Avraam - Geneza 12
J. N. Darby
1 Avraam in comparatie cu Noe ; chemarea lui Dumnezeu dupa potop
Acest capitol 12 isi are importanta sa prin faptul ca el pune inaintea noastra caile lui Dumnezeu in chemarea celor ai Sai, binecuvantarea si responsabilitatea lor. Alte parti ale Scripturii pot arata mai deplin mijloacele prin care trebuia sa se implineasca aceste planuri ale lui Dumnezeu si marele scop spre care ele conduc, dar in nicio parte nu sunt expuse mai clar principiile dupa care Dumnezeu actioneaza. Aici le vedem prezentate pentru prima data, - pe scurt, este adevarat, - dar de-o maniera completa si precisa. Ele nu sunt exprimate filozofic sub o forma teoretica, ci se regasesc in relatarea faptului pe care se sprijina si din care le putem deduce ; prin urmare, in expunerea Celui care singur le-ar putea face cunoscute cu exactitate, vreau sa spun, Dumnezeu actionand suveran dupa principiile, pe care ar vrea sa le cunoastem.
Scriptura, introducand pe Dumnezeu in ceea ce ea prezinta, ne invata astfel permanent prin realitati. Nicio teorie nu poate ajunge la Dumnezeu, - mintea omeneasca este incapabila de asa ceva - dar cand Dumnezeu actioneaza, El Se arata fata de noi, in lucrarea Sa, asa cum este El Insusi in realitate, astfel incat tocmai in felul in care Se revealaza este deslusit ca obiect al credintei. In acelasi timp, cei de care se ocupa relatarile biblice, ofera toate caracteristicile omului, fie ca supus lui Dumnezeu, fie in exercitarea unei vointe care necesita sa fie corectata, fiindca ea s-a indepartat de Dumnezeu si ca este in opozitie cu El.
Marele fapt al capitolului care ne preocupa, este chemarea lui Dumnezeu si principiile pe care ea se bazeaza. Chemarea lui Dumnezeu este punctul central in dispensatiile divine. Ea se identifica cu harul, este fara parere de rau, Dumnezeu nu da inapoi (nu renunta, n.t.) ea exprima planul Sau ; dupa cum este scris : "Darurile de har si chemarea lui Dumnezeu sunt fara parere de rau" (Rom 11:29). Pana atunci nu fusese mentionata. Fara indoiala, au fost chemate persoane ; acesta a fost cu siguranta cazul fiecarui sfant de la Abel, dar, ca in cazul lui Avraam, chemarea lor nu fusese subiectul revelatiei lui Dumnezeu.
Este important sa ne oprim un moment asupra subiectelor pe care le prezinta Scriptura inaintea celui de care ne ocupam. Exista doua principale : Adam si Noe ; adica, in primul rand, creatia, apoi creatia sau mai degraba ordinea omeneasca protejata de principiul guvernarii.
Nimeni nu va contesta ca Adam a fost pus in fruntea creatiei. Ca Noe a fost asezat ca cel dintai reprezentat al guvernarii, am invatat din faptul ca lui i-a fost incredintata sabia dreptatii, sau cel putin descoperirea principiului ca : "Celui care varsa sange de om, de catre om i se va varsa sangele lui".
Aceste lucruri pot sa se schimbe, dar darul si chemarea lui Dumnezeu sunt fara parere de rau. Dumnezeu nu S-a numit Dumnezeul lui Adam sau al lui Noe, ci El S-a revelat ca Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov. "Acesta este Numele Meu pentru totdeauna si aceasta este amintirea Mea in toate generatiile" (Ex. 3:15). Din cauza starii in care a cazut creatia, lui Dumnezeu I-a parut rau ca a facut-o : "Si Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant si ca orice imaginatie a gandurilor inimii lui era numai rau toata ziua. Si Domnului I-a parut rau ca facuse pe om pe pamant si S-a mahnit in inima Sa. Si Domnul a zis : Voi sterge de pe fata pamantului pe omul pe care l-am creat, de la om pana la animal, si taratoare si pasari ale cerurilor, pentru ca Imi pare rau ca i-am facut". Si El i-a sters, asa cum a zis, crutandu-l numai pe Noe care a gasit har inaintea Lui. Dar chemarea lui Dumnezeu este planul Lui, si, in aceasta privinta, a jurat pe sfintenia Sa (Ps. 89:35), si nu-I va parea rau.
