Drumul cresterii spirituale

                                                   - XIII -

     Arend Remmers

     7     Sarpele de arama - Numeri 21 (continuare)

      7.4     Izvoare in pustie

     Dupa episodul sarpelui de arama, tabloul se schimba brusc. Pustia se transforma intr-un "loc cu izvoare". Primul loc de tabara Obot semnifica probabil : "burdufuri de apa", Iie-Abarim : "ruinele vadurilor", si valea (sau : paraul) Zered : "izvoarele pasunii" (Num. 21:10-12). De acolo, fiii lui Israel au ajuns la Arnon : ("parau"), despre care este zis in cartea razboaielor Domnului : "Vaheb si Sufa si paraiele Arnonului si suvoiul paraielor..." (v. 14), apoi fantana din Beer. Acolo, Dumnezeu i-a zis lui Moise : "Aduna poporul si le voi da apa" (v. 16). Ca o consecinta binecuvantata, murmurele sunt inlocuite - dupa patruzeci de ani - printr-o a doua cantare a poporului lui Dumnezeu rascumparat, dar acum se afla chiar inainte de a intra in tara promisa (v. 16-18). Nu mai era nevoie aici ca sa loveasca stanca, ci mai-marii poporului au sapat cu toiegele lor, in prezenta lui Dumnezeu, fantana din care au putut sa bea cu bucurie si pe care au sarbatorit-o cu bucurie !

     7. 4.1     Duhul Sfant si viata eterna

     Israel a putut sa bea din izvoarele oferite de Dumnezeu in pustie. In Noul Testament, gasim echivalentul deosebit in Ioan 3 si 4, in discutia Domnului Isus cu Nicodim si cu femeia de la fantana lui Iacov, precum si in gloriosul capitol 8 din epistola catre Romani. Ioan vorbeste mai mult despre viata eterna, Pavel, in schimb, despre Duhul Sfant. Vrem acum sa ne ocupam de acest subiect minunat. Cu toate acestea, mai inainte, cateva ganduri despre semnificatia notiunilor "nastere din nou" si "viata eterna".

     Desi nu se poate separa viata eterna de nasterea din nou, trebuie totusi sa deosebim una de cealalta. Nasterea din apa si din Duh este cea dintai lucrare a lui Dumnezeu in sufletul omului necredincios, mort spiritual (Ioan 3:3, 5). Apa, o imagine a Cuvantului lui Dumnezeu in puterea sa curatitoare, introduce sufletul  prin "spalarea regenerarii" intr-o stare noua (Ioan 13:10 ; 15:3 ; Tit 3:5). Numai prin Cuvantul lui Dumnezeu omul este in general capabil sa-si recunoasca starea de pacatos si de mort fata de Dumnezeu si calea pentru a fi eliberat. Prin urmare, Cuvantul lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi, este indicat si ca mijloc al nasterii din nou (Iac. 1:18 ; 1 Pet. 1:23). Doar Dumnezeu Duhul Sfant poate da viata divina, o natura noua, prin "innoirea Duhului Sfant". Starea care rezulta este adesea numita ca cea de "trezire", totusi, nu este altceva decat rezultatul nasterii din nou. Nu exista o stare intermediara intre a fi mort si a fi viu. "Ce este nascut din carne este carne si ce este nascut din Duhul este duh" (Ioan 3:6). Un om care nu este nascut din nou este incapabil sa se converteasca si sa creada, caci "omul natural nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu" (1 Cor. 2:14). In schimb, cel care este nascut din Dumnezeu are aspiratii si scopuri noi ; el practica dreptatea, nu poate sa pacatuiasca, Il iubeste si Il cunoaste pe Dumnezeu - chiar daca aceasta nu este decat intr-o maniera slaba si imperfecta (Ioan 1:13 ; 1 Ioan 2:29 ; 3:9 4:7). 

     Prima consecinta a nasterii din nou este prin urmare cunosterea si condamnarea raului, si deci convertirea. Se poate spune ca in mod normal convertirea are loc aproape in acelasi timp cu nasterea din nou, caci viata cea noua divina din om nu poate exista fara sursa din care ea isi  trage originea, fara Dumnezeu. Dar in timp ce nasterea din nou este lucrarea exclusiva a lui Dumnezeu, in care omul nu are nicio actiune (" a fost nascut"), convertirea este un demers activ al credintei din partea omului : "Pocaiti-va deci si intoarceti-va (sau : convertiti-va, n.t.), ca sa vi se stearga pacatele" (Fapte 3:19). Acela care, in fata oglinzii Cuvantului lui Dumnezeu, isi marturiseste vina sa, este condus sa se pocaiasca de pacatele sale si sa se converteasca ("stanga imprejur") de pe drumul pe care l-a urmat pana atunci. Prin Evanghelie, el vine apoi la credinta in Domnul Isus, la credinta care mantuieste (Fapte 20:21). El stie acum ca nu merge la pierzare, dar ca in El are viata eterna. "Pentru ca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat L-a dat pe singurul (Unic de acest fel) Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna" (Ioan 3:16).

     Lucrarea suverana a lui Dumnezeu in nasterea din nou si responsabilitatea omului de a se converti si de a crede in Evanghelie pentru a primi viata eterna, par, vederii umane, ireconciliabile. Dar Cuvantul lui Dumnezeu le afirma pe ambele in mod explicit. In Fapte 13:48 este scris : "Si toti cati erau randuiti la viata eterna au crezut", si la capitolul 14, versetul 1 : "Si a fost ca, in Iconia ei... au vorbit astfel incat a crezut o mare multime, atat iudei, cat si greci". Ambele lucruri sunt astfel invatate in Cuvantul lui Dumnezeu si am face bine sa le primim asa cum le prezinta Sfanta Scriptura.

     Afirmatiile Cuvantului lui Dumnezeu ne conduce la concluzia ca toti credinciosii din toate timpurile sunt nascuti din nou si vor fi inca. Fara nasterea din nou, niciun om nu poate intra intr-o relatie spirituala cu Dumnezeu, fie din timpul Vechiului Testament, de acum sau din viitor. Aceasta, fariseul instruit in lege, Nicodim, nu o intelegea. El L-a intrebat pe Domnul Isus : "Cum poate fi aceasta ?" si Domnul i-a raspuns : "Tu esti invatatorul lui Israel si nu cunosti aceste lucruri ?". Cu toate acestea, Ezechiel a vestit deja in profetia sa despre viitorul lui Israel : "Si va voi lua dintre natiuni si va voi aduna din toate tarile si va voi aduce in tara voastra si voi stropi peste voi apa curata si veti fi curati... Si va voi da o inima noua si voi pune un duh nou in voi" (Ez. 36:24-26). Spalarea cu apa si duhul cel nou din interior corespund nasterii "din apa si din duh" (v. 25, 26). Cum Dumnezeu nu ofera doua feluri diferite de viata, viata primita in momentul nasterii din nou este viata eterna, divina. Dar dupa cum viata eterna nu a fost revelata perfect decat in Hristos, Fiul lui Dumnezeu devenit om, doar cei care cred in El si in lucrarea Lui de rascumparare implinita, pot s-o cunoasca si sa se bucure intr-un mod constient (1 Ioan 1:2). La momentul nasterii din nou, am primit viata eterna, dar numai cand am crezut in lucrarea implinita a rascumpararii am ajuns la cunosterea constienta a acestei vieti. Modul in care ne bucuram de aceasta este o alta chestiune, asupra careia vom reveni.

     Ioan considera intotdeauna viata eterna ca posesiunea prezenta a copiilor lui Dumnezeu, in timp ce alti scriitori ai Noului Testament o vad in general acolo unde isi are originea si deplina ei desfasurare : in glorie, si deci pentru noi in viitor (Matei 19:29 ; Rom. 6:22 ; Gal. 6:8 ; Iuda 21). Acolo, in conformitate cu un Hristos glorificat, o vom intelege si ne vom bucura in toata intinderea ei.

     Viata eterna nu este numai o viata fara sfarsit, ci este viata lui Dumnezeu Tatal si a Fiului. "Caci, dupa cum Tatal are viata in Sine, tot asa a dat si Fiului sa aiba viata in Sine" si : "Isus Hristos. El este adevaratul Dumnezeu si viata eterna" (Ioan 5:26 ; 1 Ioan 5:20). Inainte de timpurile veacurilor (lit. "eterne"), Dumnezeu a promis s-o dea in plinatatea ei celor care cred in El si in lucrarea Lui (Tit 1:2). Viata eterna, care era la Tatal, ne-a fost aratata in Fiul  (1 Ioan 1:2). Aceasta este doar prin El, care este "invierea si viata", dar si "calea si adevarul si viata" pe care o putem primi (Ioan 11:25 ; 14:6). Cu toate acestea, revelatia vietii nu a fost suficienta pentru ca noi, care eram pacatosi, sa o putem primi. Pentru aceasta, a trebuit ca El sa rezolve pe cruce chestiunea pacatului si a mortii prin propria Lui moarte (2 Tim. 1:10).

     Toti cei care cred in El si in lucrarea Sa rascumparatoare, precum si in Dumnezeu Tatal care L-a trimis, au viata eterna (Ioan 3:16, 36 ; 5:24 ; 6:47, 50-54 (*)). "Cine Il are pe Fiul are viata ; cine nu Il are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viata" (1 Ioan 5:12). desi o avem "in noi insine", totusi, noi nu o avem intr-un mod independent de El, ci "Dumnezeu ne-a dat viata eterna si aceasta viata este in Fiul Sau" (1 Ioan 5:11 ; comp. 3:15 ; Ioan 6:63). Lucrul acesta inseamna pentru noi cunoasterea Tatalui si a Fiului. "Si aceasta este viata eterna, sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3).

     (*) Aceste pasaje vorbesc de "a avea" (adica o "posesiune cunoscuta" = aspect durativ = care arata o actiune care dureaza, in curs de desfasurare), nu de "primirea" vietii eterne. In alte pasaje, apare totusi clar ca la apostolul Ioan, "a avea" poate semnifica si "inceputul posesiunii" (aspect incoactiv = care semnifica inceputul actiunii), de exemplu, Ioan 6:40 ; 10:10 ; 16:33.

     In plinatatea ei nelimitata, viata eterna nu este doar ceva pe care-l primim (o noua forma de existenta), dar si ceva in care noi intram (un nou domeniu de viata). Ce privilegiu incomparabil de a avea viata eterna in Fiul si, ca copii ai lui Dumnezeu, de a fi introdusi in cunoasterea si comuniunea Tatalui si a Fiului ! Aceasta viata, o avem inca de acum, desi este impiedicata in desfasurarea ei in noi prin numeroase influente negative. Ea uneste gandurile si sentimentele noastre cu cerul si cu Acela care Se afla in centrul dragostei si a sfaturilor lui Dumnezeu, scumpul nostru Domn in glorie. Atunci cand Il privim acolo, putem spune : "Iata viata noastra" !

     De obicei, la inceputul vietii noastre de credinta, cu greu intelegem semnificatia profunda si deplina a vietii eterne care ne este data, si ne bucuram doar putin. Atat timp cat cineva, care este nascut din nou, nu are certitudinea pacii cu Dumnezeu si care se afla intr-o stare ca cea descrisa in Romani 7, ii este imposibil sa se bucure in acelasi timp de bucuria celor mai inalte binecuvantari ceresti. In acelasi fel, un crestin care traieste potrivit carnii arata prin aceasta ca el nu are practic niciun interes fata de viata eterna data de Hristos. Deseori, trece destul de mult timp pana ne dam seama ca, nu numai ca am primit iertarea pacatelor si am parasit pozitia noastra de mai inainte ca pacatosi, dar si ca "pacatul in carne" a fost judecat la cruce.

     Bucuria noastra cu privire la faptul ca avem viata eterna, depinde totusi, intr-o mare masura, de aceasta intelegere. Acesta este si motivul pentru care sarpele de arama, ca imagine a lui Hristos pe cruce, se afla la sfarsitul traversarii pustiei. Sa ne-amintim de remarca facuta la inceput, ca imaginile (sau tipurile, n.t.) ne prezinta adevarul mantuirii in realizarea lui practica in noi. Daca-l aplicam la episodul sarpelui de arama, acesta inseamna ca : este un lucru de a primi si a avea viata eterna, dar este cu totul altceva de a ne si bucura de ea. Noi nu suntem in stare decat daca, prin credinta, ii vom da carnii noastre locul care ii este dat : moartea. Acest lucru este posibil doar atunci cand Duhul Sfant nu trebuie sa ne faca atenti in mod continuu de esecurile noastre si sa ne aduca iar si iar la marturisirea pacatelor noastre, astfel incat El este liber sa ne indrepte privirile spre lucrurile minunate care sunt in legatura cu Hristos si gloria Sa de sus, ca sa ne putem bucura de ele (Ioan 16:14).

     Sa ne intoarcem acum la Ioan 3:14 la 16. Mai inainte, Domnul i-a prezentat lui Nicodim necesitatea nasterii din nou pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu. Lucrul acesta era ceva "pamantesc". Dar El vine acum la ceea ce este "ceresc", cand spune cuvinte bine cunoscute si totusi atat de putin intelese : "Si, dupa cum a inaltat Moise sarpele in pustie, tot asa trebuie sa fie inaltat Fiul Omului, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna. Caci atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat L-a dat pe singurul (Unic de acest fel) Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna". Aici este vorba despre un subiect fundamental : credinta in Cel rastignit si viata eterna. Trebuia ca Fiul Omului sa fie inaltat pe cruce ; da, in dragostea Sa divina si perfecta pentru cei pierduti, trebuia ca Dumnezeu sa-L dea pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna ! Cel care crede in El are viata eterna, incat nu va mai pieri niciodata ! El a primit-o deja prin nasterea din nou, totusi, numai  prin credinta in Cel care a murit si a inviat el poate dobandi cunoasterea acesteia.

     Dar este aceasta echivalenta cu bucuria constienta a vietii eterne ? Din nefericire, nu. Episodul sarpelui de arama ne arata cate experiente triste facem adesea, pana cand intelegem cu adevarat ce inseamna pentru noi darul vietii eterne si sa ne putem bucura de el. 

