tot ceea ce ii priveste pe ai Sai este demn de grija Lui tandra si de privirea lui iubitoare. 

     Minunat Mantuitor ! El ne-a spalat picioarele in zilele carnii Sale. El ne-a spalat pacatele prin pretiosul Sau sange, in aceasta unica zi dintre toate, la cruce. El are grija de nevoile noastre in aceasta zi a absentei Sale, si cand ziua gloriei va rasari, ne va aseza la masa si El Se va ridica pentru a sluji (Luca 12:37).

     Cap. 21:15-22

     Daca deci nu gasim niciun repros in aceasta frumoasa scena inseamna ca trebuie sa tragem concluzia ca Domnul este indiferent la ratacirile noastre ? Focul de carbuni, pestele si painea arata intr-un mod miscator ca El nu este insensibil la nevoile noastre, oricat de mici ar fi ; scena care urmeaza va arata intotdeauna ca El nu este indiferent la esecurile si la caderile noastre.

     Focul si pestele gata pregatite ne arata grija tandra a Domnului pentru trupurile noastre ; modul de a actiona fata de preiubitul Sau slujitor Petru ne descopera dragostea Lui si mai profunda pentru sufletele noastre. Trei lucruri ne izbesc in mod special : primul, felul in care Domnul cerceteaza inimile noastre pentru a ne face constienti de radacina caderilor noastre ; al doilea, grija miscatoare pe care o are de a restaura inimile noastre in comuniune cu El ; si al treilea, dupa restaurare, harul Sau minunat care ne poate folosi din nou in lucrarea Sa binecuvantata in ciuda tuturor esecurilor si caderilor noastre.

     Mai mult, vedem harul si perfectiune Domnului cu privire la momentul pe care El Il alege pentru aceasta lucrare de restaurare. Acesta a fost "dupa ce au mancat". Prevazand nevoile lor, invitandu-i sa vina sa manance, si slujindu-le in umilul Sau har, Domnul i-a facut sa se simta usurati in prezenta Sa, castigand increderea inimilor lor ; astfel, a aratat clar ca nu exista resentiment in inima Lui. Doar atunci, a inceput sa cerceteze inima lui Petru pentru a-i descoperi ucenicului Sau, si fiecaruia dintre noi, radacina ascunsa a tuturor esecurilor noastre.

     La cruce, toti ucenicii L-au parasit pe Domnul si au fugit. In aceasta scena a invierii, multi dintre ei s-au intors la vechea lor viata. Dar, in fiecare din aceste situatii, Petru a mers mai departe decat ceilalti. La cruce, el L-a tagaduit de trei ori pe Domnul ; in aceasta zi a invierii, el era in fruntea celor care se intorsesera la corabia si la plasele lor. De aceea Domnul Se adreseaza intr-un mod special lui Petru ; dar daca El ii vorbeste lui Petru, este pentru folosul nostru al tuturor. Caci aici, observam bine, Domnul nu Se ocupa in special de pacatul tagaduirii, ci de raul nejudecat al carnii, care ne expune pe toti la caderi similare sau mai grave.

     Sa ne amintim, de asemenea, ca nu este necesar sa cadem public pentru a-L tagadui pe Domnul. O putem face fara juraminte sau blesteme ; intr-adevar, Scriptura arata ca cineva se poate abate in inima sa (Prov. 14:14).

     Cu toate acestea, fie ca L-am tagaduit deschis sau in inima noastra, sa ne amintim, pentru incurajarea noastra, ca este posibila o restaurare, chiar daca s-ar putea sa nu apara decat la momentul mortii. Apoi, intreaga restaurare incepe cu Domnul. Oaia ratacitoare nu s-ar intoarce niciodata daca Domnul, in harul Sau, nu o cauta. David zice : "El imi restaureaza sufletul" (si in engleza este la fel ; in rom. este "imi invioreaza", n.t.). Naomi spune : "Domnul m-a adus (din nou)". Binecuvantat sa fie Numele Lui ! in final ne va aduce pe toti inapoi.

     Vedem aici ultima etapa in restaurarea acestui slujitor devotat. Totusi, este foarte instructiv sa urmarim toti pasii care conduc la restaurarea lui finala.

     1. Rugaciunea Domnului pentru Petru a constituit primul pas. Inainte ca Petru sa cada, Domnul i-a zis : "Simone, Simone, iata, Satan v-a cerut ca sa va cearna ca pe grau. Dar Eu M-am rugat pentru tine" (Luca 22:31, 32). Sa observam bine subiectul rugaciunii Domnului. El nu a cerut ca Petru sa nu intre in ispita, ca Satan sa nu-l cearna, nici chiar ca el sa nu cada. Cernerea, ispita, caderea erau toate necesare pentru a pune in lumina increderea naturala pe care Petru o avea in el insusi. Dar Domnul cere ca credinta lui Petru sa nu slabeasca, atunci cand el va cadea. Pacatul are ca efect nimicirea increderii in Dumnezeu, iar daca increderea in harul lui Dumnezeu dispare, cum ar putea sufletul sa fie adus vreodata inapoi la Domnul ? Diavolul ar vrea sa ne atraga in pacat pentru a nimici credinta noastra si a ne duce la disperare. Domnul nu-i va ingadui. Cernerea diavolului s-a ascuns in spatele caderii lui Petru ; dar rugaciunea Domnului statea in spatele credintei lui Petru, iar diavolul nu poate sta in spatele rugaciunii Domnului. Diavolul l-a indemnat pe Iuda sa-L tradeze pe Domnul, dar, neavand credinta, Iuda este impins la disperare si la nimicire. Petru L-a tagaduit pe Domnul, dar credinta lui ramane si il conduce la pocainta si la restaurare.