Nu numai ca acum s-a demonstrat ca, incredintata primului om, creatia, asa cum a iesit ea buna din mana lui Dumnezeu, era supusa greselii si stricaciunii, dar ea era cu adevarat cazuta si corupta, si judecata de nimicire a fost adusa asupra ei prin mana lui Dumnezeu. A fost crutat doar un numar mic, si anume opt persoane si ceea ce se gasea impreuna cu ele in corabie, dintre tot ce avea suflare de viata in narile lor. Asa cum am spus mai sus, principiul guvernarii a fost incredintat lui Noe, pentru a opri manifestarea raului, astfel incat violenta sa nu mai acopere pamantul, dar ca, in diferite imprejurari in care raul se va manifesta, mania lui Dumnezeu se va exercita impotriva lui, deoarece viata apartine lui Dumnezeu. Dar, ca principiu, pacatul nu a incetat sa existe, asa cum s-a vazut in caderea lui Noe, omul integru, si in nerusinarea si lipsa de respect a tatalui lui Canaan (Ham ; Gen. 9:22).
In legatura cu aceasta istorie de dinainte de Avraam, adica istoria pamantului plasat sub guvernare, avem relatarea impartirii pamantului intre diferite natiuni si familii de popoare. Faptul ne este relatat la capitolul 10 din Geneza, dar cauza ne este data decat in capitolul urmator.
Sa vedem mai intai faptul in sine. Pamantul a fost impartit in natiuni distincte, separate prin locul unde locuiau, prin limba lor, si, chiar mai mult in aspectele secundare, prin originile lor apropiate. Aceasta impartire a fost o imprejurare noua, dar nu necesara, pentru pamantul plasat sub guvernare. Astfel, indiferent de schimbarile particulare care au avut loc de atunci, pamantul, plasat sub guvernare, a luat apoi forma generala pe care o are acum. Au putut avea loc schimbari in diferite locuri, au avut loc alte impartiri, au existat cresteri alternative de putere, dar stare de lucruri caracteristica a continuat sa fie aceeasi, si, de fapt, marile trasaturi au ramas gravate pentru totdeauna. Nu doar ca acest fapt exista, dar este interesant ca daca se ia lista natiunilor adunate sub comanda imparatului "care va face dupa voia lui" in zilele de la urma, si sub Gog, dupa cum vedem in Ezechiel, vom gasi aceleasi natiuni, limbi si familii, care ne sunt prezentate la inceput, ca o consecinta imediata a principiului guvernarii incredintata in mainile lui Noe, si care sunt alcatuite in starea lor actuala prin pacatul de la Babel. Tot ceea ce se afla intre acestea doua in Scriptura este istoria chemarii si a harului.
2 Babel si guvernarea incredintata omului incepand cu Noe
Sa trecem acum la ceea ce ne este spus la Babel. Acolo ne este aratat pacatul omului in circumstantele in care familia umanitatii, inca unica, a fost plasata atunci. Acest pacat consta in faptul ca oamenii au vrut sa ia pamantul pentru ei insisi, sa caute sa-si faca un nume de teama sa nu fie imprastiati, intemeind o cetate care sa fie un monument si un centru de putere, dar pe care Dumnezeu a scris BABEL (confuzie). Pana la momentul cand au fost imprastiati departe, ei nu aveau decat o singura limba, acelasi cuvant, si astfel alcatuiau in realitate o singura familie, toti membri aveau intre ei o legatura comuna de asociere. Dar poftele ambitiei erau la lucru, si aceasta unitate a fost destramata de mana lui Dumnezeu. S-au separat si pamantul a fost impartit in mod oficial intre ei (Gen. 10:25 ; 11:18), si astfel au devenit, in toate privintele, natiuni distincte. Desi originea acestei impartiri a fost pacatul si caracterul ei a fost confuzia, marturia data in ziua Cincizecimii arata ca harul s-a intins la intreaga lume, in contrast cu ceea ce apartinea numai iudeilor. Fac aceasta observatie doar intrecere, fara sa ma opresc asupra acestui subiect.
