tag:blogger.com,1999:blog-58732586855618366482024-03-28T06:50:23.057+02:00temelia si adevarul " “CERCETAȚI SCRIPTURILE...” Ioan 5:39 ; “Să ai un model de cuvinte sănătoase...” 2 Tim. 1:13. Acest blog conține articole și lucrări cu caracter biblic pentru hrănirea spirituală a copiilor lui Dumnezeu. Dacă ai găsit lucruri care ți-au fost de folos fă-l cunoscut și altora (2 Împ. 7:9).Unknownnoreply@blogger.comBlogger563125tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-46594242666133485862024-03-25T19:25:00.000+02:002024-03-25T19:25:57.163+02:00<div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Drumul credinței</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Christian Briem</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Slujirea apostolului Petru este foarte diferită de cea a apostolului Pavel. Petru a fost martor al suferințelor lui Hristos și părtaș la glorie (1 Petru 5:1). Pavel a fost un martor al gloriei (Fapte 22:14-15) și părtaș la suferințele lui Hristos (Col. 1:24 ; 3:10). Marele subiect al apostolului Pavel este locurile cerești, tema dominantă a apostolului Petru este pustia. <i>Credința</i> este necesară pentru a locui în locurile cerești, la fel ca pentru a merge prin pustie. Cu acest al doilea punct am dori să ne preocupăm puțin. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #2b00fe; font-family: arial; font-size: large;"><b><br /></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #2b00fe; font-family: arial; font-size: large;"><b> 1 Păziți prin puterea lui Dumnezeu (1 Petru 1:5)</b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este îmbucurător să constatăm că Dumnezeu, în Cuvântul Său, ne arată întotdeauna mai întâi <i>scopul</i> glorios, înainte de a ne preocupa cu drumul care duce spre el. O simplă privire la Psalmul 84 ne învață acest lucru. Primele patru versete ale sale ne arată locașurile <i>D</i>omnului, apoi de la versetul 5, este vorba despre drumurile care duc acolo. În discursul Său, înainte de plecarea Sa, Domnul Isus a vorbit mai întâi despre casa Tatălui Său (Ioan 14:2) și apoi despre drumul ucenicilor în lume. Atunci când Petru a scris prima sa epistolă, Duhul lui Dumnezeu l-a condus, de asemenea, să prezinte mai întâi moștenirea care ne este păstrată în ceruri (1:4), apoi de a ne preocupa cu drumul care duce la ea - un drum plin de pericole și de încercări.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Nu este sufucient ca moștenirea să fie păstrată pentru noi acolo sus, la adăpost de orice atingere. Și noi, de asemenea, avem nevoie să fim păziți pe drumul nostru, iar apostolul spune că aceasta se face "prin puterea lui Dumnezeu, prin credință" (1:5). Nu putem să fim păziți decât prin (sau în) puterea lui Dumnezeu. Aceasta ne arată clar cât de puternici sunt vrăjmașii noștri și cât de periculoase sunt atacurile lor împotriva noastră. Nu putem să ne păzim noi înșine, la fel cum nu am putut să ne salvăm noi înșine de puterea întunericului (Col. 1:13).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cât de repede am fi greșit drumul, cât de doborâți am fi fost, într-un mod cu totul neașteptat de către vrăjmaș, dacă puterea lui Dumnezeu nu era permanent la lucru pentru a ne apăra și a ne păstra. Trebuie să fim conștienți că este unul care nu vine decât "să fure și să înjunghie și să omoare" - un hoț, un lup, care "răpește și împrăștie" (Ioan 10:10, 12). În minunata rugăciune către Tatăl Său, Domnul Isus a spus cu privire la ucenicii Săi : "Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău" (Ioan 17:12), și a cerut : "Sfinte Tată, păzește-i în Numele Tău" (17:11). Răspunsul la această rugăciune este marea constatare că suntem "păziți prin puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul de la urmă" (1 Petru 1:5). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 2 Păziți prin credință (1 Petru 1:5)</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta siguranță dată în 1 Petru 1 conține încă un element care ne arată maniera în care Dumnezeu ne păzește : "prin credință". El ne păzește din punct de vedere moral, nu prin schimbarea <i>împrejurărilor</i>, ci producând schimbări în noi. Întărește credința în împrejurările dificile din viața noastră, pentru ca noi să putem sta mai aproape de El și ca să putem trece prin încercări prin tăria Sa, și să stăruim în ea. Putem întotdeauna să ne bazăm pe toată puterea lui Dumnezeu care se manifestă în susținerea credinței noastre.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În aceste versete se vorbește mult despre credință : la v. 5 găsim <i>lucrarea</i> credinței, la v. 7<i> păstrarea </i>credinței, și la v. 9<i> sfărșitul </i>credinței. Să ne oprim puțin la primul punct pentru a reflecta mai întâi la condițiile exercițiului credinței și apoi la concluziile care trebuie trase !</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Credința beneficiază de ceea ce Dumnezeu dă ; ea se hrănește cu ceea ce Dumnezeu revelează despre Sine Însuși. Odinioară, Dumnezeu dădea din cer, zi de zi, mana poporului Său pământesc, dar israeliții trebuiau s-o adune. La fel și astăzi, credinciosul adună ceea ce Dumnezeu îi dă zi de zi pentru a-l întări. Lucrul acesta este extrem de important, căci înainte ca credința să poată lucra, trebuie ca ea să fie <i>hrănită</i> în noi. Dacă neglijăm să adunăm mana în fiecare zi, tăria credinței slăbește rapid. Mana pe care am mâncat-o ieri nu este suficientă pentru astăzi. Ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu a revărsat cu tărie în inimile noastre în trecut, nu ne poate da tărie pentru problemele de astăzi. Desigur, aceasta este adesea ceea ce credem, dar nu este adevărat. Pasajele Scripturii pe care ne bazăm astăzi sunt poate aceleași ca ieri, dar trebuie să le lăsăm să ne vorbească din nou.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Fără credință nu avem nimic. De asemenea, fără credință, nu este posibil să fim plăcuți lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Dacă credința nu este motorul vieții noastre, atunci acesta este lumea. Dar drumul lumii nu este drumul "pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă" (1 Petru 1:5). Dumnezeu ne păzește în vederea acestui moment minunat, dar El o face în puterea Sa "<i>prin credință</i>". Nu putem spune : "Voi fi mântuit, cu siguranță, voi atinge scopul. Prin urmare, modul de viață pe care îl duc aici jos nu are multă importanță". Un astfel de gând (necredincios, chiar oribil) nu se găsește nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Această atitudine abominabilă nu se răspândește ea în zilele noastre ? Un alt apostol, apostolul Pavel, a descris astfel principiul vieții creștine : "umblăm prin credință nu prin vedere" (2 Cor. 5:7). Astăzi, aproape că pare uneori, că având în vedere comportamentul nostru practic, ar trebui să inversăm fraza : "umblăm prin vedere nu prin credință". Cu toate acestea, Dumnezeu nu va abandona niciodată intenția Sa de a ne conduce, din punct de vedere moral, pe drumul prin pustie, adică, ne conduce în așa fel încât să avem nevoie de <i>credință</i> pentru ca virtuțile<i> interioare</i> sa fie arătate prin ea. Și dacă credința noastră s-ar prăbuși, ne putem gândi la cazul autorului (Petru) epistolei noastre. Ce a spus într-o zi Mântuitorul având în vedere tăgăduirea imininentă a ucenicului Său ? "Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credința ta" (Luca 22:32). Har minunat pe care, și noi, ne putem baza! Astăzi, Domnul nostru este în cer și acolo trăiește pururea pentru a interveni pentru noi (Evrei 7:25). Vom atinge scopul, Dumnezeu ne va păzi în puterea Sa, dar aceasta se va face <i>prin credință</i>.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 3 Încercarea credinței noastre</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În v. 6 din capitolul nostru, apare o combinație ciudată : "În ea vă bucurați mult, deși, pentru puțin, acum, dacă trebuie, sunteți întristați prin felurite încercări (sau ispite)". Nu este aceasta o combinație ciudată și surprinzătoare ? "Vă bucurați" + "sunteți întristați" ! Dar Pavel descrie și el alergarea sa și cea a tovarășilor săi în același fel : "...ca întristați, dar întotdeauna bucurându-ne" (2 Cor. 6:10). Și ceea ce este uimitor, este că nu se vorbește de întristare <i>într-un anumit</i> moment și de bucurie în <i>altul</i>, ci de ambele în același timp. Da, trăim multe lucruri care ne întristează, și cu toate acestea, avem în adâncul inimii multe lucruri care ne bucură. În spatele lacrimilor noastre există adesea o bucurie profundă, și în spatele îngrijorărilor noastre, se află lauda lui Dumnezeu. Nu am experimentat noi acest lucru de multe ori ?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Această epistolă descrie drumul credincioșilor prin pustie și arată care sunt experiențele lor. Ei nu sunt văzuți ca niște ființe angelice care depășesc toate dificultățile, ci așa cum sunt ei efectiv : persoane slabe, care se înșală ușor și care sunt adesea o enigmă pentru ele însele.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar când Dumnezeu ne pune la încercare, El pune limite în harul Său : "pentru puțin timp" și "dacă trebuie" (1:6). Ambele sunt în mâinile Sale. Este doar pentru un timp stabilit, pentru "zece zile" în Apoc. 2:10, și după cât consideră Dumnezeu că este necesar pentru noi. Să nu le uităm pe amândouă, preaiubiților, mai degrabă să ne încurajăm prin acest gând : bucuria va crește până când va avea ca rezultat bucuria eternă ; întristarea, în ce o privește, nu este decât pentru puțin timp, și în cele din urma va sfârși pentru totdeauna.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dacă acestea sunt "<i>feluritele</i> ispite (sau încercări)" pe care Dumnezeu ni le impune - de ordin fizic, întelectual și spiritual - să ne amintim, de asemenea, că El este "Dumnezeul <i>oricârui</i> har" (1 Petru 5:10). El nu va înlătura totdeauna poverile și dificultățile, dar are totdeauna har de care avem nevoie pentru a le face față. În zilele noastre, o încercare deosebită a credinței noastre constă în faptul că mulți dintre tovarășii noștri de călătorie abandonează drumul Scripturii de care dorim să ne ținem. Dumnezeu îngăduie acest lucru. El a îngăduit acest lucru și pentru Pavel. Dar suntem noi dintre cei care au dovedit acest lucru prin umblarea lor ?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 4 Caracterul prețios al credinței</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Atunci când aurarul pune metalul prețios în creuzet, el nu o face pentru că crede că acesta nu este aur. Nu, ci pentru că este convins că are aur înaintea lui pe care îl aruncă în creuzet, ca să fie curățit de zgura încă prezentă. Ce a ars în cuptorul lui Nebucadnețar pentru cei trei prieteni ai lui Daniel ? Funiile cu care aceștia au fost legați, astfel că ei au putut apoi să umble liberi în foc în tovărășia Unuia "ca un fiu de Dumnezeu (sau dumnezei)" (Dan. 3:25). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Petru vorbește apoi de aceasta în cap. 1 al epistolei sale : "pentru ca încercarea credinței voastre, mult mai prețioasă decât aurul care piere, deși încercat prin foc, să fie găsită spre laudă și glorie și onoare, la descoperirea lui Isus Hristos" (1:7). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În total, în epistolele sale, Petru vorbește despre șapte lucruri cărora le adaugă calificativul de "prețios (sau prețioase)". Toate cuvintele folosite în greacă pentru "prețios" sunt apropiate unele de altele și provin din aceeași familie de cuvinte. <i>Credința</i> este prețioasă, <i>încercarea</i> credinței este foarte prețioasă, <i>sângele</i> lui Hristos se spune că este, la fel ca și <i>promisiunile</i>. De două ori se vorbește despre piatră, că este prețioasă. Și, în final, se vorbește despre ceea ce, pentru noi, <i>credincioșii</i>, această piatră are preț, un caracter prețios (2:7), adică putem recunoaște încă de astăzi și beneficia de caracterul prețios al lui Hristos înainte ca El să vină într-un mod vizibil. Dar primul loc în seria mențiunilor este ocupat de <i>punerea la încercare (sau probă)</i> <i>a credinței noastre.</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> </i>Dumnezeu, în desăvârșita Sa înțelepciune, știe totdeauna să combine cele două obiective atunci când ne pune la încercare. Pe de-o parte, El vrea să ne elibereze de obstacolele care ne împiedică să avem o cunoștință mai profundă despre Sine. Pe de altă parte, El ar vrea să întărească credința noastră și să Se glorifice în ea. O credință încercată prin foc este o credință mai puternică, căci încercările ne conduc la o apropiere mai mare de Dumnezeu, Tatăl nostru. De aceea îngăduie ca poporul Său să treacă prin diferite dificultăți. El îl folosește chiar pe diavol, ca în cazul lui Iov, sau un înger al lui Satan, ca în cazul lui Pavel, sau chiar un oarecare "Nebucadnețar", pentru a-Și atinge scopul cu noi ; acest scop, este ca noi să putem umbla mai liberi, ca aurul credinței autentice să radieze de-o manieră mai strălucitoare. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Din experiența noastră, nimic nu ne face mai familiarizați cu Dumnezeu decât încercările. Prin Cuvântul lui Dumnezeu învățăm să-L cunoaștem pe Dumnezeu potrivit <i>inteligenței </i>noastre<i> - </i>un har de o valoare inestimabilă. Dar intimitatea profundă cu El este mai mult o chestiune de <i>experiență </i>practică. Ea se obține prin punerea la încercare a credinței noastre. Când a avut nevoie Domnul de formula familiară "Ava, Tată" ? Doar în grădina Ghetsimani, atunci când, în sfânta Sa anticipare, a suferit nespus de mult de ceea ce avea să I se întâmple pe cruce.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pe lângă faptul că drumul încercării este întotdeauna și cel al siguranței și al păzirii, Dumnezeu găsește în el ceva <i>foarte prețios</i> pentru Sine, după aprecierea Sa. Autorul acestor rânduri a fost adesea mângâiat de acest gând : Dacă te încrezi în Dumnezeu în această suferință, lucrul acesta este foarte prețios pentru El. "Cât de bun ești, o Dumnezeule, că ne faci să auzim astfel de cuvinte în harul și în condescendența Ta, și să vorbești astfel inimilor noastre!".</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 5 Răsplata credinței</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar aceasta nu este totul! Când Domnul Isus Se va arăta în glorie, Dumnezeu va face astfel ca credința pe care am arătat-o aici jos să se întoarcă spre "laudă și glorie și onoare la descoperirea lui Isus Hristos" (1 Petru 1:7). În ziua aceea, Domnul nostru "va fi glorificat în sfinții Săi și va fi privit cu uimire de toți cei care au crezut" (2 Tes. 1:10).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să reflectăm puțin la modul în care Domnul Isus, în ziua glorie Sale, va acționa cu unul sau cu altul din slujitorii Săi disprețuiți și subestimați aici jos, pentru a Se glorifica în ei ! Îi va arată slujitorul Său credincioșie în acest timp ? A suferit el datorită Numelui Său și a îndurat multe insulte pentru că a rămas credincios adevărului lui Dumnezeu ? El îl va prezenta și lăuda înaintea tuturor : "Bine, rob bun și credincios" ! Ce n-am da noi ca într-o zi să auzim acest "Bine!" din gura Sa ! Remarcăm că nu se va zice "care ai reușit", ci "rob credincios". Oamenii îi laudă pe cei care pot etala ceea ce ei numesc succes. Dar Hristos va răsplăti credincioșia arătată față Sine aici jos. Și dacă am "suferit cu" aici jos, vom fi, de asemenea, "glorificați cu", conform Romani 8. Cununile pe care El le va da vor fi eterne - potrivite pentru Împărăția eternă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 1:11). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cât de mult conferă toate acestea vieții noastre actuale o profunzime și o importanță pe care nici nu le putem evalua ! Nu există zi din viața noastră care nu-și va găsi răspunsul acolo sus. Într-un anumit sens, scriem astăzi viața noastră într-o carte. Vom auzi într-o zi cum vor fi citite părți din ea. Și totul va fi spre gloria Aceluia care ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> .................................................................... </span></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-91401053747559235272024-03-19T11:26:00.000+02:002024-03-19T11:26:18.685+02:00<div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Grădina Eden</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Christian Briem</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>1 Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre grădina Eden</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Astăzi vrem să ne întoarcem privirile mult înapoi, foarte mult înapoi - la începutul istoriei umanități. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, din țărâna pământului, și a suflat în nările lui o suflare de viață. Omul a devenit astfel un suflet viu (Gen. 2:7). Apoi, Dumnezeu a făcut ceva deosebit de important. Versetele următoare din Geneza 2 ni-l relatează.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <i> "Și Domnul Dumnzeu a plantat o grădină în Eden, spre răsărit, și acolo a pus pe omul pe care-l întocmise. Și, din pământ, Domnul Dumnezeu a făcut să crească tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni de mâncat și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului"</i> (Geneza 2:8-9).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> "Eden" înseamnă "plăcere, desfătare". Era un loc de desfătare (șarm). Dumnezeu Însuși, în grija Sa iubitoare, a plantat grădina. Pe cât de plăcut era pământul - și tot ceea ce Dumnezeu a făcut erau "foarte bune" (Gen. 1:31) - grădina lui Dumnezeu le depășea pe toate. Chiar numele <i>Eden</i> vorbește despre o scenă de desfătare unde se găsea tot ceea ce putea servi fericirii naturale a omului care trăia în inocență. Tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni de mâncat se găseau acolo. Ceea ce Dumnezeu încredințează omului, El îi dă să-l păzească. Și mai mult : înconjurat de ce este cel mai bun, omul trebuia, de asemenea, să fie pus la încercare (probă) din punct de vedere moral în această grădină. El nu ar fi avut nicio scuză în caz de eșec.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Numele a cel puțin două râuri care sunt cunoscute astăzi sub aceste nume, arată clar că această grădină a existat cu adevărat pe acest pământ : Tigru (Hidechel) și Eufrat (Gen. 2:14). Mențiunile ulterioare ale "grădinii lui Dumnezeu" ca referință la frumusețea perfectă sunt foarte revelatoare (Gen. 13:10 ; Isaia 51:3 ; Ez. 28:13 și 31:8,9). Indicațiile despre râuri fac să presupunem că <i>Paradisul</i> (cuvânt persan, pentru "grădina plăcerilor") s-ar fi situat în partea superioară a Armeniei de astăzi.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 2 Ceea ce prefigurează grădina Eden</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Două lucruri au dat grădinii lui Dumnezeu caracterul ei. Pe de-o parte, ea avea doi <i>pomi</i> deosebiți, pomul vieții și pomul cunoștinșei binelui și răului. Pe de altă parte, din Eden ieșea un râu pentru a uda grădina. Pe cât de real și adevărat că aceste lucruri au existat în acea vreme așa cum au fost create de Dumnezeu, la fel de adevărat este că ele au și o semnificație simbolică în ce privește prefigurarea lor. <i>Pomul vieții</i>, pentru început,<i> </i>este o imagine a lui Hristos ; iar râul vorbește despre duhul lui Dumnezeu, despre izvorul dătător de viață al harului lui Dumnezeu. Lucrul acesta este confirmat atunci când ajungem la ultima pagină a Bibliei și când găsim, în descrierea cetății cerești, un râu cu apă a vieții, și pomul vieții (Apoc. 22:1,2). Astfel, de la prima pagină a Cărții Sfinte, Dumnezeu a vorbit de-o manieră profetică. Și lucrul acesta arată într-un mod impresionant că, de la început, Dumnezeu L-a avut în vedere pe Hristos și a prevăzut în El ceva mai mare și mai bun pentru om decât s-ar putea găsi în sfera naturală.</span></div><div style="text-align: justify;"><i><span style="font-family: arial;"><br /></span></i></div><div style="text-align: justify;"><i><span style="font-family: arial;"><br /></span></i></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> </b></span></i><span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>3 Pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><i><span style="font-family: arial;"><br /></span></i></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> </i>Noi nu știm nimic altceva despre acești doi pomi decât faptul că unul se afla în mijlocul grădinii, iar cu privire la celălalt, omul nu trebuia să mănânce din el (Gen. 2:17). Putem deci să ne îndreptăm direct spre <i>semnificația spirituală </i>a ceea ce este descris. Omul, Adam, avea deja viața, viața naturală. Atunci de ce se mai afla acolo <i>pomul vieții </i>din mijlocul grădinii ? Ei bine, lucrul acesta era un indiciu sau promisiunea a ceva mai bun și mai mai mare decât orice bine cu care Dumnezeu l-a înconjurat pe Adam. Nu corespunde aceasta cu ceea ce avem în Noul Testament referitor la <i>speranța vieții eterne</i> pe care a promis-o Dumnezeu înainte ca să intervină păcatul, "înainte de timpurile veacurilor (lit. "eterne") (Tit 1:2) ?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> De asemenea, era acolo <i>pomul cunoștinței binelui și răului</i>. Faptul că omul nu trebuia să mănânce din rodul lui arată că doar Dumnezeu poate să rezolve chestiunea binelui și răului. Omul nu era competent să se ocupe cu așa ceva. Să-l atingă însemna ruină pentru el. Numai Dumnezeu cunoaște binele și răul, numai El îl poate lua pe deplin în considerare. Omul nu a putut dobândi această cunoștință decât devenind el însuși rău.<i> </i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> </i>Acest pom a fost numit pe drept "pomul responsabilității". De fapt, în legătură cu acest pom și cu porunca de a nu mânca din el, omul a fost plasat sub o responsabilitate - responsabilitatea de a asculta de Dumnezeu, Creatorul. Omul a falimentat, a avut mai multă încredere în șarpe decât în Creatorul său. În consecință, i se interzice accesul la pomul vieții (Gen. 3:24). Putem să vedem până astăzi efectul devastator al păcatului primului om : Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor (Rom. 5:12).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 4 Doi pomi - un Hristos</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Prin urmare, cei doi pomi din grădina Eden fac referire la Domnul nostru Isus Hristos - la El care a fost altădată atârnat pe lemn. Acolo, pe cruce, El a luat locul păcătosului și a rezolvat în întregime chestiunea responsabilității omului înaintea lui Dumnezeu ; ca mort și înviat, El a devenit și pomul vieții pentru toți cei care cred în El. Acest mare adevăr este sugerat în imaginea faptului că <i>pomul vieții</i> și <i>pomul cunoștinței binelui și răului</i> sunt menționați în mod direct unul cu celălalt, și că au fost întocmiți "împreună" ca să zicem așa.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> De fapt, la crucea lui Hristos, cei doi pomi sunt uniți. Binele și răul sunt puși în lumină într-un mod perfect. Pe de-o parte, recunoaștem acolo cât de <i>bun</i> este Dumnezeu, recunoaștem bunătatea Lui infinită în darul Fiului Său. Dar pe de altă parte, <i>răul</i> este, de asemenea, revelat pe deplin în om și în Satan. Ce a făcut omul cu Fiul lui Dumnezeu ! Dar binele în Dumnezeu a triumfat asupra răului. Întreaga chestiune a binelui și a răului a fost rezolvată odată pentru totdeauna prin moartea și învierea lui Hristos, iar Cel care a rezolvat-o a devenit <i>pomul vieții</i> - pentru toți cei care cred în El.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Există ceva minunat în capitolele de început ale primei cărți a lui Moise ! <i>Pomul</i> și <i>râul</i> sunt acolo, și după cum am remarcat deja, îi vom întâlni la sfârșitul Apocalipsei. Cu ceea ce Dumnezeu începe, cu aceea El termină. El a început (în imagine) cu Hristos, și va sfârși cu Hristos. Este deosebit de plăcut să găsim deja <i>înainte</i> de cădere o aluzie la harul fără margini al lui Dumnezeu - gânduri care emană din inima Sa iubitoare și care își găsesc concretizarea în creștinismul autentic.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În paradisul ceresc, nu mai este decât un <i>singur</i> pom, pomul vieții. Aceasta este o imagine a lui Hristos în glorie ca <i>viață</i> a celor răscumpărați. Celălalt pom, care reprezintă <i>responsabilitatea</i>, este absent (Apoc. 22:2). Cerul nu mai este scena de punere la probă (încercare) a omului. Pământul a fost, după gândurile lui Dumnezeu ; dar în cer, nimeni și nimic nu mai este pus la probă. Nu este acesta un gând îmbucurător ? Tot ceea ce amintește de responsabilitate, de disciplină, de punere la încercare și orice altceva de felul acesta nu-și mai au locul în cer. - Poziția pomului vieții - "în mijloc" - dezvăluie însă altceva : Hristos va fi în cer obiectul central pentru toți cei care Îl urmează pe Miel ; accesul (sau intrarea) la El (sau înaintea Lui) va fi deschis pentru toți cei răscumpărați, fără restricții. El va fi accesibil în întregime pentru fiecare din ai Săi, nu doar ca principiu, dar și în practică. Niciun heruvim nu va putea vreodată să înterzică accesul la El. Îl vom vedea așa cum este și ne vom delecta de El fără nicio piedică. Lucrul acesta ne duce la un alt punct important.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 5 Hristos - hrana poporului Său</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În scrisoarea către Efes, este promis învingătorului că va putea, într-o zi, să mănânce din pomul vieții care se găsește în paradisul lui Dumnezeu (Apoc. 2:7). Iar la sfârșitul cărții Apocalipsa vedem împlinirea acestei promisiuni.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pomul făcând <i>douăsprezece roade</i>, fiecare lună având rodul ei. Aceste roade ale pomului, mereu proaspăt crescute, sunt destinate, în diversitatea lor, pentru bucuria sfinților cerești. De fapt, bucuriile acestei cetăți vor fi totdeauna noi și perfecte ! Noi nu vom fi înviorați doar de râuri de desfătări și de har ("râul cu apa vieții"), ci ne vom bucura de Hristos Însuși în perfecțiunea Lui ("pomul vieții") - care este încă de acum "viața noastră" (Col. 3:4).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cu greu ne putem imagina astăzi plăcerea (Eden = plăcere, desfătare, n.t.) de care vom avea parte atunci, în Persoana Domnului nostru, o plăcere și o bucurie nestingherită și de-o manieră perfectă și totdeauna nouă. Aceasta va fi fericirea absolută. Cu toate acestea, noi știm deja puțin despre ceea ce vorbim. Într-adevăr, nu am cunoscut noi deja, în timpul prezent al vieții noastre pe pământ, privilegiul de a ne bucura de El ca "mană" și ca "grâul prăjit al țării" ? (Iosua 5:11,12). Dar astăzi, totul este slab și fragmentat. În acel timp, fragmentele vor face loc perfecțiunii, și vom cunoaște <i>după cum</i> și noi am fost cunoscuți, adică vom cunoaște în detaliu și de-o manieră absolută (1 Cor. 13:10, 12). A-L <i>cunoaște</i>, da, este tocmai ceea ce constituie viața eternă : "Și aceasta este viața eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3). În El, Mielul, Îl vom cunoaște pe Dumnezeu, și aceasta va fi ca hrană pentru noi. Totuși, ca principiu, acest lucru este deja adevărat astăzi, după cum am remarcat. Dacă mireasa din Cântarea Cântărilor a zis deja : "... la umbra lui m-am desfătat și m-am așezat; și rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele" (Cănt. 2:3), cu cât mai mult aceasta va fi experiența noastră în cer ! </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> .................................................................</span></div><div style="text-align: justify;"><i><span style="font-family: arial;"><br /></span></i></div><div style="text-align: justify;"><i><span style="font-family: arial;"><br /></span></i></div><div style="text-align: justify;"><i><span style="font-family: arial;"> </span></i></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-82246392725231932052024-03-13T22:30:00.000+02:002024-03-13T22:30:16.941+02:00<div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Cartea Profetului Țefania</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b>- IV -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Henri Rossier - 1916</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 3.3 Restaurarea glorioasă a poporului sub domnia Împăratului lui Israel – v. 14-20</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Saltă de bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi veseleşte-te din toată inima, fiică a Ierusalimului! <i>D</i>omnul a îndepărtat judecăţile tale, a alungat pe vrăjmaşul tău‟.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ajunși la capătul necazului și umilinței lor, și găsind în final un loc de hrană și odihnă, fără ca să-i înspăimânte nimeni, Ierusalimul și Israelul sunt îndemnați să scoată strigăte de bucurie și să se veselească din toată inima lor. Profetul Habacuc cunoaștea această exaltare când cânta “pe șighionot”, și anticipa prin credință acest moment glorios ; dar de-acum această odihnă nu se mai anticipează ; turma <i>D</i>omnului <i>a intrat în odihnă</i>. Realitatea divină depășește cu mult speranța. În Psalmul 3:5 și în Psalmul 4:8, David, fugind dinaintea lui Absalom, și trecând prin cele mai crude încercări, a putut să se culce, să doarmă fără teamă și să se odihnească în pace. Ce va fi deci această odihnă, când va fi gustată în toată realitatea ei atotputernică ? La fel este și cu bucuriile noastre creștine, care au însă un caracter <i>ceresc</i>. Noi ne odihnim în speranță așteptând “odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”, dar această odihnă<i> ne aparține</i> și vom intra în ea în înviere și în putere, dupa ce am gustat și savurat dinainte cu deplină siguranță că ea este a noastră, caci este spus : “Noi... <i>intrăm</i> în odihnă” (Evrei 4:3). Disciplina lui Dumnezeu față de poporul Său, pedepsele pe care a trebuit să le aplice pentru a-i face părtași sfințeniei Sale, toate acestea de-acum vor trece pentru totdeauna. “<i>D</i>omnul a îndepărtat judecățile tale” ; "Vrăjmașul lui Israel a fost alungat" ; Vrăjmașul : nu doar națiunile ostile, dar și pe Antihrist care a condus poporul la ruină, și pe Satan însuși, marele vrăjmaș al poporului lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> “Împăratul lui Israel, <i>D</i>omnul, este în mijlocul tău: nu vei mai vedea răul!‟ (v. 15).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acela care odinioară era <i>ca un Judecător</i> în mijlocul Ierualimului (v. 5) este acum în mijlocul lui <i>ca Împăratul lui. </i>Mai mult chiar, este în mijlocul lui<i> ca Dumnezeul său</i> (v. 17). Ce privilegiu! "Cum să se mai teamă Sionul, și cum ar mai putea să-i slăbească mâinile?" Acesta nu mai este Dumnezeul Sinaiului, consimțind să locuiască în Ierusalim, „în mijlocul unui popor cu buze necurate‟ (Isaia 6:5), Dumnezeul a cărui prezență trebuia să fie pentru Israel o judecată perpetuă ; nu, acest Împarat, acest Dumnezeu, este <i>Salvatorul</i> poporului Său.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „<i>D</i>omnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care <i>va salva</i>‟ (v. 17). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În Țefania nu se spune, ca în alți profeți, despre <i>lucrarea</i> pe care El a împlinit-o și pe temelia careia binecuvântarea milenară a putut fi stabilită. Profetul nostru nu abordează acest subiect ; ci doar arată pe <i>D</i>omnul restabilind pe Israel, în urma unei lucrări de pocăință în inima rămășiței, numită în altă parte „cei care trebuiau să fie mântuiți‟ (Fapte 2:47). Pentru a crea un popor nou, potrivit cu splendoarea domniei Sale, El îi ia pe săracii turmei. „El ridică din pulbere pe cel sărac, înalţă din gunoi pe cel nevoiaş, ca să-l facă să şadă cu căpeteniile şi să moştenească tronul gloriei‟ (1 Samuel 2:8). „El nu-Şi întoarce ochii de la cei drepţi, ci i-a aşezat pentru totdeauna chiar cu împăraţi pe tron; şi ei sunt înălţaţi‟ (Iov 36:7).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În această poziție binecuvântată, rămășița, „tot Israelul‟ din Romani 11:26, este în comuniune deplină cu Împăratul și Salvatorul ei. „În ziua aceea se va zice Ierusalimului: Nu te teme! Sionului: Să nu-ţi slăbească mâinile! <i>D</i>omnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El Se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântare de bucurie‟ (v. 16-17).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Rămășița se odihnește : Împăratul ei Se odihnește ; Rămășița se veselește din toată inima ei : Salvatorul ei Se bucură mult pentru aceasta ; Rămășița scoate strigăte de triumf : Salvatorul ei Se veselește de ea cu cântec de triumf. Ei se bucură de triumful pe care<i> El</i> l-a câștigat, El Se bucură că l-a câștigat<i> pentru ei</i>. Aceste sentimente sunt reciproce. Nu mai este acea „bucurie de nespus și glorioasă‟ (1 Petru 1:8), ca în Habacuc (3:18) în mijlocul împrejurărilor potrivnice, ci bucuria va fi la înăltimea împrejurărilor domniei glorioase a lui Hristos. Nu mai sunt contraste, nici suferințe, nici ocară, nici necaz, ci este un echilibrul perfect stabilit între starea de inimă a celor credincioși și împrejurările în care sunt ; mai mult chiar, între sentimentele lor și sentimentele Salvatorului lor. Fericirea lor depinde în întregime de El ; El este puternic, este Salvatorul ; El se bucură pentru cei pe care i-a salvat, după ce i-a protejat atât de clar în zilele necazului lor. Aceasta este <i>eliberarea finală</i> : în trecut El a fost Judecător (v. 5), acum, El este Triumfător și Salvator pentru totdeauna.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Atunci când noi ne vom odihni, Se va odihni și El. Astăzi El înca lucrează și noi lucrăm împreună cu El. Mâine Sionul va fi în odihna lui pentru totdeauna (Ps. 132:14) ; mâine, Biserica Sa, Mireasa Lui cerească, noul Ierusalim, va fi, de asemenea, în odihna Lui. El va vedea rodul muncii sufletului Său și va fi pe deplin satisfăcut (Isaia 53:11).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Găsim aici un gând și mai prețios : „Va tăcea <i> în dragostea Lui</i>‟, aceasta va fi <i>doar partea Lui</i>. Este odihna lui Hristos în toate rezultatele lucrării imense pe care dragostea Sa le-a întreprins. El va avea de acum înainte tot ceea ce inima Sa a dorit atât de mult, o Soție (aici Soția iudaică) câștigată cu prețul suferințelor Sale, pentru care El a sacrificat propria Sa glorie, așezat acum în centrul gloriei recâștigate de El, ca Om. „Te vor numi” zice El : «Plăcerea Mea este în ea, și ţara ta: Măritată. Caci <i>D</i>omnul Îşi găseşte plăcerea în tine şi ţara ta va fi măritată. Căci cum se căsătoreşte tânărul cu o fecioară … aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine‟ (Isaia 62:4-5). „Mi-ai răpit inima, sora mea, mireaso... mai plăcută este dragostea ta decât vinul‟ (Cânt. 4:9-10). Pentru a dobândi Ierusalimul El a suferit, apoi a luptat singur împotriva tuturor națiunilor. Pentru a dobândi Biserica Sa, murind pe cruce, a triumfat singur asupra Prințului acestei lumi, a lui Satan însuși. De asemenea, preoția Lui s-a concentrat în întregime pentru curățirea Miresei Sale de-a lungul drumului, pentru a o prezenta, potrivit tuturor dorințelor inimii Sale, fără pată sau zbârcitură, sfântă și fără nici un defect, pentru a o avea pentru totdeauna!</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Voi strânge pe cei care se întristează pentru adunările de sărbătoare, care erau din tine: dispreţul era o povară asupra lor‟ (v. 18).