     2. Al doilea pas in restaurarea lui Petru a fost atentionarea Domnului (Luca 22:34). Nu ar trebui sa ne dam seama ca niciun sfant nu a cazut vreodata fara sa fi fost avertizat in prealabil ? Plini de incredere in noi insine, este posibil sa nu acordam prea multa atentie sau chiar deloc atentionarii ; dar, sub o forma sau alta, atentionarea va fi data. Cat de directa a fost in cazul lui Petru ; intr-adevar, Domnul il previne : "Iti spun : nicidecum nu va canta astazi cocosul, mai inainte ca tu sa tagaduiesti de trei ori ca Ma cunoasti".

     3. Al treilea pas este marcat de privirea Domnului (Luca 22:61). Dupa ce Petru Il tagaduieste pe Domnul pentru a treia oara, citim : "Domnul, intorcandu-Se, a privit la Petru" - cu o privire plina de o dragoste infinita, sa fim siguri. Petru tocmai Ii intorsese spatele Domnului spunand : "Nu cunosc pe Omul acesta" (Matei 26:74). Imediat, Domnul S-a intors spre Petru si i-a aruncat o privire care trebuie sa-i fi spus inimii sale : "Tu spui ca nu Ma cunosti, dar Eu te cunosc si te iubesc". "Iubindu-i pe ai Sai, care erau in lume, i-a iubit pana la capat". Oh ! iubire, iubire minunata care nu ne paraseste ! Sa subliniem inca odata ca tagaduirea lasa a lui Petru n-a produs nici resentiment, nici manie in inima Domnului. Din nefericire ! o foarte mica expresie de nerecunostinta, de parasire sau rautate la fratii nostri este suficienta pentru a ridica ganduri amare in inimile noastre si de a provoca cuvinte dure. Nu acesta a fost cazul pentru Domnul nostru.

     4. Al patrulea pas in restaurarea lui Petru a fost cuvantul Domnului (Luca 22:61). Privirea Domnului a amintit de cuvantul Domnului ; intr-adevar, citim : "Petru si-a amintit de cuvantul Domnului". Privirea Domnului a zdrobit inima lui ; cuvantul Domnului a atins constiinta sa ; si a urmat ca "Petru, iesind afara, a plans cu amar". Iuda "a iesit" in noapte - noaptea eterna a disperarii complete. Adanc pocait, Petru "a iesit" pe calea restaurarii. El "a iesit" deoarece constiinta lui trezita nu-i ingaduia sa mai ramana in asocieri rele. El a plans cu amar pentru ca iubirea neschimbata a Domnului ii atinsese inima.

     5. Mesajul Domnului constituie al cincilea pas (Marcu 16:7). Cata tandrete gasim in grija Domnului fata de-o oaie ratacita ! Privirea Domnului a zdrobit inima lui Petru ; cuvantul Domnului a atins constiinta sa ; acum, mesajul Domnului va intari credinta lui. Astfel, in dimineata invierii, Domnul are un mesaj special pentru Petru. Ingerul a zis femeilor : "Duceti-va, spuneti ucenicilor Sai si lui Petru ca El merge inaintea voastra in Galileea; acolo Il veti vedea". Daca ingerul ar fi spus doar : "Duceti-va si spuneti ucenicilor Sai", Petru ar fi putut gandi : "Eu nu sunt inclus, caci niciodata nu voi mai putea fi socotit in numarul ucenicilor Sai". Dar numele lui Petru este mentionat special pentru a-i asigura inima tremuranda ca, chiar daca L-a urmat intr-o zi de departe si L-a tradat pe Domnul, Acesta ii va arata din nou calea, si ca Petru Il va urma si-L va vedea pe Domnul, dupa cum le-a spus. Petru a falimentat, dar cuvantul Domnului nu va falimenta niciodata ; astfel, totul se va intampla dupa cum "El a spus". Cat de mult trebuie sa fi fost atinsa inima lui Petru, cat de mult ar trebuie sa fie atinse inca inimile noastre, prin faptul ca niciunul din cuvintele Sale nu va cadea niciodata la pamant, in ciuda caderilor la care ne pot duce afirmatiile noastre increzatoare.

     6. Al saselea pas consta in intalnirea particulara a Domnului (Luca 24:34 ; 1 Cor. 15:5). Mesajul invierii a servit ca pregatire pentru strangerea invierii. Mesajul Invatatorului l-a pregatit pe Petru pentru Invatatorul Insusi. Slujitorul care L-a tagaduit pe Domnul va avea o intalnire particulara cu Domnul pe care L-a tagaduit ; citim, intr-adevar :

     "Domnul a inviat cu adevarat si S-a aratat lui Simon". Ce har maret ! Ne-am fi gandit ca i s-ar fi aratat ucenicului pe care Isus il iubea sau femeii devotate care I-a uns picioarele. Dar harul ia o cale minunata si Se arata mai intai ucenicului care L-a tagaduit pe Domnul. Dupa cuvintele apostolului Pavel, "S-a aratat lui Chifa, apoi celor doisprezece".