Dar, desi imprejurarile s-au schimbat, principiul guvernarii a ramas intact ; indiferent de modul cum a fost exercitat, corect sau incorect, el a fost pus in mainile omului, a celui care "nu degeaba poarta sabia", "un slujitor al lui Dumnezeu, un razbunator spre manie asupra celui care face raul" (Rom. 13:4). Aceasta putere putea fi exercitata intr-un fel potrivit cu scopul institutiei sale, pentru reprimarea raului, desi doar prin putere, dar chiar acest lucru neavand loc din cauza pacatului omului. Psalmul 82 ne arata rezultaul final. "Dumnezeu sta in adunarea lui Dumnezeu; El judeca in mijlocul dumnezeilor (sau "judecatorilor"). Pana cand veti judeca nedrept si veti accepta pe cei rai ? Faceti dreptate celui slab si orfanului, faceti dreptate celui intristat si celui nevoias. Salvati pe cel slab si pe cel sarac, scapati-l din mana celor rai. Ei nu cunosc, nici nu inteleg, umbla in intuneric; toate temeliile pamantului se clatina. Am zis: Sunteti dumnezei si toti sunteti fii ai Celui Preainalt. Dar veti muri ca omul si veti cadea ca una din capetenii. Ridica-Te, Dumnezeule, judeca pamantul; pentru ca Tu vei mosteni toate natiunile".
Judecatorii pamantului au devenit cu totii iremediabili de rai ; - ei nu asculta, nici nu inteleg. Dumnezeu este deci obligat sa ia lucrurile in maini ; El Se va ridica pentru a judeca pamantul. Astfel, ne este aratat, in aceasta parte din Scriptura, caderea autoritatii incredintata omului, dupa cum vedem si in Daniel 7, etc.
Avem deci, in Geneza, pana la capitolul 12, creatia, caderea si judecata ei ; apoi, pe pamantul reinnoit, introducerea guvernarii pentru a mentine pacea pe el, din cauza raului care se afla in om. Dupa aceea sunt prezentate mandria omului, razvratirea sa, pretentia lui de a gasi placere in sine insusi, lucruri care au atras asupra lui judecata. Dar aceasta judecata nu modifica cu nimic principiul dispensatiei, caci, altfel, raul nu ar mai fi avut nicio frana ; ea a trebuit sa continue pana cand Dumnezeu a luat El Insusi autoritatea in mainile Sale. Acum ni se arata doar cum omul a falimentat sub aceasta dispensatie in aspectul sau general ; cum, ca urmare a judecatii, a luat forma unor nationalitati distincte; si cum ambitia personala, dragostea de putere, dorinta de a-si face un nume mare, s-au asociat principiului guvernarii pe care Dumnezeu l-a sanctionat, si astfel a devenit originea imparatiilor. Cu toate acestea, oricat de nedrept s-ar fi comportat guvernarea, Dumnezeu a continuat permanent sa recunoasca principiul. - Toate principiile fiind astfel stabilite, scena se incheie.
Imprejurarile putand varia, dar nu a existat nicio schimbare in principiu, pana cand Dumnezeu a luat conducerea. Tinuturile au fost desemnate, popoarele sunt formate ; si cu cat erau mai separati unii de altii prin puterea unei asocieri usor de inteles, cu atat mai mult cei ce faceau astfel parte dintr-un popor erau puternic uniti intre ei prin interese personala si locale. Egoismul devine astfel national, si interesele opuse nu mai erau pur si simplu cele ale indivizilor, ci ale tarilor, popoarelor si limbilor. Dar are loc un nou fapt monstruos ; o noua forma de crima ia nastere pe pamant : idolatria. Oamenii, chiar familia lui Sem, au parasit pe Dumnezeul adevarat si au slujit demonilor, recunoscuti acum ca dumnezei, sau confundandu-i pe acestia cu Cel Atotputernic (vezi Iosua 24:2, 3).
3 Chemarea lui Dumnezeu facuta lui Avraam - imaginea chemarii Bisericii
In mijlocul tuturor acestor lucruri a fost introdus un principiu nou : chemarea lui Dumnezeu, principiu si putere fara a atinge ceea ce exista, actionand mai presus de toate, mai presus de relatiile naturale si asociatiile deja formate. "Si Domnul spusese lui Avraam: Iesi din tara ta si din rudenia ta si din casa tatalui tau, in tara pe care ti-o voi arata". Tara si rudenia sunt recunoscute ca existente ; am vazut cum ele au luat nastere, fie de la creatie, fie sub guvernarea incredintata lui Noe si in imprejurari ulterioare.