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Versetul 18 descrie un caracter suplimentar al rămășiței de la Ierusalim, pe care, în v. 12, am văzut-o "smerită și întristată". Aceștia sunt cei „care se întristează pentru adunările de sărbătoare‟. În necaz, nici ei, nici rămășița iudaică fugară, nu mai aveau privilegiul unei strângeri generale a poporului. Lipsiți de Paște și de sărbătoarea corturilor, relațiile lor publice și directe cu Dumenzeu erau întrerupte. Alungată de la Ierusalim, rămășița credincioasă zicea : „Mi se zicea toată ziua: Unde este Dumnezeul tău? Îmi aminteam de acestea şi-mi vărsam sufletul în mine: cum mergeam cu mulţimea, cum înaintam împreună cu ei, cu strigăt de bucurie şi de laudă, până la casa lui Dumnezeu, o mulţime în sărbătoare‟ (Ps. 42:3-4). La Ierusalim, după o perioadă de calm relativ, ei au văzut urâciunea despre care vorbește profetul, așezată în templu și au fugit. Închinarea a încetat, jertfa necurmată a fost înlăturată (Dan. 8:11). Cu toate acestea, lipsiți de tot ceea ce în trecut fusese bucuria lor, ei erau din Ierusalim, adevărați fii ai cetății lui Dumnezeu - cum se spune aici: „<i>care erau din tine</i>‟ -, în contrast cu poporul lui Antihrist. Psalmul 87 ne spune: „Acesta (Hristos) şi acela (credinciosul din rămășiță) s-au născut în el‟. Dar ei au fost însemnați pe frunțile lor ca aceia „care suspină şi care strigă din cauza tuturor urâciunilor care se fac în mijlocul lui‟ (Ez. 9:4). „Disprețul era o povară asupra lor‟ (v. 18) cum fusese și asupra lui Mesia (Ps. 69:19). Dar Domnul spune că îi va aduna, în timp ce „națiunea fără rușine‟ refuzase să se strângă pentru a se smeri înaintea lui Dumnezeu. El îi va strânge și va sta înaintea lor ca Păstor al turmei (Mica 2:12-13).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor acelora care te întristează; şi voi salva pe cea şchioapă şi voi aduna pe cea alungată; şi le voi face o laudă şi un nume în toate ţările unde au fost făcute de ruşine‟ (v. 19).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Păstorul lui Israel intervine : necazul, risipirea, roadele necredincioșiei lor, nu vor mai fi amintite. La fel va fi cu Biserica, în prezent risipită peste tot ca o consecință a infidelității ei. Domnul o va aduna într-o clipă și o va răpi în locuințele cerești unde nu va mai fi decât o singură turmă și un singur “mare Păstor al oilor” (Evrei 13:20). Câtă compătimire, câtă dragoste, în această inimă divină și omenească în același timp! Cei neputincioși sunt obiectul grijii Sale ; El este Medicul cel mare, după cum este și Păstorul cel bun. El va salva oaia care șchiopătă, căci știe remediul pentru vindecarea ei. Va avea un refugiu pentru cea care a fost alungată, și <i>El Însuși</i> va fi acest refugiu : „<i>Eu</i> o voi aduna‟. Națiunile se aliaseră pentru a le chinui, a le umili și a le "acoperi de rușine" : "La timpul acela", spune El "vă voi aduce înapoi, da, la timpul când vă voi strânge; pentru că vă voi face un nume şi o laudă printre toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri, înaintea ochilor voştri, zice <i>D</i>omnul‟(v. 20). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Profetul Mica anunță aceleași lucruri : „Şi o voi face pe cea şchioapă o rămăşiţă, iar pe cea care a fost alungată departe, o naţiune tare. Şi <i>D</i>omnul va împărăţi peste ei pe muntele Sion de acum şi pentru totdeauna‟ (Mica 4:7). Acest nume, această laudă nu le va fi dată numai în țările în care au fost alungati, ci pretutindeni, printre toate popoarele pământului, faima poporului <i>D</i>omnului se va răspândi, cand El va “întoarce pe captivii lor”. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Vă voi strânge‟. Ce minunată perspectivă pentru noi, creștinii, ca și pentru Israel! În prezent acoperiți de rușine, care este o consecință dreaptă a infidelității noastre, risipiți din propria noastră vină, în timp ce scopul morții lui Hristos era acela de a ne strânge într-unul singur, așteptăm în umilință și, sperăm, într-o pocăință autentică, noi care am dezonorat atât de mult Numele Mântuitorului nostru! Dar iată că un strigăt ajunge la urechile noastre : ziua strangerii laolaltă se ivește! Steaua strălucitoare de dimineață (Isus venind în har) ne luminează inimile. Ea se va arăta <i>pe cer</i>. După ea, va răsări Soarele dreptății, care va lumina<i> pamantul si cerul.</i> Cum va „întoarce captivitatea‟ lui Israel, El o va “întoarce” și pe a noastră!</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cu acest tablou minunat al comuniunii, al bucuriei, triumfului, laudei, și odihnei glorioase definitive și eterne, se încheia cartea lui Țefania. Dacă el este martor al păcatului lui Israel, el este, de asemenea, martor și al restabilirii sale, al<i> regenerării</i> sale, al poziției celei noi, în care va intra un popor nou, ieșit din sânul zorilor. În această poziție nouă va intra și Biserica, atunci când sfinții vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor!</span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-67191508257101664442024-03-10T19:25:00.000+02:002024-03-10T19:25:53.280+02:00<div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Cartea Profetului Țefania</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b> - III -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Henri Rossier - 1916</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 3 Capitolul 3 : Judecata finală și restaurarea finală</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 3.1 <i>D</i>omnul ca judecător în mijlocul Ierusalimului : v. 1-7</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Vai de cea care este răzvrătită şi stricată, de cetatea asupritoare! N-a ascultat glasul, n-a primit corectarea, nu s-a încrezut în <i>D</i>omnul, nu s-a apropiat de Dumnezeul ei! Căpeteniile ei în mijlocul ei sunt lei care răcnesc; judecătorii ei sunt lupi de seară, care nu lasă nimic pentru dimineaţă. Profeţii ei sunt mândri, oameni înşelători. Preoţii ei profanează locaşul sfânt, încalcă legea. <i>D</i>omnul cel drept este în mijlocul ei; El nu face nici o nedreptate. Dimineaţă de dimineaţă scoate la lumină judecata Sa; ea nu lipseşte; dar cel nedrept nu ştie de ruşine. Am nimicit naţiuni, turnurile lor sunt pustiite; le-am pustiit străzile, încât nimeni nu trece pe ele. Cetăţile lor sunt distruse, încât nu este nici un om, nu este nici un locuitor. Am zis: Numai teme-te de Mine, primeşte corectarea; astfel locuinţa ei nu va fi nimicită, oricum aş pedepsi-o. Dar s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Profetul trece acum de la Ninive la Ierusalim, de la o capitală la alta. Ambele vor avea parte de aceeași soartă? Există totuși între ele o mare diferență : <i>„Domnul este în mijlocul‟ celei de-a doua</i> și nu a fost niciodată în mijlocul Ninivei. Dar vai! acest fapt agravează vinovăția cetății lui Dumnezeu! De asemenea, <i>„vaiul‟</i> este rostit asupra Ierusalimului, iar în Țefania avem numai acest <i>unic</i> „vai‟. Pe parcursul studiilor noastre, am avut deseori ocazia de a remarca acest cuvânt din profeți. Să ne amintim numai de „Cântarea vaiurilor‟ din profetul Habacuc (2:6-20), care este în întregime adresată caldeenilor și împăratului lor, în timp ce pentru cel drept, care trăiește prin credință, nu este <i>niciun</i> „vai‟. Aici vedem „vaiul‟ căzând ca un trăsnet unic și neașteptat asupra mărturisirii iudaice deșarte care poartă Numele <i>D</i>omnului, mărturisire care este contrazisă de caracterul moral al celor care locuiesc la Ierusalim, cetate privilegiată dintre toate celelalte. Dumnezeu vrea realități. A purta Numele Lui dar a trăi ca națiunile, atrage asupra mărturisirii, fie că este ea iudaică sau creștină, o judecată fără nici un fel de rezerve. „Vai de cea care este răzvrătită şi stricată, de cetatea asupritoare!‟ Acestea au fost în toate timpurile cele trei caractere ale oamenilor care sunt despărțiți de Dumnezeu prin păcat, caractere pe care fiecare este dator să și le controleze. Dar sunt și altele care rămân doar la aprecierea lui Dumnezeu. Ierusalimul, pus în relație directă cu Dumnezeu, pentru că El locuiește în mijlocul lui, în templul Său, ce arată el privirilor <i>D</i>omnului care îl cerceteaza? De remarcat că în Țefania, Dumnezeu nu a părăsit încă templul Său, ca în Ezechiel. El mai locuia încă acolo, dar cum ar putea să rămână acolo dacă nu ca judecător? „<i>Domnul cel drept</i> este în mijlocul ei‟ (v. 5). Iar El nu vede la Ierusalim decât caractere morale total negative: </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 1° „N-a ascultat glasul‟, când Dumnezeu i-a vorbit prin legea Sa și prin profeții Săi. De câte ori nu S-a sculat de dimineață pentru a striga: Cel care are urechi să asculte! A rămas surd la cuvântul Lui deși avea urechi cu auz foarte fin pentru a asculta ce îi spuneau națiunile.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 2° „N-a primit corectarea‟. De multe ori a fost mustrat, disciplinat, pedepsit și a rămas insensibil!</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 3° „Nu s-a încrezut în <i>D</i>omnul‟. Și-a pus încrederea în om și s-a aruncat în brațele celor mai răi vrăjmași ai lui Dumnezeu, întorcându-I spatele Aceluia pe care trebuia să-L considere singurul său prieten. <i>Credința</i>, încrederea în Dumnezeu îi lipsesc cu desăvârșire.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 4° „Nu s-a apropiat de Dumnezeul ei‟, care era totuși aproape și ușor de găsit ; dar Ierusalimul, deși avea nenumărate avantaje pe care i le oferea faptul că locuința <i>D</i>omnului era în mijlocul ei, a preferat să se apropie de dumnezeii falși tăgăduindu-L pe Dumnezeul ei.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ce a mai descoperit apoi <i>D</i>omnul la conducătorii poporului? Remarcați că persoana împăratului nu este în discuție nici aici, cum nu a fost nici în cap. 1:8, căci Iosia a fost plăcut lui Dumnezeu și a primit promisiunile Sale (2 Cronici 34:27-28), dar în afară de Iosia, <i>prinții</i>, conducatori responsabili ai poporului, erau „lei care răcnesc‟: ei aveau caracterul diavolului, nu cel al lui Dumnezeu, și căutau pe cine să devoreze. Această trăsătură de caracter, subliniată de profet, va fi și mai dezvoltată în timpul de la sfârșit, când poporul îl va alege pe Antihrist ca împarat al lor. <i>Judecătorii</i> acționează cu toți împreună ca niște lupi de seara pentru a se ospăta cu prada noaptea, din care nu va mai rămâne nicio rămășiță până dimineață (Habacuc 1:8). <i>Printre profeți</i>, se găsește doar lăudăroșie și perfidie. <i>Preoții</i> profanează prin prezența lor templul în care locuiește Dumnezeu și, călcând legea, o adaptează după propriile lor gânduri. În zilele noastre, creștinătatea infidelă ia din ce în ce mai mult acest caracter. Conducătorii spirituali sucesc Cuvântul lui Dumnezeu, învățând necredința în El și contrazic învățătura Duhului Sfant. Prezența și cuvintele lor profanează casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului Cel viu, stâlpul și temelia adevărului.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar toți acești oameni nu pot evita faptul că „<i>D</i>omnul cel drept este în mijlocul ei‟ . El este drept și nu poate admite ca păcatul să intre în contact cu El. Dacă I-a plăcut să vină și să-Și faca locuința în mijlocul oamenilor, El nu poate renunța, cu nici un chip, la propriul Sau caracter. În v. 13, vom vedea, recunoscand ceea ce este de la El, rodul harului, această rămășiță pe care El a născut-o, dar trebuie ca lumea să afle că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt care „nu face nici o nedreptate‟ și scoate în evidență, pe măsură ce răul se manifestă, judecata care îl condamnă. Prezența Sa, în casa Sa, a avut și va avea în toate timpurile același rezultat, fie că este vorba de Israel, sau de Biserică. Atunci când este recunoscută guvernarea Lui, chiar și de-o manieră exterioară și fără a fi implicată conștiința, acest principiu se arată, iar când El va lua în mâini frâiele unei guvernării recunoscute în mod deschis, în Împărăția Sa milenară, acest principiu va rămâne același : "În fiecare dimineață îi va nimici pe cei răi din țară". Atunci când nelegiuirea poporului L-a forțat să părăsească, așa cum vedem în Ezechiel, tronul public al guvernării Sale, El poate părea că „<i>doarme</i>‟ și lasă răul să se desfășoare fără să-i acorde atenție. Dar să nu ne înșelăm, guvernarea Sa, chiar ascunsă, “Împărăția Lui tainică” are întotdeauna aceleași caractere. Profeții ne-au furnizat destule dovezi pentru a nu mai reveni aici asupra acestui aspect. “El nu lipsește” : Daca lumea creștină ar fi convinsă de acest adevar, nu s-ar aventura în a comite acte ambițioase, nedrepte și perfide și s-ar teme de un Dumnezeu care nu Se poate tăgădui pe Sine Însuși. „Dar cel nedrept nu știe de rușine‟. Așa este calificat Iuda în cap. 2:1. A avea rușine va fi întotdeauna atitudinea unui om păcătos care Îl întâlnește pe Dumnezeu. După ce a păcătuit, lui Adam i-a fost rușine, dar s-a ascuns. Conștiința lui nefiind atinsă, chiar încerca să-L păcălească pe Dumnezeu. Cu o conștiință cu adevarat atinsă, având oroare de sine, precum Iov, și cu inima umplută de pocăință - durerea de a-L fi jignit pe Dumnezeu - căci pocăința este rodul credinței, ceea ce simpla rușine nu este. Cu toate acestea, Dumnezeu ține cont de acest prim pas, oricât de incomplet ar fi, făcut pe calea care îl conduce pe păcătos la El. <i>Cel nedrept</i> nu cunoaște această <i>primă mișcare</i>, oricât de elementară ar fi. Mai mult, cel nedrept se mândrește cu ceea ce ar trebui să-l facă să se rușineze (v. Filipeni 3:19). Nu vedem noi zi de zi că oamenii se laudă cu imoralitatea lor și cu josniciile lor, îndemnându-i pe alții să faca la fel ca ei, a le urma exemplu ?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În versetul 6, Dumnezeu arată cum a tratat națiunile în trecut, la fel cum a spus în cap. 1:16-17 ceea ce plănuia să le facă în viitor. El le-a nimicit. Plecând de la acest fapt, Dumnezeu adresează Ierusalimului un ultim apel : „<i>Numai teme-te de Mine</i>‟, îi spune El, caci temerea este începutul înțelepciunii. Îi cerea oare prea mult? „Nu ai primit corectarea‟ (v. 2), „primește corectarea‟ (v. 7) acum. El nu cere altceva. „Astfel locuința ei nu va fi nimicită‟, ca cea a națiunilor, <i>„oricum aș pedepsi-o</i>‟, căci această pedeapsă era deja anunțată (1:8-9, 12) și acum nu mai putea fi revocată, dar cel puțin, dacă Ierusalimul făcea măcar un pas spre Dumnezeu, atunci El nu o mai trata la fel ca pe națiuni.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ce s-a întamplat cu aceste apeluri, cu aceste imlporări presante, adresate până în ultimul moment acestui popor răzvrătit ? Ultimul cuvânt al acestei solicitări stăruitoare a <i>D</i>omnului față de Israel este acesta: „Dar s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>3.2 Mânia lui Dumnezeu împotriva națiunilor este semnalul pentru eliberarea rămășiței lui Israel si a rămășiței Ierusalimului – v. 8-13</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „«De aceea, aşteptaţi-Mă, zice Domnul, până în ziua în care Mă voi ridica pentru pradă»‟ (v. 8).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;">Locuitorii Ierusalimului „<i>s-au sculat</i> devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟ (v. 7), astfel că judecata lui Dumnezeu a căzut peste acești nelegiuți. Acum Dumnezeu Se îndreaptă spre națiuni. Așteptați-Mă, zice El : <i>Eu Mă voi ridica</i>. Ah! cum ar fi dorit ele să poată refuza să aștepte! Dar va trebui, vrând-nevrând, ca ele să asculte această somație și să-L întâlnească pe <i>D</i>omnul față în față. Iudeii necredincioși vor fi constrânși, ca și celelalte națiuni, să de ascultare acestui apel. <i>D</i>omnul le-a spus și lor : „Adunați-vă‟, cand ar fi vrut sa-i adune în har (2:1), iar ei au refuzat, așa că vor fi cuprinși în judecata universală care va atinge tot pământul locuit.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Pentru că hotărârea Mea este să adun naţiunile, să strâng împărăţiile, să-Mi vărs furia asupra lor, toată mânia Mea aprinsă; pentru că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele‟ (v. 8).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ziua <i>D</i>omnului, despre care se vorbește atât de mult în profetul nostru, se va ivi : indignarea, mânia aprinsă și focul geloziei se vor vărsa peste toți, căci Dumnezeu este gelos să-Și vadă Numele dezonorat și disprețuit printre popoare (Naum 1:2). Ce se va întâmpla dupa aceea? O minune a bunătății și îndurării infinite a lui Dumnezeu! Necazul va conduce o rămășița dintre națiuni, precum și o rămășița a lui Israel în portul dorit (v. Ps. 107: 26, 30).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Pentru că atunci voi da popoarelor o buză curată, ca toate să cheme Numele <i>D</i>omnului, să-I slujească într-un gând‟ (v. 9). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Națiunile vor fi binecuvântate. Nu va mai fi atunci ceea ce ne este prezentat în cap. 2:11, o supunere forțată față de supremația lui Hristos - supunere care nu va implica în mod necesar credința; nu, ci va fi o supunere din<i> inimă</i>, supunerea unei rămășițe dintre națiuni, a "unei mari mulțimi pe care nimeni nu va putea să o numere" (Apoc. 7). Atunci limba lor întinată va fi schimbată într-o limbă curățită. Această schimbare va avea loc sub acțiunea Duhului Sfânt. La Cincizecime, limbile unui foc purificator au căzut peste ucenici, iar apostolul Petru a pus acest lucru în legătură cu cuvântul din profetul Ioel: „Şi va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu <i>peste orice făptură</i>‟. În pasajul nostru avem realizarea viitoare a acestui cuvânt cu privire la națiuni, pe care Faptele Apostolilor ni-l prezintă ca avand loc pentru Biserică. Prin Duhul Sfânt, care le va da o singură inimă, popoarele vor chema Numele <i>D</i>omnului, cu dorința unanimă de a-I sluji.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum <i>D</i>omnul, după ce a executat judecata, pe de-o parte asupra națiunilor, iar pe de altă parte asupra iudeilor, „națiunea fără rușine‟, care va avea aceeași soartă ca toate celelalte popoare, Se întoarce spre rămășița acestui popor vinovat, care nu va mai rămâne risipită:</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „De dincolo de râurile din Cuş Îmi vor aduce un dar de mâncare cei care se roagă Mie, fiica celor risipiţi ai Mei‟ (v. 10).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acest pasaj nu se refera numai la rămășița lui Iuda, ci la <i>ansamblul rămășiței lui Israel</i> care revine în țara promisă. Atunci când Duhul lui Dumnezeu va acționa în inima națiunilor, „fiica celor risipiți‟ din Israel (nu cei risipiți, ci ceea ce se va naște din ei prin credință) va reveni la <i>D</i>omnul cu rugăciune și va aduce rămășița ca dar în cetatea Marelui Împărat. Ei se vor întoarce „de dincolo de râurile din Cuş‟, adică de dincolo de Nil și de Eufrat, căci exista un Cuș, (sau Etiopia) african și un Cuș asiatic (v. Isaia 66:18-21).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Din Isaia 18 aflăm că<i> înainte de acest moment</i>, națiunea, cea care este numită aici „națiunea fără rușine‟ (și nu rămășița) va fi adusă în țara ei de o putere maritimă de „dincolo de râurile din Cuș‟ (18:1). Această întoarcere a iudeilor, a națiunii necredincioase, care vor intra în Palestina cu ajutorul națiunilor, nu va aduce nici un rod pentru Dumnezeu. Ei nu vor veni în rugăciune, sub acțiunea Duhului Sfânt, ci vor crede că vor intra în drepturile lor naționale, iar rezultatul va fi că, după un anumit timp, ei îl vor alege pe Antihrist, ca împărat al lor. Efortul actual al Sionismului pentru strângerea lui Israel nu va avea decat acest rezultat, iar Dumnezeu "va rămâne liniștit" (18:1) față de acest efort de a reconstitui unitatea națiunii <i>fără El<b><span style="color: #38761d;"> </span></b></i><b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>. Numai după aceea "darul poporului" (18:7) va fi plăcut <i>D</i>omnului oștirilor pe Muntele Sionului. Când aceasta unitate după gândul lui Dumnezeu va fi reconstituită, scena reintegrării va avea un cu totul alt caracter. Cei scăpați din Israel vor anunța printre națiuni arătarea gloriei lui Hristos în Sion. Atunci, spune profetul, „vor aduce pe toţi fraţii voştri din toate naţiunile, ca un dar de mâncare pentru <i>D</i>omnul, pe cai şi în care şi în căruţe acoperite şi pe catâri şi pe dromadere, la muntele Meu cel sfânt, la Ierusalim, zice <i>D</i>omnul, cum aduc fiii lui Israel un dar de mâncare în vas curat în casa <i>D</i>omnului‟ (Isaia 66:20). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;">(*) În momentul când scriem aceste rânduri (notă la prima ediție, 1916), propunerea de a reconstitui în Palestina o republică iudaică, sub auspiciile Statelor Unite, se răspândește cu putere. Ambasadorul (evreu) al Statelor Unite la Constantinopol pare să obțină autorizația Sultanului. O întrunire sionistă colosală de la Boston a declarat: „Am ajuns la momentul psihologic în care trebuie să deținem Palestina pentru a întemeia acolo noua împărăție a lui David‟ (n.ed.). </span></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „În ziua aceea nu te vei ruşina de toate faptele tale, cu care ai păcătuit împotriva Mea. Pentru că atunci voi îndepărta din mijlocul tău pe cei care se veselesc de mândria ta şi nu te vei mai îngâmfa datorită muntelui Meu celui sfânt‟ (v. 11). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În acel timp, când rămășița va fi adusă la Ierusalim, această cetate în care locuiesc nelegiuirea și mândria, afișându-se fără rușine (v. 1:1: 3:5), unde vrăjmașul lui Hristos își va așeza tronul, nu se va rușina de toate faptele ei rele, caci <i>D</i>omnul îi va îndeparta din mijlocul ei pe cei mândri și pe aceia care se făleau cu numele muntelui Său sfânt pentru a-și alimenta propriul lor orgoliu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Şi voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi sărac, şi îşi vor pune încrederea în Numele <i>D</i>omnului‟ (v. 12).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acesta va fi caracterul rămășiței din Iuda la Ierusalim. Versetul 10 ne-a descris revenirea în țară a întregii rămășițe, dar, după cum am arătat în altă parte, există o diferență importantă între rămășița lui Iuda și rămășița lui Israel. Prima, vinovată de uciderea lui Mesia, va trece prin necazul cel mare, a doua, pedepsită și curățită pe parcursul călătoriei de întoarcere, cum a fost altădată în pustie, poporul ieșit din Egipt, nu va intra decât „după glorie‟. Prima, va rămâne o mică parte la Ierusalim pentru a suferi aici, sub Antihrist, persecuția și martiriul, și va fugi în mare parte dincolo de hotarele lui Israel dinaintea persecuției fără precedent care poartă numele de „necazul lui Iacov‟. Din acest exil, în timpul căruia va fi “pusă la adăpost”, se va întoarce, ca cei "scăpați" odinioară din Babilon, pentru a-L primi pe Mesia. Atunci, o parte din această rămășiță a casei lui Iuda, “vor paște pe țărmurile Filistiei și se vor culca în casele părăsite ale Ascalonului‟ (2:7). Aceasta va fi prima etapă a restabilirii lor. A doua va avea loc atunci când ansamblul rămășiței va fi adusă de catre națiuni ca un dar de mancare <i>D</i>omnului (3:10) ; a treia, scopul fiind atins pentru totdeauna, când rămășița „va paște și se va culca‟, bucurându-se de o odihna definitivă (v. 13). Același viitor, dar mult mai strălucit, așteapta Biserica, căci ea va avea parte de odihna cerească.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Atunci se va realiza pentru popor ceea ce spun Zaharia 10:5 și Mica 5:5 ; atunci și rămășița întristată și smerită, rămasă la Ierusalim, se va încrede în Numele <i>D</i>omnului. Atunci, în final, când picioarele lui Hristos vor sta din nou pe Muntele Măslinilor, poporul apostat va fi îndepărtat din Ierusalim și va fugi pentru a cădea sub loviturile răzbunării divine, iar rămășița smerită, rămasă în cetate, Îl va aclama în final pe Împăratul ei, atât de mult așteptat (Zaharia 14:3-5).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta‟ (v. 13).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Avem aici o descriere frumoasă a stării<i> morale</i> a rămășiței. Este, ca să spunem așa, caracterul ei negativ, după caracterul pozitiv descris în v. 12. Acolo, ea este întristată, smerită, și se încrede în Numele <i>D</i>omnului ; aici, durere și umilință, uniți prin credința în Numele lui Hristos, pe care Îl vor vedea arătându-Se în gloria Sa, ca Salvatorul lor, vor fi uniți prin lipsa păcatului în purtarea lor, în adevăr și sinceritate : contrat absolut cu ceea ce se va vedea la vrăjmașii lor (Ps. 102:2). Atunci vor paște și se vor odihni fără să îi înspăimânte cineva. Aceasta nu va mai fi o odihnă parțială, ca cea a rămășiței lui Iuda (2:7), ci o odihnă generală a rămășiței. Vrăjmașii lor fiind nimiciți, orice motiv de teamă va fi dispărut și <i>nimeni</i> nu va mai veni de acum înainte să îi înspăimânte. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să remarcăm, că toate aceste binecuvântări, sunt după nimicirea națiunilor și a poporului iudeu apostat. Intrăm în binecuvântările Împărăției milenare. <i>D</i>omnul dă în sfârșit poporului Său hrană, odihnă și siguranță, sub conducerea Marelui Păstor al lui Israel. Aceleași haruri le întâlnim și în Psalmul 23, dar în vederea traversării pustiei, pentru a trece prin valea umbrei morții și în fața persecuțiilor vrăjmașilor. În acest psalm frumos, credința realizează dinainte aceste binecuvântări, în mijlocul nenumăratelor dificultăți, dupa cum vedem și în finalul profetului Habacuc. În Țefania, credința este în sfârșit răsplătită și schimbată<i> în vedere</i>. Pentru turmă începe domnia pacii. Îi este dată pâinea ; nu mai are înaintea ei poporul arogant ; Ierusalimul este o locuință liniștită, un cort care nu va mai fi mutat. Rămășița Îl vede pe Împărat în toată frumusețea Lui! (Isaia 33:16, 19-20).</span></div><div><br /></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-90793822658131644892024-03-01T23:18:00.000+02:002024-03-01T23:18:40.669+02:00<div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial; font-size: x-large;"><b><br /></b></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial; font-size: x-large;"><b> Cartea Profetului Țefania</b></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b> - II -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Henri Rossier - 1916</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 2.2 Capitolul 2 : Judecata Israelului apostat și a națiunilor. Alcatuirea unei Rămășițe.</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 2.2.1 Israelul apostat. Este păstrată o Rămășiță credincioasă - versetul 1-3</span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Strângeţi-vă şi adunaţi-vă, naţiune fără ruşine, înainte de a se da hotărârea, înainte de a trece ziua ca pleava, înainte de a veni asupra voastră mânia aprinsă a <i>D</i>omnului, înainte de a veni asupra voastră ziua mâniei <i>D</i>omnului! Căutaţi-L pe <i>D</i>omnul, voi toţi cei blânzi ai ţării, voi care aţi împlinit judecata Sa! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei <i>D</i>omnului‟ (v. 1-3).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acesta este un apel general către națiunea necredincioasă și fără rușine, chiar în momentul în care ziua <i>D</i>omnului este pe cale să înceapă. Deja nori amenințători au umplut cerul, deja glasul tunetului se face auzit. Poate mai este înca timp pentru a scăpa ; poate mai este o clipă, o ultimă clipă pentru a se pocăi și a se pune la adăpost! Ce răbdare ca cea a lui Dumnezeu, și cât de clar se vede că <i>El nu vrea</i> judecata, ci vrea îndurare !</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Strângeți-vă‟, este aceeași chemare ca „adunați poporul‟ din Ioel 2:16, numai că în Ioel, acest apel, care aici nu găsește decât răzvrătiți, este auzit de cei credincioși. Poporul, națiunea fără rușine, se strânge, dar cu scopul de a se împotrivi în ziua mâniei, la “urgia care copleșește”, cu gândul că nu va ajunge până la ei (Isaia 28:15,18). Ei se strâng pentru judecata lor, după cum Dumnezeu va strânge națiunile cu același scop (3:8). Grăbiți-vă, zice <i>D</i>omnul, înainte să se întâmple toate aceste lucruri. Dacă întârziați până mâine va fi prea târziu ; ziua va trece ca pleava spulberată de vânt.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Căutați-L pe <i>D</i>omnul …‟ (v. 3). Aici întâlnim pentru prima dată menționată o rămășiță. În mijlocul unei națiuni fără rușine s-a format o grupare de oameni <i>blânzi</i>, familia copiilor Împărăției, despre care Isus a spus : „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul‟ (Matei 5:5). Ei vor umbla pe urmele Stăpânului lor, care a zis : „Eu sunt blând și smerit cu inima‟ (Matei 11:29). Acești câțiva, mici (Zaharia 13:7), săraci, disprețuiți și persecutați, ocupă un loc în gandurile <i>D</i>omnului. Îi întâlnim peste tot, în Psalmi, în Profeți, chiar și în Evanghelii înainte ca, în urma morții și învieri lui Hristos, să fie alcatuit noul corp de credincioși, care este Biserica. Putem urmări istoria acestor oameni blânzi, de la momentul când, după răpirea Bisericii, Dumnezeu va reînnoi relațiile Sale cu vechiul Său popor Israel, până când îi va introduce, ca popor al Său, de acum înainte recunoscut, în gloria moștenirii lor pământești. Ei sunt acei <i>înțelepți</i> din Daniel, care vor învăța dreptatea pe mulți și care, după ce au fost persecutați, martirizați, alungați, urâți de toți, vor străluci ca strălucirea întinderii ceresti, ca stelele, pentru totdeauna și pentru eternitate (Daniel 12:3). Aceștia sunt cei care, în Ioel, plâng între pridvor și altar atunci când se ivește ziua <i>D</i>omnului (Ioel 2:17), și care privesc spre Acela pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10). Rolul acestor câțiva este imens ; îi întâlnim la fiecare pas, dând mărturie în mijlocul poporului fără rușine. Domnul Se gândește la ei și îi socotește ca fiind comoara Lui deosebită (Mal. 3:17). Peste ei se odihnesc ochii Săi.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cu toate acestea, și ei vor trece prin ziua <i>D</i>omnului, caci vor purta povara mâniei guvernamentale a lui Dumnezeu, ca aparținând de această națiune care L-a respins și L-a răstignit pe Mesia al lor. Dar dacă națiunea necredincioasă nu se rușinează de fapta sa, ei vor suporta consecințele cu strigăte mari și cu lacrimi. Ei vor înțelege de ce au fost lepădați : „Scapă-ne", vor spune ei, "de vina sângelui !‟ (Ps. 51:14). Ei vor considera dreaptă judecata care i-a lovit, dar vor trece prin ea <i>prin credință</i>, după cum vedem în Habacuc. Ei vor spune : „Până când?‟ știind că Dumnezeu nu va uita să fixeze pentru ei ceasul eliberării. Ei vor conta pe îndurarea Sa, ca singura lor resursă. Vor înțelege că „poate‟ (acel „poate‟ al lui David când fugea dinaintea lui Absalom, ca urmare a vinei sale, din 2 Samuel 16:12), vor fi „ascunși în ziua mâniei <i>D</i>omnului‟ (v. 3). Acest „poate‟ va fi schimbat în certitudine în ceasul eliberării. Așteptând acel ceas, ei “vor căuta dreptatea și blândețea”. Singura lor grijă, în acele timpuri copleșitoare, va fi să nu piardă din vedere și să realizeze în căile lor, cu toată atenția ferindu-se de păcat, caracterul lui Mesia, căruia Îi aparțin și față de care s-au făcut odinioară atât de vinovați. De asemenea, chiar în mijlocul necazului, ei vor experimenta ce înseamna să fii pus "la adăpost", precum Israel odinioară, în noaptea fatală când Îngerul nimicitor a trecut prin țara Egiptului. Ei vor asculta de acest cuvânt : „Vino, poporul Meu, intră în camerele tale şi închide-ţi uşile după tine. <i>Ascunde-te pentru puţine clipe, până va trece mânia‟</i> (Isaia 26:20). În ziua marii persecuții, asaltați de toți, urmăriți de Satan, ei vor găsi un adăpost în pustiul popoarelor și, când mulți dintre ei, martori fideli, vor cădea ca martiri la <i>Ierusalim</i> <i>sub loviturile adversarilor lor,</i> ei vor fi ascunși în mijlocul națiunilor care, vrând-nevrând, îi vor adaposti sub autoritatea lor (Apocalipsa 12:6). Ce sursă de încredere pentru credința lor, ca acest „poate‟ auzit din gura <i>D</i>omnului! Îi vom urmări, din etapă în etapă, pe parcursul acestei profeții, până în ziua triumfului, a bucuriei și odihnei finale sub sceptrul lui Mesia!</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar mai întâi asistăm la grozăviile zilei <i>D</i>omnului asupra tuturor națiunilor care l-au înrobit pe Iuda.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 2.2.2 Judecata filistenilor – v. 4-6</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Căci Gaza va fi părăsită şi Ascalonul va fi un pustiu. Asdodul va fi alungat ziua în amiaza mare şi Ecronul va fi dezrădăcinat. Vai de cei care locuiesc pe malul mării, naţiunea cheretiţilor! Cuvântul <i>D</i>omnului este împotriva voastră, Canaanule, ţară a filistenilor! Şi te voi nimici încât nu va mai fi nici un locuitor”. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Sunt menționate aici principalele cetăți ale confederației filistenilor, cu excepția Gatului, recucerite odinioara de catre Ozia (2 Cronici 26:6), făcând <i>jocuri de cuvinte</i> cu numele lor, oarecum asemănătoare cu cele din Mica 1:10-16. Națiunea filistenilor este numită : „Cei care locuiesc pe malul mării, naţiunea cheretiţilor‟. Ei sunt numiți la fel în Ezechiel 25:16. Filistenii erau, la origine, imigranți din Creta și sunt desemnați ca veniți din Caftor (Amos 9:7; Ier. 47:4). Ajunși în Canaan, ei au locuit pe malul mării, țărmul Mediteranei. Toate profețiile referitoare la distrugerea lor fac aluzie la înfrângerea lor, fie de catre Faraon (Ieremia 47:1), fie, în același capitol și în pasajul nostru, de către Nebucadnețar, fie de către Alexandru cel Mare în Zah. 9:5-8. Dar aceste evenimente istorice, ca toate celelalte din profeție, nu sunt decât vestitorii distrugerii finale din timpurile viitoare, caci „nici o profeție din Scriptură nu se interpretează singură‟ (2 Petru 1:20).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ca atâtea alte națiuni, filistenii vor reapărea pentru marea dramă a zilei <i>D</i>omnului. Ruina “țărmurilor mării” va avea ca rezultat punerea la adăpost a rămășiței din Iuda în ziua necazului ei. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva în trecut. Țefania ne spune acest lucru în mod expres în acest pasaj: „Şi ţărmul mării va fi un loc de păşune, cu peşteri pentru păstori şi stâne pentru oi. Şi ţărmul va fi al rămăşiţei casei lui Iuda; ei îl vor paşte; seara se vor culca în casele Ascalonului; pentru că <i>D</i>omnul Dumnezeul lor îi va cerceta şi-i va întoarce pe captivii lor‟ (v. 6-7). Acolo va găsi o parte a rămășiței adăpost pentru turmele lor și o odihna sigura în orașele devastate ale Filistiei. Cuvintele caracteristice : „<i>D</i>omnul îi va întoarce pe captivii lor‟ au întotdeauna legătură cu zilele sfârșitului. Acesta este un termen foarte comun, o fraza specială, care literal se traduce „a întoarce captivitatea‟ (Shub Shebuth), pentru a desemna <i>întoarcerea ansamblului captivilor în vederea restabilirii lor definitive</i>. Ori, niciodată de la împraștierea poporului iudeu nu a avut loc ceva asemănător. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Întoarcerea lui Iuda în țara sa, sub domnia lui Cirus, nu a fost întoarcerea ansamblului poporului, ci o întoarcere parțială, care nu a pus capăt captivității, chiar parțiale, căci Iuda, revenit în țară, a rămas supus națiunilor și acestea continua până în zilele noastre să “calce în picioare Ierusalimul” ( vezi Neemia 9:36-37; Ps. 126:1, în contrast cu v. 4). Întoarcerea parțială a lui Iuda a fost rânduită de Dumnezeu pentru ca o parte a acestui popor să-L primească pe Mesia în Iudeea și la Ierusalim. Dacă L-ar fi primit, atunci “captivitatea ar fi fost întoarsă” și s-ar fi stabilit Împărăția lui Israel. Crima poporului prin răstignirea lui Isus a pus capăt, până la timpurile profetice, speranței de a vedea “întoarcerea captivitatii sale”.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acest mod de exprimare indică deci un eveniment în întregime viitor, și este de toată importanța de a-l remarca, deoarece istoria viitoare a lui Israel și domnia glorioasă a lui Mesia sunt inseparabile. Restabilirea finală nu va avea loc doar pentru Israel, ci și pentru Moab, Amon și alte națiuni în zilele din urmă, totuși, ea are o trăsătură specială pentru poporul lui Dumnezeu, adevarata rămășița, după cum ne putem convinge din următoarele pasaje indicate în notă <b><span style="color: #38761d;">(*).</span></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) Deut. 30:3 ; Ps. 14:7 ; 53:6 ; 85:1 ; 126:4 ; Ier. 29:14 ; 31:23 ; 32:44 ; 33:7, 11, 26 ; Osea 6:11 ; Ioel 3:1 ; Amos 9:1 ; Țef. 2:7 ; 3:20.