     Sarmanul Petru care a cazut a fost obiectul special al iubirii si grijii Domnului. Ioan si ceilalti ucenici puteau sa astepte, dar Petru nu trebuia tinut in asteptare. Domnul va bandaja mai intai inima zdrobita a lui Petru inainte sa bucure inimile celorlalti ucenici. Si niciun strain nu va interveni in aceasta discutie tainica.  Domnul vrea ca toata greseala sa fie marturisita si scoasa la lumina, dar aceasta va avea loc doar cu El si nimeni nu va sti vreodata ceea ce s-a petrecut intre Stapan si slujitor in acel moment solemn.

     7. Modul de a actiona public constituie al saptelea pas. Aceasta ne aduce la ultimul capitol al Evanghelii dupa Ioan. Gasim aici ultima etapa in restaurarea lui Petru. Pacatul efectiv a fost reglat in timpul discutiei particulare. Rodul rau al vechiului pom a fost judecat si marturisit Domnului si astfel, constiinta lui Petru a fost usurata ; dar radacina rea care a produs rodul rau trebuia sa fie expusa si judecata, pentru ca inima lui Petru sa poata fi restaurata deplin in comuniunea cu Domnul. Pentru folosul nostru, aceasta lucrare este facuta in public, caci cu totii avem radacina raului in noi, chiar daca nu am cazut in pacate speciale. Aceasta radacina vine de la omul natural. De aceea, Domnul Se adreseaza lui Petru folosindu-Se nu de noul sau nume (Matei 16:18, n.t.), ci de numele sau natural : "Simone, fiul lui Iona".

     Petru L-a tagaduit pe Domnul de trei ori, si acum, Domnul va cerceta inima sa prin trei intrebari. Petru si-a judecat pacatul ; acum el va fi adus ca sa se judece pe sine insusi. Citim : "Daca ne-am judeca noi insine, n-am fi judecati" (1 Cor. 11:31). In spatele tuturor greselilor noastre exterioare se ascunde carnea nejudecata.

     a) Prima dintre intrebarile patrunzatoare pe care Domnul le pune este aceasta : "Simone, [fiul] al lui Iona, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?". Petru a afirmat public ca-L iubeste pe Domnul mai mult decat toti ceilalti ; intr-adevar, el a spus : "Chiar daca toti se vor poticni, totusi eu nu" (Marcu 14:29). Domnul pare acum sa-i spuna lui Petru : "Mai marturisesti tu ca Ma iubesti mai mult decat ceilalti ucenici ?". Aici deci, invatam ca radacina caderii lui Petru, ca a multora din propriile noastre caderi, este increderea in sine nejudecata a carnii. Ca si la Petru, aceasta incredere in sine ne face sa gandim ca suntem mai buni decat ceilalti, mai puternici decat ei, si mult mai devotati decat ei. Si cu cat suntem mai activi in slujire, cu atat suntem mai predispusi sa avem o parere inalta despre noi insine. Poate nu vom exprima, ca Petru, increderea noastra in noi insine prin cuvinte, dar in inima noastra, putem hrani gandul ca suntem mai buni decat ceilalti, mai inzestrati decat ei si oricat de mult ar esua ei noi nu o vom face. Aceasta este o astfel de incredere in sine si o mandrie carnala incat Domnul vrea sa ne faca s-o detectam si s-o judecam. Intr-un mod foarte binecuvantat, refuzand acum sa se mai compare cu altii, Petru se abandoneaza in mana Domnului si raspunde : "Da, Doamne, Tu stii ca tin la Tine". Aceasta este ca si cum ar fi zis : "Dupa ingrozitoarea mea tagaduire, ar parea ca nu am nici cea mai mica dragoste pentru Tine, si probabil nimeni altcineva nu crede ca eu Te iubesc, dar Tu stii ca in ciuda a toate, eu tin la Tine".

     b) Prin a doua Sa intrebare, Domnul cerceteaza inima lui Petru putin mai adanc. El nu-l mai intreaba pe ucenicul Sau daca-L iubeste mai mult decat ceilalti, ci daca-L iubeste pe Domnul. El zice : "Simone, [fiul] al lui Iona, Ma iubesti ?". Din nou, Petru se abandoneaza cunoasterii Domnului. Petru nu vrea sa se laude cu propria sa cunostinta, nici sa se increada in propriile lui sentimente ; el se bazeaza pe ceea ce Domnul stie.