Principiile familiei si ale guvernarii au fost lasate asa cum erau. De fapt, desi corupte, ambele au fost pastrate in mod pozitiv la locul lor, ca purtand amprenta randuielilor stabilite de Dumnezeu. Pana astazi ele nu au fost abrogate si nu vor fi niciodata ca principiu. Ele vor fi puse sub autoritatea lui Hristos, care le va stabili in dreptate si in binecuvantare. "Un imparat va imparati cu dreptate", si desi imparateasa, insotitoarea iudeica a gloriei Sale, este indemnata sa uite casa tatalui ei (Ps. 45), - caci ea este chemata prin har si nu datorita descendentei sale, - totusi, samanta ramasitei va fi binecuvantata impreuna cu ea : "in locul parintilor tai vor fi fiii tai". Astfel, desi raul a putut sa le invadeze, totusi, guvernarea, relatiile naturale, familia, etc., sunt principii care nu sunt deloc lepadate, si care nu pot fi in ele insele. Dar chemarea lui Dumnezeu actioneaza in mod suveran mai presus de ele, lasandu-le sa subziste ; altfel, neexistand alte principii, rautatea omului ar prevala in aceste relatii si ar ramane necontrolata, sau le-ar abandona in totul, iar rezultatul ar fi o anarhie morala insuportabila.
Dumnezeu, in intelepciunea Lui, nu a mai vrut sa aiba loc judecata, nici actiune asupra starii de lucruri corupte : a fost introdusa marturia lucrurilor mai bune. Daca ar fi avut loc judecata, rezultatul ar fi fost o nimicire completa, sau altfel puterea suprema ar fi trebuit sa ia totul in maini inainte de vreme. Tocmai aceea prin care raul trebuia sa fie reprimat, adica guvernarea, devenise corupta si a ajuns un instrument al raului. Astfel, puteau fi introduse doar sperante noi, si nu o simpla imbunatatire prezenta care ar fi dus la acelasi rezultat. Era nevoie de principii noi care sa nu distruga ceea ce Dumnezeu a stabilit si sanctionat, caci aceasta ar fi dovedit mai putin rautatea creaturii, decat imperfectiunea prin care ar fi fost afectate randuielile Creatorului, prin aceasta presupunere. Ele au fost lasate asa cum erau, pentru a fi judecate la timpul potrivit printr-o judecata care va cadea peste cei care ar fi trebuit sa le mentina in integritatea lor. Dar a fost introdus un nou principiu prin har : renuntand la toate aceste lucruri, prin jertfirea de sine, pentru sperante mai bune. Legaturile de familie si de tara existente sunt recunoscute, dar in CHEMAREA LUI DUMNEZEU este stabilit un drept superior : "Si Domnul spusese lui Avraam: Iesi din tara ta si din rudenia ta si din casa tatalui tau".
Avem deci, in chemarea lui Dumnezeu, afirmatia unui drept suprem, pe care Dumnezeu il exercita in har asupra unui individ ; lasand neschimbat totul de unde-l cheama, dar chemandu-l, pe el, sa iasa. Acesta este un principiu puternic, cu totul diferit si nou, care nu fusese inca revelat, si care functioneaza intr-un mod special si suprem, in legatura cu relatiile existente, nascute din ceea ce a fost randuit si stabilit mai inainte. Nu exista nicio afirmatie cu privire la binecuvantari sau principii pentru oameni, in starea de lucruri in care ei se afla ; ei sunt chemati sa iasa, astfel chemarea este personala.
In plus, aceasta chemare implica o ascultare personala pura si simpla bazata pe aceasta chemare. Raspunderea de a asculta de aceasta chemare este individuala : " Si Domnul spusese lui Avraam : Iesi" si aceasta responsabilitate se bazeaza pe cuvantul lui Dumnezeu. Ascultarea a presupus in mod clar si necesar ruperea relatiilor personale existente, in masura in care Avraam era angajat in ele, dar ea (ascultarea) nu aducea nicio atingere la ceea ce aceste relatii erau in ele insele. El trebuia sa paraseasca tara sa, rudenia sa, si casa tatalui sau. Aceste lucruri puteau sau nu sa ramana asa cum erau mai inainte ; era o chestiune de Providenta. Pentru Avraam, singurul lucru de luat in seama era ascultarea de cuvintele si de chemarea pe care Dumnezeu in harul Sau i-a adresat-o. Cuvantul lui Dumnezeu i-a aratat calea de urmat, si ia dat promisiunea ca incurajare de actionat. "In tara pe care ti-o voi arata" : era speranta sigura a unei credinte pe deplin asigurate, prin care un om devine complet strain la tot ceea ce mai inainte facea parte din viata sa. Aceasta nu era decat o promisiune, dar o promisiune care continea, cu certitudinea divina a implinirii ei, garantia ca Dumnezeu il conducea spre lucrul promis : "in tara pe care ti-o voi arata".