</span></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #38761d; font-family: arial;"><b> </b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este deci sigur că această întoarcere a “rămășiței casei lui Iuda” se referă la timpul de la urma, deoarece citim : „pentru că <i>D</i>omnul Dumnezeul lor îi va cerceta şi-i va întoarce pe captivii lor‟ (2:7). Și chiar dacă câțiva dintre cei “scăpați” din Iuda au venit în Filistia după cucerirea lui Nebucadnețar sau Alexandru (ceea ce istoria nu ne face cunoscut), aceasta nu schimbă cu nimic faptul enunțat de profet. Singura întrebare care s-ar putea pune, ar fi la ce epocă a “restaurarii” face aluzie acest pasaj, căci restaurarea lui Israel nu se va face într-o singură zi. În altă parte am exprimat gândul că acest fapt ar putea avea loc cu ocazia revenirii rămășiței fugare din Iuda în țara lor, „înaintea gloriei‟, adică înaintea arătarii lui Hristos și nimicirea națiunilor adunate în jurul Ierusalimului, inclusiv Asirianul. Acest gând ar putea fi contestat fără a schimba nimic din ceea ce afirmăm. În capitolul 3 vom vedea ce motivație avem pentru această afirmație. Un lucru este sigur, și anume că, în timpul împărțirii milenare a țării lui Israel, Filistia va face parte din domeniul lui Iuda și Beniamin (Ezechiel 48).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 2.2.3 Moab, Amon și etiopienii – v. 8-12</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ceea ce a caracterizat pe Moab și pe fiii lui Amon, a fost în primul rând<i> batjocura</i> și insultele cu care ei au batjocorit poporul lui Dumnezeu ; ei se războiau astfel împotriva lui <i>Dumnezeu Însuși</i> fără să-și dea seama de amlpoarea urii crude împotriva lui Israel. În al doilea rând, a fost <i>mândria</i> care i-a împins să atace hotarele moștenirii poporului. De asemenea, razbunarea zilei <i>D</i>omnului va fi executată asupra lor prin rămășița : „Rămăşiţa poporului Meu îi va prăda, şi cei rămaşi ai naţiunii Mele îi vor stăpâni‟ (v. 9). Niciodată în istorie nu a avut loc acest lucru și pedeapsa finală le așteaptă încă pe aceste doua națiuni. Chiar și Asirianul profetic, când va invada Palestina în zilele din urmă, nu-i va atinge și nu îi va subjuga (Daniel 11:41), caci lor le este rezervată altă soartă. Edomul va suferi aceeași judecată (v. Obadia), ba chiar mai grozavă, căci Edomul va fi <i>nimicit în întregime</i> și nu va mai avea nicio "rămășiță", fiind nimicit pe de-o parte de <i>D</i>omnul, pe de altă parte de Israel.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „<i>D</i>omnul va fi înfricoșător pentru ei‟ (v. 11). Într-adevar, această răsturnare va fi grozavă ; dumnezeii lor, Chemoș și Malcam, de a căror protecție auzim că se lăudau deseori, vor fi nimiciți și nu vor împiedica ca pustiirea să-și întindă funiile asupra lor. Dar blestemul acestor națiuni vinovate nu este ultimul cuvânt al <i>D</i>omnului cu privire la ele. Ele vor fi forțate să recunoască supremația lui Hristos și să-si plece genunchiul înaintea Lui. Ce har că va fi așa, și că Dumnezeu nu se limitează numai la a-i judeca pe vrăjmașii Săi! Aflăm, fără-ndoială, că această supunere nu va fi la toți <i>de bunăvoie</i>. Mulți oameni dintre națiuni, dintre „fiii străinului‟, I se vor supune cu prefăcătorie, dându-I o ascultare prefacută (Psalm 18:44; 66:3), dar mulți alții, convertiți prin „Evanghelia Împărăției‟, vor recunoaște domnia lui Hristos. Astfel că, în majoritatea națiunilor, se va constitui o rămășiță care va avea parte de restaurarea universală. „Insulele națiunilor‟, ținuturile cele mai îndepărtate de cetatea Marelui Împărat, Îi vor recunoaște supremația, „fiecare din locul unde este‟ (v. 11). Aceasta nu va exclude nicidecum ca, an de an, rămășițele națiunilor să se suie la Ierusalim pentru a se închina înaintea Împăratului, a <i>D</i>omnului oștirilor, și pentru a celebra sărbătoarea corturilor (Zaharia 14:16).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Sabia <i>D</i>omnului îi va lovi direct și pe etiopieni (v. 12), în care se încrezuse odinioară Israel și de la care ceruse ajutor împotriva împăratului Asiriei (Isaia 20:5-6).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="color: #990000; font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="color: #990000; font-family: arial;"> 2.2.4 Ninive – v. 13-15</span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceste judecăți conduc duhul profetic la a se ocupa de Ninive și de Asiria (v. 13-15). În timpul când profețea Țefania, Ninive nu fusese încă distrusă. Astfel, el anunță acest eveniment memorabil, căderea cetății Ninive, subiectul special al profeției lui Naum, ca un fapt viitor. Numai că Țefania ne îndreapta privirile, mult mai mult decât Naum, spre timpul de la sfârșit. În Naum, <i>D</i>omnul nimicește Ninive, și odată cu ea Asiria, prin instrumentele alese de El, prin „vitejii săi‟, caldeenii (Naum 2:3). Aici, judecata este executată de <i>D</i>omnul Însuși : <i>El</i> este Cel care Își întinde mâna spre nord, El, care „dezgolește lucrarea de cedru‟. Nu că Ninive ar trebui, mai mult decat Babilonul, să renască din cenușa lor în zilele din urmă. Pustiirea ei este definitivă, dar distrugerea Asirianului istoric, coborât în ruină datorită pierderii capitalei sale, nu este, iar Cuvântul ne prezinta aici nimicirea directă a acestei puteri, prin mâna <i>D</i>omnului, în zilele din urmă. Ninive se veselea, locuia în siguranță și zicea în inima ei : „Eu, și nici una în afară de mine!‟ Încrederea ei în forțele sale proprii, orgoliul ei egoist, care nu ținea cont decât de propriile ei interese, <i>cultul său pentru sine</i>, nu admitea că vreun rival ar avea vreun drept, toate acestea devenind cauza judecății zdrobitoare. Aceleași principii sunt proclamate cu glas tare în zilele noastre de anumite națiuni, și ele le vor conduce la aceleași dezastre.</span></div><div><br /></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-41748675162406956652024-02-28T20:21:00.001+02:002024-02-28T20:26:05.676+02:00<div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Cartea Profetului Țefania</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b> - I -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Henri Rossier - 1916</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>1 Remarci preliminare</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cartea Țefania prezintă două particularități. Spre deosebire de ceilalți profeți, Țefania nu separă poporul Israel de celelalte națiuni, în sensul că aceeași judecată cade peste el cât și peste ele, căci, având în comun aceleași caractere, ale omului căzut, în special cea a idolatriei, trebuie să aibă parte de o sentință comuna.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar Dumnezeu – aceasta este a doua particularitate a profetului nostru – <i>separă</i> masa celor pe care dorește să-i cruțe. Așa se formează Rămășița lui Israel. Țefania nu ne vorbește despre o Rămășiță dintre națiuni (sau, mai degraba, nu abordează acest subiect decât întâmplător în 2:8-10), deși aceasta din urmă face parte din planul lui Dumnezeu pentru viitor ; în timp ce alți profeți menționează restabilirea captivilor din Moab și Amon, din Elam și Egipt, adică alcatuirea unei Rămășițe din aceste popoare care va avea parte de restaurarea finală (Ieremia 48:47; 49:6, 39; Ezechiel 29:14).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Profetul nostru anunță doar că, deși Israel are parte de aceeași judecată ca și națiunile, harul lui Dumnezeu va scoate din acest popor condamnat <i>un popor nou</i>. Întemeierea și binecuvântare lui eternă conferă cărții de care ne ocupăm o marcă de o prospețime incomparabilă.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Rămășița este rodul unei Treziri în mijlocul unui popor necredincios. Trezirile, după cum am arătat în alte scrieri, nu au împiedicat niciodată declinul, și nu au schimbat în niciun fel starea masei poporului. Dumnezeu are doua scopuri în producerea lor : primul este acela de a ridica o <i>mărturie</i>, de a carei respingere va face poporul fără nici o scuză ; al doilea, după cum vom vedea, este acela de a pune deoparte, în vederea alcatuirii viitoare a unui nou popor, un anumit număr de credincioși care au slujit <i>D</i>omnului în mijlocul declinului și apostaziei generale. Produsul trezirii devine astfel trunchiul <i>poporului lui Dumnezeu</i>. Asupra acestei ramașițe vedem că se concentreaza grija <i>D</i>omnului ; pe ea o va pazi El în mijlocul necazului cel mare, îngrozitorul „necaz al lui Iacov‟, pe care El a despărțit-o de națiunea apostată sortita distrugerii finale ; în final, ea este aceea în care se concentrează trasaturile poporului viitor, popor binevoitor a cărui tinerețe va ieși ca roua din „sânul aurorei‟ (Psalm 110). Rămășița, la început mică și disprețuită, va crește și va deveni o națiune fără număr ca stelele cerurilor și ca nisipul de pe țărmul mării ; acest popor va fi în jurul tronului Marelui Împărat de la Ierusalim și va avea stăpânirea peste toate celelalte națiuni. Dintre acestea din urmă, o mare mulțime pe care nimeni nu o va putea număra (Apocalipsa 7), se va supune, prin credință, sub sceptrul milenar al lui Hristos, în timp ce aceia dintre popoare care nu vor fi distruși la apariția lui Hristos, se vor supune Lui doar cu buze mincinoase ( Ps. 18:44 ; 66:3). Ei vor fi nimiciți cu ocazia revoltei finale provocate de Satan, dezlegat din închisoarea lui la sfârșitul mileniului, revoltă care va preceda venirea <i>zilei lui Dumnezeu</i> ( Apoc. 20:7-9 ; 2 Pet. 3:12). Nu așa va fi cu poporul <i>D</i>omnului, alcatuit din rămășiță: „<i>tot Israelul va fi mântuit</i>‟ (Rom. 11:26). Cei dintre ei care vor fi “răi” (pentru că mileniul nu este ziua<i> eternă</i>, când totul va fi perfect) vor fi "nimiciți din țară în fiecare dimineață" (Ps. 101:8).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Am spus că formarea unei rămășițe este întotdeauna rezultatul unei treziri. Așa se va forma această rămășiță la Ierusalim, în mijlocul poporului iudeu revenit în Palestina în necredință (Dan. 12:3, 10). Este remarcabil că, vorbind de-o manieră exclusivă despre această rămășiță profetică a lui Israel, Țefania este chemat să profețească în timpul ultimei treziri a acestui popor pe care o menționează Cuvântul, sub domnia lui Iosia.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Țefania, dacă este el însuși din familia regală, după cum se pare, este urmaș al lui Ezechia. Astfel, sub Iosia, a reînceput trezirea din timpul lui Ezechia, când binecuvântările date lui David erau pierdute, și Țefania a devenit el însuși instrumentul pentru a proclama trezirea profetică și formarea unei rămășițe în mijlocul vechiului popor al lui Dumnezeu. Trezirea sub Iosia s-a produs cu ocazia descoperirii cărții legii. Iosia a citit în ea că mânia lui Dumnezeu s-a revărsat peste Israel „pentru că părinţii noştri n-au păzit cuvântul <i>D</i>omnului, pentru a face după toate cele scrise în cartea aceasta‟. Atunci, împaratul “a întrebat pe <i>D</i>omnul pentru el însuși și pentru <i>rămășița</i> din Israel și din Iuda” (2 Cr. 34:21). Hulda, profetesa, a anunțat blestemul lui Dumnezeu împotriva Ierusalimului, dar a adăugat că datorită umilinței lui Iosia, el, căpetenia rămășiței, va fi<i> cruțat </i>(v. 23-28). Iosia reprezintă deci, în mod simbolic, subiectul principal al cărții Țefania.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Această trezire finala va avea ca scop de a pregăti inima și conștiința rămășiței pentru domnia lui Hristos, ca <i>Împărat al lui Israel</i>, iar Țefania ni-L prezintă pe <i>D</i>omnul doar sub acest caracter : „<i>Împăratul lui Israel</i>, <i>D</i>omnul, este în mijlocul tău‟ (3:15). Aici nu este vorba, ca în Isaia, Zaharia, Mica și alți profeți, de suferințele ispășitoare ale lui Mesia și de gloriile care vor urma după acestea (1 Pet. 1:11), ci de <i>puterea și de venirea Împăratului</i> (2 Pet. 1:16), învingător și triumfător care, după ce a <i>salvat</i> pe poporul Său ales, Își găsește plăcerea în el.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Trei fapte sunt deci imediat unite împreună în profeția lui Țefania: 1° Nelegiuirea și idolatria poporului Israel și a națiunilor, și judecata care va cădea asupra lor, deși va fi mult mai aspra asupra Israelului apostat, care, la origine, a fost despărțit de națiunile idolatre. 2° Alcătuirea unei rămășițe potrivit alegerii harului. 3° Rămășița devine singurul și adevăratul Israel, reunit sub sceptrul Împăratului Mesia.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar alte trăsături îl caracterizează încă pe profetul nostru : de la început până la sfârșit, când este vorba despre judecată, Țefania vorbește de <i>ziua Domnului</i>.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Am văzut adesea, pe parcursul acestor studii, că această zi poate avea o împlinire parțială și premilenară (de exemplu Ioel 1). Aici, într-adevar, această zi este așa cum a fost anunțată în timpul atacului îngrozitor al lui Nebucadnețar ; dar, oricât de îngrozitoare a fost această judecată, ea nu este decât o imagine palidă a zilei <i>D</i>omnului. De asemenea, Babilonul, agentul <i>istoric</i> al judecății, nu este nici <i>măcar numit</i> în Țefania, acest profet având în vedere judecata <i>finală, </i>și nu, ca Habacuc, purtarea celui drept, care trăiește prin credința sa în zilele judecății istorice. Ziua <i>D</i>omnului este deci, înainte de toate, pentru Țefania, o zi <i>profetică</i>, în care <i>D</i>omnul, în loc să folosească, ca mai înainte, instrumente ale razbunarii Sale, va judeca<i> El Însusi</i>. De aceea numele caldeenilor este trecut sub tăcere de Țefania, deși erau sub aspect<i> istoric</i>, în timpul acestui profet, singura națiune avută în vedere, pentru judecata Filistiei, Amonului, Moabului și Asirianului, și în final, a Ierusalimului însuși.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> Ziua Domnului </i><b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b> este numită <i>ziua Domnului</i> în Noul Testament. Este ziua judecății și a răzbunării. <i>Ziua lui Hristos</i> nu are aceeași semnificație, căci este ziua pe care o așteaptă creștinii, ziua <i>arătării </i>Sale, o zi pe care o pot <i>iubi</i>, pe care o așteaptă, în teamă de Domnul, dar înaintea căreia ei nu tremură (comp. Habacuc 2:3, 16 cu 2 Timotei 4:8). A iubi arătarea Sa, însemnă a trăi în speranța de a avea parte de gloria Sa, de a primi aprobarea Sa când va veni pentru a împărți coroane alor Săi. Atunci martorii Lui vor suferi o pierdere, sau vor auzi, la scaunul de judecată, acest cuvânt binecuvântat: „Bine, rob bun și credincios… intră în bucuria Domnului tău‟ (Matei 25:21, 23). Ziua Domnului privește lumea, iar ziua lui Hristos are de-a face cu creștinii. Este aceeași zi, fara îndoială, dar cu două fețe, una îndreptată spre cei dezaprobați și spre întuneric, alta spre cei aleși și spre lumina deplină a prezenței lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) Când numele "<i>D</i>omnul" este scris cu caracter italic "<i>D"</i>, întotdeauna se face referire la numele propriu absolut al lui Dumnezeu, Yahve în ebraică. În limba engleză este redat prin "LORD", în franceză prin "L'Eternel, iar în germană "Jehova" (n.tr).</span></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În Țefania, Ierusalimul, ca loc de naștere al rămășiței, ocupă primul loc în planul restaurării, deși este menționat Iuda și cele zece seminții. Dar, <i>rămășița fiind poporul</i>, întotdeauna se vorbește numai despre ea, iar cuvintele „poporul Meu‟, atât de frecvent folosite de alți profeți, pentru a indica națiunea în ansamblu, nu sunt pronunțate niciodată în Țefania ; în timp ce poporul necredincios este numit „națiune fără rușine‟ (2:1).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceste remarci preliminare vor ajuta la înțelegerea mai ușoară a detaliilor cărții pe care o vom aborda.</span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 2 Capitolele 1 și 2 : Ziua cea mare a <i>D</i>omnului</b></span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 2.1 Capitolul 1: Judecata generală venind peste întreaga creație ; peste Iuda și Ierusalim ; peste toți cei vii.</b></span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 2.1.1 Judecata generală venind peste creație – v. 2-3</span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Voi şterge cu desăvârşire totul de pe faţa pământului, zice <i>D</i>omnul. Voi nimici pe om şi pe animal; voi nimici păsările cerurilor şi peştii mării, şi pietrele de poticnire împreună cu cei răi; şi voi nimici omenirea de pe faţa pământului, zice <i>D</i>omnul‟ (v. 2-3).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceste versete anunță o judecată <i>generală</i>, în contrast cu judecata care lovește Iuda și Ierusalimul, la v. 4, dar care este în strânsă legătură cu acesta. Într-adevar, judecata lui Iuda este cu atât mai gravă cu cât el a păcătuit la fel ca națiunile. Natura acestui păcat comun este menționată în v. 17 : „au păcătuit împotriva <i>D</i>omnului‟, iar obiectele distruse prin judecată ne arată care a fost cauza. Vedem aici cele patru mari clase de ființe vii, care, potrivit Bibliei, alcătuiesc ansamblul creației însuflețite : oamenii, animalele (cuprinzând vitele, târâtoarele și fiarele pământului), peștii mării și păsările cerului (Gen. 1). De ce această distrugere? Capitolul 4 din Deuteronom (v. 15-19) ne spune. <i>D</i>omnul recomandase poporului Său să aibă grijă să se ferească de idolatria națiunilor, caci, zice El : „Pentru că n-aţi văzut nici o înfăţişare în ziua când v-a vorbit <i>D</i>omnul în Horeb, din mijlocul focului, ca să nu vă stricaţi şi să vă faceţi vreun chip cioplit, vreo înfăţişare a vreunui chip, asemănare de bărbat sau de femeie, asemănare a vreunui animal de pe pământ, asemănare de vreo pasăre înaripată care zboară în ceruri, asemănare de vreo târâtoare de pe pământ, asemănare de orice peşte, care este în ape sub pământ; şi ca nu cumva să-ţi ridici ochii spre ceruri şi să vezi soarele şi luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, şi să fii amăgit şi să te pleci înaintea lor şi să le slujeşti lor‟. Așa era practica națiunilor, care „au schimbat gloria nepieritorului Dumnezeu în asemănarea imaginii omului pieritor şi a păsărilor şi a patrupedelor şi a reptilelor‟ (Romani 1:23). <i>D</i>omnul urma să distrugă astfel toate acele „pietre de poticnire‟, animalele și omul din care ei făcuseră idoli, și să-i nimicească pe cei “răi” care s-au dedat la a se închina lor. Dar ce va fi cu Iuda?</span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 2.1.2 Judecata lui Iuda și a Ierusalimului – v. 4-13</span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Şi Îmi voi întinde mâna asupra lui Iuda şi asupra tuturor locuitorilor Ierusalimului ; şi voi nimici din locul acesta rămăşiţa lui Baal şi numele chemarimilor împreună cu preoţii şi pe cei care se închină înaintea oştirii cerurilor pe acoperişuri şi pe cei care se închină <i>D</i>omnului, care jură pe El şi jură şi pe Malcam, şi pe cei care se întorc de la a-L urma pe <i>D</i>omnul şi nu-L caută pe <i>D</i>omnul, nici nu întreabă de El‟ (v. 4-6).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ne-ar putea surprinde să vedem, în mai multe locuri din profeții, amenințări din cele mai grozave rostite împotriva poporului, chiar în momentul când un împărat după inima lui Dumnezeu vine să întrerupă seria împăraților răi din Iuda, ci trebuie să ne amintim că trezirile, ca cea a lui Ezichia și a lui Iosia, nu au schimbat starea morală a poporului, după cum mărturisește însuși profetul nostru. Așa s-a întamplat cu toate trezirile. Dacă se adresează oamenilor o chemare solemnă să se convertească, eșecul lor invariabil dovedește, cu siguranță, că lumea nu Îl vrea pe Dumnezeu. Fără-ndoială, prin harul lui Dumnezeu, trezirile produc o oprire de moment în exercitarea judecăților, atât de mult timp cât Dumnezeu strânge sufletele prin predicarea Evangheliei, și astfel judecata, după cum vedem în zilele noastre, nu a ajuns înca la apogeul ei. Este ca o frână care încetinește cursa, dar nu împiedică atelajul să ajungă în fundul văii. Mai mult, să nu uităm că, dacă omul aruncă în mod voit vălul uitării peste trecutul lui, acesta din urmă rămâne în totul prezent înaintea lui Dumnezeu. Idolatria lui Iuda, din timpul lui Manase, chiar dacă împăratul a fost reabilitat prin judecată, această idolatrie nu a fost uitată. În timpul lui Iosia, a avut loc o<i> reformă</i>, dar nu a fost o pocăință adevărată a poporului. Nimic nu este mai străin de pocăință decât obiceiul de a împaca închinarea la idoli cu cea a adevaratului Dumnezeua, a unui Dumnezeu care nu poate suferi „nelegiuirea și adunarea de sărbătoare‟ (Isaia 1:13). Pe de altă parte, trezirile sunt ocazia unei mari binecuvântari : sufletele sunt mântuite, scoase din lume și alcatuiesc o rămășiță credincioasă în mijlocul necredincioșiei generale. Așa va fi până la sfârșit. Rămășița dintre iudei și cea dintre națiuni nu vor avea altă origine decât trezirile provocate prin “predicarea dreptății” la Ierusalim (v. Daniel 12:3), și prin „Evanghelia Împărăției‟ în Israel și printre națiuni (Matei 24:14).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> De fapt, reforma lui Iosia nu a făcut altceva decât să transforme starea morală rea a poporului într-una și mai rea. Dumnezeu urăște idolatria, dar urăște și <i>mai mult</i> amestecul închinării aduse Lui cu cea adusă idolilor. O inimă complet străină de Dumnezeu, un suflet cufundat în întuneric și care nu a primit niciodată o revelație directă a luminii divine, sunt mai puțin vinovate decât aceia care, cunoscând adevărul, îl asociază cu practicile din păgânism, și nu trebuie să uităm că această stare, de care casa iudaică este curățită în zilele noastre și va mai rămâne așa pentru un timp, se întâlnește în prezent în ceea ce numim lumea creștină. Judecata grozavă a lui Dumnezeu a căzut odinioară asupra lui Israel pentru că au ținut „o sărbătoare pentru <i>D</i>omnul‟ în prezența vițelului de aur. La fel a fost și cu vițeii din Dan și Betel. Poporul, adorând idolii, avea o anumita cunoștință despre adevaratul Dumnezeu, dar acest amestec este exact ceea ce nu putea suferi Dumnezeu în Iuda, iar trezirea nu a avut pentru națiune alt rezultat decât acest amestec. Închinarea la Baal își pierduse cu siguranță din popularitate, dar fără să dispară în întregime, căci profetul nostru vorbește despre<i> rămășița lui Baal</i> (v. 4), dar <i>diminuarea</i> idolatriei nu este o întoarcere la Dumnezeu. Iosia, în mod personal, o rupsese complet cu Baal și a condus poporul pe această cale, dar acesta din urmă, oprindu-se la jumătatea drumului, a făcut un compromis. Preoții adevaratului Dumnezeu umblau alături cu camarimi, preoții lui Baal ; veșmintele albe și negre se intersectau pe străzile Ierusalimului. Alte închinari, aparent mai puțin grave, continuau să înșele poporul. Ei se închinau „înaintea oştirii cerurilor pe acoperişuri‟, închinare pe care Iosia nu a putut să o țină în întregime sub control, nici interzice. Acum că legea a fost regăsită în templu, Israel s-a putut convinge ce gândea Dumnezeu despre acele practici idolatre. Bunătatea lui Dumnezeu le dăduse astrele și „le-a împărțit tuturor popoarelor de sub toate cerurile", "ca să dea lumina pe pământ” (Deut. 4:19, v și Gen. 1:14-17), iar oamenii au luat drept stăpâni astrele rânduite pentru a le sluji, “închinându-se în acelasi timp și <i>D</i>omnului”. Ei dădeau creaturii, lucrurilor neînsuflețite, aceeași autoritate ca și Creatorului cerurilor și al pământului. Ciudată aberație! Dar de ce nu este capabil omul păcătos? Păcatul l-a despărțit de Dumnezeu pe care nu Îl mai cunoaște! Profetul adaugă: „cei care jură pe El și care jură şi pe Malcam‟. Întotdeauna aceeași aberație! Îl luau pe Dumnezeu ca martor, dar și pe Malcam, divinitatea fiilor lui Amon (Ier. 49:1, 3) ; oamenii jură și pe Dumnezeu și pe diavol. Dar mai este și o a patra clasă de călcători de lege, mult mai îngrozitoare decât celelalte : „cei care se întorc de la a-L urma pe <i>D</i>omnul, şi cei care nu-L caută pe <i>D</i>omnul și care nu întreabă de El‟. Ei dau înapoi după ce L-au cunoscut, de la Dumnezeul care a zis : „Dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el‟. Să te îndepartezi de Dumnezeu, înseamnă să te îndrepți spre pierzare, să alegi mai degrabă iadul decât pe El (Evrei 10:38, 39). O religie amestecată, care vrea să împace atât lumea cât și pe Dumnezeu, conduce întotdeauna, în cele din urma, la acest păcat “voit”, pentru care „nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori‟ (Evrei 10:26-27). “S-au abatut de la <i>D</i>omnul”, aceasta va fi starea poporului iudeu apostat în zilele din urmă. După ce vor relua pentru un timp jertfa necurmată – închinarea iudaica în templul reconstruit – poporul se va lăsa amagit de „minuni ale minciunii‟ făcute de „omul păcatului‟ și vor găsi „plăcere în nedreptate‟ ( 2 Tes. 2:7-12). Acești necredincioși "vor alerga după un altul", cum este spus în Psalmul 16:4, și “durerile lor se vor înmulți”. O ultimă trăsătură îi caracterizează : „nu întreabă de El‟. Dacă există ceva mai rău decât neevlavia care se ridică împotriva lui Dumnezeu, aceasta poate fi <i>indiferența</i>. Pentru asemenea oameni Dumnezeu reprezintă ceva<i> neglijabil.</i> Absorbit de poftele lumii, păcătosul caută ceea ce-l atrage pentru a-și satisface nevoile inimii, căci, în ciuda a toate, el nu poate fi fără nevoi, și se orientează spre rău, fără să-și dea seama că așa se îndreaptă spre întunericul etern. Astfel de oameni nu se interesează de Dumnezeu. Se interesează de câte un om al cărui nume, ale cărui fapte sau valoare morală prezintă interes ; vor să cunoască cele mai mici întâmplări din viața lui, tot ce privește persoana lui, anturajul lui, casa lui, familia lui ; vor să cunoască opiniile lui și discursurile lui dar, când este pronunțat numele <i>Dumnezeu</i>, cine se intereseaza de El? Intr-adevar, indiferența este mai rea decât ura!</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Taci înaintea Domnului <i>D</i>umnezeu! Căci ziua <i>D</i>omnului este aproape, căci <i>D</i>omnul a pregătit o jertfă, Şi-a sfinţit oaspeţii. Şi va fi aşa: în ziua jertfei <i>D</i>omnului voi pedepsi pe căpetenii şi pe fiii împăratului şi pe toţi câţi se îmbracă în haine străine. Şi în ziua aceea voi pedepsi pe toţi câţi sar pragul, care umplu casele stăpânilor lor cu violenţă şi înşelăciune‟ (v. 7-9).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În v. 2-6, <i>D</i>omnul a anunțat că va nimici toate pietrele de poticnire dintre națiuni și din Israel, ca și pe oamenii care comit acele urâciuni. El a insistat în mod special asupra caracterului agravant al idolatriei în Israel, care îndrăznea să asocieze închinarea adusă lui Dumnezeu cu idolii. Acum asistăm la executarea sentinței, care va lovi în primul rând Ierusalimul, deoarece vinovăția lui est pe măsura privilegiilor de care s-a bucurat.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Taci înaintea Domnului <i>D</i>umnezeu!‟ Cine nu a asistat la liniștea impresionantă dinaintea unei catastrofe atmosferice? Dintr-odată cade fulgerul și răsună tunetul, iscănd un vânt puternic care spulberă totul în calea lui. Acea liniște era preludiul unui uragan dezlănțuit, pe care nimic nu îl va mai opri acum, semnul unui eveniment necruțător. La fel este și aici. Nu mai pot fi aduse scuze, nu se mai poate alerga în grabă la pocăință, nici nu se mai pot face cereri ! Hotărârea, amânată de mult timp, se execută dintr-odată. Amos, menționând aceleași împrejurări, judecata Ierusalimului prin intermediul Babilonului, spune, de asemenea : „Tăcere!‟ (6:10), dar atunci când judecata este <i>executată</i> și când nu a mai rămas <i>nimeni</i>. Aici însă suntem în momentul când se<i> apropie</i>, sau, cum spune Naum, „s-a hotărât‟ (2:7). Când va începe ziua <i>D</i>omnului, este prea târziu, și nu mai este nici o speranță. În Habacuc 2:20 este spus: „Tot pământul să tacă înaintea Lui!‟ când, după executarea a ceea ce a fost hotărât, Îl vedem pe <i>D</i>omnul „în templul Său cel sfânt‟. El și-a <i>stabilit</i> domnia; El locuiește din nou în templul Său. Lumea întreagă recunoaște că judecata a fost dreaptă și înțelege că era necesară pentru ca <i>Dumnezeu să poată fi în final glorificat</i>.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Această zi grozavă a <i>D</i>omnului – ziua Domnului, ziua Fiului Omului în Noul Testament – este <i>întotdeauna</i> ziua judecății. Aici vedem o anumita gradație în acest termen : „Ziua <i>D</i>omnului este aproape‟ (v. 7) ; este, ca să spunem așa, judecata<i> istorică</i> a Ierusalimului prin intermediul Babilonului. „Ziua cea mare a <i>D</i>omnului este aproape, este aproape si se grabeste foarte mult” (v. 14). Acest cuvânt se extinde la judecata <i>profetică</i> și finală. „Ziua mâniei Domnului‟ (2:2) ; este un termen care cuprinde atât judecata prezentă, cât și cea viitoare asupra Ierusalimului și asupra tuturor națiunilor. Ca judecată profetică, această zi este ceasul încercării care trebuie să vină peste întreg pământul locuit și ceasul necazului cel mare.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Caci <i>D</i>omnul a pregătit o jertfă‟. Aceeași imagine o găsim în Isaia 34:6-7 și în Ezechiel 39:17-20 în legătură cu Asirianul și în Obadia 16, cu privire la Edom. Este „marea cină a lui Dumnezeu‟ din Apocalipsa 19:17, dar aici este în legatură cu judecata istorică executată asupra Ierusalimului prin intermediul Babilonului, și precursoarea unei judecăți mult mai îngrozitoare din ziua de la urmă. Este de folos și salutar pentru noi să fim familiarizati cu judecățile lui Dumnezeu. Fara îndoiala, în ceea ce ne privește, noi am înțeles că judecata a căzut asupra lui Hristos la cruce, pentru a ne elibera deschizându-ne ușa harului ; dar, repet, este salutar să contemplăm judecățile lui Dumnezeu asupra lumii, pentru a învăța să fim cu adevărat străini de mersul lucrurilor asupra cărora vor cădea ele. Vom fi astfel plini de teamă de a participa în vreun fel la mersul lumii, precum Lot, în ciuda siguranței depline pe care o avem că suntem eliberati de mânia care vine.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pe de altă parte, să nu uităm că jertfa judecății va fi urmată de o jertfă de mulțumire în ziua când, pe Muntele Sionului, și la Ierusalim, <i>D</i>omnul va face „tuturor popoarelor un ospăţ cu mâncăruri grase, un ospăţ cu vinuri vechi, cu mâncăruri grase, pline de măduvă, cu vinuri vechi, bine limpezite‟ (Isaia 25:6-7). În ziua jertfei judiciare, <i>D</i>omnul va „pedepsi pe căpetenii şi pe fiii împăratului şi pe toţi câţi se îmbracă în haine străine‟. <i>D</i>omnul îi rânduise să fie conducători responsabili pentru a conduce poporul. Aici nu este menționat împăratul, deoarece Iosia, capetenia rămășiței credincioase, potrivit profeției Huldei, era pus la adăpost (2 Cronici 34:27-28), ci este vorba de succesorii lui, care se îmbrăcau cu haine de-ale străinilor pentru a-i imita. A adopta obiceiurile națiunilor, chiar și cele exterioare, însemna a adopta luxul lor (v. Amos 6:3-6), la care, în mod necesar, se adăugau și asocierile morale ale obiceiurilor lor efeminate (cu referire la bărbați care adoptă obiceiuri feminine !).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Şi în ziua aceea voi pedepsi pe toţi câţi sar pragul, care umplu casele stăpânilor lor cu violenţă şi înşelăciune‟ (v. 9).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cea de-a doua pedeapsă îi lovește pe aceia care, la practicile superstițioase (v. 1 Samuel 5:5), adaugă violență și înșelăciune cum fac națiunile (v. Habacuc 2:17). Toate aceste lucruri făceau parte din obiceiurile Babilonului, căruia Ierusalimul avea să-i fie pradă.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Versetele 10 și 11 anunță distrugerea Ierusalimului de catre caldeean. Inamicul îl va invada din toate părțile, dar această calamitate va prelua, de asemenea, comerțul și toate bogățiile poporului evreu, ale unui “popor de negustori” care avea aceleași obiceiuri și aspirații ca poporul Canaanului sau ca masa de comercianți străini. „Şi în ziua aceea, zice <i>D</i>omnul, va fi zgomotul unui strigăt de la Poarta Peştilor şi un urlet din Mişne şi un trosnet mare dinspre dealuri. Urlaţi, locuitori din Macteş, pentru că tot poporul Canaanului este distrus; toţi cei încărcaţi cu argint sunt nimiciţi. Şi va fi aşa: în timpul acela voi cerceta Ierusalimul cu lămpi‟ (v. 10-12). Nu va rămâne nici un ungher necercetat în capitală, nici unul nu va scăpa de judecata lui Dumnezeu. Bărbații săi sunt exterminați, și tot ceea ce este în ea este dat jafului.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Voi pedepsi pe oamenii care stau pe gunoaiele lor, care zic în inima lor: «<i>D</i>omnul nu va face bine, nici nu va face rău»‟(v. 12). Cea de-a treia pedeapsă îi va atinge pe cei obișnuiți cu o odihnă respectabilă, pe care nu a tulburat-o nimic vreodată, pe aceia care, pentru că nu au fost turnați dintr-un vas în altul, se credeau la adăpost de nenorociri (v. Ieremia 48:11). Rezultatul acestui calm aparent și al odihnei de care s-au bucurat atât de mult timp, ar fi trebuit să-i facă să fie plini de recunoștință față de <i>D</i>omnul. În loc de aceasta, ei spuneau: „<i>Domnul nu va face bine, nici nu va face rău!</i>‟ În bunăstarea lor, ei au tras concluzia că Dumnezeu este indiferent față de rău sau de bine. Îngrozitoare concluzie, care nu este alta decat cea a necredincioșilor din timpul de la urmă : „Unde este promisiunea venirii Lui? Pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei‟ (2 Petru 3:4). Acești indiferenți, bazându-se pe prosperitatea lor materială, neagă că Dumnezeu Se implică în ceea ce se petrece în lume și că va fi o răsplată din partea Sa. Toată bunăstarea lor va lua sfârșit pentru a face loc pustiirii ; bunurile lor, strânse cu răbdare, vor ajunge prada altuia, bogățiile și confortul lor, pentru care ei s-au străduit atât de mult, nu vor folosi decât să îi îmbogățească pe vrăjmașii lor (v. Amos 5:11).</span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 2.1.3 Judecata celor vii – v. 14-18</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Versetele 14-18 ne prezintă grozăviile generale ale zilei celei mari a <i>D</i>omnului. Ea se grăbește mult, dar, dacă începe la Ierusalim, valurile ei se vor revărsa peste tot. Aceasta va fi judecata oamenilor de pe pământ, numită <i>judecata celor vii</i>. Atunci, când Domnul va face să se audă glasul Sau, cei mai viteji vor tremura de groază și vor scoate strigăte amare. Această zi va avea șase caractere: </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În primul rând aceasta va fi o zi mâniei. Mânia lui Dumnezeu nu va fi doar "descoperită din cer‟ (Romani 1:18), ci și executată. Aceasta va fi apoi „o zi de necaz şi de strâmtorare, o zi de ruină şi de pustiire, o zi de întuneric şi de întunecime, o zi de nor şi de negură deasă, o zi de trâmbiţă şi de alarmă, împotriva cetăţilor întărite şi împotriva turnurilor înalte‟. Această zi va avea numele “necaz”. După cum am văzut adesea în studiul profeților, necazul este legat întotdeauna de zilele de la urmă, în ultima jumătate de săptămână a lui Daniel, când judecățile vor cădea asupra poporului iudeu. Acesta va fi „<i>necazul lui Iacov</i>‟, dar această zi va lovi toate națiunile, pentru care va fi ziua încercării generale și a “<i>necazului cel mare</i>”. În ziua aceea, oamenii vor umbla ca orbii (v. 17). O lucrare de rătăcire va fi trimisă pentru ca ei să creadă minciuna (v. 2 Tes. 2:11). Ei nu vor mai avea nici un mijloc de salvare (v. 18), caci, spune profetul : „au păcătuit împotriva <i>D</i>omnului‟ (v. 17). Ei au iubit minciuna, au comis nedreptatea, L-au disprețuit pe Dumnezeu, au fost indiferenți față de harul Său, au socotit ca nimic salvarea <i>D</i>omnului ; s-au închinat idolilor, s-au întinat cu toate urâciunile ; nu o dată, duși de poftele lor, nu au gândit că Dumnezeu ia seama la toată purtarea lor ; ei Il considerau indiferent, când deja furtuna răzbunării se strângea deasupra capetelor lor. Ei se purtau ca nebunii, zicand în inimile lor: „Nu este Dumnezeu‟ (Ps. 14:1). Remarcați “<i>în inimile lor</i>”, nu cu gura lor, caci, se poate urma chiar anumite practici religioase fără să se creadă în Dumnezeu ; dar ei au acționat și gândit ca și cum Dumnezeu nu ar fi existat. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, că nu este așa cu acela care gândește și acționează <i>prin credință</i>. Despre el, Cuvântul spune: „Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă <i>că El este</i> şi că-i răsplăteşte pe cei care-L caută‟ (Evrei 11:6).