     c) In a treia intrebare, Domnul reia cuvantul folosit de Petru pentru "a iubi", care in fiecare din cazuri este un termen diferit de cel pe care Domnul il foloseste in primele doua intrebari ale Sale. Domnul a folosit un cuvant care implica o dragoste marcata de inteligenta si discernamant. Petru foloseste un termen care se traduce prin dragoste reala, dar emotionala, care se manifesta ca atasament fata de cineva, fara prea multa inteligenta sau apreciere a gloriei persoanei iubite. De aceea, in aceasta a treia intrebare, Domnul il intreaba : "Esti atasat de Mine ? (sau "tii la Mine", n.t.)". Miscat mult mai profund in el insusi de aceasta a treia intrebare, Petru se abandoneaza in intregime in mana Domnului. El zice : "Doamne, Tu toate le stii". Dupa tagaduirea sa, este posibil ca ceilalti sa nu stie ce sa creada despre dragostea lui Petru pentru Domnul. Dar el poate sa-I spuna Domnului : "Tu stii toate, stii ca Te iubesc". Petru pare sa zica : "Nu mai indraznesc sa zic nimic despre mine insumi, despre dragostea mea sau devotamentul meu, dar ma abandonez cunostintei atotstiutoare a Domnului. El stie tot ceea ce este in inima mea ; El stie dragostea pe care altii nu pot sa o vada, si stie si slaba incredre in mine. El stie totul, si de acum inainte nu mai pot avea incredere in ravna mea, in devotamentul meu sau in dragostea mea, dar pot avea incredere in Domnul care stie totul pentru a ma pazi". 

     El nu zice : "Caderea mea m-a costat atat de multa nenorocire si rusine incat mi-am invatat lectia si nu-L voi mai tagadui niciodata pe Domnul". A vorbi astfel ar fi fost primul pas in directia unei alte caderi. Mai degraba el zice : "Am facut experienta slabiciunii mele totale si stiu ca voi cadea din nou daca Domnul, care stie tot, nu va interveni pentru mine".

     Hristos este atat de perfect, cunoasterea Lui atat de completa, dragostea Sa atat de neschimbatoare, incat Petru este adus sa realizeze ca insusi Cel impotriva caruia a pacatuit este singurul in care poate avea incredere sa-l sustina in viitor. 

     Cineva a spus : "Invatam, atat din punct de vedere istoric si doctrinar (poate si experimental) ca inselaciunea inimii este de asa natura incat nimic nu constituie o protectie impotriva ei : nici darurile de cel mai inalt ordin, nici harurile din plinatatea lui Isus, nici ravna sincera pentru Numele Sau, nici devotamentul in slujirea din trecut sau activitatea in slujirea actuala... In timp ce vegherea si rugaciunea sunt mereu necesare, singurul fara vina, care nu va fi rusinat si fara greseala, va fi cel care umbla in convingerea solemna ca este la dispozitia celor mai grave pacate, daca sufletul sau nu este ocupat cu Isus".  El singur are puterea sa ne pazeasca de cadere si sa ne infatiseze inaintea gloriei Sale cu o bucurie de nespus.

     Lucrarea harului in restaurare este incheiata. Petru a fost adus sa judece nu doar pacatul sau,  dar si sa se judece pe sine insusi si sa condamne increderea in el care l-a dat in mainile lui Satan. El a recunoscut propria nimicnicie si atotstiinta Domnului. Dupa ce a zdrobit increderea in sine a lui Petru, Domnul ii da un semn al increderii Sale in el. Il ia pe sfantul care se incredea in sine, dar acum smerit si restaurat, in slujirea pentru Sine. El ii incredinteaza ucenicului Sau nu doar oile Sale, ci si mieluseii Sai. Petru este chemat sa pasca mieluseii si sa "pastoreasca" oile. Si chiar mai mult, cele doua lucruri in care Petru esuase atat de lamentabil cand a vrut sa actioneze prin propria lui putere sunt acelea pe care va avea marele privilegiu sa le implineasca in dependenta de Domnul. El spusese : "Cu Tine sunt gata sa merg si la inchisoare si la moarte". Acum, Domnul ar vrea sa spuna : "Vei avea acest mare privilegiu. Am luat acea incredere pe care o aveai in tine care zicea "vreau" si voi rasplati acum iubirea pe care stiu ca era in inima ta. Vei merge intr-adevar in inchisoare si la moarte, deoarece "cand vei imbatrani, iti vei intinde mainile si altul te va incinge si te va duce unde nu voiesti". Dar cand, in final, Petru va fi in inchisoare si la moarte, acesta nu va mai fi ca un om plin de incredere in sine, laudandu-se cu iubirea lui, ci ca un ucenic smerit si dependent de un Stapan care stie toate. De aceea, dupa ce Domnul rosteste aceste cuvinte, ii zice : "Urmeaza-Ma". Altfel spus, acest sfant restaurat este chemat :

     - In primul rand, sa  pasca oile lui Hristos (21:17).

     - In al doilea rand, sa-L glorifice pe Dumnezeu (21:19).

     - In al treilea, sa-L urmeze pe Hristos (21:19)

     Intr-un mod binecuuvantat, cativa ani mai tarziu, inainte sa paraseasca aceasta lume, Petru va transmite aceste trei indemnuri tuturor credinciosilor. El ne spune ca Hristos a suferit pentru noi, lasandu-ne un model, pentru ca noi sa calcam pe urmele Lui. Apoi se angajeaza sa vorbeasca si sa actioneze in asa fel "ca in toate sa fie glorificat Dumnezeu prin Isus Hristos". In final, el zice : "Pasteti turma lui Dumnezeu" (1 Petru 2:21 ; 4:11 ; 5:2).  