Sa examinam mai de-aproape aceasta chemare a lui Dumnezeu. Am vazut ca marea trasatura care o caracterizeaza este separarea de lume. "Si Domnul spusese lui Avraam : Iesi din tara ta si din rudenia ta si din casa tatalui tau". Acesta a fost in esenta caracterul actual al chemarii, actionand in mijlocul unei lumi formate in natiuni, si astfel este pus in evidenta caracterul special al Bisericii si al crestinului.
Chemarea implica deci favoarea imediata a lui Dumnezeu, manifestandu-se, nu in bucuria unei binecuvantari prezente, ci intr-o chemare (sau : vocatie, n.t.) personala. Revelandu-Se intr-un mod personal lui Avraam, Dumnezeu, ca sa zicem asa, l-a identificat cu El Insusi si cu planul Sau, precum si cu binecuvantarea care consta intr-o mostenire definita. Aceasta chemare, oricat de speciala si personala ar fi fost, si desi a fost dovada unei favori caracteristice, presupunea in mod necesar ascultare. Chemarea care a fost adresata lui Avraam pentru ca acesta sa primeasca binecuvantarea, cerea ca el sa iasa din tara "lui" pentru a merge intr-o tara pe care i-o va arata Dumnezeu ; ori, pentru aceasta trebuia sa asculte. Oricare ar fi fost puterea care a actionat in mintea lui, rezultatul a fost ascultarea, caci chiar termenii chemarii se pot traduce astfel : ascultare - binecuvantare. Pentru a folosi cuvintele Scripturii, Avraam a fost "sfintit pentru ascultare" (1 Pet. 1:2), caci nimic altceva nu i-a fost dat decat porunca : "Iesi". "Si Domnul ii spusese". Nu a fost pentru a satisface egoismul naturii lui Avraam, spunand : "Aceasta este tara ta" ; ci cuvantul a fost : "Iesi din tara ta". Pentru a merge unde ? "In tara pe care ti-o voi arata". Aceasta implica deci o incredere absoluta in credinciosia, puterea si dragostea lui Dumnezeu. Luand pe Dumnezeu in apararea lui si de partea lui, dupa cum Scriptura ne descopera, el a plecat "nestiind unde merge". Asupra acestui fapt insista Duhul Sfant in mod special, fapt care caracterizeaza credinta aprobata a lui Avraam. Separandu-se de lume, pe fundamentul unei increderi neclintite in Dumnezeu, el pierde tot si nu are nimic decat cuvantul lui Dumnezeu, pecetluit in mod necesar in sufletul sau (caci credinta lui se baza pe acest cuvant), prin puterea Duhului Sfant. Dumnezeul glorie i s-a aratat in aceasta circumstanta , si voia sa-i arate tara. Asa a plecat Avraam.
Avem deci aici modelul si caracterul Bisericii, precum si al credinciosului luat in mod individual. Ei (credinciosii) sunt chemati de Dumnezeu prin credinta sa iasa din tot ce a devenit lumea si relatiile naturale, fara a se amesteca in aceste lucruri, nici nu a le renega locul lor, ci recunoscand in ele mana lui Dumnezeu care le-a randuit, si mai mult pacatul omului care si-a lasat amprenta peste ele. Asa ca ei ies, increzandu-se intr-o primisiune neimplinita inca, ci luand pe Dumnezeu, si doar pe El, ca aparatorul, garantul si calauza lor. Aceasta este credinciosie, caci sunt siguri ca pierd totul si nu castiga nimic in prezent ; este o umblare prin credinta si nu prin vedere, nu numai in legatura cu lucrurile prezente pe care le parasesc, dar si cu privire la lucrurile sperate - lucrurile viitoare - "caci ceea ce vede cineva, atunci de ce mai spera ?" Dar ei au incredere deplina in Dumnezeu, si, doar in El ; cunoscandu-L, sau mai degraba fiind cunoscuti de El, ei sunt gata sa paraseasca totul la cuvantul Sau. Astfel, Avraam nu a avut in vedere rasplatirea ca parte a lui, ci pe Dumnezeu Insusi, - Cel care a facut promisiunea rasplatirii - si aceasta a fost credinta. Obiectul era la fel de simplu ca si garantia ; rezultatul la fel de sigur ca si credinciosia Celui care a facut chemarea. "Si au iesit ca sa mearga in tara Canaanului; si au venit (sau : "au intrat", n.t.)". Aceasta este istoria si acesta este caracterul Bisericii lui Dumnezeu in chemarea ei. Chemata sa se separe de lume, pe care o lasa asa cum este, pentru a merge intr-o tara promisa, tara pe care i-o va da Dumnezeu, ea merge prin credinta, nu prin vedere, inaintand spre tinta, sigura ca va ajunge acolo in virtutea chemarii si a puterii lui Dumnezeu.