     Dupa discutia avuta cu Nicodim referitoare la nasterea la nasterea din nou, sarpele de arama si viata eterna, Domnul Isus prezinta, in Ioan 4, femeii de la fantana din Sihar, "apa cea vie" care va fi in cel care bea, "un izvor de apa, tasnind in viata eterna" (Ioan 4:10-14). Apa cea vie este o imagine a vietii eterne si a activitatii Duhului Sfant lucrand in ea. Aceasta este comparata cu un izvor in noi care este in legatura cu sursa ei din cer. Prin comuniunea practica cu Tatal si cu Fiul Sau, Duhul Sfant ne aduce la bucuria vietii eterne. Aceasta este semnificatia acestor cuvinte : "un izvor de apa, tasnind in viata eterna" (Ioan 4:14). In continuarea, Domnul descopera femeii gandurile lui Dumnezeu cu privire la adorarea in duh si in adevar. Paralela cu episodul din Numeri 21 nu poate fi lasata deoparte. Noi nu suntem in stare sa-L adoram cu adevarat pe Tatal nici prin posesiunea, nici prin simpla cunoastere a vietii eterne, ci numai prin puterea practica a acesteia.

     In niciun pasaj din Noul Testament (nici chiar in capitolele 14 si 16 atat de cunoscute din Evanghelia dupa Ioan) locuirea si lucrarea Duhului Sfant in credinciosi nu sunt tratate intr-un mod atat de detaliat ca in Romani 8. Este adevarat ca Duhul este deja mentionat la sfarsitul pasajului cu privire la indreptatirea prin credinta - si aceasta, pentru ca oricine crede in Evanghelie este pecetluit de Dumnezeu cu Duhul Sfant (Efes. 1:13). In Romani 5:5, este scris : "Pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant care ne-a fost dat".

     Dar nu ne este spus despre activitatea Sa sub diferite forme in cei rascumparati decat in capitolul 8, unde suntem vazuti in bucuria deplina a lucrarii lui Hristos implinita la cruce. Intr-un anumit fel, suntem condusi acolo de la o "sursa" la alta. In primul rand, la versetul 2, gasim recunoasterea faptului important care-l invatam in sarpele de arama, si anume ca prin legea Duhului de viata in Hristos Isus am fost eliberati de legea pacatului si a mortii. Noi nu mai suntem obligati sa cedam carnii, ci noi putem trai si actiona in puterea Duhului Sfant, caci gandirea Duhului este viata si pace. Trupul nostru este intr-adevar muritor (lit. "mort") din cauza pacatului (daca l-am lasa, carnea ar fi singura care s-ar manifesta), dar duhul este viata datorita dreptatii. Duhul Sfant marturiseste impreuna cu duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu. Am primit duhul de infiere prin care strigam "Ava, Tata !" (*). Desi ne aflam inca "in pustie", putem, prin Duhul Sfant care ne-a fost dat, sa ne bucuram de comuniunea cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos. Aceasta este bucuria vietii eterne, care nu trebuie sa fie impiedicata de suferintele din timpul de acum, fiindca ele ne indreapta privirile spre gloria unde ne vom bucura de viata eterna intr-o perfectiune netulburata. Chiar si in suferintele cele mai mari, stim ca Duhul Sfant mijloceste pentru noi inaintea lui Dumnezeu prin suspine negraite, si intretine in noi constienta faptului ca toate lucrurile lucreaza impreuna pentru binele copiilor lui Dumnezeu, deoarece ei sunt obiectele unui plan etern al dragostei. Nu sunt acestea lucruri minunate pentru care nu putem sa-I multumim indeajuns lui Dumnezeu si Tatal nostru ?

     (*) In schimb, in Galateni 4:6, Duhul Sfant, care a fost trimis in inimile noastre, este Cel care striga : "Ava, Tata !".

     Atat timp cat, in pelerinajul lor prin pustie, fiii lui Israel si-au manifestat nemultumirea cu privire la caile lui Dumnezeu, nu a exista nici multumire, nici adorare. Cuvintele deja citate ale profetului Amos lasa sa se intrevada in ce consta inchinarea lor : "Mi-ati adus voi jertfe si daruri de mancare patruzeci de ani in pustie, casa a lui Israel ? Da, ati ridicat cortul lui Moloc al vostru si pe Chiun, idolii vostri, steaua dumnezeilor vostri, pe care i-ati facut pentru voi insiva" (Amos 5:25, 26 ; comp. Fapte 7:42, 43). Dupa ce prima bucurie a eliberarii din Egipt a disparut, gasim numeroase referiri despre murmurele si nemultumirile lor timp de patruzeci de ani. Dar acum cand au recunoscut si au inteles prin credinta rautatea carnii si remediul pentru aceasta, prin sarpele de arama, ei savureaza izvoarele de apa  si canta a doua lor cantare de la traversarea pustiei (Num. 21:17, 18).

     La fel si noi, cand privim la nemarginitele efecte ale lucrarii de rascumparare a Domnului nostru, nu avem decat cantari de multumire si lauda sa-I cantam. Cat de mare si glorioasa este aceasta lucrare ! Ce dragoste, ce har gasim in ea, dar si ce sfintenie ! Dar mai presus de toate, Il putem cunoaste pe Cel care a facut totul, si prin El, pe Dumnezeu ca Tatal nostru. Cu cat mai mult luam in seama adevarul si ni-l insusim spiritual, cu atat mai mult vom creste "pana la Cel care este Capul, Hristos" (Efes. 4:15).               

 

                                      Drumul cresterii spirituale

                                                   - XII -

     Arend Remmers

     7     Sarpele de arama  - Numeri 21 (continuare)

     7.3.2     Eforturi personale ?

     Se aude uneori zicandu-se : "Acest credincios are inca mult progres de facut". In astfel de cazuri, este vorba adesea despre copii ai lui Dumnezeu care inca sunt tineri in credinta. Se vede in ei slabiciuni sau esecuri, obiceiuri vechi sau legaturi de care nu sunt inca in intregime eliberati, si se crede ca ei ar trebui sa se forteze sa scape de aceasta stare. Dar se va intampla cu acesti credinciosi la fel ca Lazar care dupa invierea sa avea inca "picioarele si mainile legate in fasii de panza" (Ioan 11:44). Cum ar fi putut el sa se elibereze singur de fasiile de panza care il tineau ca niste legaturi ? El avea nevoie de ajutor. De aceea Domnul Isus a zis celor prezenti : "Dezlegati-l si lasati-l sa mearga". Asa cum Lazar a avut nevoie de ajutor, la fel si astfel de credinciosi au nevoie de invatatura spirituala pentru a fi eliberati.

     Chiar credinciosi mai in varsta, dupa o slujire in credinciosie destul de lunga si binecuvantata pentru Domnul, pot cadea inapoi intr-o stare in care natura lor veche se va manifesta din nou cu putere. Cuvantul lui Dumnezeu zice bine : "Gandirea carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu" (Rom. 8:7) - chiar si la credinciosi ! Aceasta nu se schimba nici macar in zeci de ani ai vietii de credinta ! Toate eforturile noastre asupra noastra insine nu folosesc la nimic. Lucrul acesta este total gresit. Lupta impotriva carnii din noi este o incercare zadarnica, deoarece numai lucrarea Fiului lui Dumnezeu de la cruce a putut rezolva in mod perfect aceasta chestiune. Aceasta ne este aratat in episodul sarpelui de arama.

     Israelitii nu puteau nici sa se apere impotriva serpilor prin propriile lor eforturi, nici sa se salveze pe ei insisi cand erau muscati. In acelasi mod, eforturile dificile pentru a stapani prin propria noastra putere pacatul care locuieste in noi si consecintele sale, nu vor reusi. Un credincios care se forteaza in zadar sa-i puna capat puterii pacatului care locuieste in el in acest mod, trebuie, in final, sa strige cu disperare : "O, nenorocit om ce sunt ! Cine ma va elibera din acest trup al mortii ?" (Rom. 7:24).

     Cu toate acestea, el poate apoi sa aduca brusc multumiri : "Multumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel deci eu insumi, cu mintea, slujesc legii lui Dumnezeu, dar, cu carnea, legii pacatului" (v. 25). Motivul este ca - precum israelitul din imaginea cu sarpele - el nu mai priveste la sine, ci la Dumnezeu si la Mantuitorul sau, fiindca, in aceasta experienta, el a dobandit cunostinte foarte importante pentru viata lui spirituala. In primul rand este cunoasterea celor doua forte care actioneaza in sine, a celor doua naturi care se afla in cel credincios. Dar acum el a inteles, de asemenea, ce inseamna practic a fi "in Hristos Isus", adica a fi unit deplin cu El si a sta inaintea lui Dumnezeu in toata acceptarea Lui. De aceea nu trebuie sa se teama de condamnarea eterna, nici de a continua sa geama sub puterea pacatului si a carnii. Cunostinta eliberarii de aceasta putere (Rom. 8:1, 2) se bazeaza pe faptul ca Dumnezeu a condamnat in Hristos "pacatul in carne". 

     Atunci cand acceptam prin credinta aceasta judecata a lui Dumnezeu, putem, de asemenea, sa intelegem si sa realizam faptul care rezulta, si anume ca nu mai suntem "in carne" (adica caracterizati si stapaniti de aceasta putere rea), ci "in Duh". Duhul lui Dumnezeu care locuieste in noi, caracterizeaza starea noastra si vrea sa ne umple si sa ne conduca (Rom. 8:9).

     7.3.3     Marea Rosie si sarpele de arama

     Diferenta dintre Marea Rosie si episodul sarpelui de arama corespunde in Noul Testament cu diferenta care exista intre capitolele 5, versetul 12 la 6, versetul 23 si capitolul 8 din epistola catre Romani. In primul pasaj, vedem sfarsitul omului vechi, adica a pozitiei noastre ca pacatosi. Am trecut de la "pozitia de pacatosi" la "pozitia de drepti" (Rom. 5:19). Cuvantul cheie esential din acest pasaj este deci cuvantul "pacat". Aici nu este vorba despre fapte de pacat, ci de principiul raului ca o caracteristica a omului vechi. La capitolul 8, in schimb, ne este infatisata biruinta asupra vechii noastre naturi pacatoase. In Hristos pe cruce, Dumnezeu a condamnat "pacatul in carne", si nu mai trebuie deci sa traim "potrivit carnii", ci putem umbla "potrivit Duhului" (Rom. 8:3, 4). Prin urmare, aici intalnim foarte des cuvantul "carne". Deci, se poate spune pe buna dreptate ca, in ce priveste profunzimea experientei spirituale, Romani 8 merge mult mai departe decat capitolele 5 si 6. 

     In Romani 6, ne sunt prezentate judecata omului vechi si moartea noastra impreuna cu Hristos. Suntem vazuti acolo ca cei care "am murit fata de pacat" si care deci nu mai trebuie sa traiasca in pacat (v. 2). Am exprimat de-o maniera vizibila consecinta acestei morti impreuna cu Hristos in botez, in care am fost inmormantati impreuna cu El, ca sa umblam acum in noutatea vietii (v. 3, 4). Totul este bazat pe faptul ca "omul nostru cel vechi a fost rastignit impreuna cu El, pentru ca trupul pacatului sa fie desfiintat, ca noi sa nu mai fim robi ai pacatului" (v. 6). Dumnezeu ne vede astfel si noi putem, de asemenea, prin credinta, sa ne vedem asa. Consecinta este ca :"Tot asa si voi, socotiti-va pe voi insiva morti fata de pacat si vii fata de Dumnezeu, in Hristos Isus" (v. 11). Acest adevar este prezentat aici intr-un mod doctrinar si fundamental, desi sunt facute unele aplicatii practie. Suntem "indreptatiti" si "eliberati" de pacat (Rom. 6:7, 18, 22), dar nu de carne. Carnea ramane atat timp cat vom trai.

     Capitolul urmator (cap. 7) descrie o stare in care este posibila caderea, din diferite motive, dupa cum am vazut deja. In orice caz, aceasta este o stare in care ne putem gasi atunci cand nu ramanem in credinta simpla dar ferma in Domnul Isus si in lucrarea Lui de rascumparare implinita.

     Apoi, capitolul 8 se incheie aratandu-ne cum noi, credinciosii, putem, prin puterea Duhului Sfant dat de Dumnezeu, sa triumfam asupra pacatului in carne. Ajungem totusi aici, nu ocupandu-ne de noi insine si de pacatele noastre, ci primind prin credinta ceea ce este scris in Romani 8 in legatura cu aceasta. In versetul 2 este spus : "Caci legea Duhului de viata in Hristos Isus m-a eliberat de legea pacatului si a mortii". Legea care este mai tare este puterea si lucrarea Duhului Sfant, numit aici "Duhul de viata". El lucreaza ca printr-o lege care nu se schimba asupra vietii celei noi pe care am primit-o in Hristos inviat. Astfel, suntem eliberati de puterea pacatului din noi.

     Din nefericire, in practica vietii credintei in noi, lucrurile par adesea cu totul altfel. Experientele umilitoare ne impiedica sa acceptam acest adevar si sa-l punem in practica prin credinta. Chiar daca nu mai suntem in permanenta in starea din "Romani 7", totusi, suntem adesea destul de departe de o viata adevarata in Duhul. Chiar daca l-am inteles, putem oricand sa cadem iarasi printr-o incredere carnala in noi insine si prin vicleniile diavolului. Cu toate acestea, Cuvantul lui Dumnezeu este clar in aceasta privinta. In Romani 8:12, 13, suntem vazuti ca "datori nu carnii, ca sa traim potrivit carnii; pentru ca, daca traiti potrivit carnii, veti muri; dar, daca traiti prin Duh, omorati faptele trupului si veti trai". Cunoastem noi, ca crestini, aceasta viata fericita caracterizata de puterea Duhului Sfant ? Cate suisuri si coborasuri sunt in viata noastra de credinta : timpuri de mare bucurie in Domnul, urmate de coborare si chiar nemultumire, atunci cand cedam carnii noastre si cand vedem activitatea si consecintele acesteia in noi.

     In ciuda a toate, apostolul Ioan a putut sa scrie : "Copilasii mei, va scriu aceste lucruri ca sa nu pacatuiti" (1 Ioan 2:1). Acest indemn este dificil de inteles pentru multi. Dar el se intemeiaza pe faptul ca am primit o viata noua, divina, care nu vrea si nu poate sa pacatuiasca, si ca suntem eliberati de pacat (nu in sens absolut, ci de puterea lui) si ca acesta nu mai stapaneste peste noi (Rom. 6:12, 14). Aceasta este invatatura de la Marea Rosie. Pavel o exprima astfel : "Sa ramanem in pacat, ca sa prisoseasca harul ? Nicidecum ! Noi, care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in el ?" (Rom. 6:1, 2).