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În Țefania, este vorba de mărturia dată față de <i>D</i>omnul de catre Israel în mijlocul națiunilor. Această mărturie,<i> în ansamblu,</i> nu a adus rod, deoarece Israel, departe de a fi un popor despărțit pentru <i>D</i>omnul în mijlocul unei generații stricate, s-a asociat <i>împotriva lui Dumnezeu</i> cu cei care Îl tăgăduiau sau Îl urau. La fel ca națiunile, Israel a "păcătuit împotriva <i>D</i>omnului", iar păcatul lui a anulat mărturia. Și acest popor a fost judecat primul.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dacă judecata poporului lui Dumnezeu folosește ca instrumente națiunile (v. 7-13), judecata națiunilor va veni direct din cer (v. 14). <i>Ziua Domnului </i>este de-o importanță deosebita pentru noi, credincioșii. Putem păstra noi ceva din lucrurile care sunt gata să fie nimicite ? Dacă este adevărat, pe de-o parte, după cum am spus mai înainte, ca noi nu așteptăm ziua <i>D</i>omnului, pe de altă parte, este adevărat, că noi așteptăm <i>ziua lui Hristos</i>. Acesta este caracterul acestei zile, în ce<i> ne privește pe noi</i>, zi în care cei care au dat mărturie pentru Hristos vor primi o răsplată, sau vor suferi o pierdere, dupa credincioșia mai mult sau mai puțină a umblării lor.</span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><br /></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-88719755358454895132024-02-22T19:50:00.000+02:002024-02-22T19:50:56.774+02:00<div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Care este regula de viață pentru creștin, Hristos sau legea ?</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Baines T. B.</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>1 Învățătura obișnuită : îndreptățirea prin credință, umblarea credinciosului guvernat de legea morală</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Se învață de obicei printre creștini că umblarea credinciosului este reglată de legea morală sau de cele zece porunci. Bineînțeles, cu toții admitem că cel credincios nu este îndreptățit prin faptele legii. Și dacă legea ar fi folosită în acest fel, aceasta nu ar face decât să îngreuneze condamnarea omului. Se acceptă deci că îndreptățirea sa este prin har și pe principiul credinței ; dar odată îndreptățit, care este regula care trebuie să guverneze viața sa ? Potrivit opiniei generale, este vorba despre legea morală, fără nicio îndoială regula dată lui Israel, și care în finalitatea sa proprie este deci la fel de perfectă ca toate celelalte lucrări ale mâinilor lui Dumnezeu. Este corect să spunem că cei credincioși sunt sub har și nu sub lege ; dar se susține că aceasta se aplică îndreptățirii și nu umblării. Li se cere, de asemenea, să nu se întoarcă la lege, dar li se explică că este vorba de legea ceremonială și nu legea morală. Aceste distincții sunt de înțeles, dar sunt ele scripturale ? Unde se menționează că dacă legea ceremonială este abrogată, legea morală rămâne totdeauna în vigoare ca regulă pentru umblarea creștină ? Există, fără nicio îndoială, o distincție între lege morală și legea ceremonială, precum și între lege ca bază a îndreptățirii și legea ca regulă a vieții. Dar când se face uz de această distincție pentru a reconcilia Scriptura cu teologia, atunci este responsabilitatea noastră să întrebăm dacă această interpretare a Scripturii este fidelă.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 2 Are legea autoritate asupra credinciosului ? (Credinciosul a murit împreună cu Hristos)</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este spus că "legea are stăpânire asupra omului atât timp cât trăiește el", dar este adăugat că cel credincios nu mai trăiește, "ați fost făcuți morți față de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiți ai Altuia, care a fost înviat dintre morți, ca să aducem rod lui Dumnezeu" (Rom. 7:1, 4). Apoi, citim că "acum am fost dezlegați de lege, fiind morți față de ceea ce ne ținea, ca să slujim în înnoirea duhului, și nu în învechirea literei" (Rom. 7:6). Ca și în alte locuri din această epistolă, omul este văzut aici ca fiind viu în carne. Aceasta este poziția inițială înaintea lui Dumnezeu, și în această poziție legea "are stăpânire" asupra lui. Dar credincioșii au "murit împreună cu Hristos" (Rom. 6:8), și au "murit față de lege", "dezlegați de lege, fiind morți față de ceea ce ne ține". Lucrul acesta nu poate fi spus mai clar : credinciosul, datorită faptului că a murit împreună cu Hristos, este liber față de lege.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 3 Legea ceremonială sau legea morală ?</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 3.1 Din Romani 7 rezultă că putem aduce rod (pentru Dumnezeu) numai dacă "am murit față de lege"</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este vorba despre legea ceremonială ? Cu siguranță nu, căci pasajul continuă astfel : "căci n-aș fi avut nici conștiința poftei, dacă legea nu ar fi spus: Nu pofti" (Rom. 7:7). Astfel, tocmai despre cele zece porunci (decalogul) vorbește Duhul Sfânt aici, și tocmai pentru acest decalog credinciosul este declarat mort. Deci el este mort doar în ce privește îndreptățirea, dar încă viu cu privire la regula de conduită ? În pasajul de mai sus, nici măcar nu se face aluzie la chestiunea îndreptățirii ; motivul pentru care suntem declarați "morți față de lege" pentru a aparține "ai Altuia, care a fost înviat dintre morți", și aceasta "ca să aducem rod lui Dumnezeu". Atunci "când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte" (Rom. 7:5). Contrastul nu este deci între îndreptățire și condamnare, ci între roadele produse sub lege și cele produse datorită faptului că suntem "ai Altuia". Dacă suntem ai lui Hristos, suntem morți față de lege iar rezultatul este "rod pentru Dumnezeu". Prin urmare, credinciosul este mort față de lege, nu doar în ce privește fundamentul îndreptățiirii sale, dar și cu privire la regula sa de conduită.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 3.2 Fiind "mort față de lege", credinciosul poate să se dea lui Dumnezeu pentru a-I sluji și pentru a-I aduce rod, păcatul nu mai stăpânește asupra lui.</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Legea nu poate produce roade pentru Dumnezeu după convertirea sa, căci ea nu ar fi putut să-l salveze de păcatele sale înainte de convertirea sa. Este ceea ce găsim în capitolul precedent : "Nici să nu dați păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptății, ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, dintre morți; și dați mădularele voastre lui Dumnezeu, ca unelete ale dreptății. Pentru că păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteți sub lege, ci sub har" (Rom. 6:13-14). O spunem din nou, subiectul aici nu este îndreptățirea ci umblarea. Îndreptățirea noastră este subînțeleasă și întrebarea este următoarea : odată îndreptățiți slujim noi păcatului sau lui Dumnezeu ? Ce ne eliberează de puterea păcatului ? "În carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte" (Rom. 7:5). Dar acum noi nu mai suntem "în carne", ci "am murit împreună cu Hristos" ; suntem noi aduși din nou sub lege pentru a fi păziți de păcat și pentru a aduce rod pentru Dumnezeu ? Dimpotrivă, "păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteți sub lege, ci sub har". Într-un cuvânt, puterea pentru umblare nu decurge din supunerea față de lege, ci din faptul că noi am murit față de lege.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>4 Care este resursa noastră pentru a nu păcătui ?</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 4.1 Fundamentul umblării creștine nu este legea parțial reînviată, ci poziția cea noua a credinciosului ca mort și înviat împreună cu Hristos.</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Apoi apostolul întreabă : "Să păcătuim, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum! (Rom. 6:15). Deci care este fundamentul acestei afirmații negative ? Spune el : "Nu mai trebuie să păcătuiți pentru că, deși nu mai sunteți sub lege în ce privește îndreptățirea, sunteți sub ea în ce privește umblarea" ? Dacă lucrul acesta ar fi fost adevărat, acesta ar fi fost răspunsul evident, dar datorită faptului că apostolul nu răspunde în acest fel dovedește că această doctrină nu este adevărată. În loc să facă această distincție pe care o fac teologii, el arată că noul fundament al umblării creștine nu este legea parțial reînviată ca regulă de conduită, ci poziția cea nouă în care credinciosul este adus ca mort și înviat împreună cu Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>4.2 Introducerea legii după ce am crezut, este o întoarcere la carne și la blestem</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Legea, departe de a fi regula de viață a unui credincios, nu induce nimic altceva decât nefericire atunci când credinciosul face uz de ea ; căci se spune chiar despre un suflet adus la viață că "păcatul, găsind prilej prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte" (Rom. 7:8), în timp ce în altă parte este spus că "puterea păcatului este legea" (1 Cor. 15:56). Astfel că apostolul le reproșează galatenilor că au introdus legea după ce au experimentat harul. "Din faptele legii ați primit Duhul, sau din auzirea credinței? Așa de fără minte sunteți? După ce ați început în Duh, acum sfârșiți în carne?" (Gal. 3:2-3). Acesta este un fapt foarte uimitor că Duhul Sfânt identifică introducerea legii, după ce au crezut, ca o întoarcere la carne. El artă apoi că legea este mortală, indiferent de modul în care ar fi introdusă ; "căci toți cei care sunt din faptele legii sunt sub blestem, căci este scris : Blestemat este oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea legii, ca să le facă" (Gal. 3:10). S-ar putea spune că aceasta se referă la îndreptățire și nu la conduită. Cu toate acestea, se adresează persoanelor care sunt deja îndreptățite. În plus, acesta este un principiu general care se aplică oricărei utilizări a legii și care arată că nu este posibil să fii pe jumătate mort față de lege și pe jumătate viu față de ea ; dar dacă suntem sub lege, suntem sub blestem. Găsim această învățătură și în alt loc : "Și mărturisesc din nou oricărui om circumcis că este dator să împlinească toată legea" (Gal. 5:3). Cum ar putea Scriptura și teologia să se contrazică într-un mod atât de flagrant ? Teologia spune că suntem într-o anumită măsură sub lege și într-o altă măsură liberi de aceasta. Scriptura spune că fie trebuie să fim în întregime sub lege, fie complet eliberați de ea.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>5 Ce stă deci în calea anarhiei ?</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>5.1 Harul nu dă curs liber anarhiei</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deci, dacă urmăm Scriptura, se descoperă că credinciosul este mort față de lege, nu doar în ce privește îndreptățirea, dar și ca regulă de viață. Introducerea unor lucruri din lege, sub o formă sau alta, este o deviere de la principiul harului. Dar lasă aceasta curs liber anarhiei ? Apostolul tratează această întrebare în epistola către Romani. Dacă legea ar fi fost menținută ca regulă de viață, atunci această întrebare nu ar fi fost pusă niciodată, iar faptul că se pune această întrebare demonstrează că legea nu a fost respectată.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 5.2 Anarhia este împiedicată dacă cineva trăiește în mod practic ca "mort împreună cu Hristos" și ca "aparținând Altuia".</b></span> </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar atunci ce împiedică anarhia ? Un dublu obstacol : primul, fiind "morți față de păcat", nu mai putem să trăim "din nou în păcat" (Rom. 6:2) ; al doilea, "fiind ai Altuia", noi putem "să aducem rod pentru Dumnezeu". Fiind morți împreună cu Hristos, suntem morți față de păcat, și învățătura practică bazată pe acest verset este : "Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor, ca să ascultați de poftele lui" (Rom. 6:12). Având viața noastră în Hristos, noi trăim "față de Dumnezeu" (Rom. 6:10), iar din aceasta ar trebui să decurgă acest rezultat practic : "pentru ca, după cum Hristos a fost înviat dintre morți prin gloria Tatălui, tot așa și noi să umblăm în înnoirea vieții" (Rom. 6:4).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 6 Cum să răspundem la cerințele drepte ale legii ? Umblând prin Duhul, puterea vieții celei noi.</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Evident, legea era perfectă în ce privește scopul ei, dar, lucrând prin carne, ea nu avea nicio putere împotriva poftei, ci dimpotrivă, ea o stârnea. "Întrucât era slabă prin carne", ea nu putea să "condamne păcatul în carne" (Rom. 8:3). Dar acum, noi care suntem "ai Altuia, ai Celui care a a inviat dintre morți", nu mai umblăm "potrivit cărnii, ci potrivit Duhului", și astfel "cerința dreaptă a legii" este "împlinită în noi" (Rom. 8:4). Atât timp cât eram sub lege, nu puteam împlini cerințele sale drepte prin carne. Dar acum cerințele drepte ale legii sunt împlinite în noi, care suntem liberi față de lege și care umblăm ca cei care sunt morți și înviați împreună cu Hristos. Așadar, intenția de a pune credinciosul sub lege ca regulă de viață nu atinge niciodată acest scop. Numai atunci când suntem eliberați complet de ea, cerințele ei drepte pot fi împlinite în viețile noastre. Căci legea, deși dă indicații, ea nu oferă nicio putere. Puterea vine de la viața cea nouă în care suntem aduși împreună cu Hristos. Cu viața lui Hristos înviat, noi suntem în stare să manifestăm această viață în umblarea și în vorbirea noastră.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 7 Hristos și legea (Suntem uniți cu Hristos înviat)</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> S-ar putea pune întrebarea : Hristos nu a împlinit legea ? Nu a fost El "născut sub lege ?" (Gal. 4:4) și, dacă vrem să manifestăm viața Lui în a noastră, nu trebuie să fim și noi sub lege ? Fără nicio îndoială, Hristos a fost "născut sub lege" ca Om născut în această lume. Dar noi nu aparținem lui Hristos, în condiția Sa de Om născut în această lume, ci "ai Altuia", în cea de Om care "a fost înviat dintre morți". Este unirea cu un Hristos înviat în care suntem capabili să umblăm "în înnoirea vieții". Ca Om, Hristos a împlinit fiecare cerință a legii, până la moartea pe care a suferit-o în locul nostru. Hristos, a fost El înviat și glorificat sub lege ? Dacă nu a fost așa pentru El, atunci nici pentru noi; căci noi am murit împreună cu El și, astfel, eliberați de tot ceea ce El a cunoscut, dar fiind înviați cu El, viața noastră este aceeași cu a Sa.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 8 Pavel și legea</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 8.1 O folosire "legitimă a legii" 1 Tim. 1:8</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar oare Pavel însuși nu invocă legea ? Nu spune el că : "întreaga lege este împlinită într-un singur cuvânt, în acesta : Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Gal. 5:14). Nu citează el a cincea poruncă când se adresează copiilor : "Onorează pe tatăl tău și pe mama ta - este cea dintâi poruncă însoțită de promisiune - ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământ" (Efes. 6:2-3). Pasaje ca acesta demonstrează că cel credincios se află încă sub lege ? Nu există nicio îndoială că astfel de pasaje demonstrează că "legea este sfântă și porunca este sfântă și dreaptă și bună" (Rom. 7:12). Această referire la lege a fost mai relevantă pentru galateni, căci ei doreau să se pună sub lege, deci putea fi ceva mai elocvent decât a le arăta că însăși legea îi condamna ?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 8.2 În general, Pavel insistă asupra altor motivații decât legea</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Putem și noi, de asemenea, să cităm legea fără a ne plasa sub ea, pentru a indica gândul lui Dumnezeu. Unii dintre judecătorii noștri citează legea romană în pronunțarea hotărârilor lor, dar nimeni nu-și imaginează că acești judecători consideră că legea romană (dreptul roman) este obligatorie în țările noastre. Când Dumnezeu a stabilit principii în lege, ele nu pot fi decât perfecte, și tocmai din acest motiv le citează Pavel. Dar lucrul acesta nu demonstrează că suntem sub legea celor zece porunci. De altă parte, dacă credincioșii sunt sub lege ca regulă de viață, atunci de ce această regulă este atât de rar menționată ? De ce apostolul insistă în mod constant asupra altor motivații și abia face aluzie la acest cod care, după unii, ar fi adevăratul ghid al creștinului ? Acest lucru este suficient pentru a demonstra cum dogma teologică conform căreia credinciosul este totdeauna sub lege ca regulă de viață este departe de învățătura adevărată a Cuvântului lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 9 Concluzie (Regula de viață depinde de poziția noastră : după ce am primit Duhul de înfiere, regula noastră de viață este Hristos).</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deci, regula de conduită a credinciosului este Hristos și nu legea. El poate ține legea cât mai strâns posibil, rezultatul va fi că "porunca care era pentru viață, s-a dovedit... pentru moarte" (Rom. 7:10). Numai în măsura în care comportamentul său răspunde adevărului că el este "al Altuia, al Celui care a înviat dintre morți" va putea "aduce rod pentru Dumnezeu". În orice caz, regula noastră de viață depinde de poziția pe care o ocupăm. Un copil și un slujitor trebuie împreună să asculte de capul casei, dar ascultarea copilului decurge din relația lui cu tatăl său, în timp ce ascultarea slujitorului decurge din poziția sa față de stăpânul său. Relația unui israelit cu <i>D</i>omnul era stabilită prin legământul încheiat la Sinai și, prin urmare, regula sa de viață era legea. Relația noastră cu Dumnezeu este stabilită prin faptul că noi am primit Duhul de înfiere și, deci, regula noastră de viață este Hristos, "Cel întâi-născut (Cel care are întâietate) între mai mulți frați" (Rom. 8:29), Fiul căruia Îi aparținem. "Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, Tată" (Gal. 4:6). Morți cu Hristos, noi suntem morți față de lege ; înviați cu Hristos, noi putem să umblăm în înnoirea vieții. Contemplând gloria lui Hristos "suntem transformați în același chip, din glorie în glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului (lit. Domnul Duh)" (2 Cor. 3:18).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> .................................................................................................. </span></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-40085217083136173482024-01-31T18:46:00.002+02:002024-01-31T18:50:05.042+02:00<div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"> <span style="font-size: x-large;"><b><span style="font-family: arial;">A fi cu adevărat liber - sau : eliberare</span></b></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Michael Hard</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ce înseamnă "eliberarea" ? Astăzi, pentru mulți credincioși, semnificația acestui termen este dificil de definit, sau chiar o nebuloasă. Am auzit spunându-se, poate, că eliberarea este necesară pentru viața și bucuria creștină, și că ea constitue o mare binecuvântare. Dar rămân încă multe întrebări : care este problema exactă la care poate răspunde eliberarea ? Ce înțelegem prin acest termen ? Și cum se ajunge la o eliberare conștientă ? </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 1 Care este problema ? - O ilustrare</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pentru a înțelege problema la care răspunde eliberarea, să luăm o imagine :</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><i> Ilustrare :</i></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <i>Să ne imaginăm un miel care a fost spălat în întregime și care stă înaintea noastră absolut curat. Acestui miel îi place să fie curat, dar el știe totuși că, în orice clipă, poate cădea înapoi în noroi, și chiar că este inevitabil. Deci, el știe că se va afla permanent în situații total contrarii naturii sale (în contrast cu un porc care îi place să se tăvălească în noroi, a se vedea 2 Petru 2:22).</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> Mielul, pentru a fi cu adevărat mulțumit, ar avea nevoie nu doar de această curățire inițială, ci de a fi eliberat de orice constrângere de a cădea înapoi în noroi, adică în ceea ce întinează.</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pentru noi, credincioșii, Dumnezeu a rezolvat într-un mod minunat atât problema păcatelor noastre, (faptele comise), cât și problema puterii păcatului :</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> - Am fost îndreptății de <i>păcatele noastre</i>, odată pentru totdeauna (Rom. 5:1, 9 ; conf. Ev. 10:10, 14). Această chestiune este tratată în detaliu în Romani 1 la 5:11.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> - <i>Păcatul</i> nu mai stăpânește asupra noastră (Rom. 6:14). Nu mai trebuie "să trăim în păcat" (Rom. 6:1, 2). Această chestiune este tratată în detaliu în Romani 5:12 la 8:4.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 2 Doctrina și practica eliberării</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acest pasaj (Rom. 5:12 la 8:4). poate părea, la prima vedere, puțin dificil de înțeles. Dar el este fundamental pentru viața noastră de credință. Fără această învățătură, este imposibil de a trăi fericit și de a înainta în alte domenii ale adevărului. Căci un creștin care nu a înțeles eliberarea sa și care, prin urmare, caută să-I placă Domnului prin propriile sale puteri, este prea concentrat pe sine însuși pentru a se preocupa mai profund cu Hristos sau cu adevărul. Înțelegerea acestui pasaj va fi cu siguranță ușoară dacă acordăm atenție structurii sale : prezentarea doctrinei eliberării este întreruptă de prezentarea practicii eliberării.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 1 - Romani 5:12-21 - Doctrină</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 2 - Romani 6 - Doctrină</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 3 - Romani 7:1-6 - Doctrină</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 4 - <i>Romani 7:7-25 - Practică</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 5 - Romani 8:1-4 - Doctrină</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Vom vedea că doctrina eliberării este simplă. Dificultatea constă în punerea ei în practică în viața noastră. Doctrina constată în faptul că păcatul nu mai stăpânește asupra noastră, dar viața noastră pare uneori să contrazică doctrina. Vom vedea că Dumnezeu a pregătit o cale : El ne-a dat o putere care ne oferă tot ceea ce este necesar pentru a trăi în libertate.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>3 Partea I : Doctrina eliberării</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pentru a înțelege mai bine doctrina eliberării, este necesar să discernem câteva etape - de fapt, concluzii logice de tras - care ne sunt descrise în Romani 5 la 8.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 3.1 Etapa 1 : Ceea ce s-a întâmplat cu Hristos ne privește și pe noi (Romani 5)</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În a doua parte a capitolului 5 (de la versetul 12), apostolul Pavel arată că lucrarea Domnului Isus de la cruce are consecințe importante pentru fiecare credincios. Dovada pe care o dă este atât uimitoare, cât și simplă : ceea ce Adam a făcut (încălcând porunca lui Dumnezeu) a avut efect asupra tuturor descendenților săi. Toți au moștenit păcatul, toți au comis păcate în mod individual, și toți au murit sau trebuie să moară. În același fel, ceea ce Hristos a făcut pe cruce are efect asupra celor care Îi aparțin : I-a făcut pe toți drepți.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Niciunul din aceste două fapte nu pot fi tăgăduite : că toți descendenții lui Adam trebuie să moară, toată lumea o știe. Și că toți care aparțin lui Hristos sunt îndreptățiți. Pavel arată acest lucru în detaliu în primele cinci capitole din epistola sa (conf. 5:1).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Prin urmare, este cert că acțiunile capului rasei (de oameni, n.t.) au avut efect asupra tuturor descendenților săi (sau "familiei sale"). Adam a păcătuit și toți urmașii săi au devenit păcătoși. Hristos a murit și toți cei din familia Sa sunt socotiți drepți.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>3.2 Etapa 2 : Noi am murit (Romani 6:2, 11)</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Etapa a doua este o consecință a celei dintâi. Dacă Hristos a murit, și eu, de asemenea, am murit ! Dacă Hristos a murit "față de păcat" (6:10), atunci și noi suntem (6:2, 11) ! Dacă El nu mai are de-a face cu păcatul, atunci aceasta se aplică și la noi <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) Domnul nu a avut niciodată păcatul în El Însuși, în timp ce noi, îl avem încă permanent în noi ; dar faptul că Hristos a murit "față de păcat" semnifică faptul că El nu mai are niciodată de-a face cu păcatul după moartea Sa. Nu mai trebuie să se ocupe de el, nici să țină cont de el - a se vedea Evrei 9:28.</span></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 3.3 Etapa 3 - Cel care a murit este liber</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acest punct este atât evident, cât și confirmat în mod expres de către Pavel : "Căci cine a murit a fost îndreptățit (sau "eliberat") față de păcat" (6:7). Un rob trebuie să asculte, atât timp cât trăiește, față de stăpânul său. Dar după ce a murit, stăpânul său nu mai are autoritate asupra lui. Ar fi aberant să gândim că un rob mort trebuie să asculte încă față de stăpânul lui.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deoarece credinciosul, după cum am văzut, este socotit mort împreună cu Hristos, păcatul, ca un vechi stăpân, nu mai are autoritate asupra lui, nici asupra tuturor celor care aparțin familiei lui Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 3.4 Etapa 4 : Cel care a murit trebuie, de asemenea, să se socotească ca mort</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><i> Ilustrare :</i></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <i>Un tânăr este chemat la război. Guvernul țării sale i-a dat să aleagă, fie merge el însuși la război, fie plătește un înlocuitor ca să meargă în locul lui. El alege această ultimă opțiune. După câteva luni, guvernul îl informează că înlocuitorul său a fost ucis pe front. Tânărul răspunde : "Nu pot să merg la război, căci eu am murit !". El a înțeles că are dreptul de a se socoti ca mort deoarece înlocuitorul lui a murit în locul său. </i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dumnezeu ne-a spus că noi am murit. El ne socotește ca morți deoarece noi suntem identificați cu Hristos care a murit. Fiindcă Dumnezeu ne vede astfel, putem și trebuie să acționăm în conformitate cu aceasta. Putem și trebuie să ne socotim ca morți față de păcat, adică nu mai trebuie, nu mai suntem forțați să ascultăm de el, ci putem pur și simplu să-I mulțumim Domnului că nu mai suntem obligați la această ispită. Și avem nu doar dreptul, dar și datoria și responsabilitatea de a ne "considera"<b><span style="color: #38761d;"> (*)</span></b> ca morți, adică de a ne socoti ca morți față de păcat (vezi cap. 6:11).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) Nu se pune problema să ne considerăm ceva ceea ce nu suntem, ci, dimpotrivă, să ne considerăm ceea ce suntem. Suntem morți și, prin urmare, trebuie să ne socotim ca morți. </span></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>3.5 Etapa 5 : Trebuie deci ca să țin legea ca să nu mai păcătuiesc ? (Romani 7:1-6)</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cum ar putea să trăiască un creștin ca să-I placă Domnului ? Primul răspuns al multor persoane - inclusiv credincioși - este adesea că ei vor să urmeze regulile și că ei gândesc că o pot face prin ei înșiși. Aceasta ridică următoarea întrebare : trebuie să mă străduiesc să țin legea ca să nu mai păcătuiesc ?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Absolut nu ! Acesta ar fi cel mai sigur mijloc de a eșua. Noi nu avem putere să ținem legea lui Moise, nici o altă lege sau listă de reguli. Nu mai suntem "sub lege, ci sub har" (Rom. 6:14). Da, noi suntem chiar morți "față de lege". Motivul este din nou același ca mai sus : prin moartea lui Hristos, noi suntem morți față de lege ; "ați fost făcuți morți față de lege, prin trupul lui Hristos" (Rom. 7:4).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #cc0000; font-family: arial; font-size: medium;"><b><br /></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #cc0000; font-family: arial; font-size: medium;"><b> 3.6 Etapa 6 : Dar unde pot găsi puterea de a trăi într-un mod consecvent ? (Romani 8:1-4)</b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este clar pentru credincios că el are nevoie de putere pentru a fi plăcut lui Dumnezeu în viața lui. Dar această putere nu o vom găsi în noi, nici chiar în natura noastră nouă. Natura cea nouă are, cu siguranță, calități bune și dorințe bune, dar ea nu are putere în sine însăși. Dumnezeu este cel care ne oferă capacitatea, dându-ne Duhul Sfânt. Acesta ni-L prezintă pe Hristos, ne umple de bucurie și ne călăuzește.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta vrea să spună că nu mai putem să păcătuim ? Categoric nu. Noi nu mai suntem <i>obligați </i>să păcătuim (Rom. 6:10, 11, 14), nu mai trebuie să păcătuim (1 Ioan 2:1a), dar noi suntem încă<i> în stare</i> să păcătuim (1 Ioan 2:1b) deoarece avem încă în noi natura veche, carnea (1 Ioan 1:8 ; Rom. 7:20).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><i> Ilustrare :</i></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <i>Iată o corabie cu un căpitan rău. Acesta nu dă decăt ordine rele și forțează echipajul să asculte. Într-o zi, mateloții reușesc să-l învingă pe căpitan și să-l închidă în cală. Acum, ei sunt liberi. Nu mai trebuie să asculte de vechiul lor stăpân. El este închis, nu mai este șeful lor. Chiar dacă el strigă ordinele sale rele din cală, ei aud glasul lui dar nu mai ascultă de ordinele sale. Aceasta este o stare normală. </i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> Dar să presupunem că într-o zi ei greșesc și încep din nou să asculte de vechiul lor căpitan, deși el este închis. Vor vedea foarte repede că aceasta este o mare nebunie. Nu ar fi trebuit să asculte de vechiul lor stăpân.</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Creștinul are un nou stăpân. El a murit față de păcat. Nu mai este obligat să asculte de el, de a urma impulsurile sau instrucțiunile păcatului. Și dacă umblă potrivit Duhului (Rom. 8:4), el nu va mai urma pe vechiul lui stăpân (nici ordinele sau ispitele sale). Dar dacă, într-o zi, el o face, va remarca foarte repede că aceasta a fost o mare greșeală, o mare nebunie. Ce este de făcut ? Asta înseamnă că el are nevoie de o experiență specială, de exerciții sau de hotărâri pentru a ajunge într-o stare în care să nu mai păcătuiască ? Nu ! Aceasta nu duce la nimic în afară de preocuparea cu sine însuși - care va duce direct la eșec ! Nu, el trebuie să-și mărturisească greșeala, trebuie să se judece pe sine însuși înaintea Domnului. În acel moment, Duhul Sfânt poate, din nou, să-l facă să se preocupe cu Hristos. El ne arată că Dumnezeu ne vede acum "în Hristos" și nu găsește în noi nimic care poate fi condamnat (Rom. 8:1). El ne arată, de asemenea, cât de îngrozitor este păcatul, și că Dumnezeu l-a judecat în Hristos (8:3). Și rezultatul ? Atunci este posibil ca să "umblăm prin Duhul", adică să trăim în puterea Duhului (8:4). Împlinirea cerințelor drepte ale legii este atunci o consecință, un produs secundar, ca să zicem așa. De fapt, atunci când umblăm prin Duhul, vom face chiar mai mult decât cere legea.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 3.7 Rezumatul doctrinei</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Hristos a murit. Noi suntem identificați cu Hristos. Deci, am murit împreună cu El. Prin urmare noi suntem liberi : eliberați de puterea păcatului și liberi față de lege. Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt ca putere pentru a trăi spre gloria Sa.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 4 Partea II : Practica eliberării</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <i> Doctrina eliberării</i> este simplă în sine : noi am murit. Motivul ? Hristos a murit - iar noi suntem identificați cu El. Cum știm aceasta ? Pentru că Dumnezeu o spune. Iar ca morți, noi suntem liberi - atât de puterea păcatului cât și de lege. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Adevărata noastră problemă constă în <i>practica eliberării</i>. Adesea, experiența noastră pare să contrazică doctrina. Dumnezeu spune că noi am murit, dar noi nu o simțim, iar experiența noastră este adesea mult diferită : reacționăm la provocări, la ispite, etc. Dacă încercăm să spargem acest ciclu prin propriile noastre eforturi, vom eșua. Iar aceasta continuă până când vom învăța - adesea printr-o experiență amară - lecția din Romani 7.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 4.1 Etapa 7 : Și dacă experiența mea pare să contrazică doctrina ? (Rom. 7:7-25)</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În acest pasaj, Pavel întrerupe - după cum am menționat deja - prezentarea doctrinei eliberării pentru a menționa piedicile pe care le întâmpină mulți credincioși înainte de a realiza cu adevărat eliberarea lor.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pentru a spune lucrurile mai simplu, principala dificultate rezultă din faptul că noi nu putem să-I fim plăcuți Domnului prin propriile noastre puteri. Cu cât vom încerca mai mult, cu atât vom avea mai puțin succes.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 4.1.1 Situație</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Un nou convertit își începe viața sa cu Domnul. El Îl iubește pe Mântuitorul său. El știe că toate faptele sale rele au fost iertate. Dintr-o dată, într-o situație neașteptată, el se lasă provocat și comite un păcat. Devastat și dezamăgit, se întreabă cum a putut să i se întâmpe acest lucru acum că s-a convertit. Își propune, în inima sa, să fie mai atent, să-L urmeze pe Domnul cu toată voința și energia sa, pentru a evita o astfel de cădere, dar, la puțin timp după aceasta, el cade... Ce este de făcut ?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 4.1.2 Căile propuse</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Au fost propuse diferite căi pentru a răspunde la această problemă :</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> - "Sfințenia progresivă" : unii găndesc că este vorba despre o problemă bine cunoscută de creștinii începători. "Nu trebuie să se îngrijoreze", spun ei, "aceasta vine cu experiența". Natura cea nouă va crește, cea veche se va diminua și, cu timpul, va avea biruință ;</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> - "Dispariția naturii vechi" : o versiune chiar mai extremă proclamă că, datorită sfințeniei progresive, se va ajunge la o stare făra păcat, fără nicio urmă a naturii vechi. Dar, aceasta nu se va întâmpla atât timp cât noi suntem pe pământ (Ioan 1:8) ; </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> - "Mai multe eforturi" : alții spun că trebuie încercat din nou, cu mai multă energie, mai multă voință, mai multă "dedicare", mai multă rugăciune, mai multă... etc.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> - "Lucrul acesta este normal", mai zic alții. "Aceasta se întâmplă la toți, până la urmă, noi nu suntem decât oameni...</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Atitudinea celor din ultima grupă este, poate, cea mai răspândită astăzi. Riscăm de a nu mai lua în serios păcatul, uităm cât a suferit Hristos, ne lăsăm influențați de atitudinea oamenilor din jurul nostru, conștiința începe să se împietrească, și sfârșim prin a concluziona că "lucrul acesta este normal".</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta este probabil explicația de ce astăzi, noi avem nu doar dificultatea de a înțelege eliberarea în sine, dar că avem chiar dificultatea de a înțelege de ce este ea importantă și la ce folosește. Fie ca Domnul să trezească conștiințele noastre și ca El să ne facă sensibili la această problemă și la soluționarea minunată pe care ne-o oferă harul.