4 Esecul umblarii practice si interventia lui Dumnezeu
Ramane de vazut acum o latura mai intunecata a acestui tablou : care sunt in realitate starea si umblarea practica. A fost o foamete in tara si Avraam a coborat in Egipt. Aceasta nu era increderea in Dumnezeul care l-a dus acolo unde era, iar Egiptul nu era tara Canaanului, dupa cum urmarea va dovedi foarte bine.
Aici as vrea sa fac o remarca care, cred, simplifica utilizarea mai multor tipuri. Se poate vedea (cel putin asta am gasit eu) ca barbatii, ca tipuri, reprezinta energia credintei, energia spirituala a crestinului in imprejurarile in care tipul o reprezinta, sau poate caderea lui in aceste imprejurari, in timp ce femeile, care servesc ca tipuri, reprezinta starea si conditia Bisericii, sau orice alt obiect care corespunde imaginii.
Avraam actioneaza prin credinta, iesind din tara, si actioneaza fara credinta, cand isi reneaga sotia sa ; in ambele cazuri vedem activitate. Sara este noul legamant, Agar, cel vechi ; una este femeie libera, cealalta roaba. In una, vedem mai mult sau mai putin actiunea Duhului lui Hristos, Mirele (sau "Sotul", n.t.) ; cealalta prezinta starea sau conditia lui Israel in imprastiere, imbracat in soare sau in pustiu (Apoc. 12) ; in robie sau in libertate. Asa ca aceste tipuri pot varia. David, Ahaz, sau Manase, prezinta ca indivizi tipuri foarte diferite, dar, fata de Biserica sau economia iudaica reprezentata printr-o femeie, sunt una, in ce priveste pozitia lor, ca posesori ai tronului lui David, deoarece economia sau starea Bisericii in care actionau astfel, era una. L-am luat doar ca exemplu pentru ceea ce aud : femeia este starea in care se afla dispensatia ; barbatul reprezinta umblarea prin credinta in dispensatie, sau contrariul.
Aici deci sunt introdusi Avraam si Sara si, prin ei, este pusa inaintea noastra, nu doar chemarea (vocatia), ci umblarea efectiva, practica, a Bisericii sau a crestinului. - Imprejurarile erau dificile in aceasta tara unde promisiunea lui Dumnezeu l-a chemat pe Avraam. Era inca o tara promisa, nu o stapaneau, caci atunci era ocupata de canaaniti. Avraam a simtit ca foametea era mare, dar nu vedem ca s-a indreptat spre Dumnezeu ; nu a recurs la El, nu a cautat nicidecum indicatiile Sale ; nu vedem din partea sa niciun exercitiu de credinta. Era o imprejurare cu totul neprevazuta pentru care nu avea nicio indicatie. Noi nu avem decat faptul ; Avraam a coborat in Egipt. Din nefericire, acesta era adevarul. Dar Dumnezeul lui Avraam era acolo ? Lucrul acesta el nu s-a intrebat ; nu a ascultat decat de intuitia si de ratiunea sa. Pe masura ce se apropia de Egipt, teama i-a cuprins inima. Nu mai exista foamete pentru cel sfant, dar el tagaduieste legatura binecuvantata si indisolubila care exista intre Biserica si Mierele ei, reprezentati pentru credinta prin cei care erau in aceasta relatie inaintea lui Dumnezeu. El a venit pe teritoriul printului acestei lumi, pentru binele sau, si pentru a-si satisface nevoile de moment ; acesta nu era drumul credintei in Dumnezeu. Consecinta este ca el tagaduieste imediat separarea sfanta fata de lume si unirea cu Hristos, care ar trebui sa fie trasaturile caracteristice ale Bisericii. Sara era sora lui, a zis el, si nu sotia lui ; intr-un fel era adevarat, dar nimic nu era mai fatal, in caracterul sau real, pentru credinta alesului lui Dumnezeu. Biserica, precum Sara care este tipul ei, era foarte frumoasa la chip, caci Dumnezeu a pus frumusetea Lui in ea ca fiind fiica Lui, obiectul dragostei Sale, nascuta din Sine Insusi, si mireasa lui Hristos, Fiul Sau. Ea era laudata in lume (vezi Fapte 2:42-47). Dar acum credinta Bisericii a tagaduit si a lepadat logodna ei nealterabila cu Hristos. Biserica a fost adusa in casa lumii, casa printului acestei lumi, si printul acestei lumi l-a tratat bine pe Avraam datorita ei.