     Dar mai mult, vedem clar in imaginea sarpelui de arama ca Dumnezeu a condamnat, de asemenea, pacatul in carne si ne-a eliberat "prin legea Duhului de viata in Hristos Isus... de legea pacatului si a mortii". Nu mai suntem sub puterea carnii (desi ea este inca in noi), ci, prin Duhul Sfant care locuieste in noi, putem face sa moara faptele trupului, adica a le reprima pentru ca ele sa nu se manifeste (Rom. 8:2, 13). Iata o viata "potrivit Duhului".

     La acest stadiu, este oportun sa ne intoarcem inca odata asupra epistolei catre Galateni. Pavel scrie aici, dupa cum am amintit deja, la capitolul 5:16, 17 : "Umblati prin Duh si nicidecum nu veti implini pofta carnii. Deoarece carnea pofteste impotriva Duhului si Duhul impotriva carnii; si acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti ceea ce ati dori". Aici, nu suntem doar indemnati sa ducem o viata prin Duhul, adica in puterea Duhului Sfant, ci Cuvantul lui Dumnezeu ne explica, de asemenea, ce implica aceasta. Carnea, natura cea veche care se afla inca prezenta in noi cu poftele ei, are scopuri si dorinti total diferite de cele pe care le are Duhul Sfant care locuieste in noi. La fel, activitatea Duhului Sfant in noi se manifesta impotriva carnii.

     Crestinul are deci in el doua surse diferite de ganduri, cuvinte si actiuni, care sunt diametral opuse unul altuia. Prin urmare, el insusi nu se afla constant in mod automat sub calauzirea Duhului Sfant. Daca vrea sa asculte de Duhul, carnea i se opune ; daca cedeaza totusi la carne, atunci Duhul il atentioneaza prin constiinta lui. Orice ar vrea sau face, mereu o voce antagonista din el il face sa auda dezacordul ei. Acesta este sensul concluziei : "...ca sa nu faceti ceea ce ati dori". Aici, "voi" se refera la personalitatea responsabila inaintea lui Dumnezeu a crestinului, si nu, cum s-ar putea presupune, la natura lui veche sau chiar la omul cel nou.

      Ca persoane responsabile, ne aflam, ca crestini, in viata noastra de credinta zilnica, permanent pusi in fata unei decizii. In toate gandurile si actiunile noastre, constatam, cu siguranta, ca in noi exista doua forte opuse pe care nu putem niciodata sa le multumim in acelasi timp. Dar, Dumnezeu sa fie binecuvantat pentru ca ne-a dat viata cea noua care vrea sa-I slujeasca cu bucurie, ca ne-a eliberat prin Domnul Isus de puterea carnii si a pacatului, si ne-a dat darul Duhului Sfant care poate si vrea sa conduca viata noastra cea noua in acord cu voia lui Dumnezeu ! "Dar roada Duhului este : dragoste, bucurie, pace, indelunga-rabdare, bunatate, facere de bine (sau "bunavointa"), credinciosie, blandete, infranare" (Gal. 5:22, 23).

     Credinciosii din Corint, care sunt numiti "carnali" si "prunci" (1 Cor. 3:1, 2), nu au realizat nicidecum acest adevar, sau, mai bine zis, l-au pierdut din vedere : erau printre ei diviziuni, imoralitate, certuri si invataturi gresite. Unii dintre ei nu mai voiau chiar sa-l mai recunoasca pe apostolul Pavel, care era, totusi, parintele lor spiritual. De aceea trebuia ca din nou sa le prezinte lucrarea lui Hristos de la cruce, pentru a-i aduce, nu la convertire, ci la bucuria deplina a mantuirii lor. Atunci cand le scrie in a doua sa epistola ca "Cel care n-a cunoscut pacat, Dumnezeu L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa devenim dreptate a lui Dumnezeu in El" (2 Cor. 5:21), le aminteste tocmai aspectul lucrarii lui Hristos de la cruce care ne este prezentat in sarpele de arama si pe care ei il neglijasera atat de grav.

     Din ceea ce tocmai am vazut, invatam acest lucru : cu cat mai mult cedam dorintelor noastre naturale, cu atat viata noastra de credinta este mai slaba, si cu atat mai putin se va manifesta viata lui Hristos in viata noastra. Comuniunea practica cu El necesita o judecata de sine fara mila asupra carnii noastre. Dar, multi crestini refuza aceasta, deoarece le lipseste cunostinta si taria vietii eterne prin Duhul Sfant. Astfel, judecata de sine este pentru ei un chin neincetat. Ei nu vad ca aceasta este de fapt o eliberare, pentru ca viata lui Isus pe care o avem sa se poata manifesta fara piedica in carnea noastra muritoare (2 Cor. 4:10, 11) ! David era, cu siguranta, un credincios sub lege, dar el cunostea, totusi, aceasta judecata de sine atat de importanta pentru viata de credinta. El cere in Psalmul 19:12 : "Cine isi intelege greselile ? Curateste-ma de cele ascunse ale mele". In aceasta, el se gandea chiar la pacatele de care nu era constient. 

     In dragostea lui pentru corinteni, Pavel a mers chiar mai departe incat a putut spune : "Astfel ca in noi lucreaza moartea, iar in voi viata" (2 Cor. 4:12). Privind la sine, el a vazut moartea sa impreuna cu Hristos, pe care a realizat-o si practic ; dar privind la corinteni, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, a vazut viata si binecuvantarile legate de ea, pe care a putut sa le comunice prin slujire. Iata o viata vie, triumfatoare, in puterea Duhului Sfant. Putem s-o avem cu totii, daca nu cedam la poftele carnii noastre, ci daca traim in puterea si sub calauzirea Duhului Sfant care locuieste in noi.

     Ceea ce vorbeste in mod deosebit inimilor noastre, cand luam in considerare acest subiect, este intensitatea cu care Cuvantul lui Dumnezeu trateaaza natura noastra veche, carnea, atat prin invataturile Noului Testament cat si prin imaginile Vechiului Testament. Ce durere are Dumnezeu cu noi, pentru a ne conduce la adevarata libertate care trebuie sa caracterizeze pe copiii Sai (com. Gal. 5:1, 13) ! Atat timp cat suntem pe pamant, nu putem fi eliberati de carne. Dar, exista totusi o diferenta intre a-i ceda cu usurinta si a o lasa sa actioneze necontrolat, sau a trai in libertate si in puterea Duhului si a putea spune ca Pavel : "Cei ai lui Hristos au rastignit carnea impreuna cu patimile si cu poftele ei" (Gal. 5:24). Cel care poate vorbi astfel a invatat lectia sarpelui de arama si sa tina carnea sa acolo unde ea trebuie sa fie : sub judecata pe care Domnul a indurat-o pentru ea pe cruce.

     (*) Pentru a incheia acest subiect, este potrivit de mentionat 2 Imparati 18:4. Aici este scris ca : "El (Ezechia) a indepartat inaltimile si sfaramat stalpii si a taiat aserele si a sfaramat sarpele de arama pe care-l facuse Moise, pentru ca pana in zilele acelea fiii lui Israel ardeau tamaie pentru el; si l-a numit Nehustan (o bucata de arama)". Mijlocul de salvare pe care l-a dat Dumnezeu devenise un fel de idol, care a intors inimile fiilor lui Israel de la Dumnezeu ! In acelasi fel, astazi, persoane religioase dar necredincioase pot face rau folosind adevaruri biblice.     

          

 

                                    Drumul cresterii spirituale

                                                   - XI -

     Arend Remmers

     7     Sarpele de arama - Numeri 21

     Cartea Numeri descrie calatoria lui Israel prin pustie. Cu toate acestea, nu gasim aici o relatare completa a pelerinajului lor. Nu avem aici decat cateva franturi ale evenimentelor din acesti patruzeci de ani. Etapele detaliate ale traversarii pustiei sunt prezentate in capitolul 33. Descrierea calatoriei in sine se intinde pe doar 13 capitole. Ea incepe in Numeri 10:1 si se incheie deja la versetul 1 din capitolul 22 unde este spus ca fiii lui Israel au ajuns "in campiile Moabului, dincolo de Iordan, la Ierihon". Tot ceea ce este descris in cartea Deuteronom se desfasoara aici (Deut. 1:1). Dupa cum am vazut, lunga perioada a pelerinajului a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea poporului Sau, dar nu a corespuns cu planul Sau.

     7.1     Murmurele impotriva lui Dumnezeu

     In timpul calatoriei de patruzeci de ani, poporul si-a manifestat de multe ori nemultumirea fata de Dumnezeu si fata de Moise.

     - In Numeri 11:1 la 3, deci chiar la inceputul traversarii pustiului, poporul a murmurat la Tabeera ("ardere"), si focul Domnului a mistuit "o parte din marginea taberei".

     - In versetele urmatoare, 4 la 35, "multimea amestecata" este cea care a atras intreg poporul prin nemultumirea lor fata de hrana data de Dumnezeu ; astfel, multi israeliti au trebuit sa piara la Chibrot-Hataava, "mormintele poftei" (comp. 1 Cor. 10:6).

     - La capitolul 12, versetele 1 la 13, este descrisa nemultumirea Mariei si a lui Aaron impotriva lui Moise, si pozitia acestuia, drept urmare Marie este pedepsita cu lepra.

     - La capitolul 16, versetele 1 la 35, este descrisa razvratirea lui Core impotriva lui Moise si moartea celor razvratiti (comp. 1 Cor. 10:10 ; Iuda 11). Urmarea a fosta ca poporul a murmurat din cauza mortii lui Core si a adeptilor sai, astfel ca o plaga trimisa de Dumnezeu face sa piara 14700 de israeliti (cap. 16:41-50).

     - La capitolul 20, versetele 2 la 13, poporul s-a certat cu Moise la Meriba ("cearta"), fiindca nu era apa (comp. Ex. 17).

     - Ultima oara, la capitolul 21, versetele 4 si 5, Israel vorbeste impotriva lui Dumnezeu si impotriva lui Moise, deoarece era nemultumit din nou de mana (comp. 1 Cor. 10:9). 

     Daca adaugam murmurele poporului din Exod 15 cu privire la apele amare de la Mara, apoi la capitolul 16 din cauza unei presupuse lipse de hrana si la capitolul 17 din cauza lipsei de apa, obtinem un total de zece situatii (comp. Num. 14:22). 

     Atunci cand murmuram impotriva lui Dumnezeu, este pentru ca suntem nemultumiti de soarta pe care El ne-a rezervat-o. Iuda scrie in epistola sa, la versetul 16 : "Acestia sunt cartitori, nemultumiti (nemultumiti cu soarta lor), umbland dupa poftele lor... ". In murmure se manifesta carnea pacatoasa, care cauta intotdeauna satisfacerea propriei vointe. Dupa Romani 8:7, gandirea carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca ea nu vrea, si nu poate, sa se supuna legii lui Dumnezeu, adica voii Sale revelate. Asa a fost cu Israel, si asa este si cu noi. Ne este mult mai greu sa recunoastem intreaga stricaciune a carnii noastre decat sa acceptam judecata lui Dumnezeu asupra omului nostru vechi. Imprejurarea urmatoare poate sa lumineze diferenta : Un crestin i-a zis odata altuia : "Din natura eu sunt un om rau". Atunci cand interlocutorul sau i-a raspuns : "Da, este adevarat, am auzit si eu", el l-a intrebat furios : "Ce va face sa credeti asta ?" Astfel, ne este mult mai usor sa ne declaram intr-un mod general ca pacatosi decat sa recunoastem ca este imposibil sa imbunatatim carnea noastra, natura veche din noi. Desi ambele sunt strans legate, totusi, facem o diferenta aici.

     Dumnezeu sa fie binecuvantat ca omul nostru vechi a fost rastignit impreuna cu Hristos. Ca urmare a acestui fapt, Pavel a putut sa-i indemne pe credinciosii din Roma : "Astfel deci, fratilor, suntem datori nu carnii, ca sa traim potrivit carnii; pentru ca, daca traiti potrivit carnii, veti muri; dar, daca traiti prin Duh, omorati faptele trupului si veti trai" (Rom. 8:12, 13).

     Cu toate acestea, esuam prea des in aceasta directie, asemenea credinciosilor din Corint si din Galatia, si a fiilor lui Israel ca tip. Daca nu ne marcheaza acest lucru, ca in carnea noastra nu locuieste nimic bun, suntem in pericol de a o lasa sa actioneze necontrolat. S-ar putea sa fim atenti cu privire la pofta carnii, la manifestari de rautate sau la altele asemenea. Dar in imprejurarile mici ale vietii zilnice, deseori nu suntem constienti de pericol. De aceea, atunci suntem cei mai expusi sa traim potrivit carnii si nu potrivit Duhului. In loc sa judecam si sa inabusim tendintele carnii noastre si in cele mai nesemnificative lucruri marunte, le dam frau liber si trebuie sa invatam atunci - ca si Israel prin serpii infocati - ca si carnea noastra, vrea sa ne indeparteze intotdeauna de prezenta lui Dumnezeu si sa ne faca nemultumiti de Cuvantul Sau si de caile Sale, conducandu-ne in final pe drumurile durerii si ale mortii (comp. Ps. 139:23, 24 ; Prov. 14:12 ; 16:25).

     Aceasta este prima lectie a capitolului nostru. Israel tocmai primise un raspuns la rugaciunea de la Horma si a castigat cu ajutorul lui Dumnezeu o biruinta aupra imparatului Aradului (Num. 21:1-3). Dar putin dupa aceea, a facut din nou un pas in spate, caci era pe cale sa se intoarca in directia punctului de plecare al traversarii pustiei, adica "pe calea Marii Rosii" (v. 4). Dar aceasta nu era inca totul. La glasul din exterior s-a adaugat glasul din interior : "Si poporul a vorbit impotriva lui Moise, zicand : Pentru ce ne-ati facut sa ne suim din Egipt, ca sa murim in pustiul acesta?" (v. 5). Israelitii au rostit aproape aceleasi cuvinte atunci cand erau inaintea Marii Rosii si au vazut egiptenii apropiindu-se in spatele lor (Ex. 14:11). Carnea lor nu s-a schimbat, nici macar imbunatatita in cei 40 de ani.

     Chiar cele mai frumoase experiente ale credintei nu pot sa schimbe carnea noastra. Plini de descurajare si nerabdare, israelitii i-au zis lui Moise : "Pentru ca nu este paine si nu este apa si ni s-a scarbit sufletul de aceasta paine proasta (sau "hrana mizerabila") (v. 5). Nemultumirea lor fata de caile lui Dumnezeu si fata de hrana cereasca s-au exteriorizat printr-o acuzatie nedreapta la adresa Lui, caci le-a promis de mai multe ori ca-i va duce in tara Canaan (Ex. 3:8, 17 ; 23:23).