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 4.1.3 Descoperirile din Romani 7 </span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În acest pasaj (Romani 7, de la v. 7), Pavel scrie adesea la persoana întâi singular ("eu"), nu pentru că este vorba despre el însuși, ci pentru că acest pasaj se referă la o experiență personală. "Eul" reprezintă o persoană născută din nou care caută să-I placă Domnului prin propriile sale puteri. Prin urmare, nu este vorba nici despre un necredincios, nici despre un credincios ca reprezentant al unei stări normale a creștinului. Această persoană este serioasă, dorește din toată inima să facă ceea ce este bine, dar trebuie să constate că ea cade, din nou și din nou, în lucrurile pe care nu vrea să le facă.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pe parcursul acestei experiențe, această persoană face o serie de descoperiri importante, care o conduce, în final, la o eliberare conștientă și fericită.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Iată descoperirile :</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 1. Legea, legalismul sau o atitudine legalistă nu mă pot ajuta să-I fiu plăcut lui Dumnezeu. Aceasta nu poate decât să mă condamne (Rom. 7:7 și următoarele) ;</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 2. Atunci când încerc să-I plac lui Dumnezeu prin propriile mele eforturi, eșuez continuu (7:15, 16, 19) ;</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 3. Dumnezeu are dreptate cănd condamnă păcatul (7:12) ;</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 4. Nu eu sunt cel care comite păcatul, ci păcatul care locuiește în mine, acest motor care nu poate și nici nu vrea să facă nimic altceva decât să păcătuiască (7:17) ;</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 5. În carnea mea, adică în ceea ce sunt prin natură, nu locuiește nimic bun (7:18) ;</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 6. Nu am putere să mă eliberez singur, ci am nevoie de un eliberator din afară (7:24) ;</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> 7. Eu sunt într-o poziție complet nouă înaintea lui Dumnezeu : "în Isus Hristos". Deci, nu mai sunt sub condamnare (8:1). Dumnezeu mă iubește - chiar și când am păcătuit, și chiar dacă păcatul locuiește în mine ; El nu mă va judeca pentru aceasta, căci El a judecat deja această natură păcătoasă în Fiul Său la cruce (8:3) !</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Unii rămân ani de zile în această situație, alții învață mai repede lecția acestei experiențe. Se întâmplă, de asemenea, ca unele persoane auzind evanghelia mântuirii în mod deplin - inclusiv eliberarea de sub puterea păcatului - și acceptând-o aproape imediat prin credință, să nu rămână deci mult timp în această stare descrisă în Romani 7.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Punctul esențial, însă, nu este timpul necesar pentru a învăța această lecție, ci faptul de a ajunge cu adevărat în Romani 8, adică la a renunța de a mai încerca prin propriile puteri, ci, dimpotrivă, de a trăi în puterea Duhului (8:4).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 4.1.4 O putere superioară</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Eliberarea de sub puterea păcatului în sens practic este, de fapt, foarte simplă : o putere se înclină în fața unei puteri superioare. Avem întotdeauna în noi carnea, natura păcătoasă. Dar nu mai suntem în situația de a asculta de impulsurile ei. Noi nu putem să ne împotrivim ei prin propriile noastre puteri. Dar dacă trăim în comuniune cu Domnul și dacă permitem Duhului Sfânt să ne preocupe cu Hristos, atunci vom putea să trăim în bucuria creștină. Și dacă se întâmplă vreodată să cădem, atunci să mărturisim, pentru a putea să trăim din nou în puterea Duhului.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Astfel, ispitele sau impulsurile naturii vechi sunt învinse prin puterea superioară a Duhului Sfânt. Știm cu toții, din experiență, că o forță care este reală, care există, poate fi neutralizată și chiar învinsă printr-o forță mai mare.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><i>Exemplul 1</i></b> : <i>Există bucăți metalice pe biroul meu. Ele vor rămâne mult timp acolo datorită forței de gravitație. Dar dacă un magnet este apropiat de bucățile metalice, ele sunt atrase spre magnet. Forța lui este superioară celei de gravitație.</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><i>Exemplul 2 </i></b><i>: Un elicopter se înalță de la sol și rămâne în aer mai multe ore. Aceasta vrea să zică că forța de gravitație nu mai există ? Bineînțeles că nu ! Dar există, de asemenea, în această situație o forță superioară : de la o anumită viteză de rotație, rotorul exercită o forță ascendentă permițând elicopterului să rămână în aer fără să se prăbușească la sol.</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> La fel, păcatul (carnea, natura veche) este încă în noi (1 Ioan 1:8 ; Rom. 7:20), dar Dumnezeu ne-a dat o forță superioară, Duhul Sfânt care este o Persoană, dar și o putere. "Căci legea (sau aici : puterea) Duhului de viață (Duhul Sfânt ca putere pentru viața cea nouă în noi) în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții (puterea cărnii)" (Rom. 8:2).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>5 Rezumat</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Creștinii aparțin lui Hristos. De aceea Dumnezeu i-a identificat cu Hristos mort și înviat. Poziția Lui este poziția lor. Credința acceptă pur și simplu, pentru că Dumnezeu o spune. Dacă am murit împreună cu Hristos, noi nu mai suntem sub puterea păcatului, nici sub autoritatea legii. Nu mai suntem obligați ca să slujim păcatului, ci putem (și trebuie) să ducem o viață cu totul nouă. Nu avem în noi înșine această putere, ci prin Duhul Sfânt.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><i>Ilustrare</i></b> :</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <i>Un camion încărcat greu este staționat. Muncitorul care tocmai a terminat de încărcat decide să-l mute. Îl împinge cu toate puterile sale. În final, camionul se mișcă, pentru a se opri zece centrimetri mai departe.</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> Acum, vine un alt om. El se suie la volan, sucește cheia în contact și pune motorul în mișcare. Camionul se mișcă, înaintează, parcurge sute de kilometri cu viteză mare. De ce ? Deoarece conducătorul a fost mai puternic decât muncitorul ? Fiindcă el a depus un efort mai mare ? A avut el o hotărâre sau o determinare mai mare ? Bineînțeles că nu. Dar el a sucit cheia ! El a restabilit contactul care era întrerupt, deconectat. Prin urmare, puterea motorului este acum la dispoziția sa.</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> Creștinul trebuie să restabilească contactul dacă acesta este întrerupt (prin mărturisire, prin judecata de sine). Dacă o face, toată puterea Duhului Sfânt este la dispoziția sa. Duhul Sfânt îi prezintă pe Domnul, îi dă bucurie, îl face să înainteze.</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> "Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel deci eu însumi, slujesc legii lui Dumnezeu, dar, cu carnea (sau "firea") legii păcatului" (Rom. 7:25).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Realitatea eliberării vine deci de la altcineva decât mine, de la Isus Hristos, chiar dacă în mine sunt două legi (sau : puteri) : cea a lui Dumnezeu (Duhul) și cea a păcatului, - puterea Duhului care face să fim preocupați cu Hristos fiind mai puternică decât cea a păcatului.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> .................................................................................... </span></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-67400893444198225522024-01-28T16:59:00.000+02:002024-01-28T16:59:01.391+02:00<div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Cartea Profetului Habacuc</b></span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b>- III-</b></span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> Henri Rossier (1916)</span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 3 Capitolul 3 : Rugăciunea lui Habacuc</b></span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „O rugăciune a profetului Habacuc, pe şighionot‟ (v. 1).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Concluzia față de tot ce a auzit profetul din gura Domnului se rezumă la o rugăciune care este, în același timp, cerere, mulțumire și laudă, produse de o credință deplin asigurate de credincioșia Domnului față de promisiunile Sale<b><span style="color: #38761d;"> (*)</span></b>. Aceasta este compusă din patru părți.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) Cuvântul „șighionot‟, pluralul pentru „șigaion‟, „strigăt mare‟ (Psalm 7) pare să indice, potrivit unui critic recent, o serie de strigăte și de laude înălțate care compun ceea ce aici se numește “o rugăciune”. Această interpretare mi se pare foarte plauzibilă având în vedere diviziunile naturale pe care le întâlnim în rugăciunea lui Habacuc. </span></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 3.1 Prima parte – v. 2</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Prima parte cuprinde versetul 2:</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Doamne, am auzit ce ai spus Tu şi, m-am temut. Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta în mijlocul anilor! În mijlocul anilor, fă-o cunoscut! În mânie, aminteşte-Ţi de îndurare!‟</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În cap. 1:2, profetul a spus : „Până când voi striga şi Tu nu vei auzi? Strig către Tine …‟. Cum a putut el să rostească un asemenea cuvânt : “Tu nu vei auzi”? În tot ceea ce urmează, Domnul, în învățăturile Sale, îi arată că a auzit și că El aude întotdeauna. El ii explica, cu o condescendență aproape paternală, dreptatea judecăților pe care le-a făcut să cadă asupra poporului Său și asupra vrăjmașilor poporului Său, dar i-a arătat, în același timp, că cel drept nu este fără resurse când trece prin judecăți, caci el va trăi prin credința sa. El i-a spus în final că Dumnezeu va fi glorificat și înălțat personal într-un timp viitor și că lumea întreagă va fi umplută de cunoștința gloriei Lui.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum profetul poate spune: „Am auzit‟ și nu: „Tu ai auzit‟, căci prima mea întrebare nu a fost decât rezultatul slabei mele credințe , dar acum am cunoștința gândurilor Tale; căci Tu mi-ai dat-o; nu mai trebuie să aștept domnia Ta pentru a le înțelege; credința m-a făcut să mi le însușiesc.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar în fața anunțului judecăților Tale „m-am temut‟. Într-adevar, ce groaznice sunt judecățile Tale, făcute să umple inima de o teamă aducătoare de mântuire! Dar acum am să-Ți cer un lucru, și cât de mult îl doresc : „Însuflețește lucrarea Ta în mijlocul anilor! În mijlocul anilor, fă-o cunoscut‟, înainte de timpul de la sfârșit despre care ai vorbit (2:3), lucrează în har printre noi! Eliberarea din Egipt a deschis „începutul anilor‟ în care Domnul a manifestat lucrarea Sa în favoarea poporului Său și profetul dorește ca Dumnezeu s-o însuflețeasca acum, înainte de a introduce, la sfârșitul anilor, eliberarea milenară. El știa că atunci era timpul mâniei: un motiv în plus pentru a face apel la îndurarea lui Dumnezeu, căci tocmai atunci când judecatile Lui se dezlănțuie asupra lumii, suntem chemați să ne bazam, acum ca și atunci, pe lucrarea harului Sau. Rugăciune profetică a lui Habacuc va primi răspuns când Israel va fi readus la viață, aceasta având ca rezultat alcatuirea unei rămășițe credincioase, pentru care profetul este o imagine înaintea ochilor noștri.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 3.2 A doua parte - v. 3-15</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> A doua parte cuprinde versetele de la 3 la 15. Ea descrie eliberările lucrate de Domnul în trecut și intervenția lui viitoare în favoarea poporului Său.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 3.2.1 Prima diviziune – v. 3-6</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Această diviziune descrie ieșirea din Egipt.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Dumnezeu a venit din Teman şi Cel Sfânt de pe muntele Paran. Oprire. Gloria Lui acoperă cerurile şi pământul este plin de lauda Sa. Şi strălucirea Lui era ca lumina. Raze ieşeau din mâna Lui; şi acolo era ascunsă puterea Lui. Înaintea Lui mergea ciuma şi o flacără arzătoare ieşea la picioarele Lui‟ (v. 3-5).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceste versete ni-L prezintă pe Domnul ieșind de la răsărit, din Teman și din muntele Paran care domină pustiul ce poartă acest nume; într-un cuvânt, din teritoriul Edomului, pentru a veni în ajutorul poporului Său și a-l elibera de robia Egiptului nimicind națiunile care îl asupreau și erau împotriva lui <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) În Deut. 33:2, Domnul a venit din Sinai, din Seir și Paran pentru a elibera pe poporul Său și a-i da legea. În Judecatori 5:4, cântarea Deborei celebrează, ca și cea a lui Habacuc, intervenția Domnului venind din Seir pentru a nimici pe vrăjmașii poporului Său. Psamul 18:7-19 celebrează aceeași intervenție, dar are în vedere în mod special pe vrăjmașii de la sfârșit. Psalmul 68 asimilează eliberarea din Egipt cu cea de la sfârșitul timpului. Psalmul 77, scoate din eliberarea din Egipt asigurarea că Domnul va izbavi pe poporul Său din necazul cel mare de la sfârșit. Toate aceste pasaje deci, ca și rugăciunea lui Habacuc, celebrează intervenția lui Dumnezeu în trecut, pentru a răscumpăra poporul din Egipt, ca o garanție a intervenției viitoare în zilele de la urmă.</span></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „El a stat şi a măsurat pământul; El a privit şi a tulburat naţiunile; şi munţii cei de veacuri s-au risipit, dealurile străvechi s-au afundat; căile Lui sunt eterne‟ (v. 6). Națiunile care au incercat să se opună lui Israel au fost risipite, puterea Egiptului antic a fost zdrobită dintr-odată; dealurile eterne, autoritățile întărite de Dumnezeu Însuși și care, datorită acestui fapt, ar fi trebuit să aibă o durată nelimitată, „s-au afundat‟ odinioară înaintea Celui care a venit de pe muntele Său sfânt pentru a elibera pe poporul Său. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Profetul adaugă: „căile Lui sunt eterne‟. Ce siguranță dă acest gând pentru credința! Ceea ce a făcut în trecut va face și în viitor; la El nu există modificare, nici umbră de schimbare. Fie ca este vorba de judecată sau de eliberare, căile sfințeniei și ale iubirii se repetă și se desfasoara, întotdeauna la fel până la marginea dealurilor eterne (Geneza 49:26).</span></div><div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 3.2.2 A doua diviziune – v. 7-15</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În această diviziune găsim asemănarea dintre eliberarea profetică viitoare și cea din Egipt, care nu este decât o imagine slabă.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Am văzut corturile Cuşanului în durere; covoarele ţării Madianului au tremurat‟ (v. 7). Profetul contemplează acum evenimente care nu au avut loc încă, dar pe care el le privește în viziune ca fiind trecute, și se raportează la lucruri viitoare pe care credința lui le consideră absolut sigure. Ținuturile lui Cuș la vest și la nord, Arabia la răsărit și la sud, vor tremura înaintea Domnului. Eliberarea din trecut, când Israel a ieșit din Egipt, este departe de a fi atât de mare ca aceasta eliberare viitoare. - „S-a mâniat Domnul pe râuri? Era mânia Ta împotriva râurilor? Era vuietul Tău împotriva mării, de ai călărit pe caii Tăi şi Te-ai suit în carele Tale de biruinţă?‟ (v. 8). Dacă El desființează hotarele națiunilor și lovește El Însuși mulțimea dezorientată a popoarelor, scopul Lui, făcând astfel, este nu numai judecata, caci carele Sale de luptă sunt care ale mântuirii. Va trebui, fără îndoială, ca judecățile să-și urmeze cursul până la capăt, ca loviturile vestite prin Cuvântul lui Dumnezeu să se abată asupra popoarelor și ca hotarele națiunilor să fie răsturnate; ca autoritățile care guvernează să fie cuprinse de spaimă; ca lumea întreagă să scoată strigăte de disperare, ridicându-și în zadar mâinile rugătoare în mijlocul potopului care se va revărsa asupra lor (v. 10); nimic nu va putea opri lupta dusă de Domnul împotriva celor răi până la nimicirea lor totală. Va fi ca în zilele lui Iosua, când „soarele s-a oprit şi luna a stat până ce naţiunea s-a răzbunat asupra vrăjmaşilor săi‟ (v. 11; Iosua 10:12). Dar, mai mult, mânia divină nu va cruța țara Lui Însusi, țara lui Israel. Poporul necredincios și apostat va primi, ca și celelalte națiuni, loviturile mâniei Domnului (v. 12).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Rezultatul la toată această revărsare imensă de calamități va fi <i>mântuirea lui Israel</i>. „Ai ieşit pentru salvarea poporului Tău, pentru salvarea unsului Tău, ai zdrobit capul din casa celui rău, ai dezvelit temelia până la gât‟ (v. 13). Nu este acesta un lucru minunat? Acest popor mic, care, pe deasupra, este și reprezentat printr-o rămășiță aparent neînsemnată, este totuși obiectul grijii Dumnezeului atotputernic, care va răsturna lumea întreaga pentru a-l salva. Aceasta pentru că Israel este unsul Lui, pe care El l-a însemnat cu pecetea Duhului Său, pe care l-a dobândit cu prețul propriei Sale vieți și pe care dorește să-l aibă ca tovarăș al gloria Sale, să fie aproape de El, în centrul unei guvernări unde va domni dreptatea eternă. Dacă adevaratul Israel este lipsit de importanță în ochii oamenilor, el va fi „comoara deosebită‟ a lui Hristos în ziua puterii Lui. Nu vorbim aici despre Biserică, de soția Mielului, ale cărei binecuvântări sunt mai presus decât cele ale lui Israel, după cum cerul este mai presus de pământ. Vechiul Testament nu ne vorbește niciodată de această soție, dar inimile noastre se interesează de „femeia iudaică‟ deoarece Hristos, Domnul, Mesia și Împăratul ei Se interesează de ea, o privește cu plăcere, ca fiind bijuteria Lui prețioasă și va împlini față de ea toate promisiunile din vechime, de care nu I-a părut rău niciodată. Oricare ar fi fost necredinciosia națiunii, niciodată inima Împăratului ei nu s-a schimbat față de ea. Dacă a trebuit să o alunge pentru un timp, ca pe o femeie infidelă, într-un viitor apropiat, El o va primi din nou, după ce o va curăți prin focul judecății, prin acel necaz care, înainte să vina, făcea să tremure de teama inima profetului nostru. Găsim acest gând exprimat în versetul 13, din pasajul minunat din Isaia unde Domnul este văzut venind din Edom, din Boțra, umblând în măreția puterii Sale. El singur a călcat în teasc și a zdrobit popoarele în furia Lui,caci El spune: „Pentru că ziua răzbunării era în inima Mea şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei‟ (Isaia 63:1-6). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Atunci va fi „zdrobit capul din casa celui rău‟, dezvelind temelia până la gât (v. 13), pasaj ce face aluzie, fara îndoială, la Caldeean care și-a zidit casa pe nedreptate (2:9), dar care ne îndreapta gândurile spre“cel rău” de la sfârșit, a cărui casă va fi distrusă, de la cap până la temelie. La fel este și în versetul 14, în care se desfășoară conflictul final. Toate națiunile „au ieșit ca un vârtej‟ pentru a risipi aceasta sărmana rămășiță întristată și fără putere și ca s-o înghită în ascuns, căci am remarcat în mai multe rânduri, pe parcursul studiilor noastre profetice, că națiunile de la sfârșit nu-și vor arăta deschis planurile lor, ci vor hrani în ascuns intenția de a le smulge prada aliaților lor de o zi. Dar, când Se va arăta Hristos, va fi suficient să se arate caii acestui războinic puternic, pentru a călca și a nimici puterea formidabilă asmuțită de Satan împotriva Lui și a poporului Său. Capitolul 19 din Apocalipsa (v. 11-16) ne prezintă tabloul sublim al acestei scene razboinice, arătându-ne să-l vedem sub aspectul său ceresc, ceea ce profeția din Vechiul Testament nu a facut niciodată.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 3.3 Partea a treia – v. 16</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> A treia parte cuprinde versetul 16.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Am auzit şi lăuntrul mi s-a cutremurat; buzele mele tremurau la acest glas; mi-a intrat putrezirea în oase şi am tremurat înăuntrul meu, ca să mă odihnesc în ziua strâmtorării, când invadatorul lor se va sui împotriva poporului‟.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acest verset este concluzia și rezumatul celor de mai înainte. După cum spusese profetul în versetul 2, el auzise și se temea de perspectiva mâniei divine, dar el a mijlocit pentru popor, pentru ca Domnul să-Și amintească de îndurarea Lui față de el. Acum, toată scena sfârșitului a trecut prin fata ochilor săi. El și-a amintit de judecățile executate odinioară asupra țării Egiptului și asupra tuturor vrăjmașilor lui Israel, atunci când Dumnezeu a vrut să răscumpere pe poporul Său. Privirile sale profetice s-au îndreptat apoi spre judecățile de la sfârșit și a înțeles că ele nu puteau să aibă în vedere, precum cele de odinioară, decât salvarea poporului lui Dumnezeu. El a văzut și a realizat toate acestea, însă lucrul acesta nu l-a împiedicat, și chiar mai mult decât la începutul cântării sale, să nu tremure până în străfundul ființei lui și să nu simtă putreziciunea intrându-i în oase, ca Daniel, când a văzut “viziunea cea mare”, când “culoarea feței i s-a schimbat, stricându-se, și a pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8); această pregătire a fost necesară pentru a putea primi comunicările profetice, și a pătrunde în gândurile lui Dumnezeu. Așa că îngerul l-a liniștit pe Daniel: „Nu te teme, om preaiubit; pace ţie, fii tare, da, fii tare!‟ (v. 19). La fel este și aici, în această scurtă scenă pe care ne-o prezintă Cuvântul. Profetul tremura și trece printr-o completă judecată de sine, dar aceasta a fost pentru a se putea “odihni în ziua strâmtorării”. Această lucrare de conștiință, acest sentiment al neputinței totale, această convingere cu privire la stricăciunea naturii noastre, sunt necesare pentru a putea găsi odihnă, fie că este vorba de istoria trecută, prezentă sau viitoare a omului. Aici, această odihnă este viitoare. Profetul o dorește pentru ziua necazului care este, după cum am văzut de atâtea ori pe parcursul acestor studii, ziua necazului cel mare pentru Israel, ziua când vrăjmașul „se va sui împotriva poporului‟. Din mai multe pasaje din profeți, știm cine va fi acel vrăjmaș și care vor fi armatele care vor ataca Ierusalimul. Profetul este asigurat de eliberarea finală și de odihna definitivă, dar Cuvântul ne prezintă aici o odihnă anticipată, și anume odihna sufletului în mijlocul celor mai crunte încercări, o odihnă pe care o poate da numai judecata completă de sine și cunoașterea dragostei și îndurării lui Dumnezeu, pe care numai El le poate da.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #cc0000; font-family: arial;"><b> </b><span style="font-size: medium;"><b> 3.4 A patra parte – v. 17 - 19</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> A patra parte cuprinde versetele 17 la 19 </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Pentru că, deşi smochinul nu va înmuguri şi rod nu va fi în viţe, rodul măslinului va lipsi şi ogoarele nu vor da hrană, turma va fi nimicită din staul şi nu va fi nici o cireadă în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele. Dumnezeu, Domnul este tăria mea; şi El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor şi mă va face să umblu pe înălţimile mele‟.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În această a patra parte a Cântării avem expresia minunată a credinței profetului, credință care a crescut de la începutul discuțiilor sale cu Domnul. Dacă, în versetul 16, el aștepta o eliberare viitoare, aceasta nu înseamnă că ea nu putea întârzia. Si credința lui răspunde la cuvântul: „Chiar dacă va întârzia, aşteapt-o‟ (3:3). El o aștepta deci, cu certitudinea că ea va fi precedată de necaz, dar în mijlocul acestei furtuni dezlănțuite el are un adapost asigurat, un mic cort unde va putea găsi odihnă în prezența lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum, această speranță îi este suficientă. El știe că odihna va veni după ce va trece necazul. Și ce să facă el acum? Timpul prezent este un timp de secetă totală. El corespunde perioadei actuale prin care trece poporul evreu. Smochinul, vița, măslinul, atâtea simboluri ale acestui popor, sunt fără rod, nu produc nimic pentru Dumnezeu. Lipsește grâul, oile, boii, totul lipsește; nu mai există nici măcar o jertfă care să-l readucă pe Israel în relație cu Dumnezeu!</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Nu aceasta ar trebui să simtă și sufletul nostru în ziua de azi? Secetă și foamete spirituală; slăbiciune extremă a mărturiei creștine; mărturie fără viață și fără relație cu Dumnezeu… „Dar eu‟, adaugă profetul. - Acest drept care trăiește prin credință lui și-a însușit mântuirea promisă, ca un lucru actual. Dar el se bucura nu în odihna, la care înca nu a ajuns, nici chiar în mântuire. El are o bucuria mult mai excelentă decât aceasta; el Il are pe Domnul Însusi, Dumnezeul mântuirii sale. Acest Dumnezeu care nu îi ascunde nimic, care îl tratează ca prieten, care îi revelează gândurile Sale cele mai tainice, pe a cărui îndurare poate conta când toate lipsesc, acest Dumnezeu ale cărui binecuvântări sunt eterne, Domnul lui, este Cel în care el se bucură și se va bucura întotdeauna: „Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine‟ spunea Sulamita; „Ne vom aminti de iubirea ta mai mult decât de vin‟ (Cântarea 1:4). Astfel, Dumnezeu dă „cântări de bucurie noaptea‟ (Iov 35:10). Profetul este de acum înainte în comuniune deplină cu Domnul. El a înțeles, încă de la început, că “Domnul, Dumnezeul său și Sfântul său” este lumină și că ochii Lui sunt „prea curați ca să privească răul‟ (v. 1:12-13), dar acum el se bucură în El, gustă perfecțiunile Persoanei Sale și înțelege dragostea Sa, dragostea “Dumnezeului mântuirii lui” (Ps. 24:5).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar Domnul nu este numai bucuria lui; ci și tăria lui (v. 19), atunci când el, profetul, nu are nicio putere. „Ferice de omul a cărui putere este în Tine!‟ (Psalm 84:5). Datorită Lui, într-un timp de slăbiciune extremă, când nici una dintre lucrurile promise nu s-a realizat, picioarele noastre sunt făcute ca ale cerboaicelor; noi putem urca pe înălțimile noastre, pe care le putem străbate cu pași ușori, fericiți, repezi și liberi. Locurile cerești ne aparțin, sunt ale noastre, domeniul care ne-a fost atribuit. Ce contează seceta pentru cei care Îl au pe Domnul și puterea Lui, bucuria Lui, pentru cei care se bucură de toate binecuvântările spirituale în locurile cerești?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Către mai-marele muzicii. Pe Neghinot (instrumentele cu coarde)‟.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cum să te mai miri apoi că, în acele timpuri dezastruoase, Habacuc a regăsit închinarea, ca în zilele bune ale lui David și ale lui Solomon? El își încredințează cântarea mai-marelui muzicii pentru a fi cântată cu viori și harfe. El realizează dinainte lauda viitoare pe care Israel o va aduce în templul său restaurat.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar noi, preaiubiților, nu avem și noi același privilegiu? Nesiguranța absolută a lucrurile de pe pământ ne împing spre Domnul și, atunci cand gustăm bogățiile de nepătruns ale lui Hristos, un singur gând pune stăpânire pe întreaga noastră ființă: să ne aruncăm la picioarele Lui și să-L adorăm! Închinarea copiilor lui Dumnezeu poate fi regăsită în mijlocul ruinelor creștinătății.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Încheiem această expunere prin cuvintele pe care le-a spus cineva, cu privire la profetul nostru: „Nimic nu este mai frumos decât această desfășurare a gândurilor Duhului lui Dumnezeu: În mijlocul întristărilor și frământarilor lucrate de Duhul, Dumnezeu răspunde pentru a da cunoștință și a întări credința, pentru ca inima să fie în comuniune cu El‟.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 4 Recapitulare</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Habacuc ocupă un loc cu totul aparte printre profeți, deși Ieremia, în timp ce cuprinde un orizont mult mai vast, se aseamănă într-un anume fel cu el în ce privește experiențele personale. În primul rând profetul s-a revoltat împotriva domniei violenței în mijlocul poporului; el strigă: „Până când?‟ Dar, de îndată ce Domnul îi anunță judecata lui Israel de către caldeeni, sufletul omului lui Dumnezeu este profund întristat pentru națiunea lui. Asemenea lui Moise, el preia în mâini, ca mijlocitor, cauza lui Israel înaintea Domnului. Dumnezeu îi răspunde că va judeca națiunile pe care le-a folosit ca pe nuiaua Lui. Dar Habacuc însuși învață o lecție personală valabilă în toate timpurile și în toate împrejurările: „Cel drept va trăi prin credință‟. Principiul credinței este singurul pe care trebuie să se bazeze în zilele cele mai rele. Acest verset este nodul central al întregii profeții a lui Habacuc. Din acel moment credința lui cercetează motivele judecăților, meditează la eliberările din trecut, înțelege eliberările care vor veni, trece prin nenorocirile din prezent, cu o bucurie neamestecată, care se leagă de persoana Domnului, cu puterea lui Dumnezeu Însuși și cu bucuria libera și fericită a binecuvântărilor cerești și eterne. Îmbogățit cu asemenea binecuvântări, omul credinței a găsit calea spre Locul prea sfânt, și intră acolo pentru a se închina lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Calea credinței este minunată, deoarece ea ne înalță deasupra tuturor obstacolelor, mai presus chiar de experiențe noastre, și fixează privirile noastre asupra lucrurilor care nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt pentru un timp, dar cele care nu se văd sunt eterne!</span></div></div><div><br /></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-73718783162605319312024-01-26T20:18:00.000+02:002024-01-26T20:18:47.444+02:00<div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><br /></div><div> <span style="font-size: x-large;"><b>Cartea Profetului Habacuc</b></span></div><div><br /></div><div> <span style="font-size: large;"><b> - II -</b></span></div><div><br /></div><div><br /></div><div> Henri Rossier (1916)</div><div><br /></div><div><br /></div><div> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 2 Cap. 2 : Răspunsul Domnului la întrebarea pusă în capitolul 1:13-17</b></span></div><div><br /></div><div> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 2.1 – 2:1-5: Judecata îl va lovi cu siguranță pe asupritor, dar cel drept va trăi prin credință.</b></span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> V. 1 - Acum profetul stă de „strajă‟ în „turn‟ (Matsor) <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>, adică, sub aspect profetic locul unde vrăjmașul va asedia poporul său. În loc să stea departe, el realizează în duh judecata gata să vină; dar el nu se plasează acolo cu intenția de a se opune vrăjmașului, caci el știe că trebuie să se împlinească cu siguranță Cuvântul Domnului. Stând de strajă, el are două scopuri: să vadă ceea ce îi va spune Domnul înainte de atacul iminent al vrăjmașului, și ceea ce va răspunde el, profetul.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) Matsor este întotdeauna locul rânduit pentru a rezista unui asediu.</span></b></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> În vederea acelui eveniment apropiat, Habacuc aștepta deci o nouă revelație a gândului lui Dumnezeu. El nu a aflat încă tot ce trebuia să știe. Dacă știe că Dumnezeu nu poate suferi nelegiuirea lui Israel și urma să o judece prin caldeeni (1:6), dacă știe, pe de altă parte, că Dumnezeu nu poate suferi nelegiuirea caldeenilor, el nu știe încă ceea ce intenționează Dumnezeu să facă cu privire la ei; dar, înainte de toate, cum va putea El ca, judecându-i și pe unii și pe alții, să-i salveze pe cei drepți care se încred în El. El se aștepta deci să dea o replică, ca Moise odinioară, atunci când Domnul a dicutat cu el în legătură cu Israel, care făcuse vițelul de aur (v. Exod 32:7-14; 33:12-16). Dar hotărârea lui de a replica va întâmpina un răspuns atât de categoric și fără drept de replică, încât profetul nu va mai putea face nici o remarcă, așa cum avea intenția. Cea de-a doua dorință a inimii sale când el stătea în turn nu s-a putut realiza deoarece el nu a avut de-a face cu un Dumnezeu care să intre într-o controversă cu el. De atunci, în loc să vorbească, el va zice: „Am auzit‟ și va aduce mulțumiri Dumnezeului mântuirii sale (cap. 3:2).</div><div style="text-align: justify;"> „Şi Domnul mi-a răspuns şi a zis: «Scrie viziunea şi graveaz-o pe tăbliţe, ca să poată alerga cel care o citeşte»‟ (v. 2).</div><div style="text-align: justify;"> Dumnezeu vrea ca viziunea pe care o căuta profetul să fie scrisă, gravată pentru a rămâne, pentru a fi păstra și citită (v. Isaia 30:8), căci este vorba de lucruri apropiate și viitoare care au o însemnatate imensă. De fapt, Habacuc nu a primit doar aici, ca în capitolul 1, învățături cu privire la căile guvernării lui Dumnezeu față de poporul său, ci, ajungând să cunoască judecata finală a națiunilor și nenorocirile care vor veni asupra lor, el găsește că toate aceste lucruri au ca scop gloria lui Dumnezeu, gloria Împărăției eterne a lui Hristos. El a înțeles, în sfârșit, care trebuie să fie atitudinea celor drepti în așteptarea acestei Împărății și care este imensa lucrare de răscumpărare pentru ei. Trebuie ca această viziune nu doar să poată fi citită și înțeleasă bine, dar și transmisă rapid altora, căci timpul este aproape. Acesta considerăm că este sensul cuvântului: „Ca să poată alerga cel care o citește‟ <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>. Pătruns de importanța răspunsului divin, el se va simți constrâns să meargă pentru a răspândi cuvântul în lume. Aici nu este vorba, ca în Daniel, de o carte pecetluită până la timpul sfârșitului (Daniel 12:4), ci de o comunicare clară și distinctă a gândurilor lui Dumnezeu, destinată a fi răspândită rapid peste tot. Această viziune, având un caracter evanghelic, cu siguranță nu trebuia să fie pecetluită. Viziunea lui Daniel, odinioară pecetluită, nu mai este acum pecetluită (Apocalipsa 22:10), dar cea a lui Habacuc nu a fost pecetluită niciodată.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <b><span style="color: #38761d;">(*) Și nu, cum au tradus mulți: „Ca să fie citită în mod frecvent‟.</span></b></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> „Pentru că viziunea este încă pentru un timp hotărât, dar se grăbeşte spre sfârşit şi nu va minţi‟ (v. 3). </div><div style="text-align: justify;">Această viziune anunță, fără îndoială, ruina apropiată a puterii caldeene, care era gata să intre în scenă. Timpul acțiunii ei era stabilit dinainte, dar viziunea merge mult mai departe; ea vorbeste despre sfârșit, despre gloria Împărăției și chiar dacă aceste ultime evenimente sunt încă îndepărtate, ele sunt absolut sigure, caci viziunea dată de Dumnezeu Însuși, nu poate să mintă. De aceea, Dumnezeu a avut grija ca să fie gravată pe tăblițe, cum El a gravat altădată pe tablele de piatră legea, al cărei conținut nu a fost niciodată pecetluit.