Cel care a tagaduit legatura care i-a unit si a parasit ceea ce era esential in relatia lor, obtine prin aceasta, de la printul acestei lumi, belsug si bunastare ; "si el a avut oi si boi si magari si robi si roabe si magarite si camile", dar era aceasta binecuvantare pentru el ? Daca ar fi avut vreo integritate a inimii, ar fi fost aceasta o satisfactie, si ar fi putut aceasta sa fie o compensatie pentru imprejurarile in care se afla ? Si daca ne intoarcem de la tip la unirea binecuvantata si indisolubila care exista intre Domnul nostru Isus Hristos si Biserica, cat de izbitor se aseamana situatia trista in care a fost angajat Avraam cu rusinea, starea josnica, lipsa de fideliatate a credinciosilor fara credinta, care abandoneaza ceea ce le-a fost incredintat, pretiosul bagaj al credintei ! Cat de mult ar fi trebuit ca fiecare camila, fiecare rob, fiecare bou, in timp ce treceau prin fata lui Avraam, purtand pecetea favorii lui Faraon, sa izbeasca inima sa cu acest gand : "Dar unde este sotia mea ? Acestea sunt lucrurile pentru care am vandut-o !"
Nu stia el ca in realitate erau uniti prin aceasta legatura ? Minciuna lui ( care ar putea parea la fel de usoara si a altora) i-a intunecat atat de mult propriile ganduri incat l-a facut sa uite ca Sara era sotia lui ? Sau dragostea lui pentru bogatiile pe care i le-a daruit Faraon, putea sa inabuse gandul ca tocmai pentru aceste lucruri o vanduse pe femeia pe care Domnul i-a dat-o ? A reusit el sa se convinga ca ea era sora lui si ca putea sa fie sotia lui Faraon si nu a lui ? Unde era increderea lui in Dumnezeu ? Unde era integritatea cailor sale ? Vremuri amare pentru Avraam. sau, uitandu-si pozitia, a avut o lipsa trista de memorie a inimii care nu era corecta ! Minciuna trebuie sa-l fi apasat greu, dar el trebuia sa primeasca oile si boii ; nu putea scapa de aceasta obligatie rusinoasa. Oricat de cumplita a fost pozitia lui, el era cel care se angajase in aceste imprejurari ; era legat prin afirmatia pe care el insusi a facut-o ca Sara era sora lui. A intentionat Avraam sa faca asta ? Nu : a venit o imprejurare neasteptata, dar din partea lui era lipsa de credinta ; ori, necredinta aduce intotdeauna, ca judecata a lui Dumnezeu, raul pe care ea cauta sa-l evite. Fiii oamenilor au vrut sa zideasca un turn de teama de a nu fi imprastiati departe, si Domnul i-a imprastiat, fiindca au zidit. Avraam, temandu-se ca Faraon sa nu-i ia sotia, a zis ca este sora lui (ca si cum Dumnezeu nu ar fi putut sa-l pazeasca), si, drept urmare, Faraon a dus-o in casa lui. Dar sa remarcam bine : acesta este primul pas care a fost gresit : "Avraam a coborat in Egipt". El a iesit fara Dumnezeu din tara credintei si a promisunii, si nu putea spera sa-L gaseasca acolo unde a mers, caci este imposibil ca Dumnezeu sa binecuvanteze lipsa de credinta, chiar daca a judecat pacatul lui Faraon, la care necredinta lui Avraam a contribuit. Inima lui Avraam nu putea, in Egipt, sa se bazeze pe puterea lui Dumnezeu, si, din moment ce a trebuit sa actioneze intr-un anumit fel, el umbla dupa propria lui intuitie si dupa propriile sale conceptii ; dar, intrucat s-a abatut de la credinta in Dumnezeu, el a esuat si in ce priveste fidelitatea pozitiei sotiei sale fata de adevaratul ei sot, si a fost binecuvantat in lume si de catre printul acestei lumi, datorita infidelitatii sale.