     7.2     Serpii infocati

     La Mara, poporul, care a murmurat impotriva Dumnezeului sau, a invatat ca apa amara nu poate deveni dulce decat printr-un lemn, care fara indoiala este o imagine a lui Hristos la cruce. Experientele amare pot cu ususrinta sa faca sa intervina carnea intr-un rascumparat, dar el poate invata prin acestea ca crucea lui Hristos da eliberare si inviorare (Ex. 15:23-15). Cu alta ocazie, Dumnezeu a dat poporului Sau nemultumit ceea ce el a cerut, dar a trimis apoi "uscaciune in sufletele lor" (Ps. 106:15), ca sa le arate ca se afla pe o cale rea. De asemenea, uneori i-a facut sa cunoasca consecintele razvratirii lor vinovate impotriva cailor Sale de-o maniera si mai amara. Acesta a fost cazul aici. 

     La murmurele poporului, Dumnezeu raspunde prin plaga serpilor infocati, a caror muscatura producea moartea. Chemat in ajutor de catre popor, Moise a trebuit sa faca, la porunca lui Dumnezeu, un sarpe de arama si sa-l fixeze pe o prajina in vazul tuturor. Cel care privea la sarpele de arama era vindecat. Despre ce vorbesc deci "serpii infocati" trimisi de Domnul ca raspuns la murmurele lui Israel ? Sarpele este adesea o imagine a lui Satan insusi. Acesta a fost deja cazul in gradina Edenului, unde s-a aratat pentru prima data (Gen. 3). Iar in ultima carte a Bibliei, diavolul apare ca "balaurul cel mare... sarpele cel vechi, acela care se numeste Diavol si Satan" (apoc. 12;9 ; 20:2).

     Cu toate acestea, nu trebuie sa vedem in serpii infocati un tip al diavolului insusi. Acest lucru este deja imposibil din cauza numarului lor mare de aici. Totusi, Satan gaseste in carnea fiecarui credincios un aliat bun. Multimea serpilor infocati vorbeste deci despre carne, natura cea veche din fiecare credincios, stimulata de Satan impotriva lui Dumnezeu (v. 6). Satan, vrajmasul lui Dumnezeu si al oamenilor, este la originea pacatului, "caci diavolul pacatuieste de la inceput" (1 Ioan 3:8). Ca "sarpe de arama", el a instigat in gradina Eden pe primul cuplu uman la neascultare fata de Dumnezeu, facand astfel din ei, nu doar calcatori ai poruncii lui Dumnezeu, dar si, in pozitia si natura lor, pacatosi. De atunci, carnea din om este cel mai bun aliat al diavolului. Si aceasta este ceea ce vedem aici.

     Totusi, serpii infocati au fost trimisi nu de Satan, ci de Domnul. El le-a aratat astfel israelitilor, sub forma unei pedepse, care era originea nemultumirii lor fata de Sine : pacatul in carne, prin care Satan i-a invrajbit impotriva lui Dumnezeu. Termenul "sarpe" il indica pe Satan, originea pacatului, adjectivul "infocat", dimpotriva, arata ca Dumnezeu a trimis serpii ca judecata.

     Muscaturile serpilor infocati provocau o durere arzatoare si ducea la moarte. Israelitii si-au dat seama de pacatul lor si au marturisit plangator inaintea lui Dumnezeu si inaintea lui Moise : "Noi am pacatuit, pentru ca am vorbit impotriva Domnului si impotriva ta" (v. 7). O marturisire sincera si cu pocainta este atitudinea necesara si corecta, atat pentru pacatosul inca pierdut, cat si pentru copilul lui Dumnezeu care a pacatuit (1 Ioan 1:9). 

     Cu toate acestea, cererea ca Dumnezeu sa indeparteze serpii infocati, adresata de catre popor lui Moise, nu a primit raspuns. Serpii au ramas, si oamenii au continuat sa moara. O cale dictata de pacat duce nu  la viata, ci la moarte. Israel a trebuit sa invete. De aceea Pavel scrie : "Gandirea carnii este moarte" si : "Daca veti trai potrivit carnii, veti muri" (Rom. 8:6, 13).

     Cu siguranta, Dumnezeu a raspuns la cererea slujitorului Sau, dar intr-un mod complet diferit de ceea ce era de asteptat, caci poporul avea o mare lectie de invatat. "Si Domnul a zis lui Moise : 'Fa-ti un sarpe infocat si pune-l pe o prajina. Si va fi asa: oricine este muscat si-l va privi, va trai'. Si Moise a facut un sarpe de arama si l-a pus pe o prajina. Si a fost asa: daca vreun sarpe musca pe cineva, cand el privea la sarpele de arama, traia". Mijlocul de vindecare de plaga a fost descoperit israelitilor muscati prin sarpele de arama inaltat pe o prajina de catre Moise. Cel care isi ridica ochii spre el, putea scapa de starea nenorocita care ducea la moarte, in care se afla datorita pacatului sau, a murmurelor sale fata de Dumnezeu.

     Nu ar fi folosit la nimic pentru un israelit sa caute prin sine insusi sa fuga dinaintea serpilor, sau sa faca inofensiva otrava muscaturii. "Si a fost asa: daca vreun sarpe musca pe cineva, cand el privea la sarpele de arama , traia" (v. 9). Nicio privire asupra celor care mureau, sau asupra celor care erau deja vindecati, sau asupra sa insusi, nu putea sa-i fie de ajutor. Doar faptul de a privi sarpele de arama ii aducea ajutor si mantuire. Fiecare israelit trebuia s-o faca personal. Nimeni altul nu putea s-o faca pentru el. Dar daca o facea, era vindecat de plaga si putea sa-I multumeasca lui Dumnezeu.

     7.3     Sarpele de arama - Hristos pe cruce

     In Noul Testament, Domnul Isus a mentionat sarpele de arama ca un tip al Lui Insusi (*). In timpul discutiei Sale nocturne cu fariseul Nicodim asupra necesitatii nasterii din nou si asupra vietii eterne, El a zis : "Si, cum a inaltat Moise sarpele in pustie, asa trebuie sa fie inaltat Fiul Omului, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna" (Ioan 3:14, 15).

     (*) Pe de alta parte, "sarpele arzator care zboara", din Isaia 14:29, este, de asemenea, o imagine a lui Hristos, Mesia. El este cel care, in viitor, va executa blestemul care va veni asupra filistenilor ca o manifestare a dreptatii lui Dumnezeu in judecata.

     Imaginea sarpelui de arama are mai multe paralele clare cu lucrarea Domnului Isus la cruce :

     -  sarpele de arama insusi ca imagine a Fiului lui Dumnezeu venit in asemanarea carnii pacatului si facut pacat pentru noi (vezi Rom. 8:3 ; 2 Cor. 5:21,

     -  prajina ca imagine a crucii,

     -  inaltarea sarpelui, ca imagine a rastignirii ("inaltarii") Domnului Isus, 

     -  faptul de a privi sarpele ca imagine a credintei in Cel care a fost facut pacat pentru noi,

     -  primirea vietii ca imagine a darului si bucuria constientei vietii eterne.

     Prin "inaltarea" Domnului Isus, trebuie inteles nu glorificarea Sa in cer, ci rastignirea Lui. Respingerea Lui este exprimata prin aceasta, dar si faptul ca El este acum un obiect al credintei, care a restabilit pentru noi relatia cu cerul. Aceasta reiese nu doar din Ioan 8:28 : "Cand Il veti inalta pe Fiul Omului... ", dar si din versetele 32 si 33 din capitolul 12 : "Si Eu, cand voi fi inaltat de pe pamant, ii voi atrage pe toti la Mine. Iar aceasta o spunea aratand cu ce moarte urma sa moara" (*).

     (*) Aceasta inaltare a Domnului Isus de pe pamant a exprimat faptul ca oamenii L-au respins si nu au avut pentru El niciun loc pe pamant. Ca adevarata jertfa si in acelasi timp adevaratul mare preot, Domnul Isus a implinit lucrarea Sa de rascumparare intre cer si pamant, caci potrivit legii, El nu ar fi putut sa fie preot (Ev. 2:17b ; 7:13, 14, 27 ; 8:4 ; 9:11, 12). La fel, altarul de ardere de tot, ca imagine a crucii, nu se afla in tabara (imagine a pamantului), ci se afla in curte, inaintea intrarii cortului intalnirii. - In schimb, in inaltarea Domnului din Fapte 2:33 si 5:31, trebuie sa vedem glorificarea Sa la dreapta lui Dumnezeu.

     Sarpele de arama, ca imagine a ceea ce a fost cauza nenorocirii, devine prin voia lui Dumnezeu mijlocul de eliberare. Dar de ce a fost aleasa tocmai imaginea sarpelui ? Ei bine, tocmai pentru Domnul a fost trimis "in asemanarea carnii pacatului, si pentru pacat" si ca Dumnezeu a condamnat in El "pacatul in carne" (Rom. 8:3). Hristos a fost singurul om perfect drept care a umblat vreodata pe acest pamant. El nu a facut niciun pacat, nu a fost niciun pacat in El si nu a cunoscut niciun pacat. Dar pe cruce, a fost "facut pacat" (2 Cor. 5:21). Iata ce este exprimat in imagine in sarpe.

     Sarpele care a adus vindecarea, s-a asemanat, este adevarat, cu serpii infocati purtatori de nimicire, dar nu le era identic. Dupa cum spune Romani 8:3, Domnul a venit in asemanarea carnii pacatului (nu in carnea pacatului !), pentru ca in El sa poata fi judecat pacatul in carne. Arama din care sarpele era facut, este pusa foarte des in Biblie in legatura cu focul, adica cu sfintenia lui Dumnezeu in judecata. De aceea pe altarul de arama al arderii de tot, jertfele erau mistuite de foc (Ex. 27:1-8). In Apocalipsa 1:15, picioarele Fiului Omului sunt "ca arama stralucitoare, ca arzand intr-un cuptor". Cu toate acestea, arama iese intacta din foc, imagine a sfintei judecati a lui Dumnezeu asupra pacatului. Arama este tipul unei dreptati care este demonstrata prin judecata.

     Dreptatea lui Dumnezeu este manifestata in judecata asupra pacatului in carne, si aceasta judecata, Domnul Isus, Cel drept, a indurat-o intr-un mod perfect (vezi Fapte 3:14 ; 1 Pet. 3:18 ; 1 Ioan 2:1). Sarpele de arama inaltat pe prajina este deci un tip al lui Hristos in timpul celor trei ceasuri de intuneric. Acolo, Cel care nu a cunoscut pacatul, a fost facut pacat pentru noi de catre Dumnezeu pe cruce, astfel ca prin El si in El, sa putem deveni dovezi vii ale dreptatii lui Dumnezeu (2 Cor. 5:21). Numai contemplandu-L pe cruce putem intelege cum vede Dumnezeu pacatul. Doar in acest fel, cand vom vedea ce  a trebuit sa indure Domnul nostru pentru aceasta, vom dobandi si noi o aversiune potrivita fata de pacat.

     7.3.1     "Pacatul judecat in carne"

     Dar de ce sarpele de arama ca imagine a lui Hristos rastignit, apare nu la inceput, ci aproape la sfarsitul traversarii pustiei ? Domnul Isus il compara cu El ca Acela in care pacatosul trebuie sa creada pentru a primi viata eterna. Atunci acest tip nu ar fi trebuit sa se gaseasca la inceputul traversarii pustiei ?

     Prin acest tip, vedem inca odata diferenta dintre "tipurile principale" si "tipurile practice", in acest caz, lucrarea de rascumparare a Domnului nostru in sensul ei absolut, si intelegerea pe care o avem ca credinciosi. Pe de-o parte, Pastele, Marea Rosie, sarpele de arama si Iordanul sunt tipuri ale lucrarii unice pe care Domnul a implinit-o pentru noi la cruce. Totodata, fiecare din aceste tipuri evoca un aspect diferit al acestei lucrari si a urmarilor sale binecuvantate pentru noi. Pe de alta parte, deosebim in ordinea lor in timpul pelerinajului lui Israel din Egipt pana in Canaan, diferitele etape ale umblarii credintei. Ele ne arata cum ajungem la o cunoastre si o bucuria perfecta a lucrarii de rascumparare, si prin aceasta devenim "impliniti" spiritual (maturi). Exista mai multe etape in cresterea noastra spirituala, adica in intelegerea noastra a mantuirii si in bucuria pe care o gasim in aceasta si in Cel care a implinit totul. Tot ceea ce avem si ceea ce suntem ca rascumparati, isi are originea exclusiv in Hristos, Rascumparatorul nostru. Si totul, numai prin har !

     (*) Jertfele din Levitic 1 la 7 prezinta si ele diferite aspecte ale lucrarii de rascumparare a lui Hristos : arderea de tot, consacrarea Sa perfecta pentru Dumnezeu, jertfa de pace, moartea Sa ca baza a comuniunii noastre cu Dumnezeu, si jertfa pentru pacat si pentru vina, ispasirea (in fr. "propiation" in rom. "propitiere"; n.t.) pentru pacatele noastre. De asemenea, Domnul Isus este prezentat in cele patru evanghelii sub diferite aspecte : in Matei, ca Imparatul lui Israel ; in Marcu, ca Slujitorul ; in Luca, ca Fiul Omului si in Ioan ca Fiul etern al lui Dumnezeu.