 

                    Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu

                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                               - XXII -

     Hamilton Smith

     23     Ziua invierii - Ioan 20

     In fiecare Evanghlie, invierea, ca orice altceva, este prezentata in acord cu scopul special al autorului. Astfel Luca, care pune inaintea noastra  pe Domnul Isus in toata perfectiunea Sa ca Fiu al Omului, arata ca Isus a mancat din peste si dintr-un fagure de miere, dovada ca, inviat, El a ramas cu adevarat un Om. Numai Ioan, in armonie cu scopul Evangheliei sale de a prezenta pe "singurul Fiu nascut", relateaza cuvintele Domnului inviat dupa care El S-a suit la Tatal.

     Pe parcursul capitolului, trei scene se desfasoara inaintea noastra. In primul rand, versetele 1 la 18 relateaza evenimentele care au avut loc devreme in dimineata invierii, in care Maria din Magdala are un loc proieminet, ea reprezentand starea ucenicilor din acel moment si apare ca instrument al Domnului pentru a-i conduce pe ai Sai pe noul teren crestin. In al doilea rand, versetele de la 19 la 23 descriu aparitia Domnului inaintea ucenicilor Sai in seara aceleiasi zile, anticipand prezenta si administrarea Sa in mijlocul adunarii. In al treilea rand, in versetele de la 24 la 31, Il vedem pe Domnul venind la ai Sai opt zile mai tarziu, anticipand fara indoiala, in imagine, pe ramasita credincioasa care va fi introdusa in binecuvantare intr-o zi viitoare si inceputul restaurarii lui Israel.

     23.1     Dimineata invierii - 20:1-18

     Cap. 20:1, 2

     Daca si alte femei au fost impreuna cu Maria din Magdala, dupa cum evangheliile sinoptice pare sa indice, doar ea este pusa in evidenta in relatarea lui Ioan. Altadata Maria a fost posedata de demoni ; dar Domnul a eliberat-o de aceasta teribila stare. Cu inima alipita de Acela care a eliberat-o, impreuna cu alte femei, L-au insotit pe Domnul, slujindu-L cu devotament (Luca 8:2, 3 ; 23:55 ; 24:10). dar se pare ca dragostea ei a depasit-o pe cea a altora incat El i-a dat un loc proeminent in aceasta scena magnifica. In acest fel invatam ca Hristos apreciaza mai presus de orice afectiune manifestata fata de El. Dupa estimarea Lui, dragostea vine inaintea slujirii. Adunarea din Efes se distingea prin lucrare si ravna ei in slujire, dar Domnul a trebuit sa-i spuna : "Ai parasit dragostea dintai". Multa slujire poate sa se insoteasca cu o lipsa de dragoste ; dar este aproape imposibil sa avem o dragoste arzatoare pentru Domnul si sa nu fim folositi in lucrarea Sa. Astfel, vom vedea ca Domnul Se foloseste de aceasta femeie devotata ca o legatura intre El si ucenicii Sai.

     Fara a avea nici cea mai mica idee despre invierea Domnului, pentru ca se pare ca niciunul dintre ucenicii Sai nu se asteptau  ca El sa invieze, Maria este atrasa irezistibil de dragostea ei spre locul unde a vazut trupul Domnului pus in mormant. Ea nu a gasit odihna intr-o lume unde Hristos este absent. Ea a venit "dis-de-dimineata la mormant, pe cand era inca intuneric", pentru a descoperi ca piatra a fost indepartata si ca mormantul era gol. Intristata, ea alearga la cei doi ucenici principali si le spune : "L-au luat pe Domnul din mormant si nu stiu unde L-au pus". Este evident ca mormantul gol nu a fost o dovada pentru Maria ca Domnul a inviat ; tot ce isi poate imagina este gandul nevrednic ca oamenilor lumii li s-a permis sa ia trupul Domnului.

     Cap. 20:3, 4

     Cei doi ucenici au alergat imediat la mormant, dar Duhul lui Dumnezeu a avut grija sa consemneze ca, chiar daca Petru se pare ca a luat initiativa, Ioan, care se descrie de cinci ori ca ucenicul pe care-l iubea Isus, a alergat mai repede decat cel care se lauda cu dragostea lui pentru Isus. Acest incident, in aparenta nesemnificativ, este cu siguranta relatat pentru invatatura noastra, poate pentru a ne aminti ca sufletul care se odihneste pe dragostea lui Hristos va inainta mai mult in viata crestina decat cei care fac mare caz de dragostea lor pentru Hristos. Si acest lucru este cu atat mai semnificativ intr-un pasaj care scoate in evidenta dragostea devotata a Mariei fata de Hristos. S-ar putea sa ravnim dragostea Mariei pentru Hristos, dar sa ne odihnim totdeauna pe dragostea lui Hristos pentru noi.

     Cap. 20:5-10

     Ajunsi la mormant, cei doi ucenici au vazut fasiile de panza si stergarul "infasurat intr-un loc deoparte" - detalii pe care legasim doar in Evanghelia dupa Ioan. Era evident ca trupul nu fusese luat din mormant, caci atunci, de ce fasiile de panza au fost lasate acolo ?  Un astfel de fapt intareste si mai mult marturia despre marea putere a glorioasei Persoane care, dupa ce a inviat din somnul mortii, poate sa lase deoparte fasiile mortuare intr-un mod calm si ordonat. Lazar a iesit din mormant legat cu fasiile de panza, in timp ce Domnul le-a lasat in urma Lui. In fata acestor dovezi, cei doi ucenici au inteles ca Domnul nu mai este in mormant. Cu toate acestea, credinta lor este bazata pe vedere, caci citim cu privire la Ioan : "a vazut si a crezut", si astfel, precum cei doi ucenici de la Emaus, s-au intors la ei acasa.