Daca Satan reuseste sa aiba Biserica, in ce priveste starea si situatia ei, in propria lui casa (desi Dumnezeu, in indurarea Lui, pazeste Biserica), el va rasplati, cu bunurile acestei lumi, pe instrumentele infidele ale tradarii. Aceasta este deci istoria, nu a chemarii, ci a purtarii practice a Bisericii ; nu chemarea lui Dumnezeu, pe care am vazut-o mai inainte in infaibilitatea sa, incluzand pe Sara si tot ceea ce avea Avraam, ci actiunea omului in pozitia in care chemarea l-a pus, atunci cand esueaza neactionand prin credinta, si acestea sunt rezultatele. Finalul nu este ca Avraam este onorat, ci ca Domnul Isi revendica El Insusi drepturile Sale, lovind cu plagi mari pe Faraon si casa lui, din cauza Sarei, sotia lui Avraam. El afirma si mentine numele Sarei, si judeca si va judeca lumea pentru ca a luat pe sotia altuia. Biserica este fiica Imparatului, si ea este luata de catre lume cu dorinta de a o domina. Si aici Domnul va interveni prin judecata, si El are dreptul. Dar pacatul era al lui Avraam, si in tot acest timp, prosperitatea lui nu era decat blestem. Este demn de remarcat faptul ca o roaba egipteana devine imaginea legamantului robiei in carne. Lumea nu poate sa nasca decat pentru robie, caci ea se opune intotdeauna Duhului lui Dumnezeu. Deci, ori de cate ori este intodusa lumea, ea nu produce decat robie, cu care, in definitiv, se identifica ; dar "acolo unde este Duhul Domnului, acolo este libertate". Intr-adevar, lumea asteapta mostenire, si se straduieste s-o obtina, prin legamantul faptelor. Asa a fost in realitate, si asa va fi in Biserica, deoarece Duhul Se impotriveste lumii, si ca fiind intristat si absent, lumea Ii ia locul, aducand cu ea placerea poftelor, increderea in fapte, si unirea cu tot ceea ce este din lume. De asemenea, remarcati ca, desi Dumnezeu i-a pazit pe Avraam si Sara in credinciosia Lui suverana, Avraam nu a ridicat niciun altar in Egipt si nu a ridicat pana cand nu s-a intors de unde a plecat (Gen. 13:3, 4).
Dar acesta este rezultatul final, si ma limitez acum doar la tabloul care ne este prezentat in acest capitol, si anume la cauza, la caracterul si consecintele actiunii duhului de necredinta in Biserica, chemata sa iasa din lume, este adevarat, dar vazuta ca fiind incredintata in mainile omului.
In prima parte, am vazut chemarea lui Dumnezeu adresata Bisericii, caracterele si rezultatele ei. Ultima parte ne-a facut sa vedem umblarea Bisericii fara credinta si condusa de intelepciunea omului, rusinea si cautarea bunurilor lumii, necredinta si durerea, dar, in acelasi timp, interventia induratoare a Dumnezeului care, atunci cand L-am "obosit cu nelegiuirile noastre" (Is. 43:24), actioneaza si elibereaza pentru dragostea Numelui Sau, si revendica, actionand in dreptate fata de lume, ceea ce nedreptatea omului a aruncat, prin necredinciosie, in puterea lumii.
Nu am trasat decat o foarte slaba schita a ceea ce ne este prezentat in acest capitol ; dar daca am reusit sa atrag atentia copiilor lui Dumnezeu asupra principiilor tipice expuse clar aici inaintea noastra, la fel cum mai inainte am vazut istoria lumii, si, daca prin asta, am putut sa-i conduc prin Duhul sa judece potrivit Domnului si dupa nimic altceva, fie lume, fie orice se refera la ea, voi fi multumit si ma rog Domnului sa binecuvanteze aceste randuri.