     Episodul sarpelui de arama ne arata ca Domnul Isus a purtat de asemenea pe cruce judecata lui Dumnezeu asupra carnii, natura noastra veche, si asupra pacatului care locuieste si actioneaza in ea. Aceasta este altceva decat faptul ca a purtat pacatele noastre, despre care ne vorbeste Pastele, si decat judecata asupra omului nostru vechi, ceea ce am vazut in Marea Rosie. A intelege aceasta ne da o mare eliberare ! Cand o vom intelege, nu este atunci datoria noastra ca crestini de a ne pune cu totul de partea Lui si de a nu mai ceda naturii noastre vechi si poftelor ei ? Este tocmai ce invatam in primele versete din Romani 8 : "Caci legea Duhului de viata in Hristos Isus, m-a eliberat de legea pacatului si a mortii" (v. 2). "Legea pacatului si a mortii" trebuie comparata cu un principiu fundamental, o lege naturala, care conduce omul la pacat si deci la moarte. Carnea unui credincios nu este mai buna ca a unui necredincios. Dar daca credem in toata intinderea lucrarii Domnului Isus, vom cunoaste o alta lege mult mai puternica, "legea Duhului de viata in Hristos Isus", care ne-a eliberat "de legea pacatului si a mortii". Puterea lui Dumnezeu, gloria Tatalui si Duhul Sfant au fost la lucru in invierea Domnului Isus (Efes. 1:19, 20 ; Rom. 6:4 ; 1:4 ; 1 Pet. 3:18). Prin ea, Cel care a indurat judecata asupra pacatului in carne, a fost introdus intr-o pozitie noua dincolo de pacat si de moarte. Asa cum prin credinta avem parte de moartea Sa, la fel avem parte de viata Sa in inviere. Pacatul nu mai este acum pentru noi "o lege".

     O imagine ne poate ajuta sa intelegem aceasta. O pasare care sta pe pamant este tinuata la sol prin legea gravitatiei. Atunci cand ea zboara, intervin totusi mai multi factori, prin care legea gravitatiei este depasita, astfel ca ea poate sa se inalte de la pamant in aer. In mod similar, in noi, "legea Duhului de viata in Hristos Isus" este mai puternica decat "legea pacatului si a mortii". Si de ce ? Deoarece "Dumnezeu, trimitand pe propriul Sau Fiu, in asemanare cu carnea pacatului si pentru pacat, a condamnat pacatul in carne" (Rom. 8:3).

     Numai atunci cand am inteles aceasta prin credinta putem intra in bucuria deplina a vietii eterne pe care am primit-o. Atunci avem comuniune practica cu Tatal si Fiul si putem judeca lucrurile care sunt incompatibile cu aceasta comuniune.

     In legatura cu acest subiect, nu trebuie sa ne gandim doar la abateri grave, precum furtul, inselatoria sau pacatele sexuale. Trasaturi de caracter rele, vointa noastra proprie sau nemultumirea fata de soarta noastra sunt manifestari ale acestei forte negative din noi, care nu se vor supune niciodata voii lui Dumnezeu, "pentru ca gandirea carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, pentru ca nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru ca nici nu poate" (Rom. 8:7).

     Dar exista un mijloc prin care putem fi eliberati de influentele sale persistente si uneori irezistibile : crucea Mantuitorului nostru ! Cand ne gandim la modul in care Domnul a trebuit sa sufere in trupul Sau sfant sub judecata lui Dumnezeu din cauza pacatului in carnea noastra, vom recunoaste grozavia pacatului in ochii lui Dumnezeu si judecata Sa asupra lui. Putem sa scuzam noi atunci carnea pacatoasa din noi, sau chiar s-o toleram ? Lucrul aceasta ar fi o contradictie flagranta in viata noastra de credinta. Si totusi, esuam din nou si din nou, precum Israel in pustie. Propria noastra putere nu ne este de niciun ajutor. Dar ridicand ochii spre Cel in care pacatul care locuieste in noi a fost condamnat, si prin puterea Duhului Sfant pe care L-am primit, vom fi in stare sa urmam indemnul apostolului Pavel : "Umblati in Duh si nicidecum nu veti implini pofta carnii...Iar cei ai lui Hristos au rastignit carnea impreuna cu patimile si poftele ei. Daca traim in Duh, in Duh sa si umblam" (Gal. 5:16-25). Avem aici doua indemnuri de a umbla in puterea Duhului Sfant. Intre cele doua, exista realizarea noastra practica a imaginii sarpelui de arama : "Iar cei ai lui Hristos au rastignit carnea... ". Expresia : "... au rastignit carnea..." merge mult mai departe decat invatatura din Romani 6:6, potrivit careia omul nostru vechi a fost rastignit impreuna cu Hristos. Acolo, dupa cum am vazut, este vorba despre sfarsitul pozitiei noastre de mai inainte ca pacatosi, aici totusi (Gal. 5:24), este vorba despre carnea care locuieste in noi, natura cea veche. Mai mult, in Romani 6:6 este vorba despre judecata lui Dumnezeu, in timp ce in Galateni 5:24, credinciosii insisi sunt cei care au executat judecata asupra carnii lor. Acesta este deci un act de credinta real si personal, care executa judecata asupra pacatului in carne in propria sa viata.

     Am realizat noi aceasta prin credinta ? Am inteles noi cu adevarat ca in carnea noastra nu locuieste nimic bun ? Credem noi cu adevarat ca Domnul Isus a purtat judecata lui Dumnezeu asupra pacatului in carnea noastra si ca, prin legea Duhului de viata in Hristos Isus am fost eliberati de legea pacatului si a mortii ? Atunci, precum Israel, vom invata si sa cunoastem sursele de apa din pustie, care vorbesc despre Duhul Sfant si de puterea Sa pentru bucuria vietii eterne. Dar despre asta vom vorbi mai tarziu.

     Majoritatea credinciosilor nu au inteles imediat de la inceputul vietii lor de credinta faptul prezentat in imaginea sarpelui de arama, si anume ca Dumnezeu a "condamnat pacatul in carne" in Hristos, care a venit "in asemanarea carnii pacatului si pentru pacat" (Rom. 8:3). Fiecare crestin adevarat cunoaste cu siguranta "Pastele", adica insemnatatea sangelui lui Hristos pentru mantuirea sa. Dar multi credinciosi nu au inteles semnificatia "Marii Rosii", imaginea separarii de lume si a judecatii omului vechi, si chiar mai putin cea a "sarpelui de arama" si a "Iordanului". Ei vor sa fie la adapost de judecata eterna, si de a nu fi judecati impreuna cu lumea, dar ei nu au inteles consecintele practice. Ei nu traiesc nici in separare fata de lume, nici in judecata permanenta de sine, care-i face sa condamne si sa marturiseasca inaintea Tatalui orice inclinatie a carnii, pentru a trai intr-o comuniune fericita si linistita cu El si cu Fiul Sau Isus Hristos. Astfel, le lipseste, in cel mai adevarat sens al cuvantului, bucuria tuturor binecuvantarilor minunate pe care Dumnezeu si Tatal nostru le-a pregatit, in harul Sau, pentru ai Sai, inca de acum in "pustie", dar mai ales "in Canaan", imagine a locurilor ceresti.

     Din nefericire, uneori trece foarte mult timp pana cand intelegem prin credinta ca Domnul Isus nu doar ca ne-a scos din starea de pacatosi, dar si ca natura noastra pacatoasa, carnea, care nu poate si nu vrea decat sa pacatuiasca, a fost judecata la cruce. Este adevarat, carnea este inca in noi, dar invinsa si dezbracata de puterea ei prin cruce. Dar pentru ca increderea noastra in noi insine este atat de tare, si neincrederea noastra in tot ceea ce vine de la carne este prea slaba, deseori avem nevoie de mult timp pentru a ajunge la aceasta cunostinta a credintei. Acesta este motivul pentru care imaginea sarpelui de arama se afla la sfarsitul pelerinajului lui Israel in pustie, in al patruzecilea an. Patruzeci este numarul punerii la proba, aici insa sub aspect negativ.

     Numai privind la Hristos ca rastignit suntem in stare sa biruim carnea din noi. "Veninul" serpilor este scos din noi. Recunoastem dreptatea judecatii lui Dumnezeu asupra pacatului in carne, dar vedem, de  asemenea, ca aceasta judecata a fost executata odata pentru totdeauna asupra singurului Drept. Doar privind la Hristos pe cruce putem intelege grozavia carnii noastre in adevarata ei lumina. In aceasta, este imposibil sa ne scuzam si sa justificam ingaduinta noastra fata de carne. De asemenea, vedem aici ca Cel care a purtat in locul nostru judecata lui Dumnezeu, ne-a eliberat, prin "legea Duhului de viata in Hristos Isus", de gandirea si influenta carnii noastre (Rom. 8:2).            

 

                                      Drumul cresterii spirituale

                                                   - X -

     Arend Remmers

     6     Pustiul (continuare)

     6.3     Patruzeci de ani pentru traversarea pustiului

     In a treia luna dupa iesirea lor din Egipt, fiii lui Israel au ajuns la Horeb, muntele lui Dumnezeu (Ex. 19:1). De acolo nu aveau decat unsprezece zile de mers pentru a ajunge la cetatea Cades-Barnea, care se afla la sud de tara Canaan, la granita dintre peninsula Sinai si Canaan (Deut. 1:2). Israel ar fi putut deci sa ajunga foarte repede in tara Canaan. Cu toate acestea, a fost altfel. 

     6.3.1     Motivul unei calatorii lungi

     Pentru ce traversarea pustiului de catre fiii lui Israel a trebuit sa dureze patruzeci de ani ? Din cauza necredintei lor. Este adevarat ca a mai trecut un an cu constructia cortului intalnirii si darea legii, inainte ca poporul sa plece pentru prima data si sa paraseasca pustiul Sinai (Num. 10:11). In curand au ajuns la Cades in pustiul Paran. De aici, Moise va trimite, la porunca lui Dumnezeu, doisprezece barbati pentru a cerceta tara Canaan (Num. 13). Dar reiese din Deutoronom 1:22 ca gandul de a trimite iscoade a venit de la poporul Israel insusi, atunci cand au ajuns in apropierea Cadesului. Nu le-a promis Dumnezeu ca-i va duce in siguranta in tara ? Necredinta a fost aceea care i-a facut pe israeliti sa ia aceasta "masura de siguranta". Aceasta se va manifesta si la intoarcerea iscoadelor, patruzeci de zile mai tarziu. Zece dintre ele au reusit sa descurajeze multimea poporului prin raportul lor negativ, desi aveau cu ei semnele fertilitatii si binecuvantarii sub forma unui ciorchine din Escol (Num. 13:22-34) ! Ei au facut ca intreg poporul sa dispretuiasca "tara cea placuta" (Num. 14:31 ; Ps. 106:24). Urmarea a fost ca poporul a vrut sa se intoarca in Egipt (Num. 14:3, 4). Ca pedeapsa pentru nemultumirile si murmurele lor, Dumnezeu a spus ca toti israelitii de la douazeci de ani in sus vor rataci prin pustie patruzeci de ani, dupa numarul zilelor in care iscoadele au cercetat tara, pana vor muri toti cei care nu i-au crezut pe Iosua si Caleb. In Noul Testament, este spus despre ei : "Totusi cei mai multi dintre ei nu I-au placut lui Dumnezeu, pentru ca au fost ucisi in pustie" (1 Cor. 10:5 ; comp. Ev. 3:7 la 4:11 ; Iuda 5). Prin urmare, aici avem de-a face cu o pedeapsa a lui Dumnezeu peste poporul Sau.

     O chestiune veche este de a sti cine sunt cei care "au fost ucisi in pustie". Este vorba aici, in mod simbolic, de necredinciosi sau de credinciosi ? Sa privim mai atent la prima epistola catre Corinteni, unde se gaseste acest pasaj. Aceasta epistola este adresata "catre adunarea lui Dumnezeu care este in Corint, catre cei sfintiti in Hristos Isus, sfinti chemati, impreuna cu toti cei care, in orice loc, cheama Numele Domnului nostru Isus Hristos, Domn si al lor si al noastru" (1 Cor. 1:2). Destinatarii sunt vazuti deci aici atat din punctul de vedere al lui Dumnezeu ("sfintiti in Isus Hristos"), cat si din punct de vedere al marturisirii lor (care "cheama Numele Domnului nostru Isus Hristos"). Primul se refera la harul lui Dumnezeu, ultimul, la responsabilitatea noastra. 

     Ori, traversarea pustiei de catre Israel ne prezinta atat de bine harul lui Dumnezeu in relatie cu ai Sai, cat si responsabilitatea acestora de a-L asculta si de a-L urma. Israelitii care si-au gasit refugiul la adapostul sangelui mielului pascal, reprezinta in imagine pe credinciosii curatiti prin sangele lui Hristos. In "marea masa de oameni" sau "adunatura poporului", mentionata de mai multe ori, care a plecat impreuna cu ei, ar trebui totusi sa vedem pe cei necredinciosi (Ex. 12:38 ; Num. 11:4 ; comp. Lev. 24:10). Ei s-au alaturat lui Israel fara a face parte cu adevarat din el. Dintre cei "ucisi in pustie", au fost atat oameni din aceasta adunatura a poporului, cat si israeliti. Unii reprezinta marturisitori necredinciosi, care nu sunt salvati, si care deci sunt pierduti pentru eternitate. Gasim aceasta maniera de a vedea lucrurile in Evrei 3:7 la 4:11. Altii, dimpotriva, reprezinta pe credinciosii care nu asculta de gandurile lui Dumnezeu cu privire la binecuvantarea deplina a copiilor Sai. In viata lor de credinta, ei nu au intrat niciodata in bucuria binecuvantarilor spirituale din locurile ceresti. Ca si Israel, ei isi petrec toata viata lor in pustie, deoarece nu asculta de Cuvantul lui Dumnezeu. Daca aceasta este din necredinta sau din neascultare ca in cazul iscoadelor, sau ca urmare a unei influente rele si a unei invataturi gresite, dupa cum putem presupune pentru cea mai mare parte a poporului, aceasta este o alta istorie. Refuzul de a accepta toata invatatura Cuvantului lui Dumnezeu, sau cautarea lumii cu atractiile ei, are consecinte grave pentru viata de credinta practica pe pamant - nu pentru eternitate, caci in aceasta privinta, fiecare credincios este pe deplin asigurat. Aceasta este invatatura din 1 Corinteni 10:1 la 13. De asemenea, Moise si Aaron au facut parte din cei care "au fost ucisi in pustie". Ei au fost oameni ai credintei, si, prin urmare, nu sunt in niciun fel tipuri de necredinciosi. Dar, prin voia lui Dumnezeu, ei nu au atins scopul "spiritual" fixat de Dumnezeu, desi Moise a putut sa contemple tara de pe varful Pisga. Nu suntem si noi in pericol de a sta departe de gandurile lui Dumnezeu sau chiar sa cautam lumea cu atractiile ei ? Daca nu facem niciun progres spiritual, ramanem stationari in cresterea noastra. Dar stagnarea spirituala permite in mod inevitabil naturii noastre vechi, carnea pacatoasa din noi, sa se intareasca. Ne vom asemana atunci cu crestinii din Corint, carora Pavel a trebuit sa le scrie : "Si eu, fratilor, n-am putut sa va vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci in Hristos. V-am dat lapte sa beti, nu hrana tare, pentru ca inca n-o puteati primi, si inca nici acum nu puteti, pentru ca tot carnali sunteti. Pentru ca, atunci cand intre voi este invidie si cearta, nu sunteti voi carnali si nu umblati voi in felul omului? " (1 Cor. 3:1-3). De aceea, apostolul nu a putut sa le vorbeasca despre "intelepciunea lui Dumnezeu care este in taina", care este pentru cei "desavarsiti", adica "maturi" (gr. teleios). El a mentionat-o, dar nu a putut sa intre mai profund in ea (1 Cor. 2:6 si urmat.). 