     Cap. 20:11-16

     Ucenicilor le lipseste nu doar inteligenta divina pe care o da Cuvantul, dar si afectiunea inimii pentru Hristos, care face din El Obiectul suprem al sufletului. Pentru Maria era cu totul altfel. Poate ca si ei ii lipseste inteligenta, dar ea Il iubeste pe Hristos cu o dragoste exclusiva care nu se gandeste decat la El. Ea nu poate sa gaseasca nici odihna nici casa intr-o lume unde El este absent. De asemenea, citim : "Maria statea afara langa mormant si plangea". Dragostea a facut din ea o femeie singura, cu inima zdrobita. Daca Hristos S-a dus, totul este pierdut pentru Maria. Dar remarcam ca, in acest loc de afara, ea Il gaseste pe Hristos si, prin Hristos, ea este adusa in relatii noi si ceresti. Dragostea ei pentru Hristos o detaseaza de acesta lume, si condusa de El, ea este introdusa intr-o alta lume.

     In singuratatea ei, Maria se apleaca spre mormant si vede doi ingeri care ii spun : "Femeie, de ce plangi?". Absorbita cu gandul la Hristos, ea nu arata nicio surpriza la vederea acestor fiinte angelice, dar declara, nu cum le-a spus ucenicilor : "L-au luat pe Domnul", ci, "L-au luat pe Domnul meu. Orice ar crede altii despre Isus, Maria poate spune cu toata increderea dragostei : "El este al meu". 

     Domnului Ii face placere sa Se reveleze unui astfel de suflet. Maria, intorcandu-se, vede pe Cineva care presupune ca este gradinarul, care o intreaba : "Femeie, de ce plangi? Pe cine cauti?". Fara a mentiona numele Celui pe care Il cauta, ea raspunde : "Domnule, daca tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, si eu Il voi lua". Cu inima plina de Hristos, ea deduce ca toti vor sti despre cine vorbeste. Imediat, Domnul Se reveleaza pe Sine cu un singur cuvant : "Maria!". Ca de atatea ori in aceasta Evanghelie, Pastorul isi cheama oaia Sa pe nume, iar oaia asculta glasul Sau si cu o bucurie imensa Il recunoaste ca Stapanul ei.

     Cap. 20:17, 18

     Nu doar ca Domnului Ii face placere sa Se reveleze unui suflet atasat de El, dar il si introduce in tainele inimii Sale si, in plus, poate sa-l foloseasca in lucrarea Lui : ii face marea onoare de a fi mesagerul acestor taine divine pentru ucenicii. Ca si ceilalti ucenici din acel moment, Maria este fara indoiala ignoranta, dar dragostea ei este reala, si prin dragoste intram in adevar. De asemenea, multi ani mai tarziu, apostolul poate sa se roage ca sa fim "inradacinati si intemeiati in dragoste", ca sa fim "in stare sa intelegem" (Efes. 3:17, 18). S-ar parea ca Maria a fost prima care a inteles rezultatele invierii. Reprezentand sentimentele ramasitei credincioase iudaice, ea ar vrea sa se tina de Domnul ei inviat, cu gandul ca acum, cand El S-a intors, nemafiind in umilinta, ci in gloria invierii, El isi va lua locul pe pamant ca Mostenitor de drept al tuturor lucrurilor. Dar Maria si ramasita trebuie sa invete ca inainte de gloriile Imparatiei, Dumnezeu are glorii chiar mai mari pentru Hristos si binecuvantari mult mai profunde pentru poporul Sau. Astfel Domnul poate spune : "Nu Ma atinge, caci inca nu M-am suit la Tatal Meu; ci mergi la fratii Mei si spune-le : Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru".

     Astfel, Domnul arata, mai intai, ca El nu mai poate fi "atins" sau cunoscut dupa carne, in legatura cu pamantul si cu o Imparatie pamanteasca, ci in relatii noi si ceresti. In al doilea rand, Domnul poate vorbi despre ucenicii Sai ca "fratii Sai". Niciodata mai inainte nu i-a numit pe ucenici fratii Sai, dar, prin moartea Lui, dupa ce i-a sfintit, nu-I este rusine sa-i numeasca frati (Evrei 2:11). Asa cum mireasa poate spune, in Cantarea Cantarilor : "Eu sunt a preaiubitului meu, si preaiubitul meu este al meu", la fel si  Maria, in dragostea inimii ei, spune "Domnul meu", si Isus in maretia dragostei Sale, poate raspunde, numindu-i pe ai Sai "fratii Mei".

     In al treilea rand, invatam ca ai Sai sunt introdusi in relatii noi si ceresti, caci Domnul vorbeste nu doar de a Se sui si astfel de a parasi pamantul pentru cer, ci de a Se intoarce la o Persoana - Tatal, cu care, prin lucrarea Sa, ne-a pus in legatura, in propria Lui relatie ; El a putut spune : "Tatal Meu si Tatal vostru", "Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru". El S-a suit pentru a ne reprezenta inaintea Tatalui, iar noi suntem lasati aici pentru a-L reprezenta inaintea lumii.