</div><div style="text-align: justify;"> „Chiar dacă va întârzia, aşteapt-o, pentru că va veni negreşit, nu va fi amânată‟ (v. 3). Duhul lui Dumnezeu arată că viziunea, când ea vorbește despre sfarșit poate să mai întârzie. Împlinirea ei istorică, ea fiind azi de douăzeci și cinci de secole, a fost atunci pentru un timp hotărât; referitor la sfârșitul despre care vorbește viziunea, el întârzie, iar credinciosul îl așteaptă și astăzi, contând pe promisiunea lui Dumnezeu. El va veni cu siguranță, iar semnul care îl va anunța nu va fi un semn înșelător. Așa cum știm, acest semn este arătarea Domnului în judecată. De asemenea, vedem pe apostolul Pavel aplicând acest pasaj, în Evrei 10:37, la arătarea lui Hristos în timpul de la sfarsit, când spune: „Pentru că încă puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia‟, în timp ce Habacuc îl aplică la judecata asupra Caldeeanului la un timp hotărât. Observați modul nou în care Duhul lui Dumnezeu interpretează El Însusi Cuvântul Sau, cum am văzut deja în capitolul 1 și cum vom vedea înca în continuarea acestui studiu. Noi care am ajuns la „sfârșitul veacului‟, caci el a fost inaugurat prin crucea lui Hristos, primim o interpretare mult mai extinsă a profeției decât profetul însuși, și deși nu am ajuns înca la timpurile profetice, suntem totuși în timpul de la urma. Venirea Fiului lui Dumnezeu (Parusia Sa) va încheia perioada cu noi și va da curs liber timpurilor profetice; arătarea Fiului Omului (Epifania Sa) va pune capăt acestor timpuri și va introduce pe pământ domnia glorioasă a lui Hristos (v. 14). El este întotdeauna scopul, ținta și ultimul cuvânt al profeției. În plus, acest pasaj este extrem de important pentru a ne arăta că, dacă profeția are o împlinire istorică și parțială, niciodată, cum am vazut atât de des pe parcursul acestor studii, această împlinire nu este ultimul cuvânt. Evenimentul istoric nu își află semnificația deplină și definitivă decât în timpul de la sfârșit, iar interpretarea lui nu poate fi cunoscută cu adevarat decât având înaintea ochilor persoana lui Hristos și gloriile care vor urma suferințelor Sale.</div><div style="text-align: justify;"> Comparat cu Evrei 10:37, acest pasaj spulberă deci în întregime pretenția unei întregi școli cu privire la interpretarea pur istorică a profeției. De asemenea, demonstrează că Scripturile alcătuiesc un întreg din care nu se poate lua o parte separată, fiecare parte aparținând acestui ansamblu, iar Duhul lui Dumnezeu o interpreteaza diferit, în functțe de faptul dacă vorbim despre evenimente apropiate sau despre timpurile de la sfarșit. Am văzut deja un exemplu în capitolul 1:5, interpretat de apostol în Fapte 13. Numai Duhul lui Dumnezeu ne poate da interpretarea potrivită pentru ceea ce El ne-a revelat. Niciodată duhul omului nu și-ar fi putut imagina semnificația revelației de care ne ocupăm, dacă Duhul lui Dumnezeu nu ar fi comentat astfel. Viziunea întârzie înca și vom vedea motivul, dar ea se va împlini cu siguranță, iar atitudinea noastră este să așteptăm. Domnul vine. În pasajul din Evrei 10:37 nu este vorba despre venirea Lui, de <i>Parusia</i> Sa, pentru a-i răpi pe sfinți, ci de arătarea Lui, de <i>Epifania</i> Sa, care, în aceeași măsură ca și venirea Lui, este obiectul așteptării noastre, deoarece atunci va fi inaugurată domnia glorioasă a lui Hristos pe pământ, care este subiectul tuturor profețiilor Vechiului Testament, și atunci credincioșii își vor primi cununile lor. </div><div style="text-align: justify;"> „Iată, sufletul său se îngâmfă, nu este drept înăuntrul său‟ (v. 4).</div><div style="text-align: justify;"> Promisiunea despre care tocmai se face referire este un adevar cu totul străin celui mândru și nedrept, aluzie, fără îndoiala, la Caldeean, pe care acest pasaj îl vizează în mod direct, dar care se aplică oricărui suflet care se află în aceleasi condiții ca el. Mândria omului este incapabilă să înțeleagă gândurile lui Dumnezeu, care sunt revelate numai oamenilor credinței; numai credința face să fie reale lucrurile sperate și este convingerea cu privire la lucrurile care nu se văd, iar Duhul lui Dumnezeu adaugă: „Cel drept va trăi prin credință‟ (v. 4). </div><div style="text-align: justify;"> Acest pasaj de o importanță capitală este substanța întregii cărți a lui Habacuc. El se adresează celor care sunt în aceleași condiții precum profetul, caci profeția nu poate fi înțeleasă decât de către cei drepți, iar lumea nu o ia în seamă. Ea este clară doar dacă cineva trăiește „prin credință‟, și doar cei drepți pot trăi astfel. Eliberarea va veni cu siguranță; domnia glorioasă a lui Hristos va răsări ca soarele atunci când va fi înlăturat obstacolul pe care Satan îl opune înălțând mândria omului împotriva lui Dumnezeu. Credința stă de strajă în turn, vede acest obstacol nimicit și așteaptă pe Domnul gloriei. Până în acest moment, cel drept nu este nici doborât, nici fără resurse. Credința îl susține și ea îi hrănește viața. Acesta este aici sensul acestui cuvânt.</div><div style="text-align: justify;"> Dar, în Noul Testament, Duhul lui Dumnezeu depășește cu mult această semnificație și toată învățătura apostolului Pavel este pătrunsă complet de acest pasaj. Pavel îl citează de trei ori și de fiecare dată îi dă o interpretare nouă, după cum am remarcat deseori aceasta. În Romani 1:17, el insistă asupra dreptății, în Galateni 3:11, asupra credinței, iar în Evrei 10:38, asupra vieții. Aceste trei cuvinte sunt în legătura cu învățătura cuprinsă în fiecare dintre epistolele din care am citat. Să cercetăm deci în detaliu aceste pasaje.</div><div style="text-align: justify;"> 1° Romani 1:16-17: „Pentru că mie nu-mi este ruşine de Evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede: atât iudeu, întâi, cât şi grec; pentru că în ea se descoperă o dreptate a lui Dumnezeu din credinţă, spre credinţă, după cum este scris: «Dar cel drept va trăi din credinţă»‟. Apostolul începe prin a stabili, la v. 16 al acestei epistole, caracterul Evangheliei: Dumnezeu Însuși intervine cu putere când omul este complet pierdut. Prin Evanghelie, Dumnezeu nu mai cere deci nimic omului și nici nu cere ca aceasta din urma să acționeze pentru a gasi un mijloc de a se îndreptăți față de El. Dumnezeu este Cel care acționează; puterea Lui este cea care lucrează în favoarea omului, nu pentru a-I veni în ajutor, ci pentru a-l salva, caci această putere spre mântuire. Credința este mijlocul de a-și însuși această mântuire, care privește atât pe iudeu, cât și pe grec. Legea, dată iudeului, este deci dată deoparte ca mijloc pentru a fi mântuit, în locul ei fiind pusă credința. Legea nu depășea limitele iudaice, pe când credința le depășește infinit de mult, căci Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire pentru oricine crede. Dar Evanghelia este (v. 17) această putere spre mântuire pentru că în ea este revelată dreptatea lui Dumnezeu (marele subiect al epistolei către Romani). Dreptatea lui Dumnezeu, ceva nou, perfect și absolut, care formează cel mai deplin contrast cu dreptatea omului, este revelată acum în Evanghelie, și nu cerută, așa cum este dreptatea omului. Nu există alt principiu decât credința pentru a dobândi această dreptate care, din moment ce credința a primit-o, dreptatea devine, ca să spunem așa, proprietatea credinței. Credinciosul este de acum drept, având o dreptate divină, nu o dreptate omenească, pe principiul faptelor, căci omul nu poate fi drept decât prin credință. Iar dacă este prin credință, aceasta este numai prin har, căci omul nu crede și nu poate primi revelația dreptății decât prin har.</div><div style="text-align: justify;"> Acest pasaj din Romani 1 nu vorbește încă despre lucrarea lui Hristos ca de singurul mijloc prin care această dreptate ne poate aparține, adevăr capital care este dezvoltat în continuarea epistolei - el stabilește doar marele fapt, ca o dreptate cu totul nouă și absolută, aceea a lui Dumnezeu Însuși, este revelată acum și devine partea credinței. Atunci apostolul îl citează pe Habacuc: „Cel drept va trăi prin credință‟ (sau pe principiul credinței), pentru a dovedi revelația unei noi dreptăți, care aparține omului în virtutea unui nou principiu, viața credinței.</div><div style="text-align: justify;"> 2° Galateni 3:11-12: „Iar că prin lege nimeni nu este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu este lămurit, pentru că «cel drept va trăi din credinţă».Dar legea nu este pe principiul credinţei; ci: «acela care va face aceste lucruri va trăi prin ele»‟.</div><div style="text-align: justify;"> Subiectul legii care este atins doar tangențial în Romani 1, pentru a fi pus în lumină deplină în capitolul 7 al aceleiași epistole, este însa dezvoltat în toată amploarea sa în epistola către Galateni. Versetul 10 din capitolul 3 a arătat că toți cei care sunt pe principiul legii sunt sub blestem, potrivit cu adevărul enunțat în Deuteronom 27:26. Pentru Israel, poporul sub lege, nu exista decât Ebal, fiind lipsit de Garizim. Apoi apostolul îl citează pe Habacuc, spunând că este evident că nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin lege, pentru că „cel drept va trăi prin credință‟ (sau pe principiul credinței). Deci, în acest pasaj este scoasă în evidență credința, asupra căreia insistă Pavel, fără a o separa nici de dreptate, nici de viață, ci opunând-o legii, care nu poate asigura nici una, nici alta. El dovedește apoi că legea nu este pe principiul credinței, deoarece legea indică principiul faptelor ca mijloc de a dobândi viața sau dreptatea (Levitic 18:5; Romani 10:5). El încheie arătând cum eliberarea de lege a fost obținută prin Hristos: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (pentru că este scris: «Blestemat este oricine este atârnat pe lemn»‟ (v. 13).</div><div style="text-align: justify;"> 3° Evrei 10:36-39: „Pentru că aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi făcut voia lui Dumnezeu, să primiţi promisiunea. «Pentru că încă puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia. Şi cel drept va trăi prin credinţă; şi dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el». Dar noi nu suntem dintre aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului‟.</div><div style="text-align: justify;"> Apostolul Pavel citează aici întregul pasaj din profetul nostru. În primul rând, după cum am remarcat mai înainte, cuvintele: „va veni negreşit, nu va fi amânată‟, atribuite de Habacuc viziunii cu privire la caldeeni pentru un timp hotărât, sunt puse de apostol în legătură cu viziunea cu privire la sfârșit, adică la venirea lui Hristos în glorie, fiind deci legate nu de un eveniment ci de o Persoană, de Acela care vine și nu va întârzia. Apoi urmează citatul: „Cel drept‟ (sau „dreptul Meu‟, dreptul lui Dumnezeu), „va trăi prin credință‟.Aceasta înseamnă că cel drept va trăi prin credință până la venirea lui Hristos. Această viață de credință aparține exclusiv celui drept. Ea este subiectul principal al capitolului 11 din această epistolă, unde vedem viața de credință descrisă sub diferitele ei caractere, fie că este vorba, ca la Abel, de a se apropia de Dumnezeu cu jertfa și prin aceasta jertfă să fie declarat drept sau, ca Enoh, de a umbla cu Dumnezeu, ca Noe, de a folosi răbdarea predicând această dreptate în timpul lungilor ani de așteptare când se construia corabia sau, în final, precum patriarhii, așteptând o patrie mai bună. Peste tot apostolul demonstrează că viața celui drept este o viață de credință și că ea sfârșește în glorie.</div><div style="text-align: justify;"> In cele trei pasaje, dreptatea, viata si credinta sunt deci inseparabile, dar fiecare pasaj insista asupra unuia din cele trei principii, fara a neglija pe celelalte de care nu poate fi separat.</div><div><div style="text-align: justify;"> Același capitol 10 din Evrei completează citatul din Habacuc într-un mod remarcabil. Profetul spusese: „Iată, sufletul său se îngâmfă, nu este drept înăuntrul său; dar cel drept va trăi prin credinţa lui‟, pe când apostolul Pavel transpune fraza, prezentând-o astfel: „Cel drept va trăi prin credinţă; şi dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el‟. Această a doua parte a frazei, tradusă astfel în Septuaginta, corespunde cuvintelor: „Sufletul său se îngâmfă, nu este drept înăuntrul său‟. Pavel pune aici în contrast pe “cel care dă înapoi” cu cel “care trăiește prin credință”; cel dintâi piere, este pierdut, pe când celălalt rămâne în viață. Habacuc îl prezintă pe cel dintâi ca fiind plin de mândrie și aplică acest caracter la vrăjmașul Caldeean mai mult decat la oricare altul. Folosind versiunea Septuaginta, apostolul îl aplică la evreii cărora le scria, celor dintre ei care erau mărturisitori ai creștinismului și erau în pericol de a da înapoi. El a transpus cele două fraze pentru a nu se presupune că este vorba, ca în cazul profetului, de națiuni orgolioase, ci că este vorba de cei din Israel care, după ce au cunoscut, mărturisit și practicat creștinismul, le lipsea dreptatea, și a căror mândrie iudaică s-a întors la religia faptelor. Avem aici unul dintre numeroasele exemple de utilizare pe care Duhul lui Dumnezeu știe să o faca unei traduceri incompletă, dar nu inexactă, căci textul ebraic lasă în mod deliberat o anumita ambiguitate asupra cuvântului „sufletul lui‟, deși îl aplică în mod evident la Caldeean. Sufletul aceluia care dă înapoi pentru a se întoarce la lege nu este niciodată drept, ci întotdeauna mândria este aceea care îl desparte de Hristos și de har, iar Dumnezeu “nu găsește plăcere în el”, în timp ce Își găsește plăcere în cel drept care trăiește smerit înaintea Lui prin credință.</div><div style="text-align: justify;"> Nu se poate repeta destul ce preț capătă pentru noi toate aceste citate prin aplicațiile diferite pe care Duhul Sfânt le dă. „Cel drept va trăi prin credință‟, acesta este deci centrul cărții Habacuc. Credința profetului s-a arătat deja de la capitolul 1, versetul 12, în ceea ce privește relațiile lui cu Dumnezeu. Dar aceasta nu este tot, el trebuie să trăiască viața de credință până la capăt, și Domnul va dezvolta acest adevăr în legătură cu Caldeeanul, vrăjmașul lui Israel.</div><div style="text-align: justify;"> „Şi, mai mult, vinul înşală pe bărbatul mândru, încât acesta nu stă liniştit, îşi lărgeşte dorinţa ca Locuinţa morţilor şi este ca moartea şi nu poate fi săturat; şi adună la el toate naţiunile şi strânge la el toate popoarele‟ (v. 5).</div><div style="text-align: justify;"> Acest om, Caldeeanul, se îmbată de propria lui importanță și de poftele lui ambițioase. El nu se poate mulțumi cu succesele pe care le-a obținut și nu se satură niciodată (v. Proverbe 20:16; Isaia 5:14). El se face centrul tuturor, al națiunilor și al popoarelor. Oare nu este la fel de la început până la sfârșit, în vremurile de demult ca și în zilele noastre, aceleași gânduri și dorințe, aceeași politică a conducătorilor națiunilor? Egoismul ambițios al acestor oameni se poate împodobi cu titlul de „măreția națiunii lor‟ și vor să o faca să domine asupra altor popoare, dar în fond nu este decat mândria care sacrifică totul propriei măreții personale. Dumnezeu a dat Babilonului puterea ca urmare a infidelității poporului Său, dar El nu poate admite ca omul să exercite această putere în afara Lui și pentru a-și satisface inima ambițioasă și plină de sine în loc să I se supună lui Dumnezeu. </div><div style="text-align: justify;"> Dumnezeu va judeca, dar mai întâi vom vedea blestemul care vine asupra lui din gura tuturor celor pe care i-a asuprit. Aceștia vor lămuri motivele lui, vor condamna toate tendințele lui și vor blestema nelegiuirea și mândria lui.</div><div style="text-align: justify;"> Acest verset 5 servește ca o introducere la cântarea care urmează.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 2.2 2:6-20 Cântarea vaiurior – preludiu pentru gloria viitoare</b></span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> Cântarea vaiurilor este un adevărat poem compus din cinci strofe. Fiecare strofă are trei versete și, cu excepția celei de-a cincea strofe, care se îndepărtează puțin de la această regulă, începe cu „vai‟. Cel de-al treilea verset din primele patru strofe începe prin cuvantul „căci‟ și dă impresia unor coruri antice, tragand concluzia pentru „vaiul‟ anunțat în primele versete (conf.Exod 15:20). „Nu vor face toţi aceştia [pe care i-a asuprit] un proverb despre el şi o ghicitoare batjocoritoare împotriva lui?‟ (v. 6) Aici suntem avertizați că ceea ce urmează nu este doar un simplu blestem rostit de cei asupriți împotriva asupritorilor lor. Această cântare rostita împotriva Caldeeanului ne conduce pana la sfârșitul timpului. Monarhul despre care este vorba nu este numit nici măcar o singură dată, caci caracteristicile prin care este stigmatizat nu îi aparțin numai lui. Este un proverb, o fabula care trebuie înțeleasă, o ghicitoare care trebuie descifrată, și care ne conduce până la instaurarea domniei glorioase a lui Hristos. „Vaiurile‟ amintesc în anumite privințe de cele rostite în Isaia 5 și în Mica 2:1-2, dar acelea se adresau poporului Israel, pe când acestea se adresează națiunilor și conducătorului lor. Această cântare asupra Babilonului și a împăratlui său este răspunsul final al Domnului la cel de-al doilea „de ce‟ al profetului, cu privire la asupritorul poporului său (v. 1:13). Dumnezeu a început să-i răspundă slujitorului Său preaiubit, care statea de strajă în turn pentru a vedea ce-i spune Dumnezeul său, că prima condiție pentru cel drept este credința sa. Acesta nu putea spera ca răul să fie reprimat imediat, astfel încât trebuia să trăiască prin credință, cu răbdare și să nu conteze pe împlinirea apropiată a lucrurilor sperate. De fapt, credința este această convingere care durează până cand ea se va transforma în vedere.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #990000;">2.2.1 Prima strofă</span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;">„Vai de cel care adună ce nu este al lui! Până când? Şi de cel care se împovărează cu garanţii! Nu se vor ridica deodată cei care te vor muşca? și nu se vor trezi cei care te vor tulbura, şi vei fi pradă pentru ei? Pentru că ai prădat multe naţiuni, şi pe tine te va prăda toată rămăşiţa popoarelor, pentru sângele oamenilor şi pentru violenţa făcută ţării, cetăţii şi tuturor celor care locuiesc în ea‟ (v. 6-8). </div><div style="text-align: justify;"> Primul „vai‟ este rostit asupra celui care strânge bunurile altora, bunuri care nu îi aparțin. El se încarcă cu o povară de garanții pentru ceea ce dă cu camătă. Aceleași lucruri s-au văzut în Israel (Amos 2:6-8). Jocul de cuvinte „garanții‟ sau „noroi gros‟ arată că jafurile odioase ale Caldeeanului nu puteau avea alt rezultat decât rușine sa, și că nu va avea alt avantaj decât disprețul pentru josnicia cămătăriei lui. Acele metode sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dacă și-ar fi dat seama de josnicia unor asemenea fapte, câte pedepse asupra lor și asupra popoarelor pe care le conduc nu ar fi putut evitate de conducătorii națiunilor? </div><div style="text-align: justify;"> „Până când?‟-ul pus în gura celor asupriți care cântă, cred că ar corespunde cu cel al profetului referitor la Israel (v. 1:2). Acesta este „până când?‟-ul națiunilor. Prin credință Habacuc a învățat să aibă răbdare și știe că viziunea nu va minți, dar națiunile care vor fi cruțate vor trebui să aștepte și ele realizarea acestei speranțe. Acest om care ia bunurile altora pentru a se îmbogăți va fi atacat dintr-o data de catre aceia pe care i-a jefuit. El va fi mușcat de națiuni ca un hoț atacat de câini și va ajunge să fie prada lor (v. 7). Versetul 8 este concluzia și confirmarea celor precedente. Acest om jefuise; rămășița popoarelor care va fi cruțată pentru a fi martoră la venirea lui Hristos (căci, să nu uităm, căderea Babilonului este doar o alegorie pentru timpurile de la sfârșit) îl va jefui la rândul ei pe uzurpator. Această răzbunare nu va fi doar pentru sângele oamenilor vărsat de această națiune crudă, ci „şi pentru violenţa făcută ţării, cetăţii şi tuturor celor care locuiesc în ea‟. În fața neleguirii poporului său, profetul strigase: „Violență!‟ și „Până când?‟ Dumnezeu i-a răspuns că acea violență urma să fie pedepsită prin ceea ce Caldeeanul urma să execute asupra lui Israel. Dar acum a venit momentul când violența Caldeeanului împotriva lui Israel va fi pedepsită prin intermediul națiunilor. Astfel, în guvernarea lui Dumnezeu, o răsplată urmează alteia. Țara, cetatea și cei care le locuiesc, sunt, fără îndoială, în pofida afirmațiilor unor critici, Palestina, Ierusalimul și locuitorii lor și nu cred că este necesar să aduc nenumărate dovezi. Dumnezeu nu pierde niciodată din vedere pe poporul Său. Dacă neleguirea facută de vrăjmaș, dacă jafurile și crimele de care s-a făcut vinovat față de națiuni îsi vor găsi o dreapta răsplatire, cu cât mai mult va fi pedepsită violența lui asupra lui Israel, pe care Dumnezeu l-a părăsit, fara îndoiala, pentru moment, dar cu care va reînnoi relațiile Sale, după ce vor trece judecățile. Dumnezeu nu-i uită niciodată pe aceia care Îi aparțin și, dacă găsește potrivit să îi disciplineze, vai de cei care caută să profite de disciplinarea lor!</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <span style="color: #990000;"> 2.2.2 A doua strofă</span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> „Vai de cel care strânge câştig nelegiuit pentru casa lui, ca să-şi aşeze cuibul sus, ca să scape din mâna nenorocirii! Ai croit ruşine casei tale, nimicind multe popoare, şi ai păcătuit împotriva sufletului tău! Pentru că piatra din zid va striga şi bârna din acoperiş îi va răspunde‟ (v. 9-11).</div><div style="text-align: justify;"> Vrăjmașul este acuzat aici de faptul că obține un câștig nedrept pentru a-și construi o casă sigură, care nu are să se teama de adversitați (v. Ieremia 22:13). El ar fi vrut, în acest fel, să alunge orice nenorocire, dar tocmai atunci îl lovește nenorocirea. Deși se pot aplica la oricine, aceste reproșuri se adreseaza celor puternici. O responsabilitate grea și grozavă apasă asupra lor, iar acest caracter al majoritătii capetelor încoronate nu se reproduce permanent în istorie ? Încalcarea teritoriului altor națiuni și confiscarea acestuia pentru a fi mare, apoi își întemeiaza măreția casei pe ceea ce a smuls de la alții, așezându-și cuibul sus; și întărirea puterii familiei sale, nu este oare aceasta istoria napoleonilor și a tuturor împăraților? Aceeași mândrie l-a împins pe Edom să-și facă cuibul printre stele (Obadia 4). Toate aceste planuri, atât de laborios concepute, nu ajung, în final, decât să acopere de rușine casa pe care principii doreau să o înalțe atât de sus. Ei descoperă că au păcătuit împotriva propriei lor vieți. Fiecare piatră, fiecare bârnă din acoperișul edificiului zidit pe nelegiuire din ambiție și mândrie va fi o vie mărturie împotriva asupritorului. De cealaltă parte, omul credinței nu visează niciodată să-și înalțe casa, ci fericirea și gloria lui este aceea de a strânge, precum David, materiale pentru zidirea casei Dumnezeului său. Este ceea ce au făcut și Solomon, Ioas și Iosia (1 Împărați 5:18; 2 Împărați 12:12; 22:6) pentru a mări și a consolida templul Domnului.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <span style="color: #990000;"> 2.2.3 A treia strofă</span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> „Vai de cel care construieşte un oraş cu sânge şi întemeiază o cetate prin nedreptate! Iată, nu este de la Domnul oştirilor că popoarele trudesc pentru foc şi mulţimile se ostenesc pentru nimic? Pentru că pământul se va umple de cunoştinţa gloriei Domnului, cum acoperă apele fundul mării‟ (v. 12-14). </div><div style="text-align: justify;"> Primul vai vorbea despre națiune, al doilea de casă, iar al treilea ne spune despre capitală. Aceasta nu este „cetatea‟ (Ierusalimul), ca în v. 8, ci o cetate, un oras. În aplicația sa imediată la Caldeean, acest pasaj ne vorbește despre Babilon care a fost întemeiat pe măcelul națiunilor și pe sângele oamenilor. La fel a fost și Ninive (Naum 3:1). Toata această lucrare a popoarelor va sfârși în focul judecății, iar eforturile lor nu vor avea ca rezultat decat ruina: nimic nu va rămâne; „se ostenesc pentru nimic‟. Nu este un lucru solemn să gândești că toată gloria, toate bogățiile și frumoasele renume cu care sunt împodobite marile capitale ale împaratiilor, vor dispărea și vor fi înghițite în neant? Dar credința vede și înțelege această enigmă și motivul pentru care au loc toate aceste răsturnări. Împărăția eternă a lui Hristos nu poate fi instaurată decât prin judecarea răului; pentru instaurarea ei trebuie ca nelegiuirea să dispară și tot ce se înalță împotriva Stăpânitorului pământului să fie coborat și umilit. Calea Domnului nu poate fi netezită decât prin nivelarea munților înalți (Isaia 40:3-5). Atunci gloria Domnului va fi cunoscută de întreaga lume și o va umple. Răul va fi înecat în adâncurile mării. Domnul a anunțat dintotdeauna că aceste lucruri au să se întâmple, în ciuda judecăților pe care El a fost constrâns să le pronunțe (Numeri 14:21; Isaia 11:9). Aici avem, într-un singur verset, tabloul domniei glorioase și milenare a lui Hristos, care este descrisă deosebit de detaliat în profetul Isaia. Aceasta va fi acea „restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime‟ (Fapte 3:21).</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <span style="color: #990000;"> 2.2.4 A patra strofă</span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> „Vai de cel care dă băutură aproapelui său - căruia îi torni otrava ta şi-l îmbeţi şi pe el - ca să-i priveşti goliciunea! Eşti plin de ruşine în loc de glorie! Bea şi tu şi descoperă-ţi necircumcizia. Potirul mâinii drepte a Domnului se va întoarce spre tine şi o vărsătură ruşinoasă va fi asupra gloriei tale. Pentru că violenţa făcută Libanului te va acoperi şi nimicirea fiarelor te va înspăimânta, din cauza sângelui oamenilor şi a violenţei făcute ţării, cetăţii şi tuturor celor care locuiesc în ea‟ (v. 15-17). </div><div style="text-align: justify;"> Această strofă descrie desfrânarea ticăloasă și rușinoasă care a caracterizat această mândră națiune caldeeană. Cum! vorbește de gloria sa când corul celebrează gloria Domnului? „Eşti plin de ruşine în loc de glorie!‟ „O vărsătură ruşinoasă va fi asupra gloriei tale‟ strigă cu o amărăciune ironică în mânia lui răzbunătoare. Toată această corupție este însoțită de violență căci, de la cădere, aceste lucruri s-au sprijinit și s-au completat unul pe altul la oamenii din societate (v. Geneza 6:11-13). Gloria Domnului va acoperi pământul, dar violența omului nu va fi uitată, va cădea asupra lui și-l va acoperi. Violența (de remarcat repetarea acestui cuvânt) va răspunde violenței, după cum am văzut încă din capitolul 1, iar corul adaugă ca un refren,ceea ce Domnul simte cand țara Lui, cetatea Lui și locuitorii ei sunt expusi violenței vrăjmașului (v. 8). Profetul Isaia pune această cântare, asupra împăratului Babilonului, nu în gura națiunilor, ci în cea a lui Israel însuși, care se bucură văzând mândria împăratului Babilonului coborând în Locuința morților, sceptrul lui fiind sfărâmat! Cedrii din Liban se bucură cu privire la el și spun: „De când ai căzut tu, nici un tăietor nu s-a suit împotriva noastră!‟ „Mândria ta a coborât în Locuinţa morţilor, cu sunetul harfelor tale. Viermele s-a aşternut sub tine, şi viermii te acoperă‟ (Isaia 14:8, 11).</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <span style="color: #990000;"> 2.2.5 A cincea strofă</span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> „La ce foloseşte chipul cioplit, pe care l-a cioplit făcătorul lui, chipul turnat şi învăţătorul minciunii? Pentru ca făcătorul lucrării lui să se încreadă în ea, când face idoli muţi? Vai de cel care zice lemnului: «Trezeşte-te!», pietrei mute: «Ridică-te!» Te va învăţa el? Iată, este acoperit cu aur şi argint şi nu este nici o suflare înăuntrul lui. Dar Domnul este în templul Său cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!‟ (v. 18-20).</div></div><div><div style="text-align: justify;"> După cum am spus, cea de-a cincea strofă diferă de celelalte prin structura ei. Cred că motivul este în faptul că Dumnezeu intra în scena în mod direct. Aceasta nu mai este împotriva națiunilor, nici macar împotriva poporului lui Dumnezeu, față de care s-a ridicat mândria nemăsurată a împaratului Babilonului, ci împotriva Domnului Însuși. El I-a opus adevaratului Dumnezeu imaginile sale mincinoase de lemn și de fier, de aur și de argint. Aceasta este principala cauză a nimicirii lui definitive. Rețineți că pe tot parcursul acestei alegorii Duhul lui Dumnezeu are grijă să nu-l numească pe împăratul Babilonului. Aceasta este o „ghicitoare‟ care, dupa cum am vazut, depășește cu mult judecata istorică a Caldeeanului și merge până la domnia glorioasă a lui Hristos. Apocalipsa ne arată că un alt Babilon va intra în scenă în zilele din urmă ca o ultimă dezvoltare a unei religii idolatre. Cupa ei de aur va fi plină de urâciuni (sau idoli), iar imperiul roman, ultima încarnare a monarhiilor generale, va avea aceleași pretenții idolatre ca și conducatorul primului imperiu cu statuia lui de aur (Apocalipsa 17:4; 13:14-15 ; Daniel 3:1). Această idolatrie este condamnata de toți profeții (v. Isaia 44:9-20; Ieremia 2:27; 3:9, etc.).</div><div style="text-align: justify;"> Este foarte remarcabil că „toate națiunile‟ și „toate popoarele‟ (v. 5 și 6) sunt cele care rostesc aici vaiul asupra adeptilor idolilor și proclamă deșertăciunea religiilor păgâne. Cântarea lor este o cântare de sfârșit cand ele vor părăsi păgânismul de altădată pentru a se întoarce la adevăratul Dumnezeul și vor recunoaște Împărăția Lui. Babilonul de la sfârșit este subînțeles în această alegorie, și iată de ce această cântare se încheie cu recunoașterea Domnului ca singurul pe care Îl adoră popoarele. </div><div style="text-align: justify;"> Nu doar, ca în v. 14, când cunoașterea gloriei Sale va umple în întregime pmântul reinnoit, ci cunoașterea Lui Însuși. El va fi „în templul Său cel sfânt‟, în templul Sau la Ierusalim, pentru că acest termen nu se aplică la cer, ci la casa Lui de pe pământ (Mica 1:2; Psalm 11:4). De acum înainte, gloria Domnului care părăsise templul (Ezechiel 11:22) s-a întors acolo (Ezechiel 43:4). Tot pământul tace înaintea Lui. El este acela care stăpânește și de acum nimeni nu va mai îndrăzni să-și ridice glasul în prezența Sa și a măreției Sale. Iată o încheiere demnă de această cântare a popoarelor supuse sub puterea Lui. Cât de frumos este acest sfârșit! Cât de liniștită trebuie să fie inima tulburată a profetului prin această viziune cu privire la viitor! El a văzut dinainte consecința credinței care știe să aștepte cu răbdare rezultatele căilor lui Dumnezeu: mândria omului coborâtă, națiunile eliberate și supuse, poporul Israel restaurat, Domnul glorificat, făcând Ierusalimul și templul său centrul gloriei Sale, toate creaturile tăcând înaintea Lui. Până și profetul uită să mai răspundă (v. 2:1). Și cum ar mai fi putut răspunde el când Dumnezeu, în loc să intre în controversă cu el, a facut să treacă prin naintea ochilor lui dreptatea Sa în judecarea răului, în harul Său față de poporul Său ca și în restaurarea națiunilor și, în final, gloria Sa care acoperă tot pământul, această domnie a dreptății și a păcii, înaintea căreia întreaga lume nu va putea decât să tacă!</div></div><div><br /></div><div><br /></div><div><br /></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-35513219956724578432024-01-24T22:38:00.000+02:002024-01-24T22:38:23.603+02:00<div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><div> <span style="font-size: x-large;"><b>Cartea Profetului Habacuc</b></span></div><div><br /></div><div> <span style="font-size: large;"> - I -</span></div><div><br /></div><div> Henri Rossier (1916)</div><div><br /></div><div><br /></div><div> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 1 Cap. 1 : Sfințenia căilor lui Dumnezeu față de Israel și față de națiuni</b></span></div><div><span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b><br /></b></span></div><div><br /></div><div> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 1.1 V. 1: Introducere</b></span></div><div><br /></div><div> „Profeția (sau "Oracolul") pe care a văzut-o profetul Habacuc‟ <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>.</div><div><br /></div><div> <b><span style="color: #38761d;"> (*) Aprox. 615 I.H. (?), Biblia fr., n.t.</span></b></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> Totul ne folosește ca învațătură din Scripturi, fie că ne vorbește, fie că păstrează tăcerea. Ele tac cu privire la persoana lui Habacuc și cu privire la data profeției sale. Cercetările minuțioase ale criticilor au ajuns la concluzii din cele mai contradictorii cu privire la timpul în care a scris profetul. Atunci când datele Cuvântului sunt destul de clare pentru a ne permite să plasăm profeția în mediul în care ea avut loc, primim multă lumină și zidire; când Dumnezeu nu vorbește, cercetările savanților, oricât de interesante ar fi ele, au o valoare foarte limitată pentru creștin.</div><div style="text-align: justify;"> După unele indicii ar fi totuși destul de probabil ca Habacuc să fi profețit sub domnia lui Iosia. Două împrejurări ar putea să ne confirme acest gând. În primul rând, idolatria din Israel nu este menționată în Habacuc, apoi Caldeeanul (și nu Asirianul, ca sub Manase) este semnalat aici ca vrăjmașul poporului.</div><div style="text-align: justify;"> Oricum ar fi, semnificația morală a acestei cărți iese în evidență cu atât mai puternic cu cât Duhul lui Dumnezeu omite împrejurările scrierii ei. Într-adevar, Habacuc nu dezvaluie decât foarte puțin din evenimentele profetice, dar descrie caracterul lui Dumnezeu în căile Sale cu privire la starea morală a poporului și a națiunilor. Apoi ni se face cunoscut rezultatul produs prin această revelație asupra inimii profetului. Acesta din urmă devenind astfel un eșantion al stării morale a rămășiței din timpurile de la sfârșit. Toate acestea prezintă un interes deosebit și au o mare semnificație pentru noi. Terenul împrejurarilor istorice fiind înlaturat, avem de-a face imediat cu principii care acționează la fel asupra oamenilor de astazi ca și a celor de atunci. În prezența acestor principii, căile perfecte ale lui Dumnezeu, în guvernarea Sa și în sfințenia caracterului Sau, sunt îndreptațite și, contemplând aceste lucruri, cei credincioși nu pot decât să adore perfecțiunea divină.</div><div style="text-align: justify;"> Starea morală în mijlocul căreia trăia Habacuc este următoarea: în Israel erau o mulțime de lucruri rele, fără ca să fie menționată idolatria, ca în Țefania; la vrăjmașul său, Caldeeanul, o idolatrie grosolană, dominată prin înălțarea omului; la profet, un duh întristat și o inima îndurerată, dar luminată de învățătura divină. El învață să trăiască prin credință sa, așteptând gloria viitoare, dar se revarsă în laude înainte de a primi lucrurile promise.</div><div style="text-align: justify;"> Am spus deja că analogia dintre zilele lui Habacuc și ale noastre este izbitoare și, prin aceasta, profeția lui are pentru noi o importanță imensa. Această remarcă este confirmată de faptul că, în Noul Testament, citatele acestui profet susțin și ilustrează toată doctrina apostolului Pavel cu privire la dreptatea lui Dumnezeu, la credință, la viață, la învierea lui Hristos, la venirea Lui, la mânia lui Dumnezeu care se descoperă din cer și, în final, la glorie! Taina Bisericii, ascunsă în Vechiul Testament, este singura exceptată din această enumerare.</div><div style="text-align: justify;"> Astfel se afirmă acordul constant între diferitele părți ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ele alcătuiesc un tot, un ansamblu asupra căruia am insistat în altă parte. Studiul constant al acestui acord îi va păzi pe creștini să aibă încredere în criticii savanți, adversari ai Cuvântului fără să-l înțeleagă, oameni fără minte, care cred că pot interpreta Scriptura cu inteligența lor, și cărora Dumnezeu le spune: „Voi nimici înţelepciunea înţelepţilor şi voi înlătura priceperea celor pricepuţi‟ (1 Corinteni 1:19).</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div><br /></div><div><div> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 1.2 V. 2 – 11. Dumnezeu nu este indiferent la nelegiuirea poporului Său. El îi va judeca prin caldeeni.</b></span></div><div><br /></div><div style="text-align: justify;"> „Doamne, până când voi striga şi Tu nu vei auzi? Strig către Tine: «Violenţă!» şi Tu nu salvezi. De ce mă faci să văd nelegiuire şi Te uiţi la nedreptate? Pentru că jaful şi violenţa sunt înaintea mea şi este ceartă şi izbucneşte neînţelegere. De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se arată niciodată, pentru că cel rău împresoară pe cel drept; de aceea judecata iese strâmbă‟ (v. 2-4).