     Este si mai trist cum Dima, colaboratorul lui Pavel care a "iubit veacul de acum" si care l-a parasit pe apostol (2 Tim. 4:10). In aceasta el s-a asemanat cu israelitii care voiau sa se intoarca in Egipt.

    Mentiunea faptului ca Dumnezeu a ucis in pustie cea mai mare parte din popor, contine deci o atentionare pentru crestinii nascuti din nou. Daca noi nu gasim nicio placere in gandurile si in voia lui Dumnezeu, atunci El nu mai gaseste nicio satisfactie in viata noastra !

      Domnul a spus o data celor care-L urmau : "Duhul este cel care da viata, carnea nu foloseste la nimic" (Ioan 6:63). Urmarea a fost ca "de atunci, multi dintre ucenicii Sai s-au intors si nu mai umblau cu El" (v. 66). Putin mai inainte, ei spusesera deja : "Greu este acest cuvant; cine poate sa-l asculte?" Acesti oameni pur si simplu au refuzat sa primeasca cu credinta cuvintele vii ale Fiului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci cand Domnul i-a intrebat pe apostolii Sai daca si ei vor sa plece, Petru a raspuns : "Doamne, la cine sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii eterne si noi am crezut ca Tu esti Sfantul lui Dumnezeu" (v. 68, 69). Cuvintele sale nu exprimau doar credinta si incredere, dar si dragoste pentru Domnul sau. Acestea sunt si pentru noi conditiile pentru crestere spirituala.

     Nu vrem sa-I cerem Domnului nostru sa ne dea o astfel de convingere ? In Caleb si Iosua putem recunoaste singurele iscoade credincioase. In ei era "un alt duh". Ei s-au increzut in afirmatia lui Dumnezeu, L-au "urmat deplin pe Domnul si astfel au putut amandoi sa intre in tara promisa si sa cunoasca binecuvantarile Sale (Num. 14). Dar a trebuit ca sa rataceasca si ei impreuna cu poporul timp de treizeci si opt de ani prin peninsula Sinai si tinutul de la est de Iordan. Cu siguranta, au suferit de pe urma starii triste a poporului fara a putea schimba nimic. Dar in inima lor, erau preocupati cu tara promisa (comp. Iosua 14:6-15).

     In aceasta, ei se asemanau cu apostolul Pavel, care putea sa zica despre sine : "uitandu-le pe cele din urma si intinzandu-ma spre cele dinainte, alerg drept spre tinta, pentru premiul chemarii de sus a lui Dumnezeu, in Hristos Isus" (Filip. 3:14). Iata "desavarsirea" spirituala ! Pentru incurajarea credinciosilor, Pavel adauga : "Deci cati suntem desavarsiti (gr. teleios) sa gandim aceasta; si, daca ganditi ceva altfel, Dumnezeu va va descoperi si aceasta. Dar la ceea ce am ajuns, sa umblam pe aceleasi urme" (v. 15, 16). Daca ascultam aceste indemnuri, vom creste spiritual. Prin Duhul Sau pe care L-am primit, Dumnezeu si Tatal nostru ne va da inteligenta si intarire in credinta. Dar este vorba, de asemenea, sa tinem cu tarie ceea ce am inteles prin credinta. Atunci viata noastra va fi caracterizata de aceasta bucurie pe care Pavel a mentionat-o atat de des in epistola sa catre Filipeni.

     Sa ne amintim inca odata cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Moise : "Am vazut intr-adevar intristarea poporului Meu care este in Egipt si le-am auzit strigatul din cauza supraveghetorilor lor; pentru ca le cunosc durerile. Si am coborat ca sa-i scap din mana egiptenilor si ca sa-i fac sa se suie din tara aceasta intr-o tara buna si larga, intr-o tara in care curge lapte si miere" (Ex. 3:7, 8 ; comp. Ex. 15:1-21). Intentia lui Dumnezeu era deci de a conduce pe poporul Sau intr-o tara buna. El i-a promis deja lui Avraam, stramosul poporului : "Semintei tale voi da aceasta tara" (Gen. 12:7). Nu a fost vorba despre un pelerinaj lung prin pustie, ci doar despre scopul glorios. Oricum, poporul ar fi trebuit sa traverseze pustia dintre Egipt si Canaan, dar aceasta n-ar fi durat patruzeci de ani. Am vazut ca motivul acestei lungi calatorii a fost necredinta si lipsa increderii in cuvantul lui Dumnezeu. Traversarea pustiei in patruzeci de ani nu a fost in planul lui Dumnezeu, dar a fost consecinta necredintei lui Israel si o masura educativa din partea lui Dumnezeu fata de poporul Sau, pe care totusi il iubea atat de mult. Patruzeci este numarul perfect de punere la incercare (sau proba) al omului responsabil inaintea lui Dumnezeu, asa cum putem vedea in mai multe pasaje din Cuvant. Confirmarea acestui lucru o gasim in viata Domnului Isus : La inceputul slujbei Sale publice, a fost ispitit patruzeci de zile in pustiu, si intre invierea si inaltarea Sa la cer, au mai fost inca patruzeci de zile (Marcu 1:13 ; Fapte 1:3).

     Deoarece Dumnezeu este "binevoitor si milos, incet la manie si bogat in indurare si adevar" (Ex. 34:6), S-a folosit si de acesti patruzeci de ani pentru binecuvantarea poporului Sau. El l-a hranit cu "painea din cer" care, dupa Ioan 6, este o imagine a Fiului lui Dumnezeu coborat din cer. Le-a dat apa, care vorbeste despre viata eterna in puterea Duhului Sfant, tasnind din stanca, care este, de asemenea, o imagine a lui Hristos (1 Cor. 10:4). Le-a purtat de grija, astfel incat, in ciuda intregii oboseli, picioarele lor nu s-au umflat si hainele lor nu s-au invechit (Deut. 8:4). Dar El i-a pus, de asemenea, pe fiii lui Israel la incercare pentru a cunoaste ce era in inimile lor si sa-i smereasca astfel inca sa recunoasca ca depind de El.

     In definitiv, El le-a vrut binele in cele din urma, in tara Canaan (Deut. 8:2, 16). Planul Sau nu a fost influentat de esecurile lor. Ce har ! La sfarsitul traversarii pustiei, in declaratia profetica a lui Balaam, se poate vedea poporul Israel, in ciuda tuturor sale esecuri, intr-o minunata perfectiune divina (Num. 23 si 24).

     6.3.2     Lectii practice pentru noi

     Ne comportam noi, ca rascumparati, mai bine decat israelitii in pustie ? Nu suntem noi uneori nemultumiti de caile lui Dumnezeu, desi stim ca "toate lucrurile lucreaza impreuna spre bine pentru cei care Il iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemati potrivit planului Sau " (Rom. 8:28) ? Pozitia noastra perfecta "in Hristos" nu este, cu siguranta, compromisa de esecurile noastre, dar pierdem astfel multe binecuvantari. Sa fim deci umpluti de acelasi duh ca Iosua si Caleb si sa cautam ca apostolul Pavel "lucrurile de sus, unde Hristos este asezat la dreapta lui Dumnezeu (Col. 3:1).

     In timpul "traversarii pustiului" pe acest pamant, noi suntem, de asemenea, pusi la incercare de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu carnea noastra pacatoasa este testata, caci intrega ei stricaciune a fost aratata la cruce. Ceea ce Dumnezeu pune la proba este starea noastra de inima. Asa cum in pustie, Domnul a scos la lumina ceea ce era in inimile israelitilor, la fel trebuie sa fim mereu constienti de faptul ca Dumnezeu "incearca inimile noastre" (Deut. 8:2 ; 1 Tes. 2:4).

     Atunci cand am inteles, prin credinta, ceea ce inseamna : a fi morti impreuna cu Hristos, am recunoscut nulitatea si rautatea omului vechi si a carnii noastre. Dar in practica, ne lipseste totusi adesea realizarea cunostintei ca "in mine, adica in carnea mea, nu locuieste nimic bun" (Rom. 7:18). Chiar daca nu suntem "in carne", nici nu ne gasim in starea descrisa in Romani 7 a unui suflet neeliberat, facem, din nefericire, prea des experienta in viata de zi cu zi ca avem gandurile "la lucrurile carnii" (Rom. 8:5). Putem totusi, sub calauzirea si in puterea Duhului Sfant, sa stapanim inclinatiile carnii. In acest scop, trebuie, pe de-o parte, sa pastram inaintea ochilor nostri ca, intr-o iubire de nespus, dar si in suferinte de neimaginat, Domnul nostru a purtat pe cruce judecata lui Dumnezeu asupra omului vechi si asupra pacatului in carne. Pe de alta parte, trebuie sa realizam pozitia noastra  "in Hristos" fiind ocupati cu El in gloria cerului.

     Aceasta este "identitatea" noastra spirituala. Cum ne vedem pe noi insine ? "Identificandu-ne" prin credinta cu Hristos, Domnul nostru, din toata inima, sau doar pe jumatate, sau deloc ? Daca am inteles intreaga stricaciune a naturii noastre umane patate prin pacat, dar si semnificatia suferintelor Sale si a mortii Lui din cauza pacatului nostru, atunci nu vrem sa mai avem de-a face cu nimic cu pozitia noastra anterioara ca pacatos si cu lumea, ci vrem sa stam de partea Mantuitorului nostru, de la care am primit viata prin har.

     Atunci, lumea care ne inconjoara este un pustiu pentru noi, din punct de vedere spiritual. Nu ne putem simti bine in ea si nici nu gasim hrana in ea, decat ceea ce ne da Dumnezeu. Suntem calatori pe cale spre un scop ceresc. Dar putem si noi "sa-L slujim pe Dumnezeul nostru in pustie" (Ex. 7:16). Ceea ce a constat pentru Israel in daruri si jertfe, este pentru noi adorarea in duh si in adevar. Cu toate acestea, slujirea noastra include si vestirea Evangheliei. Israel nu avea nicio misiune in aceasta privinta. In timpul actual de har, Dumnezeu nostru vrea sa Se foloseasca de noi pentru a aduce pacatosii la Isus, singurul Mantuitor. Suntem noi constienti permanent ca  El este indelung-rabdator in aceasta privinta, "nevrand ca vreunii sa piara, ci toti sa vina la pocainta" (2 Pet. 3:9, 15) ?

     Relatiile noastre in casatorie si in familie, sau in activitatea nostra zilnica, reprezinta, de asemenea, domenii pur pamantesti. Aici avem datoria importanta si nu intotdeauna usoara de a trai si de a actiona ca copii ai lui Dumnezeu pentru gloria Lui si pentru binecuvantarea celor din jurul nostru.

     Nu avem dreptul de a ne sustrage din aceste realtii si din aceste datorii, si de a inainta poate scuza : "Pentru mine sunt mai importante lucrurile spirituale". Chiar cei pe care Domnul i-a chemat "full-time" in slujba Lui nu sunt niciodata eliberati complet de obligatiile pamantesti. Apostolul Pavel era cu siguranta necasatorit, dar de cate ori nu mentioneaza ca a lucrat pentru intretinerea sa !

     Nu trebuie sa ne indeplinim indatoririle pamantesti ca crestini pur si simplu din constiinta datoriei sau chiar de-o maniera legala. Nu, le vom implini in puterea Duhului Sfant si, dupa cum Pavel i-a incurajat de multe ori in aceasta privinta pe filipeni, bucurandu-ne in Domnul, prin dragostea pentru El si pentru ai Sai, dar si fata de cei care se afla inca afara. Bucuria in Domnul nu ne da numai tarie (Neemia 8:10), dar si pace interioara si echilibrul spiritual. Lucrul acesta va fi observat de cei din jurul nostru. "Bucurati-va intotdeauna in Domnul ! Din nou voi spune: bucurati-va ! Blandetea voastra sa fie cunoscuta de toti oamenii. Domnul este aproape. Nu va ingrijorati de nimic, ci, in orice, faceti cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugaciuni si prin cerere cu multumiri; si pacea lui Dumnezeu, care intrece orice intelegere, va pazi inimile voastre si gandurile voastre in Hristos Isus" (Filip. 4:4-7).

     Chiar si in cea mai adanca tristete, avem o speranta care nu ne face de rusine, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant (Rom. 5:3-5). Si de aceasta dragoste a lui Dumnezeu, care este in Hristos Isus, nimic nu poate sa ne desparta (Rom. 8:39).

     6.3.3     Trei domenii

     Multi crestini gandesc ca pelerinajul de patruzeci de ani al lui Israel in pustie este pur si simplu o imagine a vietii crestine, si ca trecerea Iordanului pentru a intra in tara Canaan si toate binecuvantarile sale este o imagine a mortii si intrarea sufletului in cer. Aceasta opinie, totusi, este pe langa sensul tipurilor pe care le cercetam. De-a lungul vietii noastre, dupa eliberarea noastra, noi nu ne aflam numai in "pustie" in mod spiritual, ci suntem, de asemenea, trupeste, inca "in Egipt", si in ce priveste pozitia noastra, deja in locurile ceresti. Moartea fizica a credinciosilor nu are niciun loc in aceste tipuri. Mai mult, speranta crestinilor nu este moartea ca poarta de intrare in paradis, ci este venirea Domnului pentru rapire, care aici - la fel ca moartea trupeasca - nu are niciun corespondent. In paradis si in odihna si fericirea eterna a casei Tatalui, nu vor mai fi lupte.

     Totusi, pentru Israel, razboaiele au inceput de fapt abia dupa intrarea in tara Canaanului (*). Erau acolo natiuni idolatre pe care poporul lui Dumnezeu a trebuit sa le alunge. Dupa cum vom vedea, Canaanul nu este un tip al paradisului sau al locuintei noastre viitoare, ceresti si eterne, ci "locurile ceresti" cu binecuvantarile spirituale prezente, asa cum le gasim in epistola catre Efeseni.