     Maria are privilegiul imens de a fi folosita pentru a transmite aceste binecuvantari noi si ceresti ucenicilor ; astfel, un adevar pe care deseori il invatam greu si il uitam repede  este pus din nou inaintea noastra : Domnului Ii place sa Se foloseasca de cei slabi si smeriti ca instrumente pentru a implini lucrarea cea mai inalta. Cat de des o lucrare mare a lui Dumnezeu  a inceput prin ceea ce este mic si slab in ochiul omului. Crestinismul este introdus printr-un Copil culcat intr-o iesle ; Imparatia incepe printr-un graunte de mustar, si noile relatii ceresti sunt transmise printr-o femeie care plange.

     Vedem in Maria ceea ce este atat de pretios lui Hristos : o inima plina de dragoste neimpartita pentru El. Unui astfel de suflet El poate sa Se reveleze, il poate conduce la intelegerea lucrurilor divine si il poate folosi in lucrarea Lui. Ruina Bisericii responsabile, asa cum este ea prezentata in cele sapte epistole din Apocalipsa, a inceput la Efes printr-o slujire fara o dragoste pura, si a sfarsit in Laodiceea cu o inteligenta fara inima. Simpla inteligenta nu va da niciodata o inima ; totusi, inima va castiga fara indoiala inteligenta, caci Domnului Ii place sa-i dea celui care este atras de El prin dragoste. Putem dobandi o mare inteligenta in lucrurile divine, dar daca aceasta nu indreapta inimile noastre spre Hristos si nu face ca Hristos sa ia chip in noi, ea nu va face decat sa hraneasca mandria carnii. "Cunostinta ingamfa, dar dragostea zideste" (1 Cor. 8:1). Daca dragostea personala pentru El a reprezentat ceea ce avea mai presus de toate aprobarea Domnului la inceputul perioadei Bisericii, dragostea individuala pentru El ramane ceea ce cauta Domnul la sfarsit, in timp ce in mainile noastre totul a fost ruinat prin pierderea dragostei dintai. Ultima data cand El Se adreseaza alor Sai, in mijlocul ruinei, este de a ne aminti de dragostea Sa si a cauta raspunsul dragostei noastre. Astfel, Il auzim spunand : "Eu ii mustru si ii disciplinez pe toti cati ii iubesc; fii plin de ravna deci si pocaieste-te! Iata, Eu stau la usa si bat; daca va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el, si el cu Mine" (Apoc. 3:19, 20). El nu cere un sacrificiu mare sau o slujire care sa fie remarcata de lume sau care sa ne inalte in ochii oamenilor, ci El cauta o inima care sa raspunda la dragostea Lui, si care va fi adusa astfel in comuniune cu El. Unuia ca acesta, ii va putea deschide o usa pentru slujire, dar va fi vorba de o slujire care izvoraste din dragoste.

     Cap. 20:19-23

     In a doua parte a capitolului, gasim relatarea evenimentelor care au avut loc in seara aceleiasi zile, cand Domnul vine in mijlocul alor Sai, si, prin anticiparea noii ordini de binecuvantare, avem o imagine a adunarii si a privilegiilor sale. Strangerea ucenicilor a avut loc in "prima zi a saptamanii", numita mai tarziu "ziua dominicala" (Apoc. 1:10), sau "ziua Domnului", care este in contrast cu sabatul iudeilor. Aceasta era ziua in care ucenicii din biserica primara se adunau "pentru a frange painea" (Fapte 20:7).

     Mai mult, atunci cand ucenicii erau adunati, usile erau incuiate de frica iudeilor. Este evident ca ei erau complet deoparte de coruptia religioasa de atunci. Ei constituiau o grupare separata.

     Isus vine si sta in mijlocul acestor ucenici adunati. El devine centrul strangerii lor. Chiar daca, dupa inaltarea Lui, nu a mai aparut vizibil in mijlocul alor Sai, cuvintele Sale raman totusi adevarate : "Unde doi sau trei sunt adunati in (lit. "pentru") Numele Meu, acolo Eu sunt in mijlocul lor" (Matei 18:20). Acest mic grup de oameni saraci, probabil necunoscuti de lumea din jurul lor sau, daca erau cunoscuti, erau dispretuiti si fara valoare, a reprezentat cu siguranta in acea zi la Ierusalim cea mai distinsa grupare, deoarece Domnul Se afla in mijlocul lor. Remarcam ca ca Domnul a venit in mijlocul lor in trupul Sau glorificat, "usiile fiind incuiate", si din nou, dupa opt zile, citim : "Pe cand usile erau incuiate, a venit Isus". S-a spus ca nu exista niciun cuvant care sa spuna ca usile s-au deschis ca sa intre Domnul, cum a fost cazul ca sa-i permita lui Petru sa iasa din inchisoare (Fapte 12:10 ; v. 19). De asemenea, nu trebuie sa ne gandim la ceva miraculos, asa cum va fi cu trupurile noastre actuale. Era ceva normal pentru un trup glorificat, chiar daca noi nu-l intelegem.

     Dupa ce a venit in mijlocul lor, Domnul le vesteste pace ucenicilor Sai si le arata mainile si coasta Sa, aducandu-le aminte, prin aceste rani, de marea lucrare prin care pacea a fost facuta. Pacea nu a putut fi obtinuta prin lacrimi, gemete sau rugaciuni ; nici prin judecata de sine sau prin renuntarea la sine ;  nici prin marturisiri sau restituire ; doar sangele varsat la cruce , a carui valoare este primita prin credinta in Cuvantul Sau, o poate da.