</div><div style="text-align: justify;"> Observăm, din aceste prime versete, un caracter special al lui Habacuc printre profeți mici. Mica ne-a facut să asistăm la o discuție, cu întrebări și răspunsuri, între Domnul, profetul Său și diferiti alți interlocutori, discuție care se încheie printr-o pledoarie în care acuzatul este înaintea judecătorilor. În Naum, Domnul singur Se adresează, la rândul Său, diferitelor personaje care sunt implicate. Aici, asistăm la o discuție cu totul intimă între profet și Dumnezeul său. Habacuc Îi vorbește Domnului și Acesta îi răspunde. Exista o analogie, sub acest aspect, între el și Ieremia, dar toată drama se petrece în inima și în conștiința profetului; și nici un incident personal nu o întrerupe, cum se întâmplă pe parcursul profeției lui Ieremia. Nelinștea îl cuprinde la vederea a ceea ce se întâmplă, dar împrejurările în sine nu par să-l afecteze personal. Ele ridică înauntrul lui întrebari atât de chinuitoare, încât simte nevoia să-și revărse inima în sânul Domnului, pentru a fi eliberat de tulburarea profundă pe care acestea i-o cauzează. Habacuc este un om al credinței și primul lui cuvânt : „Până când?‟, o dovedește, dar credința lui are nevoie să fie susținută și luminată deoarece este amestecată cu slăbiciuni. Ea primește un răspuns plin de îndurare pentru că Dumnezeu mustră necredința, dar nu și slăbiciunea naturii noastre omenești. Slăbiciunea noastră întalnește simpatia Aceluia care a fost ispitit în toate asemenea nouă, dar fără păcat (v. Evrei 4:15), doar la noi păcatul întotdeauna prezent, este amestecat într-o măsură mai mare sau mai mică cu slabiciunea. Apostolul însuși găsea plăcere în slăbiciunile sale, și putea să se laude cu ele, în măsura în care ele nu erau amestecate cu carnea (2 Corinteni 12:9-10) căci, dându-i acele suferințe, Domnul a găsit un mijloc de a-Și desăvârși puterea Sa în apostolul Său preaiubit.</div><div style="text-align: justify;"> Cuvântul „până când‟, după cum vedem deseori în profeți și în psalmi, este strigătul credinței. Această credință exprimă certitudinea că Dumnezeu va răspunde în timp și loc, dar până atunci, ea acceptă necazul ca o încercare necesară. Acesta va fi strigătul rămășiței întristate a lui Israel, traversând necazul cel mare de la sfârșit, având certitudinea că este ultimul cuvânt al judecăților lui Dumnezeu și că el pregătește venirea glorioasă a lui Mesia, o domnie a libertății, a dreptății și păcii. Totuși, aici este puțin diferit. Dacă profetul este un martor, separat de popor, el nu suferă personal violența ca rămășița, ci el asistă la violență și o constată. Aici, cauza nu este idolatria lui Israel, ci mai degrabă ceea ce a caracterizat, de la începutul istoriei sale, omul depravat prin păcat (v. Geneza 6:11) și anume violența, cu tot cortegiul ei de nelegiuiri, de asuprire, distrugeri, discordie și certuri în popor (v. 2-3). În zilele noastre, ca și în zilele profetului, orice inimă, preocupată cu interesele Domnului, poate constata aceste lucruri. Ele sunt înaintea noastră ca și înaintea lui Habacuc. Ceea ce sporește neliniștea este faptul că vedem că ele se produc, ca odinioară, în mijlocul acelora care au înca pretenția că sunt poporul lui Dumnezeu, într-o vreme când Domnul i-a abandonat deja. Atunci, dacă sufletul nostru, ca și cel al profetului, nu a a înțeles înca de ce Dumnezeu permite acest rău și nu îi pune capăt, strigăm: „De ce mă faci să văd nelegiuire?‟ și „Te uiți la nedreptate?‟ Vorbind astfel, noi uităm două lucruri, constatate de catre profetul Naum: „Domnul este încet la mânie‟; și „Domnul este bun‟ (Naum 1:3, 7). Strigăm către El: „Strig către Tine: «Violenţă!» şi Tu nu salvezi‟. Am vrea să-L vedem pe Dumnezeu intervenind când este o stare morală care știm că este o urâciune înaintea Lui. În fond, există întotdeauna un anumit egoism în aceasta slabiciune, deși ea este și expresia iubirii noastre față de cei credincioși care trec prin aceste timpuri dezastruoase.</div><div style="text-align: justify;"> „Tu nu salvezi‟. Aici este vorba nu despre o mântuire spirituală, ci de o eliberare temporară. Sufletul neliniștit ar vrea să vadă pacea restabilită și pe cei violenți judecați și desființați. Violența se află sub ochii noștri, și Dumnezeu nu răspunde! Repet, aceasta nu este lipsă de credință, ci este strigătul neliniștii unui suflet slab, care se află în prezența unei probleme, care i se pare de nerezolvat. De ce îngăduie Dumnezeu răul? Cum se face că pare să-i uite pe ai Săi, lăsându-i fără apărare în mijlocul acestui sistem al răutății omului? Profetul va primi răspunsul, dar diferit de ceea ce și-ar fi imaginat. El va trebui să treacă printr-o perioadă de instruire dureroasă, dar foarte binecuvântată pentru sufletul lui, până va înțelege ce dorește Dumnezeu să producă în inima alor Săi care trec prin aceste zile de încercare.</div></div><div><div style="text-align: justify;"> „De aceea legea este fără putere‟, adică legea dată odinioară de Domnul Însuși, și care avea rostul de a zdrobi voința omului. „Judecata dreaptă‟ pe care omul ar fi trebuit să învete s-o practice sub îndrumarea legi, nu s-a arătat niciodată; dimpotrivă, „cel rău împresoară pe cel drept‟. Să remarcăm acest cuvânt: „cel drept‟. Îl vom regăsi în capitolul 2. Profetul are conștiența intergrității sale, precum, mai târziu, rămășița credincioasă a lui Israel când va trece prin judecățile de la sfârșit, dar el nu a primit încă răspunsul și nu vede biruința răului asupra binelui. El Îi adresează lui Dumnezeu „de ce‟-urile sale, dar pe care nu le-ar fi pus dacă nu ar fi avut încredere că Dumnezeu îi va răspunde. Cum se face că „judecata dreaptă nu se arată niciodată‟, și că, dacă în cele din urmă este o judecată, ea este contrariul la ceea ce ar putea aștepta un suflet evlavios și drept: „judecata iese strâmbă‟, iar cel credincios, oriunde s-ar întoarce nu întâlnește decat nedreptate și nelegiuire.</div><div style="text-align: justify;"> Domnul va răspunde la această întrebare, dar, până atunci, cel drept nu poate decât să constate ceea ce Dumnezeu a constatat din toate timpurile, de la apariția păcatului. În afară de cei drepți care sunt îndreptațiți prin credință, nu a existat în lume niciun om drept. Dacă este vorba de caracterul național al lui Israel, Cuvântul ne spune că, sub domnia lui Roboam, chiar și „în Iuda erau lucruri bune‟ (2 Cronici 12:12); că, sub domnia lui Ezechia, Iuda, oricât de vinovat ar fi fost, a umblat totuși cu Dumnezeu și cu sfinții cei adevărați, dar nu a mai fost așa în domniile care au urmat. Sub domnia lui Iosia, prin profetul Țefania, aflăm ce gândea Dumnezeu cu privire la acea „națiune fără rușine‟, cetatea “răzvrătită, stricată și asupritoare”, la “căpeteniile ei, la judecătorii ei, profeții și preoții ei (Țefania 2:1; 3:1-4). La fel este și aici: starea morală a lui Israel la sfârșitul istoriei sale, nu era mai bună decât cea a omului, la începutul istoriei sale. De fapt, această stare nu s-a schimbat niciodată. Criticii care spun că descrierea de aici nu poate aparține decât unei stări a poporului sub o domnie rea, ca cea a lui Manase, se înșeala în totalitate.</div><div style="text-align: justify;"> Dacă este vorba de împărați, căpeteniile responsabile ale lui Israel, Dumnezeu a făcut ca binecuvântarea poporului să depindă de purtarea lor. Așa se face că vedem cum, sub anumite domnii ale împăraților lui Iuda, răul a fost ținut în frâu, dreptatea a fost restabilită, evlavia față de Dumnezeu recunoscută, slujirea la templu a fost restabilită, fără ca inima națiunii să se fi schimbat. Pe de altă parte, guvernarea unui împărat rău chiar a agravat această stare morală și nefericită, introducând sau favorizând o idolatrie fără rușine, la care inima stricată a poporului s-a dedat imediat. Pasajul pe care îl vom cita poate să se refere la orice domnie, dar cel mai probabil la cea a lui Iosia, căci idolatria lui Israel nu este menționată<b><span style="color: #38761d;"> (*)</span></b>.</div><div><br /></div><div> <b><span style="color: #38761d;">(*) Starea poporului o puteți vedea în Mica 7: 2-3 ; Ieremia 5:15-29 ; 7:5-6 ; 20:8.</span></b></div><div><br /></div><div style="text-align: justify;"> „Priviţi printre naţiuni şi vedeţi şi minunaţi-vă cu uimire; căci fac o lucrare în zilele voastre pe care n-o veţi crede chiar dacă vi s-ar istorisi‟ (v. 5).</div><div style="text-align: justify;"> Aici avem răspunsul la întrebarea profetului, răspuns care nu i se adresează lui, ci celor răi de care el se plângea. Cei răi sunt invitați să privească „printre națiuni‟ și să ia seama cu uimire cum va răsplăti Domnul răutațile lor. În acel moment Asirianul nu era încă distrus, dar Domnul avea să-i ridice pe caldeeni. La această putere El avea să adauge și alte popoare, dar, în primul rând, poporul lui Dumnezeu. Acesta din urmă ar fi putut crede că, eliberat de sub jugul Asirianului, a scăpat de asupritor; dar, dimpotrivă, urma să fie sub un jug mult mai greu și crud, și, judecata cea mai grozavă, Domnul avea să ia puterea lui Israel și să o încredințeze Babilonului, „capul de aur‟ al monarhiei națiunilor. Aceasta era soarta care-l aștepta pe acest popor rău, dar era în același timp răspunsul la strigătul profetului: „Strig către Tine: «Violenţă!» şi Tu nu salvezi‟. Domnul răspunde, arătându-i slujitorului său că dacă nu îl salvează pe cel drept de violența celor răi, este pentru că pedeapsa este gata să cadă asupra lor. Sub loviturile Babilonului, Israel și țara lui urmau să cadă și apoi va fi dus în robie. </div><div style="text-align: justify;"> Dar Duhul Sfânt dă acestei profeții o semnificație mult mai extinsă, după cum vom vedea în capitolul 13 din Faptele Apostolilor. Sosit împreună cu Barnaba la Antiohia Pisidiei, Pavel a ținut în sinagogă o cuvântare, al cărei conținut, dacă o privim cu atenție, are drept text acest cuvânt al profetului nostru. Acolo unde “nu era mântuire”, și unde profetul spunea: „Tu nu salvezi‟, Dumnezeu a ridicat lui Israel ca Mântuitor, un Isus mort și înviat. Cuvântul acestei mântuiri era trimis chiar acelora care L-au lepadat pe Hristos. Toți au auzit acest cuvânt, și cei dintre ei care se temeau de Dumnezeu, au fost chemați să-l primească (v. Fapte 13:23, 26). Poporul nu L-a cunoscut pe Isus, nici glasul profeților care Îl anunțau; mai mult chiar, ei L-au judecat pe Mesia al lor, împlinind astfel ceea ce Habacuc a zis despre ei: „Judecata iese strâmbă‟ (1:4). Atunci apostolul le aplică cuvântul “profeților” și în special acela al profetului nostru, dar îl citează și îl comentează în legătură cu starea celor cărora el se adresează : „Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă şi pieriţi; pentru că Eu fac o lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care nicidecum n-o veţi crede, dacă v-o va spune cineva»‟ (Fapte 13:41). Ei nu mai trebuiau să “privească printre națiuni‟, căci de mult timp caldeenii au fost înlocuiți de alte puteri, apoi de Roma, ultima dintre toate. Din zilele lui Habacuc, jugul națiunilor a apăsat greu asupra poporului; în timpul predicării lui Pavel, Israel era asuprit de cea de-a patra monarhie a națiunilor. Și apostolul nu a spus ca profetul nostru: „fac o lucrare în zilele voastre‟. Lucrarea, Dumnezeu a făcut-o, și această lucrare nu era judecata. Marea mântuire era vestită, mai întâi iudeilor și, dacă ei o disprețuiau, daca erau „disprețuitori‟, apostolul se întorcea către națiuni. Acestea erau atunci cele care aveau să privească la iudei și să vadă judecata acestui popor pentru că au refuzat harul în Isus. Este ceea ce urma să se întâmple chiar în acea cetate Antiohia, unde iudeii au respins mântuirea lui Dumnezeu în Hristos, socotindu-se ei înșiși nevrednici de viață eternă. Apostolii, „scuturând praful de pe picioare împotriva lor, au venit în Iconia‟ (Fapte 13: 46, 51)</div><div style="text-align: justify;"> Astfel, potrivit lui Pavel, Evanghelia este răspunsul la plângerea profetului: „Tu nu salvezi‟. Era mântuirea când poporul merita judecata; dar, dacă ei au disprețuit harul, o judecată mult mai grozavă decât captivitatea Babilonului, chiar decât jugul romanilor, le era rezervată : distrugerea Ierusalimului și risipirea definitivă a iudeilor printre națiuni.</div><div style="text-align: justify;"> Avem aici un exemplu cum Dumnezeu folosește Cuvântul Său, și vom gasi altele pe parcursul acestui studiu. Dumnezeu scoate, din aceste fonduri inepuizabile, adevăruri ascunse ochilor oamenilor și le pune în lumină, adevăruri care proclamă harul atunci când lumea nu se putea aștepta decât la judecată. Dar ce trebuie să fie această judecată daca omul respinge cu hotărâre harul ?</div><div style="text-align: justify;"> Este important să remarcăm aici, ca peste tot când este vorba de interpretarea întregii profeții, că apropiată judecată prin intermediul caldeenilor prefigura o judecată viitoare, pentru care ea este numai un preludiu, iar eliberarea temporară a devenit, în învățătura apostolului, imaginea mântuirii eterne.</div><div style="text-align: justify;"> „Caci, iată, ridic pe caldeeni, naţiunea aceea amarnică şi năvalnică ce străbate lăţimea pământului, ca să stăpânească locuinţe care nu sunt ale lor. Ei sunt înspăimântători şi îngrozitori; de la ei înşişi vine judecata lor şi onoarea lor‟ (v. 6-7).</div><div style="text-align: justify;"> Domnul are grijă să-l facă pe profetul Său să înțeleagă că, dacă îi ridică pe caldeeni, aceasta nu este pentru că ar fi descoperit în ei anumite calități morale. Dimpotrivă, ei sunt o națiune crudă, și cum ar putea Dumnezeu să-i aprobe? Ei sunt năvalnici, atacă primii, străbat lățimea pământului, invadează lumea și iau în stăpânire locuințe care nu le aparțin. Această sete de a lua în stăpânire teritoriile altuia și a le anexa, diferă ea de ceea ce vedem în zilele noastre? Nu, dar caldeenii sunt nuiaua lui Dumnezeu și pedeapsa Lui asupra lui Israel, ca și asupra națiunilor. „Priviți printre națiuni‟, a spus Domnul. Acest torent care se revarsă și străbate lumea, acest val torențial al judecăților lui Dumnezeu trebuia să-l lovească pe Israel, dar, înainte de a-l înghiți, cu toată grozăvia lui, trebuia să măture totul în calea lui. Era ceva care umple inimile de groază.</div><div style="text-align: justify;"> „De la ei înşişi vine judecata lor şi onoarea lor‟. Propria sa voință este ceea ce Caldeeanul numește dreptul lui; la fel și demnitatea lui. El nu ține cont de demnitatea altora, ci consideră că are, prin sine însuși, o demnitate care îl înalță deasupra lor. Bunul plac și mândria lui fără limite îl conduc. Nu avem oare și noi înaintea ochilor exemple asemănătoare? Credinciosul ar putea dori ca acestă mandrie să fie doborâtă, dar Dumnezeu i-a spus: Nu vezi tu că aceste judecăți vin de la Mine și că, începând de la națiunile din jurul tău, ele îți sunt destinate?</div><div style="text-align: justify;"> Urmează apoi descrierea vie și înspăimântătoare a puterii caldeene: „Și caii lor sunt mai iuţi decât leoparzii şi sunt mai repezi decât lupii de seară; şi călăreţii lor se avântă cu mândrie; şi călăreţii lor vin de departe: zboară ca un vultur care se repede să sfâşie. Ei toţi vin pentru violenţă: mulţimea feţelor lor priveşte înainte şi adună captivi ca nisipul. Da, el îşi bate joc de împăraţi şi căpeteniile sunt demne de dispreţ pentru el; râde de orice întăritură, pentru că îngrămădeşte ţărână, şi o ia‟ (v. 8-10). În Ieremia gasim trăsături asemănătoare și deseori aceleași expresii (v. 4:13; 5:6, etc.). Asirianul și Caldeeanul au trăsături de caracter comune, dar, la primul am impresia că vedem o organizare mai mica pentru a invada și a măcelări: rapiditatea și agerimea lor sunt ca cele ale unei haite de lupi înfometați, care înaintează cu pași grăbiți, fara zgomot; ochii lor aprinși sclipesc în întuneric, ei sunt siguri de prada lor. La momentul stabilit, iată avântul călăreților care vin de departe, rapizi ca vulturii; atacul este furibund, așa cum ne-a fost prezentat deja în profetul Naum (2:3-4 ; 3:1-3). „Ei toți vin pentru violență‟. Profetul, consternat de starea poporului, striga către Domnul: „Violență!‟ Dumnezeu îi arată că această violență îsi va găsi dreapta răsplătire în violența Babilonului. „Adună captivi ca nisipul … râde de orice întăritură‟. Nu am asistat noi în zilele noastre la spectacole asemănătoare? Istoria se repetă, spun oamenii pentru a se consola. Desigur, răspundem noi, dar aceasta este deoarece caracterele omului păcătos, repetăndu-se dupa bunul lor plac, sfidează sfințenia lui Dumnezeu și Îl provoacă. S-a putut vedea oare în trecut mai clar ca azi vreo putere care să râdă de orice întăritură? Dar, când este rândul să cadă și puterea Babilonului, „împărații și căpeteniile lui‟ sunt de râs pentru alții, cum fuseseră odinioară pentru ei de râs împărații națiunilor.</div><div style="text-align: justify;"> „Atunci gândul lui se va schimba şi va trece înainte şi va fi vinovat: această putere a lui a devenit dumnezeul lui‟ (v. 11).</div><div style="text-align: justify;"> Vine însă un moment în care căpetenia națiunii caldeene, cel care este considerat de Domnul ca responsabil al misiunii judiciare pe care i-a încredințat-o Dumnezeu, își va schimba gândul. În loc să se considere a fi un instrument, el va depăși limitele misiunii sale și va păcătui. Nu înseamna că nu ar fi păcătuit de mai bine de o mie de ori înainte prin cruzimea lui, prin mândria și idolatria lui, dar, la un moment dat, propriile sale puteri vor lua pentru el locul lui Dumnezeu. Puterea pe care Domnula pus-o în mâinile sale devine dumnezeul său. El a facut din putere, puterea lui, obiect de închinare. În ea se încrede și ei îi aducea omagiu. Acest conducator al imperiului caldeean nu a ramas un caz izolat. În istoria timpurilor de la urmă, succesorul direct al Babilonului, Fiara romană „a cărei rană de moarte fusese vindecată‟ nu va avea altă religie decât aceasta. Este religia pe care filozofia unui Nietzsche o recomandă și pe care o proclamă conducătorii militari ai vremii. La sfârșitul istoriei umanității va fi mult mai puțin chestiunea idolatriei grosolane, decât a adorării omului, din care lumea îsi va face idol. Idolatrii de altădată se închinau, potrivit atributelor puterii sale, de iubire, dreptate, unui dumnezeu necunoscut, caruia imaginația lor le-a dat un chip de om sau animal; pe când idolatria viitoare se va închina omului ca idol. Această tendință s-a arătat de timpuriu în istoria imperiilor (v. Daniel 2:6-7, 11) și a atins, în trecut, punctul său culminant în divinizarea împaraților romani. Dar omul divinizat nu se poate lipsi de un dumnezeu. Antihristul care se face adorat ca Dumnezeu, va fi adoratorul puterilor pe care Satan le va supune lui (Daniel 11:38).</div></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div><br /></div><div><div> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>1.3 Cap. 1:12-13 Profetul îndreptățește caracterul Dumnezeului său și căile Sale față de Israel </b></span></div><div style="text-align: justify;"> </div><div style="text-align: justify;"> “Nu ești Tu din eternitate, Doamne, Dumnezeul meu, Sfântul meu? Noi nu vom muri. Doamne, Tu l-ai hotărât pentru judecată. Și Tu, Stânca, l-ai rânduit pentru mustrare. Tu ai ochii prea curați ca să privească răul și nu Te poți uita la răutate” (v. 12,13).</div><div style="text-align: justify;"> Deși Cuvântul lui Dumnezeu nu anunță decât judecăți (v. 5-10), inima profetului se revarsă în recunoștință față de Domnul. Comunicarea divină îi dă siguranța că Dumnezeu est Dumnezeul lui, Sfântul lui, un Dumnezeu care este într-o relație cu el, om slab, neputincios, ignorant și nefamiliarizat, oricât de profet ar fi, cu gândurile Lui tainice. Acest Dumnezeu este „Dumnezeu din eternitate‟ și, prin urmare, Cel al promisiunilor făcute lui Israel. El l-a luat pe Habacuc, reprezentantul poporului Său, sub protecția Sa; El S-a dat profetului Său, iar profetul aparține Lui. Ce privilegiu, când sufletul poate vorbi lui Dumnezeu cu o astfel de intimitate! Și cu cât mai mare este pentru noi, cei care cunoaștem un Dumnezeu revelat deplin în Hristos, și putem spune: Tatăl meu, Domnul meu, Mântuitorul Meu!</div><div style="text-align: justify;"> „Noi nu vom muri‟. Cum să ne îndoim, când cunoaștem personal un astfel de Dumnezeu, că viața, o viață eternă ne aparține? Habacuc neavând, ca noi, revelația completă a „cuvântului vieții‟, nu putea merge atât de departe ca noi, dar el știa că poporul lui Dumnezeu “nu va muri”, și că pedeapsa divină care l-a atins nu se va sfarși prin nimicirea lui. El a primit răspuns la primul său „de ce‟ și a înțeles acum ceea ce, pentru el, era o taină : Dacă Caldeeanul este “ridicat” și “întărit”, aceasta este în vederea judecății și a pedepsei, rezultatul violenței și nelegiuirii poporului. El a fost ridicat pentru aceasta, dar aceasta dovedește că Stânca veacurilor, „Stânca lui Israel‟, nu Și-a abandonat pentru totdeauna poporul. Când un tată își pedepsește fiul nu o face pentru a-l ucide, ci pentru a-l forma după propriul său caracter. Dumnezeu acționează la fel față de noi, ca să avem parte de sfințenia Sa. Ce gând mângâietor printre toate celelalte! Dumnezeu ne recunoaște când ne pedepsește, și ne pedepsește pentru că ne recunoaste drept copiii Săi. Dar este imposibil ca El să vadă răul și să nu se ocupe de el; trebuie să-l respingă; ochii Săi sunt prea curați pentru a-l privi. „De ce mă faci să văd nelegiuire şi Te uiţi la nedreptate?‟ a spus profetul la v. 3. El a înțeles acum că dacă Dumnezeu l-a “făcut să vadă nelegiuirea” (și cum altfel ar fi putut s-o judece ?), Dumnezeu nu o poate suporta în prezența Sa, că ochii Lui nu se acomodeaza decât cu ce este perfect curat, neputând să se oprească decât asupra binelui perfect.De fapt, pe acesta din urmă s-au odihnit privirile Sale cu o plăcere de nespus: ele au întâlnit aici, pe pământ, în mijlocul împrejurărilor care erau numai întuneric, păcat și întinăciune, un Om smerit până în punctul cel mai de jos, dar perfect în această smerenie, și în El dragostea Sa și-a găsit toată plăcerea. Profetul a înțeles, de asemenea, ca răspuns la întrebarea sa : „De ce Te uiți la nedreptate‟ (v. 3), că Dumnezeu “nu Se poate uita la rău” (v. 13). Ce orbire pusese deci stăpânire, chiar pe un profet, pentru că, având de-a face cu guvernarea lui Dumnezeu, nu era în stare să înțeleagă aceasta enigmă? Ah! pentru a o înțelege trebuie să-L cunoști pe Dumnezeu! Contemplarea răului nu ne va face niciodată să cunoaștem caracterul lui Dumnezeu, contemplarea lui Dumnezeu ne învață despre adevăratul caracter al răului.</div><div><br /></div><div><br /></div><div> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>1.4 Cap.1:13-17 : Va fi Dumnezeu indiferent față de nelegiuirea vrăjmașului?</b></span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> Ceea ce profetul tocmai aflase i-a trezit sentimente calde pentru poporul său. La început el era preocupat numai de starea groaznică în care acesta din urmă se cufundase; acum el înțelege interesul pe care Dumnezeu îl are pentru Israel, în acelasi timp în care și el a fost învățat cu privire la principiile guvernării lui Dumnezeu față de acest popor. Dar, bucurându-se de comuniunea cu Dumnezeul său, cum am văzut în v. 12, el îndrăznește pentru a mai pune o altă întrebare, adica un al doilea „pentru ce‟.</div><div style="text-align: justify;">„Pentru ce Te uiţi la cei care lucrează cu necredincioşie şi taci când cel rău înghite pe unul mai drept decât el?‟ (v. 13). Dacă nu “Te poți uita la răutate”, iată, totuși, că “Te uiți”, fără să Te miște, la cel care lucrează cu necredincioșie; fără să faci nimic; iată că, departe de a interveni, Tu pari a fi indiferent față de răul care atinge poporul Tău, care, oricât de vinovat ar fi, este mai drept decât vrăjmașii lui. Intr-adevar, erau în Israel, printre multe rele, unele lucruri bune, care nu se găseau la națiunile din jur, și așa cum s-au văzut sub domnia lui Iosia, lucruri despre care Habacuc era un exemplu viu. Din acest punct de vedere, Israel era mai drept decât vrăjmașii săi. Profetul dorea să cunoască și această enigmă. Dacă Dumnezeu recunoaște ceva bun la aceia care sunt asupriți de cel rău, de ce îl favorizează El pe cel rău în ceea ce face? Cu toate acestea, înainte de a primit răspunsul divin, profetul înțelege un lucru: „Şi îi faci pe oameni ca peştii mării, ca târâtoarele care n-au nici un stăpân peste ele‟ (v. 14). Dacă Dumnezeu a încredințat oamenilor o guvernare, El are dreptul să-i lipsească în întregime de aceasta – așa cum a privat pești mării și mulțimea animalelor de pe pământ și le-a dat ca pradă aceluia în mâinile căruia a încredințat puterea. Așa avea să fie cu națiunile cucerite de Babilon; și aceeasi soartă urma s-o aibă și Israel, care fusese organizat altădată sub guvernarea lui Dumnezeu și care, părăsindu-L pe Domnul, avea să fie fără împărat, fără căpetenie și fără nici o resursă împotriva vrăjmașului (v. Isaia 63:19; Osea 3:4).</div><div style="text-align: justify;"> „El îi scoate pe toţi cu undiţa, îi prinde în plasa lui şi-i adună în năvodul său: de aceea se bucură şi se veseleşte. De aceea aduce jertfe plasei lui şi arde tămâie năvodului său; pentru că, prin ele, partea lui a devenit grasă şi hrana lui, aleasă‟ (v. 15-16). Profetul continua să înțeleagă o parte din ce avea să se întâmple. El este în comuniune cu gândul lui Dumnezeu exprimat în v. 11: „Această putere a lui a devenit dumnezeul lui‟. El vede că vrăjmașul s-a folosit de puterea care i-a fost încredințată pentru a face din năvodul și din plasa lui un idol, și cărora le aduce închinare ca instrumente ale biruințelor sale. Putem să ne întrebăm dacă, sub o altă formă, lucrurile sunt diferite astazi ? Și, dacă este așa, „Va goli el pentru aceasta plasa lui şi va înjunghia el neîncetat naţiunile fără cruţare?‟ (v. 17). Va suporta Dumnezeu aceasta folosire profană și idolatră a puterii, și va dura pentru totdeauna asuprirea națiunilor?</div><div style="text-align: justify;"> Cele două mari întrebări puse de profet sunt deci cu privire la guvernarea lui Dumnezeu față de poporul Său și ale aceleiași guvernări față de lume. În Noul Testament, la acestea raspund prima și a doua epistolă a lui Petru.</div><div style="text-align: justify;"> Aceste întrebări ale profetului denotă multă intimitate cu Dumnezeu, în același timp cu o recunoaștere a ignoranței și o mare dorință de a fi învățat de El. Fără această cunoștință a persoanei Lui, ceea ce se întâmplă în lume va rămâne întotdeauna pentru noi în starea unei enigme indescifrabile.</div></div></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-27531474339662601252024-01-22T10:13:00.001+02:002024-01-23T22:42:17.498+02:00<div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Cartea Profetului Naum</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b>- III -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Henry Rossier</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 4 Capitolul 3 : Răsplătirea</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Vai de cetatea sângeroasă! Este plină toată de minciuni şi de violenţă! Jaful n-o părăseşte‟ (v. 1).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În Naum există un singur „vai‟: cel pentru ruina cetății Ninive. Hotărârea a fost pronunțată în capitolul 2, iar aici vedem împlinirea finală. Naum este singurul profet a cărui carte se încheie cu o judecată definitivă. Dacă vorbește de restabilirea lui Israel, el face aceasta, ca să zicem asa, doar în treacăt, în primul capitol, plasând aceasta în ansamblul profeției. Ninive trebuie să cadă; toată puterea unei lumi pline de mândrie și trufie, care nu recunoaște nimic altceva decât propria ei importanță, a unei lumi a cărei mândrie o face să fie vrăjmașă poporului lui Dumnezeu, toată această putere trebuie să fie nimicită. În capitolul 2, atacul și luarea cetății au fost reprezentate ca o consecința a răului pe care Asirianul l-a făcut viei lui Israel; aici, în capitolul 3, însusi caracterul cetății Ninive este cel care atrage asupra ei aceste represalii. Dupa cum, în Ierusalim, s-a găsit nelegiuirea poporului și sângele tuturor profeților, și în Ninive, cetatea sângelui, Dumnezeu nu găsește decat falsitate, violență și jaf. Această cetate este reprezentarea exactă a caracterului poporului asirian și al împăraților ei.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Versetele 2 și 3 au un caracter diferit de versetele de la 3 la 7 din capitolul 2, care descriu atacul asupra Ninivei, urmate de versetele 9 și 10 care spun despre jaf și teroare. Aici asistăm la jaful și masacrul îngrozitor care umple cetatea de „o grămadă de cadavre, şi trupuri fără sfârşit‟.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> O trăsătură a nelegiuirii Ninivei o separa de toate celelalte, căci nu mai este vorba de păcat împotriva oamenilor, ci de pacat împotriva lui Dumnezeu: „Din cauza mulţimii curviilor curvei atrăgătoare, stăpâna vrăjitoriilor care vinde naţiunile prin curviile ei şi familiile prin vrăjitoriile ei, iată, Eu sunt împotriva ta, zice Domnul oştirilor, şi-ţi voi ridica poalele peste faţa ta şi voi arăta naţiunilor goliciunea ta şi împărăţiilor ruşinea ta. Şi voi arunca peste tine murdării dezgustătoare şi te voi înjosi şi te voi pune ca privelişte‟ (v. 4-6). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ea a reusit sa captiveze natiunile prin închinarea la falșii ei dumnezei și prin magia ei. Câte dintre acestea s-au lăsat atrase să se închine înaintea dumnezeilor Ninivei, asistând la falimentul propriilor lor dumnezei, luați captivi de împărații Asiriei (Isaia 36:19-20), expunandu-se astfel, din partea Domnului, la aceeași judecată ca și ea. Acum, în ochii acelorași națiuni, ea a fost înjosită până în ultimul grad, ca o prostituată a cărei goliciune este expusă spre dezgustul și disprețul tuturor. Așa socoteste și pedepsește Dumnezeu măndria nebuna a omului care înalță falșii lui dumnezei chiar înaintea Domnului oștirilor. „Ești josnic‟, i-a spus Acesta împăratului Asiriei (1:14), iar cetății Ninive îi spune: „Te voi înjosi‟. Ea va fi acoperită de murdării, imagine a valorii pe care o pot avea în ochii lui Dumnezeu toate atracțiile și vrăjitoriile lumii. Fie ca și noi să socotim aceste lucruri, așa cum a facut apostolul Pavel, potrivit cu măsura sfântului locaș! (Filipeni 3:8). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Şi va fi aşa: toţi cei care te vor vedea vor fugi de tine şi vor zice: «Ninive este pustiită! Cine o va plânge?» Unde să-ţi caut mângâietori?‟ (v. 7).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Așa este egoismul lumii. Cei care nu sunt loviți direct se obișnuiesc ușor cu dezastrul altora. Poate au câteva cuvinte de regret, dar apoi uitarea acoperă deja catastrofa. Nu se găsesc mângâietori printre oameni. Numai Dumnezeu poate mângâia, dar cum să mângâie El pe aceea care până la sfârșit L-a disprețuit și și-a bătut joc de El? Când pocăința și-a făcut lucrarea și Ierusalimul a primit dublu pentru păcatele lui, atunci Dumnezeu i Se prezintă ca Mângâietor. „Mângâiați”, spune El,“mângâiați pe poporul Meu!‟. Din momentul în care a avut loc convertirea, mângâierile nu vor mai lipsi niciodată, ele fiind balsamul suveran în încercare: apostolul îi mângâia pe frați săi și era el însuși mângâiat de Dumnezeu. Așa este rezultatul lucrării lui Hristos pentru noi. În har, El a luat asupra Lui Însusi blestemul nostru, vaiul rostit asupra lumii; El a căutat mângâieri pe pământ și nu le-a găsit (Ps. 69:20); dar acum El este mângâiat la dreapta lui Dumnezeu și va vedea roadele muncii sufletului Său aduse în locurile unde Dumnezeu le va mângâia pentru eternitate, ștergând orice lacrimă din ochii lor.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Idolatria Asirianului este unul din aspectele importante ale profeției rostite cu privire la el. În Isaia 10:8-11, îl vedem socotind idolii superiori tuturor celorlalți și chiar fața de Domnul. Isaia 14 ne arată înfrângerea lui finală (și cea a Babilonului) din cauza măndriei sale nemărginite care caută să se substituie lui Dumnezeu Însusi. Versetele 19 și 20 din același capitol ne amintesc de jefuirea cetății Ninive, dar merg mult mai departe și au în vedere, ca și tot restul capitolului, înfrângerea finală a Asirianului profetic. În Isaia 47, soarta Babilonului este aceeași cu cea a Ninivei : aceeași goliciune, aceeași rușine vazuta (v. 3). În Ieremia 13:26-27, Domnul a rostit un vai asupra Ierusalimului precum Naum asupra cetății Ninive: „Și Eu”, zice Domnul, “îti voi întoarce poalele peste faţa ta şi ţi se va vedea ruşinea‟. El urmase idolatria națiunilor; cu el începe judecata; apoi vine rândul Ninivei; in final cel al Babilonului. Toate acestea au avut loc istoric și se vor reînnoi profetic la sfârșitul timpului. Ierusalimul, casa măturată, unde cele șapte duhuri idolatre se vor regasi la sfarșit, sub domnia lui Antihrist, va fi judecat, dar apoi restabilit datorită rămășiței pocăite și credincioase; pe când Babilonul cel mare de la sfârșit, creștinătatea apostată și idolatră, va fi nimicit complet, iar Asirianul va fi nimicit pe munții lui Israel.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Eşti tu mai bună decât No-Amon, care era situată între râuri, cu ape în jurul ei, a cărei întăritură era marea şi al cărei zid era marea? Etiopia era tăria ei, şi Egiptul, şi era fără sfârşit. Put şi libienii erau ajutoarele ei‟ (v. 8-9).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> După cum am văzut mai înainte, acest pasaj ne dă data profeției lui Naum, dar prezintă și alte aspecte deosebite. No-Amon, Teba, capitala Egiptului de Sus, a fost asediată, cucerită și jefuită de Asurbanipal în anul 633 I.H. Prin urmare, Naum a putut menționa acest eveniment cel mai curând spre 660. Nu se cunoaște data morții lui Asurbanipal, dar aceasta nu se putea să fi fost înainte de 630, poate cu mult timp după această dată și, cum Naum a profețit în timpul domniei lui Manase (698-643), mențiunea pe care el o face despre căderea Tebei nu putea avea loc decât în timpul vieții lui Asurbanipal <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;">(*) În plus, ca în orice alt punct, sigure sunt doar datele istorice oferite de Scriptură, de la începutul Genezei. Când este vorba de date furnizate de oameni ajungem să plutim pe o mare de incertitudini. Așa este cazul și cu evenimentul capital al lumii antice, ruina cetății Ninive, care prezintă date contradictorii distanțate unele de altele cu aproape douăzeci de ani. La fel este și cu profeția lui Naum, pe care, aparenta tăcere a Scripturilor, a facut-o să fie plasată cănd sub Ezechia, cănd sub Manase, adică la aproape 60 până la 80 de ani distanță.</span></b></span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dumnezeu anunță deci cetății Ninive și împăratului ei că urmau să aibă aceeași soartă ca No-Amon. Situația Tebei este identică cu cea a Ninivei. Și aceasta locuia „între râuri‟ - cuvânt care indica întotdeauna, pentru Egipt, canalele Nilului - precum Ninive înconjurată de canalele Tigrului; și ea avea “marea” ca întaritura, adică imensul curs,cursul principal al Nilului (conf. Isaia 19:5), după cum Tigrul era întăritura Ninivei. Teba era apărată împotriva invaziilor din sud de catre Etiopia, iar la nord de Egiptul de Jos și Memfis. Ea se sprijinea pe ambele. Aliații ei, Put și libienii, ofereau și ei garanții. Și ce a ajuns? Soarta ei, pe care Asurbanipal a celebrat-o printr-o inscripție memorabilă, era imaginea exactă a ceea ce avea să se întâmple cu Ninive <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>. Și ea, ca și Teba, avea să fie luată si dusă în captivitate (3:20; 2:7). Pruncii lui No-Amon fuseseră zdrobiți la orice colț de stradă. Era să fie altfel pentru Ninive cu mulțimea ei de oameni uciși si cu grămezile de morți? Se știe că așa erau obiceiurile sălbatice ale acestor popoare care aveau pretenții că au o cultură și o civilizație superioară în acea epocă ( Ps. 147:9; Isaia 13:16; Osea 13:16). Civilizația rafinată din zilele noastre nu ar putea oferi ea exemple în orient și în occident?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #38761d; font-family: arial;"><b> (*) „Am luat”, spunea el, “cetatea Teba și mâinile mele au supus-o stăpânirii lui Asur și Iștar (dumnezeii mei). Am luat argintul ei, aurul ei, obiectele ei scumpe, comorile palatului imperial, veșminte … cai mari, robi și roabe … și m-am întors la Ninive cu o pradă mare‟.