     (*) In timpul celor patruzeci de ani de traversare a pustiei, Israel nu a avut de luptat decat o singura data la inceput, impotriva lui Amalec. Infrangerea amoritilor, ca si a popoarelor din Basan si Madian, la sfarsitul celor 40 de ani era de fapt un fel de pregatire pentru cucerirea tarii (Ex. 17 ; Num. 21 31).

     Pe de alta parte, dupa eliberarea noastra "din Egipt", imaginea lumii cu  atractiile sale pentru carne, noi ne gasim trupeste inca acolo. Chiar daca spiritual, nu mai putem sa  avem nicio relatie cu lumea, totusi, Cuvantul lui Dumnezeu ne spune ca nu putem iesi din ea (1 Cor. 5:10). In acelasi timp, atat timp cat vom trai pe pamant, suntem, spiritual vorbind, in "pustie". Pentru viata divina din noi, lumea nu ofera nicio hrana, si cu atat mai putin sa dea o patrie. Noi suntem aici straini si calatori in drum spre patria cereasca (Ev. 11:9, 13-16 ; 1 Pet. 1:1 ; 2:11). De aceea noi privim in sus si alergam "drept spre tinta, pentru premiul chemarii de sus a lui Dumnezeu, in Hristos Isus" (Filip. 3:14). Tara Canaan a reprezentat un al treilea domeniu pentru Israel ; trebuie sa discernem aici locurile ceresti (Efes. 2:6). Vom vorbi din nou despre aceasta mai tarziu. 

     Exista deci o diferenta importanta intre imagine Vechiului Testament si realitatea Noului Testament. Fiii lui Israel au parasit Egiptul la Marea Rosie, si la Iordan pustia, pentru totdeauna. In timp ce ei au cunoscut succesiv Egiptul, pustia si Canaanul, noi ne gasim - sub diferite puncte de vedere - simultan in cele trei domenii.

     Asa cum am vazut, purtam carnea cu noi atat timp cat traim pe pamant, adica pana la venirea Domnului - sau daca El nu va veni inca - pana la moartea noastra. Cu siguranta, poate am marturisit totala incapacitate a omului nostru vechi de a place lui Dumnezeu ; dar ca avem aceeasi judecata in ceea ce priveste carnea noastra, aceasta este cu totul alta chestiune. Noul Testament nu ne lasa nicio umbra de indoiala cu privire la adevaratul caracter al carnii noastre. Domnul Isus a spus odata : "Duhul este cel care da viata, carnea nu foloseste la nimic" (Ioan 6:33). De la Pavel, avem cuvintele atat de cunoscute si, totusi, atat de putin intelese si realizate : "Stiu ca in mine, adica in carnea mea, nu locuieste nimic bun", si : "Gandirea carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu" (Rom. 7:18 ; 8:7). Judecata rostita in aceste citate este valabila nu doar pentru oamenii care sunt departe de Dumnezeu, dar si pentru carnea din fiecare credincios. Carnea este iremediabil de rea.

     A recunoaste aceasta, pentru marea parte dintre noi, este una din lectiile cele mai grele din viata de credinta. Poporul Israel nu a invatat-o decat la finalul trecerii pustiei, si aceasta prin imaginea sarpelui de arama.  

     

  

     

 

                                    Drumul cresterii spirituale

                                                   - IX -

     Arend Remmers

     6     Pustiul (continuare)

     6.2     Locuinta lui Dumnezeu

     In cantarea de eliberare, pe care Israel a cantat-o dupa trecerea Marii Rosii, nu se face mentiune la lege (vezi Ex. 15). Dupa cum am vazut, darea legii nu a fost intentia initiala a lui Dumnezeu. In schimb, ce gasim in aceasta cantare, este locuinta lui Dumnezeu in mijlocul poporului Sau rascumparat. "Prin indurarea Ta, ai condus poporul pe care l-ai rascumparat; l-ai calauzit prin puterea Ta spre locuinta sfinteniei Tale... Tu il vei duce si il vei sadi pe muntele mostenirii Tale, la locul pe care l-ai facut locuinta Ta, Domne, locasul sfant, Doamne, pe care mainile Tale l-au intemeiat" (Ex. 15:13, 17). "Locuinta" din versetul 13, desemneaza cortul intalnirii, in timp ce la versetul 17, este vorba despre templul de la Ierusalim. Ea (locuinta, n.t.) este o imagine a Adunarii lui Dumnezeu din Noul Testament, dupa cum se va vedea din mai multe pasaje (vezi 1 Cor. 3:16, 17 ; Efes. 2:21, 22 ; 1 Pet. 2:5 ; Apoc. 21:3). Cortul si templul erau caracterizate de sfintenia lui Dumnezeu care locuia acolo. Partea dinainte se numea "locul sfant", iar partea din spate era "locul prea sfant", literar "sfanta sfintelor".

     Intentia lui Dumnezeu este sa locuiasca cu oamenii. Aceasta implica - dupa cum Vechiul Testament o prezinta in imagine - ca rascumpararea este implinita si ca, prin ea, pacatosii au fost pusi intr-o stare care este in acord cu Dumnezeul sfant. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu a locuit nici cu Adam in gradina Eden, nici cu Noe pe pamantul curatit prin potop, nici cu Avraam, prietenul Sau. Prima mentiune despre "locuinta" Lui se gaseste numai dupa ce poporul Sau pamantesc Israel a fost eliberat de robia din Egipt, si cand, prin trecerea Marii Rosii, a fost, de asemenea, complet separat si pus deoparte pentru Dumnezeu. Cat de importanta trebuie sa fi fost pentru El aceasta locuinta impreuna cu ai Sai, deoarece il inspira pe Moise sa o celebreze imediat in "cantarea sa de eliberare" cand ea nu exista inca !

     Cortul si templul lui Israel au un caracter temporar. Acest lucru este aratat de expresia "cort", care in Evrei 13:10 desemneaza intreg sistemul de inchinare israelit. Dimpotriva, Adunarea lui Dumnezeu va ramane pentru eternitate. In toata eternitatea, gloria lui Dumnezeu Tatal, va fi celebrata in Adunarea, in Hristos Isus (vezi Efes. 3:21).

     La porunca Domnului, cortul intalnirii a fost construit dupa modelul care i-a fost aratat lui Moise pe munte (Ex. 25:9, 40). La fel a fost si mai tarziu cu templu (1 Cr. 28:11, 19). Locasul pamantesc al lui Dumnezeu este, de asemenea, o "imagine a celor adevarate" (Ev. 9:24), adica a cerului, ca o imagine a casei spirituale, alcatuita acum din toti cei rascumparati (Apoc. 21:2, 3).

     Dupa Exod 15:13 si 17, Dumnezeu este cel care a pregatit locuinta, dar vedem in capitolele 25 la 40 cum oamenii au construit cortul si toate obiectele care se aflau in el, si aceasta dupa modelul care i-a fost aratat lui Moise. Cuvintele Domnului catre Moise sunt vrednice de toata atentia : "Potrivit cu tot ce-ti arat, modelul cortului si modelul tuturor uneltelor lui, asa sa faceti" (Ex. 25:9 ; comp. v. 40 ; 26:30 ; 27:8 ; 40:16, 19, 21, 23, 25, 27, 29, 32). Nici atunci, nici astazi, Dumnezeu nu lasa planul constructiei la dispozitia oamenilor, ci El ne-a aratat, si noua, voia Sa in toate detaliile, pentru ca in toate locurile credinciosii sa fie "ziditi impreuna, pentru a fi o locuinta a lui Dumnezeu in Duh" si ca sa stim "cum trebuie sa se poarte cineva in casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului" (Efes. 2:22 ; 1 Tim. 3:15).

     Moise a vazut modelul perfect al cortului pe muntele Horeb. Ceea ce corespunde acestuia in Noul Testament, gasim in comunicarile cu privire la planul lui Dumnezeu referitor la Adunarea Sa. Domnul Isus a pus temelia realizarii acestui plan prin lucrarea Sa de la cruce si prin trimiterea Duhului Sfant. Aceasta temelie este divina si nu poate fi schimbata. Apostolul Pavel a scris : "Dar fiecare sa ia seama cum zideste deasupra. Pentru ca nimeni nu poate sa puna alta temelie decat cea pusa, care este Isus Hristos" (1 Cor. 3:10, 11). Vedem in aceste cuvinte atat temelia divina, cat si o chemare la responsabilitatea noastra. Avem datoria de "a zidi" pe aceasta temelie si in armonie cu El, prin predicarea Evangheliei si a invataturii Cuvantului lui Dumnezeu. Le-ar fi trecut prin minte lui Moise si colaboratorilor sai Betaleel si Oholiab de a neglija sau a lasa deoparte poruncile lui Dumnezeu pentru zidirea casei Sale ? La fel, nici noi nu avem libertatea de a ne abate de la instructiunile Noului Testament referitoare la Adunarea lui Dumnezeu, chiar si atunci cand ar fi vorba despre lucruri aparent fara importanta. Principiul isi pastreaza intotdeauna valabilitatea sa pentru casa lui Dumnezeu : "Sfintenia isi are locul (sau "se afla", "se potriveste") in casa Ta, Doamne, zile indelungate" (Ps. 93:5 ; 1 Cor. 3:17). Nu trebuie sa-l uitam niciodata !

     Instructiunile Cuvantului lui Dumnezeu pentru zidirea casei lui Dumnezeu, Adunarea, si cum trebuie sa ne purtam in ea, au fost totusi, de-a lungul istoriei, in multe privinte modificate sau neglijate. Cate lucruri din lume, de care totusi ne-am despartit, au fost introduse in Adunare ! Atunci cand Faraon i-a propus lui Moise sa jertfeasca lui Dumnezeu in tara Egiptului, Moise a refuzat, pentru ca aceasta nu I-ar fi placut lui Dumnezeu (Ex. 8:25-27). Cu cat mai putin poate ingadui Dumnezeu astazi amestecul alor Sai si a casei Sale cu lumea ! "Nu va injugati nepotrivit cu cei necredinciosi; pentru ca ce legatura este intre dreptate si faradelege sau ce comuniune are lumina cu intunericul? Si ce intelegere are Hristos cu Belial sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Si ce intelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Pentru ca voi sunteti un templu al Dumnezeului cel viu, dupa cum a spus Dumnezeu: 'Voi locui in ei si voi umbla intre ei; si voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu'. De aceea, 'Iesiti din mijlocul lor si fiti despartiti' spune Domnul; si 'nu atingeti ce este necurat, si Eu va voi primi; si va voi fi Tata si voi Imi veti fi fii si fiice', spune Domnul Cel Atotputernic. Avand deci aceste promisiuni, preiubitilor, sa ne curatim pe noi insine de orice intinare a carnii si a duhului, desavarsind sfintenia noastra in teama de Dumnezeu" (2 Cor. 6:14 la 7:1).

     Eliberarea si locuirea lui Dumnezeu cu cei rascumparati sunt cele doua teme principale ale Exodului. Ele sunt strans legate . Nu este vorba doar de a fi salvat, ci si de a cunoaste si a pune in practica gandurile lui Dumnezeu cu privire la Adunarea Sa. Intelegea acestor lucruri este, de asemenea, parte a cresterii spirituale. Cel care argumenteaza ca mantuirea este cea mai importanta, fiindca este pentru eternitate, in timp ce strangerea laolalta a credinciosilor nu are insemnatate decat pentru viata noastra pe pamant, arata ca el a inteles putin din gandurile lui Dumnezeu si cu privire la propria sa responsabilitate ca crestin. Faptele drepte ale sfintilor vor alcatui intr-o zi, la nunta Mielului in cer, ca un "in subtire, stralucitor si curat", haina de nunta a miresei, si vor contribui astfel la bucuria si la gloria Domnului nostru (Apoc. 19:8). Ce binecuvantare vom pierde, daca nu vom intelege si aprecia privilegiile noastre, dar si responsabilitatea noastra in legatura cu Adunarea lui Dumnezeu.

     6.2.1     Cortul intalnirii

     Cortul intalnirii care a fost construit pentru traversarea pustiei vorbeste de marturia noastra in lume, care este tot pentru o vreme. In eternitate, nu va mai fi marturie. In cartea Numeri, care prezinta umblarea lui Israel prin pustie, cortul este numit uneori "cortul marturiei" (Num. 9:15 ; 17:7, 8 ; 18:2) si "Locasul marturiei" (Num. 1:50, 53 ; 10:11) (in fr. si en. ; in rom. expresia a ramas aceeasi !!, n.t.). "Marturia" propriu-zisa, erau cele doua table ale legii cu cele zece porunci ale lui Dumnezeu, care se aflau in chivot (Ex. 25:16, 21 ; 31:18). Ele dadeau marturie despre Dumnezeu si despre cerintele sfinteniei Sale inaintea poporului Sau. Chivotul este, din acest motiv, numit adesea "chivotul marturiei" (vezi Ex. 25:22 etc.). Aceasta desemnare apare pentru ultima data in Iosua 4:16, unde este spus, la intrarea in tara Canaan : "Porunceste preotilor care poarta chivotul marturiei sa se suie afara din Iordan". Timpul marturiei in pustie era acum incheiat. Fiindca, intr-un anumit sens, noi ne aflam in mod spiritual intreaga noastra viata in pustie, avem si noi responsabilitatea de a da marturie colectiva continua despre Dumnezeu, despre harul si sfintenia Sa.

     Pentru Israel, marturia era in acelasi timp o marturie a lui Israel ca popor al lui Dumnezeu (Ps. 78:5 ; 122:4). Dumnezeu a incredintat poporului Sau "cortul marturiei" si toate obiectele care faceau parte, pentru ca ei sa le poarte prin pustie pana cand ajungeau in tara Canaan. Adunarea poarta, de asemenea, caracterul unei marturii asociata la o responsabilitate, si aceasta nu doar in ce priveste pamantul, ci pentru intreaga creatie. Dupa Efeseni 3:10, "intelepciunea atat de felurita a lui Dumnezeu sa fie facuta cunoscut acum, prin Adunare, stapanirilor si autoritatilor in cele ceresti". Este adevarat, nu se are in vedere atat de mult marturia activa responsabila a credinciosilor, ci mai degraba intelepciunea lui Dumnezeu stralucind in Adunare. Cu toate acestea, indemnul adresat surorilor de a-si acoperi capul atunci cand se roaga sau cand profetesc, arata ca ingerii vad comportamentul nostru practic ca madulare ale Adunarii Sale : "De aceea, din cauza ingerilor, femeia trebuie sa aiba un semn de autoritate pe capul ei" (1 Cor. 11:10).