     Dupa ce S-a descoperit pe Sine si a rostit pace, Domnul le-a umplut inimile de bucurie. "Ucenici deci s-au bucurat cand L-au vazut pe Domnul". Chiar si astazi, vom avea inimile fericite doar atunci cand ne vom indeparta privirile de la noi insine si de la cei din jurul nostru si-L vom contempla pe Domnul in frumusetea Sa.

     Astfel, ucenici sunt pregatiti pentru a merge in lucrarea Domnului ; El a putut sa le spuna : "Cum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi". Ei sunt chemati sa mearga si sa proclame harul lui Dumnezeu la pacatosi, dar ei pleaca din adunarea sfintilor adunati in jurul Domnului. Pentru ca ei sa poata sa-si indeplineasca misiunea, Domnul sufla peste ei, "si le-a zis : Luati Duh Sfant". Noi stim ca in realitatea Duhul Sfant nu a venit inainte de Cincizecime. Nu este aceasta mai degraba viata cea noua de inviere traita in puterea Duhului Sfant ? Ea pare sa fie in contrast cu ordinea din prima creatie, cand Dumnezeu a suflat in narile lui Adam o suflare de viata, si omul a devenit un suflet viu (Gen. 2:7). Acum, in inviere, in legatura cu ordinea din noua creatie, Domnul sufla peste ucenici o viata noua care trebuie sa fie traita in puterea Duhului - "Duhul de viata in Hristos Isus", despre care citim in Romani 8:2.

     In plus, in legatura cu aceasta misiune noua, Domnul le da ucenicilor Sai puterea administrativa in mod guvernamental de a ierta pacatele. Astfel, mai tarziu, vedem ca sufletele care s-au pocait au fost botezate spre iertarea pacatelor (Fapte 22:16), in timp ce alte persoane, ca Simon magicianul si Elima, au fost legate de pacatele lor (Fapte 8:20 ; 13:11). Aceasta nu are nimic a face cu iertarea eterna, iertare pe care omul nu poate s-o dea, nici botezul asigura. Dumnezeu singur, pe baza sangelui pretios, poate acorda iertarea eterna a pacatelor. Aici, iertarea sau tinerea pacatelor este in legatura cu caile guvernamentale ale lui Dumnezeu pe pamant. Supunandu-se botezului, Pavel a fost in intregime separat de viata lui trecuta cu toate pacatele sale, si a fost astfel primit printre copiii lui Dumnezeu ca un om iertat. 

     Prin urmare, avem in imagine, adunarea alcatuita dintr-o grupare de credinciosi atasati de Hristos in dragoste, recunoscuti ca si copii ai lui Dumnezeu, reprezentati de Hristos inaltat inaintea lui Dumnezeu, separati de coruptia religioasa din jurul lor, cu Hristos in mijlocul lor ca centru de strangere, bucurandu-se de pacea pe care El a facut-o, si trimisi in lucrarea Sa.

     23.2     Aparitia Domnului la ai Sai opt zile mai tarziu - 20:24-31

     Cap. 20:24-29

     In ultima scena, care are loc opt zile mai tarziu, Toma ocupa locul principal. El nu fusese prezent "cand a venit Isus". Toata valoarea si pretul acestei prime strangeri s-au datorat faptului ca "a venit Isus" ; iar Toma nu era acolo - el a lipsit de la prima strangere a adunarii in jurul Persoanei Domnului. Aceasta a doua aparitie a Domnului in mijlocul alor Sai ne duce cu siguranta, in imagine, dincolo de perioada Bisericii, pana la zilele din urma, atunci cand va exista din nou printre iudei o ramasita evlavioasa, reprezentata aici prin Toma. Ca si iudeii, Toma va avea o greutate sa creada fara sa vada si sa atinga. Referitor la iudeii din zilele de la urma, citim ca, atunci cand duhul harului se va revarsa peste ei "vor privi spre Mine, Acela pe care L-au strapuns" (Zah. 12:10), si vor zice : "Binecuvantat fie cel care vine in Numele Domnului!...Domnul este Dumnezeu... Tu esti Dumnezeul meu" (Pa. 118:26-28 ; Matei 23:39). Astfel, privind spre Domnul, Toma poate sa spuna : "Domnul meu si Dumnezeul meu!".

     Domnul recunoaste cu siguranta credinta lui Toma, dar adauga : "Ferice de cei care n-au vazut si au crezut". Aceasta este intr-adevar partea binecuvantata a celor care alcatuiesc Adunarea lui Hristos in timpul absentei Sale ; apostolul Petru a putut sa spuna : "Pe care , fara sa-L fi vazut, Il iubiti; si, crezand in El, desi acum nu-L vedeti, va bucurati mult, cu bucurie de nespus si glorioasa" (1 Petru 1:8).

     Cap. 20:30, 31

     In ultimile doua versete ale capitolului, citim ca Isus a facut multe alte minuni, dar au fost relatate suficiente pentru a raspunde la marele scop al acestei Evanghelii : pentru a-L prezenta pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, si crezand, sa avem viata in Numele Lui.