     Nu numai cortul intalnirii, dar si fiecare din obiectele care faceau parte au o semnificatie spirituala. Toate elementele trebuiau purtate de catre leviti dupa o porunca bine stabilita (Num. 4). Drugii cu care trebuia sa fie purtat chivotul marturiei si toate celelalte unelte, cu exceptia sfesnicului de aur si a ligheanului de arama, erau semnul vizibil al acestei slujbe.

     Chivotul legamantului vorbeste despre faptul ca Fiul lui Dumnezeu devenit Om a implinit lucrarea de "propitiere" (*) la cruce. Ne vom ocupa de acest adevar intr-un mod potrivit cu sfintenia si caracterul sau si sa-l "purtam" ca marturie in lume. La fel este si pentru adevarul unitatii trupului lui Hristos, care - desi imperfect inca - este prezentat in masa cu cele dousprezece paini de punere inainte care trebuiau sa reprezinte cele dousprezece semintii ale lui Israel, pentru altarul arderi de tot ca tip al mesei Domnului, si pentru altarul de ardere a tamaiei ca imagine a rugaciunii si a adorarii, pentru sfesnicul de aur, ca lumina a Duhului Sfant in Locasul sfant si pentru lighean care vorbeste de necesitatea continua de curatire a preotilor.

     (*)       In Biblia franceza este "propitiere" ("propiation") (acest cuvant nu exista in rom.!), adica apropiere, proximitate, a aduce aproape. Este actul infaptuit de marele preot cand se prezenta cu sange (o data pe an) inaintea lui Dumnezeu in Locul prea sfant ce simboliza sangele Domnului Isus varsat inaintea lui Dumnezeu, pentru a-L face "propice, favorabil" pe Dumnezu ca sa-Si indrepte (in har) fata spre oameni. Daca Dumnezeu accepta sangele, atunci marele preot iesea afara la popor si urma al doilea act, si anume "substituirea", prin punerea mainilor pe capul tapului pentru Azazel, lucru ce simbolizeaza pocainta si marturiserea pacatelor, Levitic 16. Deci, ispasirea cuprinde doua aspecte: 1) Jertfa Domnului Isus pentru Dumnezeu, "propitiere", si 2) Jertfa Domnului Isus pentru oameni, "substituire", luand pacatele noastre, (ale celor care si-au pus "mainile pe capul animalului", marturisindu-si pacatele si crezand ca El a murit pentru ei) si fiind alungat intr-un loc pustiu si fara apa, adica in moarte. In 1 Ioan 2:2 ar trebui sa citim "propitiere" in loc de "ispasire". Propitierea este pentru toti oamenii, dar iertarea pacatelor si mantuirea le au doar cei care (prin pocainta) se identifica cu Domnul Isus in moartea Lui, adica "substiuire", Aceasta inseamna de fapt ispasire, "propitiere" si "substituire". Acest lucru a mai fost explicat pe blog (n.t.).

     Desigur, adevarul lui Dumnezeu ramane independent de comportamentul nostru, care nu se schimba si nu se strica. Cu toate acestea, suntem indemnati, ca credinciosi, sa dam marturie despre el (adevar). Dar ce se intampla in practica ? Multi copii ai lui Dumnezeu cunosc bine adevarul, dar este el cu adevarat "purtat", adica pus in practica, spre gloria lui Dumnezeu si ca marturie pentru altii ? Exista inca printre noi apreciere pentru aceasta invatatura, sau ne este o povara, pe care nu o purtam de bunavoie ? Avem noi dorinta sincera de a pune in practica gandurile lui Dumnezeu cu privire la Adunarea Lui sau nu mai este decat o marturisire ? Este posibil ca povara uneltelor sa fi fost apasatoare pentru leviti, atunci cand soarele stralucea si cand drumul prin pustiu era anevoios. Dar era vorba despre lucrurile foarte sfinte ale Dumnezeului lor pe care trebuiau sa le poarte pentru gloria Lui si ca marturie pentru El. Lucrul acesta le dadea putere si curaj.

     Astazi, toti credinciosii sunt, in ce priveste pozitia lor, "leviti" spirituali. Timotei a primit de la apostolul Pavel intructiuni ca stie "cum trebuie sa se poarte in casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului" (1 Tim. 3:15). Mai tarziu a primit urmatorul indemn : "Sa ai un model de cuvinte sanatoase, cele pe care le-ai auzit de la mine, in credinta si dragoste care sunt in Hristos Isus" (2 Tim. 1:13). Aceasta incurajare la "slujba levitica" in casa lui Dumnezeu este valabila si pentru noi astazi. A intra in toate detaliile cortului intalnirii ar insemna sa iesim din cadrul acestui studiu. Preocuparea cu ele este, totusi, o sursa de binecuvantare si bogatie pentru cel caruia gandurile lui Dumnezeu cu privire la strangerea credinciosilor dupa Cuvantul lui Dumnezeu sunt pretioase, si care doreste sa creasca in harul si cunostinta Domnului nostru si a gandurilor Sale.

     6.2.2     Paranteza : Templul

     Templul de la Ierusalim si sensul lui tipologic nu apartine de fapt domeniului de imagini pe care le studiem aici. Cu toate acestea, ne vom opri si asupra semnificatie spirituale a tarii Canaanului. Sub acest punct de vedere, templul construit pe locul ales de Dumnezeu este interesant pentru subiectul nostru.

     Templul lui Solomon din Vechiul Testament, la fel ca Adunarea lui Dumnezeu din Noul Testament, sunt numite "un templu sfant" (Ps. 5:7 ; 79:1 ; 138:2 ; Iona 2:5, 8 ; 1 Cor. 3:17 ; Efes. 2:21). Spre deosebire de cortul intalnirii, templul arata mai degraba Adunarea dupa gandul lui Dumnezeu (*). Cortul era mic si neatragator, templul in schimb, era mare si maiestous. El reprezinta o stare ordonata si durabila.

     (*) "Templul" este una din putinele expresii folosite pentru a desemna atat tipul Vechiului Testament, cat si realitatea corespunzatoare din Noul Testament. La fel este pentru cuvantul "jertfa" care este folosit nu numai pentru jertfele din Vechiul Testament, dar si pentru lucrarea Domnului Isus si pentru adorarea noastra.

     Amplasamentul ales de Dumnezeu la Ierusalim pe care a fost construit templul, arata tipologic adevarul Noului Testament cu privire la locul de strangere : "Unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, acolo Eu sunt in mijlocul lor" (Matei 18:20). Acesta este locul pe care Domnul l-a ales pentru noi. Depinde doar de El sa hotarasca, nu de oameni. Noua ne revine de a cauta acest loc si de a actiona dupa Cuvantul Sau, pentru ca promisiunea Sa pretioasa sa poata deveni realitate.

     Dupa cum am vazut, cantarea lui Moise de la inceputul traversarii pustiului contine deja o aluzie despre locul unde templul lui Dumnezeu isi va avea intr-o zi locul sau : "Tu ii vei duce si ii vei sadi pe muntele mostenirii Tale, la locul (lit. "locul randuit") pe care l-ai facut locuinta Ta, Doamne, locasul sfant, Doamne, pe care mainile Tale l-au intemeiat" (Ex. 15:17). In acest pasaj, "mostenirea" lui Dumnezeu pentru poporul Sau, adica tara Canaan, imagine a locurilor ceresti, este mentionata mai intai. Apoi este vorba despre "locul" care era deja randuit in planurile lui Dumnezeu, si in final de "locuinta Sa", "locasul sfant" pe care mainile Sale l-au intemeiat. Totul vine de la Dumnezeu, care voia sa-l aiba pe poporul Sau langa El, in tara Sa. Dar locul in sine nu este indicat.

     Ordinea acestor termeni este importanta pentru viata noastra de credinta. Dumnezeu, Tatal nostru, vrea sa invatam mai intai sa cunoastem toate bogatiile binecuvantarilor pe care ni le-a dat. Apoi vom invata sa apreciem si valoarea reala a locului spiritual ales de El, si maretia si sfintenia locuintei Sale.

     Atat timp cat Israel era in calatorie prin pustie, el nu putea gasi locul. Cortul intalnirii era centrul unde Dumnezeu locuia in mijlocul poporului Sau, dupa cum arata prezenta norului deasupra cortului. Acolo trebuia sa-I fie aduse jertfele, desi este putin probabil ca acela sa fi fost vreodata un loc de-o maniera care sa-I placa lui Dumnezeu. Profetul Amos spune : "Mi-ati adus voi jertfe si daruri de mancare patruzeci de ani in pustiu, casa a lui Israel? Da, ati ridicat cortul lui Moloc (sau "imparatului vostru") al vostru si pe Chiun, idolii vostri, steaua dumnezeilor vostri, pe care i-ati facut pentru voi insiva" (Amos 5:25, 26 ; comp. Fapte 7:42, 43). A fost asa cum a trebuit sa constate Moise, la sfarsitul traversarii pustiului, cu putin inainte de intrarea in tara Canaan : "Sa nu faceti cum facem noi aici, astazi, fiecare tot ce este drept in ochii sai. Pentru ca inca nu ati ajuns la odihna si la mostenirea pe care ti-o da Domnul Dumnezeul tau" (Deut. 12:8, 9).

     Cu putin inainte de traversarea pustiului, este mentionat pentru prima data aici ca Dumnezeu a ales un loc pentru casa Lui. In Deutoronom 12:5 este spus : "...sa cautati locuinta Sa la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru dintre toate semintiile voastre, ca sa-Si puna Numele acolo, si sa vii acolo". In total, "locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru" este mentionat de 21 de ori in aceasta carte (Deut. 12:5, 11, 14, 18, 21, 26 ; 14:23, 24, 25 ; 15:20 ; 16:2, 6, 7, 11, 15, 16 ; 17:8, 10 ; 18:6 ; 26:2 ; 31:11).

     (*) 21 = 3 x 7 : trei este cifra Trinitatii divine ; sapte cea a perfectiunii.

     Cu toate acestea, s-au scurs multe secole inainte ca David sa gaseasca, in urma unei experiente amare, acest loc in aria lui Ornan la Ierusalim si ca Solomon, fiul sau, sa zideasca acolo casa Domnului ( 1 Cr. 21:28 la 22:1 ; 2 Cr. 3 la 5). De atunci nu mai este zis : "va alege", ci poporul lui Dumnezeu poate sa zica acum : "... cetatea pe care Tu ai ales-o" (*). Si totusi, Dumnezeu a fost dezonorat si in acest loc minunat si sfant. Israel - mai tarziu Iuda - si imparatii sai, care aveau totusi cea mai inalta responsabilitate, au lucrat adesea in contradictie cu sfintenia lui Dumnezeu si a locului unde El voia sa fie adorat. Este mai bine astazi ?

     (*) Aceasta expresie o intalnim in total de 14 ori (= 2 x 7) : 1 Imp. 8:44, 48 ; 11:13, 32, 36 ; 14:21 ; 2 Imp. 21:7 ; 23:27 ; 2 Cr. 6:5, 6, 34, 38 ; 12:13 ; 33:7.

     Este adevarat ca Dumnezeu a recunoscut templul lui Solomon ca pe locuinta Lui sfanta de pe pamant, zidita cu mare maretie spre gloria Sa. Dar deja dupa cateva decenii va incepe declinul slujbei divine, care se va incheia patru secole mai tarziu prin distrugerea templului. Dumnezeu a parasit locuinta Lui de pe pamant (1 Imp. 8:10, 11 ; Ez. 9:3 ; 11:23). Dar atunci cand Domnul Isus a fost pe pamant, a existat din nou "un templu" in care locuia "trupeste toata plinatatea Dumnezeirii" (Ioan 2:19-21 ; Col. 1:19 ; 2:9). Si acum Adunarea Sa, multimea tuturor rascumparatilor, formeaza templul spiritual al lui Dumnezeu, care, ca si primul, este caracterizat prin sfintenia Sa.

     In Noul Testament, Adunarea este deja vazuta de la prima sa mentiune ca un edificiu sau ca o casa. Atunci cand Domnul Isus a zis : "Pe aceasta stanca voi zidi adunarea Mea", vedem inaintea noastra imaginea unei constructii intemeiata solid si de neclintit (Matei 16:18). Dupa care, prin venirea Duhului Sfant in ziua Cincizecimii, Adunarea a fost constituita, dupa cum este spus in Efeseni 2:21 : "... toata zidirea, imbinata impreuna, creste spre a fi un templu sfant in Domnul", si in 1 Corinteni 3:16 si 17 : "Nu stiti ca voi sunteti templul lui Dumnezeu; pentru ca templul lui Dumnezeu este sfant si asa sunteti voi". "Templul sfant in Domnul" nu este compus decat din credinciosi adevarati, deoarece, dupa Matei 16:18, Domnul Isus Insusi este Cel care l-a zidit.

     Din alt punct de vedere, zidirea casei lui Dumnezeu este incredintata responsabilitatii oamenilor. Atunci nu se mai foloseste expresia "templu". Pavel aminteste credinciosilor din Efes acest aspect, atunci cand la sfarsitul invataturilor sale cu privire la Adunare, el scrie : "... voi sunteti ziditi impreuna, pentru a fi o locuinta a lui Dumnezeu in Duh" (Efes. 2:22). La Corint, el insusi a pus, ca un arhitect intelept, temelia pe care altii aveau sa zideasca. Si cum trebuiau s-o faca ? Aceasta ne este aratat in versetele urmatoare, introduse prin aceste cuvinte : "Dar fiecare sa ia seama cum zideste deasupra" (1 Cor. 3:10-17). Sub acest aspect, din nefericire, se poate sa existe si simpli marturisitori fara viata divina, asa cum reiese din 1 Corinteni 1:2, precum si din capitolul 3, versetele 16 si 17.

     Adunarea, templul sfant de pe pamant, trebuie sa serveasca spre onoarea lui Dumnezeu. Prin urmare, el trebuie sa fie pazit impotriva intoducerii doctrinelor false prin care poate fi corupt (1 Cor. 3:16, 17). In acest templu, nu poate fi tolerata nicio asociere, de orice natura ar fi, cu idolatria (2 Cor. 6:16 la 7:1). Toate acestea sunt posibile doar daca suntem personal si colectiv separati de rau si daca ne curatim de orice intinare a carnii si a duhului. Numai in acest fel putem  sa "desavarsim sfintenia in teama de Dumnezeu".