</b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Tu (Ninive) de asemenea te vei îmbăta, te vei ascunde; tu de asemenea vei căuta un loc de scăpare dinaintea vrăjmaşului! Toate locurile tale întărite sunt ca nişte smochini cu cele dintâi smochine coapte. Dacă sunt scuturate, ele cad în gura celui care le mănâncă‟ (v. 11-13). Acest Asirian care spusese: „Prin puterea mâinii mele am făcut-o şi prin înţelepciunea mea, pentru că sunt inteligent; şi am mutat hotarele popoarelor şi le-am prădat comorile şi am dat jos, ca un viteaz, pe cei care şedeau pe tronuri; şi mâna mea a apucat bogăţia popoarelor ca pe un cuib; şi cum strânge cineva ouăle părăsite, aşa am strâns eu tot pământul; şi n-a fost nimeni care să bată din aripă sau să-şi deschidă gura şi să ciripească‟ (Isaia 10:13-14) - acest Asirian cade la rândul lui. La aproximativ optzeci de ani după Ninive, Babilonul a avut aceeași soartă. Există o răsplătire sigură în această lume. Lăudați-va, popoarelor, cu puterea voastră, înălțati-vă cât de sus capul; chemați ajutorul Dumnezeului vostru împotriva vrăjmașilor voștri care, la rândul lor, cheamă același ajutor împotriva voastră. De fapt, acest Dumnezeu pe care voi, în orbirea voastră, îl chemați, nu este mai bun în gândurile voastre decât Asur și Iștar. Adevaratul Dumnezeul nu vă conduce la victorie, deși El Se poate folosi de voi pentru a împlini planurile Sale, ba chiar vă poate numi „vitejii Săi‟. Dar adevaratul Dumnezeu supraveghează toate faptele voastre și le răsplătește. Ceea ce ați făcut odinioară Tebei se va face Ninivei voastre. Atrocitățile pe care le-ați comis își vor primi răsplata. Nu mai faceți caz de Numele Dumnezeului vostru; mai degraba ascultați sentința Lui irevocabilă, strigătul Lui de „Vai!‟, ultimul Său cuvânt: „S-a hotărât‟.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Porţile ţării tale sunt deschise larg înaintea vrăjmaşilor tăi; focul îţi mistuie zăvoarele!‟ (v. 13). Vedem aici că această cădere a Ninivei implică invazia întregului imperiu al cărei centru este ea. Dispariția ei este însăși căderea Asirianului, ceea ce confirmă aluziile la sfârșitul Asirianului, menționate pe parcursul acestei scrieri. La fel ca Babilonul, nici Ninive nu va fi reconstruită, dar, după cum am spus în multe rînduri, aceste puteri vor renaște sub forme noi, cu diferența că, dacă totuși Babilonul mistic va dispărea definitiv, Asiria profetică nu va fi nimicită decât în ceea ce privește puterea sa militară, dar va exista ca națiune sub domnia glorioasă a lui Hristos, după cum este scris: „Binecuvântat fie Egiptul, poporul Meu, şi Asiria, lucrarea mâinilor Mele, şi Israel, moştenirea Mea‟ (Isaia 19:25). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să reținem încă, în contrast cu viitorul profetic, Asiria de aici cade prima după Egipt, iar după ea Babilonul, capul de aur al celor patru monarhii ale națiunilor. La sfârșitul timpului, a patra dintre aceste monarhii, reprezentată de Fiară, imperiul roman reînviat, succesorul final al Babilonului, va cădea mai întâi și numai după căderea lui va fi nimicit Asirianul. Astfel, ordinea profetică va fi inversă celei istorice.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Acolo te va mistui focul, te va nimici sabia, te va mistui ca omida; înmulţeşte-te ca omida, înmulţeşte-te ca lăcusta! Ţi-ai înmulţit negustorii mai mult decât stelele cerurilor; omida se răspândeşte, apoi zboară. Aleşii tăi sunt ca lăcustele şi căpitanii tăi ca nişte roiuri de lăcuste care se aşază în desişuri în ziua cea rece: când răsare soarele, ele zboară şi nu se cunoaşte locul unde sunt‟ (v.15-17). Ninive va fi distrusă prin foc și sabie. La fel a fost, după ea, cu Babilonul (Ieremia 50:37; 51:30). Omida, lăcusta, imagine atât de frecvent folosită pentru armata asiriană în Ioel și în alți profeți, va fi mijlocul prin care va fi distrusă această putere care le distrugea pe toate celelalte: o alta armată de lăcuste, cea a Babilonului, o va devora la rândul ei. Ea va putea să-și înmulțească, ca altădată, puterea și numarul armatelor sale. Omida are două caractere : întâi devorează, apoi zboară. Venise timpul cănd bărbații aleși ai Asiriei, obișnuiți să devoreze totul, să se răspândească și să zboare; când căpeteniile trupelor sale , ca un nor de lăcuste care se așază în desișuri în răcoarea zilei să zboare fără să mai poată fi găsite. Toată această scenă de la sfârșit ne poartă din nou spre timpurile profetice.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Păstorii tăi dormitează, împărate al Asiriei, vitejii tăi stau culcaţi, poporul tău este împrăştiat pe munţi şi nu-i strânge nimeni‟ (v. 18). Nu ne amintește aceasta de înfrângerea viitoare a Asirianului, prezisă de Daniel? „Va ajunge la sfârşitul său şi nu va fi cine să-l ajute‟ (Daniel 11:45). Ezechiel spune: „Vei cădea pe munţii lui Israel, tu şi toate cetele tale şi popoarele care sunt cu tine‟ (Ezechiel 39:4).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> “Nu este nicio vindecare pentru rana ta, lovitura ta este foarte dureroasă. Toți câți vor auzi despre tine vor bate din palme la tine, căci peste cine n-a trecut răutatea ta neîncetat?” (v.19). Acest pasaj ne îndreapta gândurile la cap. 10 din Ieremia (v. 17-22). Acolo profetul, care joacă atât de des rolul rămașiței lui Israel, striga : “Vai de mine, din cauza rănii mele! Rana mea este greu de vindecat”, atunci cănd din țara de la nord (Caldeea) vine o amenințare mare ca să pustiască cetățile lui Iuda. Aici este rostită o sentință definitivă asupra năvălitorului, în timp ce rana dureroasă a lui Israel va fi vindecată.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Prin urmare, pe tot parcursul acestui capitol, vedem stabilit acest adevar simplu, uitat atât de ușor în toate timpurile de către oameni, că există o răsplătire, și ca cei care au necăjit poporul lui Dumnezeu, oricăt de vinovat ar fi fost acesta, orice disciplină pe care Dumnezeu a considerat-o potrivită să o exercite asupra lui, aceia, vrăjmașii lui Dumnezeu și ai poporului Său, vor suferi pedeapsa. “Este drept înaintea lui Dumnezeu să dea în schimb necaz celor care vă necăjesc; și vouă, care sunteți necăjiți, odihnă cu noi, la descoperirea Domnului Isus din cer” (2 Tes. 1:6, 7)</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> ..........................................................................................</span></div><div><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-85853570827952849962024-01-21T15:45:00.002+02:002024-01-23T23:00:18.899+02:00<div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b> Cartea Profetului Naum</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b> - II -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Henri Rossier</span></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 3 Capitolul 2 : S-a sfârșit</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <span style="font-family: arial;"> „Cel care sfărâmă în bucăţi s-a suit împotriva feţei tale. Păzeşte cetatea întărită! Ia seama la drum! Încinge-ţi coapsele! Întăreşte-ţi mult puterea‟ (v. 1).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> După ce s-a adresat lui Iuda pentru a-l încuraja și a-l mângâia, Domnul se îndreaptă brusc către cel rău, către Asirian, împăratul cetății Ninive pentru a-l interpela. Aceste interpelări neașteptate sunt, după cum am spus în introducere, una dintre trăsăturile exterioare caracteristice profetului nostru. Aici intrăm din plin în scena istorică.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cuvintele „cel care sfărâmă în bucăţi s-a suit împotriva feţei tale‟ sunt într-un contrast ciudat cu cuvântul lui Mica: „unul care răzbate s-a suit înaintea lor‟ (Mica 2:13). Acolo Păstorul a făcut spărtură pentru a înlătura obstacolele și a-Și elibera oile; aici, Răzbunătorul Se suie pentru a sfărâma pentru totdeauna puterea vrăjmașă al cărei jug apăsa atât de greu asupra lui Iuda, nimicind-o complet. Deci, judecata națiunilor este la fel de sigură ca și eliberarea poporului lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Instrumentele pe care Domnul le folosește pentru a distruge Ninive sunt numite „bărbații de război‟ (v. 3 ; Isaia 13:3). Nu sunt aceiași războinici pe care Domnul i-a facut să coboare cu El în Ioel 3:11, când S-a așezat pentru a judeca toate națiunile și care au ca antetip pe vitejii lui David (2 Samuel 23:8-39). Aici Babilonul, asociat cu mezii, este instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a nimici Ninive, după cum, mai târziu, avea să Se folosească de mezi și de perși pentru a nimici Babilonul. Toate aceste puteri care cred că acționează independent și pentru ele însele sunt, de fapt, instrumente inconștiente și oarbe în mâna Domnului pentru a împlini planurile Sale. Este important să reținem că acest principiu este valabil și în zilele noastre. Dumnezeu ridică astăzi o națiune, iar mâine o va umili. Astăzi El Se folosește de ea ca nuia, mâine va ridica o altă nuia care o va înfrânge și o va sfărâma pe cea de mai înainte. Măndria Asirianului este smerită prin intermediul măndriei Babilonului, prin razboinicii Domnului, iar măndria Babilonului va fi zdrobită la rândul ei. În timpul lui Naum, Babilonul, una dintre cetățile importante ale împăraților Asiriei, se răzvrătise deja în mai multe rânduri împotriva jugului Ninivei și a trebuit să sufere de multe ori represalii sângeroase. Acum ceasul arăta ora în care Domnul, deși încet la mânie, avea să dea curs liber mâniei Sale. Luându-i stăpânirea Israelului necredincios, Dumnezeu a hotărt să o încredințeze Babilonului, pe care voia să-l facă „capul de aur‟ al imperiilor națiunilor. Trebuia deci să fie nimicite pretențiile Asirianului de a avea supremația, ca să nu mai vorbim de nelegiuirea Ninivei, care ajunsese la culme. În ciuda ambițiilor sale, Asur nu a obținut niciodată stăpânirea universală. Acest termen nu vrea să spună că universul s-ar putea supune unui asemenea imperiu și nu face aluzie nici măcar la întinderea teritoriului său, ci înseamna mai degrabă că o stăpânire universală nu mai întalnește o națiune care nu i se supune și că are ca vasali pe împarații acestor națiuni. Așa a fost cu Babilonul și cu celelalte imperii care i-au urmat. La fel va fi și cu ultimul, imperiul roman, reînviat în timpul din urmă sub forma Fiarei și a celor zece împărați, acea confederație care va stârni admirația lumii întregi.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cat de ironic este acest apel către împăratul din Ninive: „Păzeşte cetatea întărită! Ia seama la drum! Încinge-ţi coapsele! Întăreşte-ţi mult puterea!‟ Ai luat toate măsurile? Cercetează-te, pregătește-ți rezervele ca să nu-ți lipsească nimic, ca să fi prevăzută orice situație! Vor putea războinicii mei să facă ceva împotriva unei organizări atât de temeinice? Dar tu uiți ceva, și anume că „Domnul a adus din nou măreţia lui Iacov, ca măreţia lui Israel‟. Acest pasaj a fost tradus în diferite moduri, dar nu am nici o îndoială că noi trebuie să adoptăm această versiune deoarece corespunde interpretării spirituale și depășește sensul istoric chiar și într-un tablou care este în esență istoric ca acesta. În momentul în care „cel care sfărâmă în bucăți s-a suit‟, gloria lui Iacov (mulțimea poporului reprezentată de Iuda) și gloria lui Israel (nume dat frecvent celor zece seminții) au fost aduse înapoi. Nimic asemănător nu avusese loc, decât parțial și foarte incomplet sub Iosia; Domnul l-a scos atunci pentru puțin timp pe Iuda din umilința lui profundă, deși caracterul poporului nu s-a schimbat în niciun fel (v. Habacuc 1:1), dar deja ruina și-a reluat apoi cursul sub urmașii acestui împărat evlavios. La fel va fi și la sfârșit; gloria vechiului popor al lui Dumnezeu va fi adusă la lumină și atunci Asirianul, Gog, va fi nimicit pentru totdeauna. Astfel, rămășița va fi restaurată, căci, se spune, că “jefuitorii” i-au pustiit și stricat vițele. După nimicirea cetății Ninive, acea stare de lucruri nu s-a schimbat și Israelul este chiar și astăzi la fel de umilit ca atunci <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>. El este ca un trunchi fără ramuri și toate națiunile îl jefuiesc. Totul se va schimba atunci când gloria lui Mesia, pe care a disprețuit-o, se va arăta și va fi recunoscută de el, și când, vorbind despre Hristos, va putea spune: „gloria mea‟ (Ps. 3:3; Ier. 2:11). Vedem aici că Israel, căzut sub loviturile Asirianului din cauza păcatelor lui, va fi adus înapoi prin căderea vrăjmașului său, căderea cetății Ninive fiind doar un eveniment premergător al judecăților grozave de la sfârșit, caci restaurarea nu poate fi despărțită de judecată.</span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) Autorul a scris acestea în sec XIX când Israel nu exista ca țară și nici măcar nu se întrezărea perspective ca să existe, n.t.</span></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În versetele 3 și 4 avem o minunată descriere a acestor războinici ai Domnului, adică ostirea mezilor și a caldeenilor: „Scutul vitejilor săi s-a făcut roşu, bărbaţii de război sunt în stacojiu; carele fulgeră de focul oţelului în ziua pregătirii lui şi suliţele de chiparos se învârtesc. Carele năvălesc cu furie pe străzi, se lovesc unul de altul în pieţe; înfăţişarea lor este ca făcliile, aleargă ca fulgerele‟. Este vorba de străzile și piețele cetății Ninive și nu de cetățile Asiriei, cum vor să spună unii comentatori. În Naum este întotdeauna avută în vedere în primul rând Ninive.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „El se gândeşte la cei puternici ai săi; ei se poticnesc în mersul lor, se grăbesc spre zidul ei şi adăpostul este pregătit. Porţile râurilor sunt deschise şi palatul se prăbuşeşte!‟ (v. 5-6). Asirianul (avem același mod brusc de a trece de la un personaj la altul) se gândește să-i opună pe „cei puternici ai săi‟ împotriva „bărbaților de război‟ ai Domnului. În zadar! Trebuie să se împlinească voia lui Dumnezeu. Acei viteji se grăbesc, ieșind probabil de la vreo petrecere, se clatină în beția lor (conf. 1:10) căutând să se adăpostească în locurile întărite când o parte a cetății a fost deja invadată. „Porțile râurilor sunt deschise‟. Râurile care apărau cetatea și erau pentru ea o bariera de netrecut, acum servesc drept poarta de intrare pentru atacatori <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b> . Mai târziu, deosebindu-se numai într-un singur punct de acesta, soarta Babilonului se va decide prin devierea Eufratului, a cărui albie secată va servi drept poartă de intrare pentru vrăjmaș, pentru a cuceri cetatea cea mare. Magnificul palat, împodobit și extins într-un mod minunat de catre Sanherib, s-a prăbușit și a ajuns doar o ruină.</span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;">(*) Această interpretare mi se pare mult mai simplă decât cea a altor comentatori.</span></b></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta este sentința pronunțată. „S-a hotărât‟ (v. 7) și nu se va mai reveni asupra hotărârii. Ninive, asemeni unei regine dezbrăcată de veșmintele ei, va fi expusă batjocorii și dusă în captivitate împreuna cu slujitoarele ei. Partea feminină a cetății devine prada îndurerată a învingătorului. Toata această scenă este anunțată ca având deja loc; deoarece hotărârea este irevocabilă. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> „Din ziua în care a existat Ninive a fost ca un lac (sau mai degraba un iaz, un rezervor “Berekah” : binecuvantare in ebr.) de apă‟ (v. 8) <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b> . Înconjurată de râuri și de canale, era de la începutul ei o cetate de necucerit și prosperă, furnizând prin râurile ei ceea ce era nevoie pentru a hrăni popoarele. Crescuse numărul negustorilor ei mai mult decat stelele cerurilor (3:15). La Ierusalim rezervoarele și iazurile abia erau întreținute ; cele din Ninive, oferite de natură, o făceau inaccesibilă… „Totuși ei fug…‟ La ce folos fortificațiile pentru apărare când ei sunt cuprinși de panică? Este derută totală… „Stați! Stați!‟ Nimic nu o poate ajuta ; nimeni nu se întoarce pentru a înfrunta inamicul. A urmat jaful; cotropitorii pun mâna pe imensele bogății acumulate. Ninive este jefuită, golită și devastată. O tulburare de nedescris a pus stăpânire pe toți locuitorii ei.</span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) Vezi 1 Împ. 22:38 ; 2 Împ. 18:17 ; 20:20 ; Neemia 2:14 ; 3:15, 16 ; Cânt. 7:4 ; Isaia 7:3 ; 22:9, 11 ; 36:2 ; 2 Sam. 2:13 ; 4:12 ; Ecl. 2:6.</span></b></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ce imagine grafică a acestui dezastru! Parcă asistăm la această scenă grozavă, la această prăbușire. Istoria ne spune că Ninive a fost asediată timp de trei ani, apoi a fost luată. Lucrul este posibil, dar ceea ce ne arată Dumnezeu aici este judecata bruscă și definitivă executată prin instrumentele pregătite de Dumnezeu pentru această distrugere.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Mândria atât de cunoscuta a Asirianului este zdrobită dintr-o lovitură. Cine mai poate rezista, chiar și pentru o clipă, atunci când Dumnezeu pronunță grozavul „s-a hotărât‟? Suferințele pe care Asirianul le cauza celorlalte națiuni, atacurile lui bruște și groaza pe care el o răspândea în jurul lui când „toate fețele păleau‟ la apropierea lui (v. Ioel 2:6), toate acestea au venit asupra lui acum: “și i se topeşte inima şi-i tremură genunchii şi o durere ascuţită este în toate coapsele; şi toate feţele lor au pălit‟ (v. 10). Îl vedem aici lovit de aceeași soartă pe care o adusese marii Tebe a Egiptului ( cap. 3).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> v. 11-13 - „Unde este vizuina leilor şi locul unde se hrăneau leii tineri? unde se plimbau leul, leoaica, puiul de leu şi nimeni nu-i înspăimânta? Leul sfâşia cât îi trebuia pentru puii săi şi sugruma pentru leoaicele sale; şi umplea cu pradă ascunzişurile sale şi cu fiare sfâşiate, vizuinile sale. Iată, Eu sunt împotriva ta, zice Domnul oştirilor, şi voi arde carele ei în fum; şi sabia va mistui pe leii tăi tineri şi voi nimici prada ta de pe pământ şi nu se va mai auzi glasul solilor tăi‟. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Imaginea leului le era familiară monarhilor asirieni, iar monumentele lor o marturisesc. De la Nimrod, vânarea leilor era mândria și distracția împăraților Asiriei. Forța, violența și cruzimea acestui animal care devorează și pe care nimic nu îl înspăimântă, care sugrumă și sfâșie pentru a se hrăni pe sine, pe leoaica lui și puii lui, setea lui de putere și prada cu care își umple vizuina, toate acestea îl caracterizau pe Asirian. Este suficient ca Domnul oștirilor să Se ridice împotriva aceluia căruia nici un om nu i-a putut rezista, pentru ca, imediat, orice mijloace de război pe care le-a folosit pentru a cuceri lumea să dispară ca un fum. Sabia lui Dumnezeu îi nimicește urmașii prin care ar fi putut spera să recucerească puterea <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>. Odată nimicit regatul lui, cei care îi erau pradă și care se revoltau mereu împotriva lui, s-au supus noului imperiului ridicat de Dumnezeu și epoca măcelurilor s-a încheiat, fără ca pacea să fie restabilita vreodată pe pământ. Și aceasta nu va fi până ce se va spune: „Pace pe pământ‟, la arătarea Domnului în Împărăția Sa. „Nu se va mai auzi glasul solilor tăi‟. Ah! Cum se auzise altădată acest glas amenințător pe care solii împăratului au venit să-l transmita lui Ezechia și Ierusalimului, și care a îndrăznit să se înalțe chiar până la tronul lui Dumnezeu! ( Isaia 36:3-7). Într-un timp viitor nu se vor mai auzi decât glasurile vesele ale mesagerilor de vești bune, care anunță pacea! (1:15).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;">(*) Ultimul urmaș al împăraților Asiriei , Asur-Edil-Ilane, a pierit în jaful cetății Ninive.</span></b></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Istoriile profane abia ne-au păstrat una sau doua remarci cu privire la măreția cetății Ninive; vechile monumente asiriene descoperite la mijlocul secolului trecut, ne spun mult mai mult și ne prezinta un lux nemaiîntâlnit și o prosperitatea uimitoare a acestei cetăți imense. Dar nici un document nu ne spune despre căderea ei și despre dezastrul ei. Numai Biblia ne informează clar și în mod divin cu privire la originile Ninivei și la distrugerea ei mult mai bruscă decât cea a Babilonului, deși Ninive depășea Babilonul în fast și importanță. Ceea ce ne umple de admirație față de Scripturi este că toate documentele biblice cu privire la nimicirea cetatii Ninive sunt profetice. Printre acestea Naum ocupă primul loc.</span> </div><div><br /></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-36814526960970108082024-01-18T20:28:00.000+02:002024-01-18T20:28:26.134+02:00<div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Cartea Profetului Naum</b></span></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"> <span style="font-size: large;"><b>- I -</b></span></div><div><br /></div><div><br /></div><div> Henri Rossier</div><div><br /></div><div><br /></div><div> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 1 Introducere</b></span></div><div><br /></div><div style="text-align: justify;"> Naum se deosebește de Iona si de Mica (2 Împărați 14:25; Ieremia 26:18) prin aceea că el nu este menționat în nici o altă carte decât în cartea propriei sale profeții. Tot ce știm despre el este că era din Elcoș. Mărturia lui Ieronim, care se bazează pe o asemănare de nume pentru a plasa această localitate în Galileea, este singulară și nu a fost verificată de alții. O tradiție spune că Iona a murit în Asiria și, de asemenea, plasează acolo Elcoșul, locul nașterii lui Naum, dar, ca orice tradiție de acest gen, nu merită multă atenție. Dacă Elcoș ar fi fost situat în Galileea, cuvântul fariseilor catre Nicodim “că nici un profet nu se ridică din Galileea‟ (Ioan 7:52) ar fi fost de două ori greșit, caci Iona era din Gat-Hefer, cetatea lui Zabulon, care facea parte din Galileea. Mai mult, Isaia vestise că de acolo trebuia să se ridice Hristosul, marele Profet, căruia Iudeii necredincioși Ii refuzau chiar și acest titlu (v. Isaia 9:1-2).</div><div style="text-align: justify;"> În ceea ce privește data profeției lui Naum, cartea lui, dacă nu ne spune anul exact, ne spune epoca: atunci când a profețit el, distrugerea cetății No-Amon (Teba, capitala Egiptului de Sus) era un fapt împlinit (v. 3:8). Acest eveniment a avut, în antichitate, un rasunet semnificativ, caci el consemna pierderea, deja începută, a celei mai importante cetăți a Egiptului și a prevestit, în scurt timp, căderea definitivă a acestei împaratii. Potrivit istoriei, prădarea Tebei a avut loc în anul 663 I.H., în timpul domniei lui Manase, împăratul lui Iuda (698-643).</div><div style="text-align: justify;"> Este deci evident că Naum, menționandu-l ca un eveniment trecut, nu a putut profeți înaintea acelei epoci, cum au pretins unii de mult timp. Descoperiri asiriene mai recente au confirmat data biblică. Asurbanipal, penultimul împărat al Asiriei, cuceritorul Egiptului și cel care a distrus Teba, menționează, cu ocazia acestei expediții, supunerea lui Manase, împaratul lui Iuda și a altor împarati tributari. Pe de altă parte, știm că Manase, după un început rau al domniei, a fost luat prizonier și dus la Babilon care era, în timpul acela, o cetate importanta a Asiriei, apoi, după ce s-a smerit înaintea lui Dumnezeu, a fost repus pe tronul lui la Ierusalim (2 Cronici 33:1-20). Deși nu cunoaștem data exactă a acestei reinstalari, putem spune că recunoașterea de către Manase a suveranității Asiriei a avut loc la mai puțin de douăzeci de ani înainte de moartea sa, caci Asurbanipal, care s-a suit pe tronul Asiriei în anul 667, a prădat Teba în anul 664, iar Manase a murit în anul 643.</div><div style="text-align: justify;"> Prin urmare, în jurul anului 660, Naum menționeaza căderea Tebei ca un eveniment trecut si binecunoscut. Cetatea Ninive, dacă este să dăm crezare unor istorici, a fost distrusă în anul 625, iar după alții în 608 sau 606, în timpul domniei lui Ioiachim (610 – 599), adică la aproximativ cincizeci de ani după profeția lui Naum.</div><div style="text-align: justify;"> Incertitudinea cu privire la căderea cetății Ninive, cel mai important eveniment din toată istoria antică a Orientului, ne arată cât de puțină încredere merită să acordăm studiilor istorice ale antichității, oricat de constiincioase ar fi, atunci când ele nu se sprijină pe Cuvântul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, din experiența noastră am învățat să nu acordăm o valoare mare afirmațiilor criticilor care pretind să judece epoca unei profeții după stilul ei sau după pasajele care, potrivit ideilor lor, un profet ar fi copiat din altul. Fie că este vorba de cărțile lui Moise, de profeți sau de evanghelii, orice afirmație că unul din autorii lor ar fi copiat din alți autori nu se sprijina pe nicio bază solidă; de asemenea, vedem, referitor la acest subiect, că toți criticii se contrazic continuu și nu ajung niciodată să se pună de acord. De fapt, lucrarea lor își trădează involuntar originea, care, dacă este să o cercetăm îndeaproape, se află în dorința de a nega inspirația textuală și autoritatea divină a Sfintelor Scripturi. Referitor la creștin, el știe că Dumenzeu este Acela care a vorbit in Biblie; de asemenea, fie că este vorba de Vechiul sau de Noul Testament, el nu are nici o dificultate să constate într-o carte sau alta, potrivit cu scopul urmărit de Duhul Sfânt, repetari, care uneori sunt foarte întinse, uneori, ca în Psalmi, repetarea aceluiași pasaj de către același scriitor <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>, sau două stiluri total diferite la același autor. Credința profită imens de nuanțele pe care le conțin pasajele repetate, căci ele fac să reiasă într-un mod clar planul lui Dumnezeu în diferitele părți care compun Biblia. Faptul că un profet, Daniel, studiază profeția lui Ieremia, lucrul acesta îl umple pe credincios de încredere în revelație și, în acelasi timp, îl face să înțeleagă diferența dintre inspirație și învățătura Duhului. Nu știe el că profeții și-au studiat propriile scrieri? De fapt, Biblia este un tot divin, de care chiar si oamenii inspirați chemați să o completeze, mai mult chiar, de care Cel care era Cuvântul devenit carne, nu s-a putut lipsi. Credinciosul simplu neagă în mod categoric ideea că o profeție sau vreun alt pasaj ar fi o vagă amintire umană a unor scrieri anterioare, produsă de o memorie mai mult sau mai puțin fidelă. Ceea ce criticii ignoră, este că Cuvântul lui Dumnezeu este un <i>tot organic</i>, alcătuit prin Duhul Sfânt și nu o culegere de scrieri fără legătură între ele <b><span style="color: #38761d;">(**)</span></b>. Dacă Dumnezeu găsește de cuviință să Se repete, de ce nu ar face-o? iar credința înțelege motivul. Ea știe că oameni sfinți ai lui Dumnezeu au vorbit „prin Duhul Sfânt‟ și că nu s-au copiat unii pe alții.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) Vedeți, de exemplu, Ps. 14 și 53</span></b></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <b><span style="color: #38761d;">(**) Cu privire la acest subiect nu putem face ceva mai bun decât să transcriem aici câteva rânduri ale unui slujitor al lui Dumnezeu, care de multe ori a combătut cu succes necredința modernă : "Obiecțiile formulate împotriva Bibliei de către teologii sceptici germani și imitatorii lor denotă o mizerabilă îngustime a minții care ignoră în mod absolut căile lui Dumneze, în afara unui mic cerc de idei. Acești oameni comentează o carte despre care, practic, ei nu au nicio cunoștință și căreia nici măcar nu i-au studiat scopul și intenția. Niciodată acest teren vast, acest imens sistem de gânduri, la care se alătură toate părțile, depinzând și decurgând una din alta, nu a fost dezvăluit înaintea ochilor lor - sistem care începe în punctul unde trecutul atinge eternitatea și ne conduce, prin descoperirea și soluția la toate chestiunile morale, la scopul în care viitorul se pierde în eternitate, după găndul lui Dumnezeu. Găsim acolo, urmărite și desfășurate istoric, arătate totodată în realizarea lor morală și individuală, toate formele de relații dintre Dumnezeu și om. Fiecare parte se potrivește în alta precum piesele unei hărți geografice dintr-un puzzle. Când piesele sunt asamblate, devine un tot complet la care nu mai lipsește nimic. Tot acest sistem care alcătuiște un ansamblu, o unitate absolută a tot ceea ce a fost scris (căci cele mai bune mărturii dovedesc că a fost scris) de-a lungul timpului, într-o perioadă de aproape 1500 de ani; acest sistem a fost urmărit prin toate condițiile de ignoranță, de întuneric sau lumină în care se afla omul, și sub acțiunea unor principii puse în mod intenționat în contrast unele cu altele, precum Legea și Evanghelia. În mijlocul tuturor acestor diverse condiții, acest sistem nu și-a pierdut niciodată unitatea sa perfectă și absolută, nici relația diverselor sale părți între ele. Pentru sceptici, aceste lucruri sunt irelevante; ei nici măcar nu sunt conștienți de existența lor; ei au cam la fel de multă cunoștință despre Biblie asemenea unui copil care ar alege pentru a asambla, în harta geografică a unui puzzle, două piese situate la antipozi, deoarece culoarea lor este roșie și că ele au un aspect plăcut". </span></b></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> Țefania, care a profețit în timpul domniei lui Iosia, a vestit, precum Naum, căderea cetății Ninive și a prezis nimicirea Asiriei care a urmat acesteia, eveniment iminent, caci el a avut loc, potrivit celor mai probabile ipoteze istorice, la începutul domniei lui Ioiachim (Țefania 2:10-15).</div><div style="text-align: justify;"> În final, Ezechiel, care a profețit în timpul captivității, aproximativ în anul 589 I.H., reamintește lui Faraon prăbușirea completă a Asiriei care a avut loc cu mulți ani înainte și care avea să fie urmată în curând de cea a Egiptului (Ezechiel 31).</div><div style="text-align: justify;"> Să notăm, încheind această introducere, o particularitate a profetului Naum. In timp ce am văzut în Mica diferiți interlocutori care se succed uneori atât de rapid încât trecerea de la unul la altul necesită o atenție deosebită, în Naum auzim <i>doar o singură voce</i>, cea a Domnului, care Se adresează prin profetul Sau,<i> când unei persoane, când alteia</i>, și aceasta într-un mod atât de neașteptat, chiar brusc, încât numai contextul ne poate spune cărui personaj i se adresează. Așa este, de exemplu, Asirianul (1:14; 2:11), ultimul împărat al Asiriei (Asur-Edililane, potrivit istoriei) (3:18); Manase (1:12); Iuda (1:15); Ninive (2:13; 3:5; 6:8, 11). Alteori profetul vorbește, fără să-i numească, despre Domnul (2:3); despre Ninive (1:8; 2:7; 3:1); despre împăratul și despre împărăția Asiriei (1:15; 2:13; 1:13). În acest fel, atenția este menținută în permanența trează, în vederea judecăților iminente.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 2 Capitolul 1 : Mânia lui Dumnezeu împotriva Asirianului. Eliberarea lui Iuda. Domnia păcii.</b></span></div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> Acest capitol constituie un întreg și merge până la restaurarea finală a lui Israel. Această restaurare este unul dintre subiectele principale ale profeției, după cum aflăm din cuvântarea lui Petru din capitolul 3 din Fapte. Apostolul anunță, de fapt, că Dumnezeu a prezis prin gura tuturor profeților că Hristosul Său trebuia să sufere, și că El a vorbit, prin gura sfinților Săi profeți din toate timpurile despre restabilirea tuturor lucrurilor (Fapte 3:18-21). Dar să reținem, de la început, că scrierea lui Naum este „profeție despre Ninive‟ (v. 1). Acest subiect este în aparență limitat, dar reprezintă, în realitate, judecata națiunilor, devenite instrumente ale lui Dumnezeu pentru a pedepsi pe poporul Său, dar care, din implinirea atribuțiilor lor, nu au tras niciun folos pentru ele însele. În loc să se judece pe ele însele, în timp ce executau judecata, ele au persistat în a-L nesocoti pe Dumnezeu și în ura lor împotriva Lui, în idolatria lor criminală, în răutate, violență, abuz de putere, în revărsările necurățiilor lor. Ar fi putut Dumnezeu să nu țină cont? După mai multe avertismente, El a hotărât, în final, să de curs liber mâniei Sale.</div><div><div style="text-align: justify;"> Să ne amintim că această cădere a cetății Ninive a însemnat prăbușirea întregului sistem politic, religios și comercial, a întregii civilizații de atunci, care a fost îngropată sub ruinele cetății, astfel încât o armată de zece mii de oameni a putut două sute de ani mai tarziu să-și așeze tabăra pe ruinele marii cetăți, fără măcar să bănuiască că, sub acest praf, era îngropat un popor imens, cu artele sale, cultura lui rafinată, viața lui intelectuală, care le-a depașit pe toate celelalte din răsărit și chiar a egalat pe cea a Egiptului.</div><div style="text-align: justify;"> Ceea ce s-a întâmplat odinioară se va întâmpla din nou în timpurile profetice, înca viitoare, dar astăzi atât de aproape de noi. O cetate simbolică, nu Ninive asiriana, nici Babilonul caldean, care a avut aceeași soartă, ci Babilonul cel mare, creștinătatea apostată care va stăpâni peste împaratii pământului, va fi amintită înaintea lui Dumnezeu și va primi „paharul… furiei mâniei Sale‟ (Apocalipsa 16:19). Și ea va fi doborâtă într-un singur ceas (v. Apocalipsa 18:10, 16, 19) și se va prăbuși cu toată puterea ei religioasă blasfemiatoare, cu toată organizarea ei civilă, militară și comercială, astfel încât „nicidecum nu se va mai găsi‟ (Apocalipsa 18:21). Această nimicire va fi contemporană cu cea a imperiului roman reînviat, ultima formă imperială a Babilonului caldeean. Vedem deci că profeția lui Naum este departe de a avea o semnificație limitată, așa cum am fi înclinați să-i acordăm la prima vedere.</div><div style="text-align: justify;"> Judecata cetății Ninive, din versetele de la 2 la 5, dă loc la expunerea caracterelor lui Dumnezeu. Nu este vorba aici, nici de esența Ființei divine, care este dragoste și lumină, nici de ceea ce Se bucură în Sine Insusi, căci El este Dumnezeul suveran “preafericit”, și aceste trăsături de caracter rămân pentru eternitate adevarate și nu se schimbă niciodată, ci este vorba despre modul în care El Se revelează în guvernarea Lui. Dacă odinioară El a revelat principiile acestei guvernări poporului pe care l-a ales, nu le-ar face El cunoscute și națiunilor, El, Creatorul și Stăpânitorul suveran al oamenilor? Toți sunt responsabili înaintea Lui. Fără îndoială, responsabilitatea lor diferă după măsura cunostinței lor și a privilegiilor de care ei se bucură, dar ea nu se micșorează cu nimic. Prin urmare, referitor la Ninive, cât și la Israel, „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul este răzbunător şi plin de furie; Domnul Se răzbună pe potrivnicii Săi şi păstrează mânie pentru vrăjmaşii Săi‟ (v. 2).</div><div style="text-align: justify;"> Dumnezeu a declarat în aceleași cuvinte poporului Său, când le-a dat legea în Sinai, și aceasta, de la primele cuvinte cuprinse în cele zece porunci: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos‟ (Exod 20:5). El nu poate suporta idolatria care are îndrăzneala de a-și înălța dumnezeii falși punându-i alături de El; El este maniat; să nu Se răzbune El pe toti cei care o practică? Căci națiunile nu au nici o scuză, ele care „au schimbat gloria nepieritorului Dumnezeu în asemănarea imaginii omului pieritor şi a păsărilor şi a patrupedelor şi a reptilelor‟ ( Romani 1:20-23). Fără îndoială Israel, căruia Dumnezeu i S-a revelat ca Domnul, era de o mie de ori mai vinovat pentru că a făcut aceleași lucruri ca și națiunile, dedându-se la idolatria lor (v. Exod 20:4), dar și națiunile trebuiau, la rândul lor, să fie lovite de răzbunarea și mânia lui Dumnezeu, după ce El se va fi folosit de ele (în Naum, Asirianul) pentru a-Și vărsa mânia asupra poporului Său vinovat.</div><div style="text-align: justify;"> Așa sunt căile lui Dumnezeu în guvernare față de toți oamenii. Ele nu se schimbă și se aplică tuturor. Idolatria atrage răzbunarea Lui și nici una dintre națiuni nu va putea justifica ignoranța sa atunci când va fi înaintea lui Dumnezeu la judecată.</div><div style="text-align: justify;">Dar acest pasaj ne mai prezintă un alt caracter al guvernării Sale. El nu este numai Dumnezeul gelos, care păstrează mânia Sa împotriva vrăjmașilor Săi, ci și că „Domnul este încet la mânie şi mare în putere; şi nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel rău‟ (v. 3). Aici găsim din nou revelatia caracterului guvernării Sale față de națiuni. </div></div><div><div style="text-align: justify;">Această revelație nu are întinderea celei făcute lui Israel, când, după vițelul de aur, Moise a mijlocit pentru popor și Domnul S-a făcut cunoscut ca: „Domnul Dumnezeu, binevoitor şi milos, încet la mânie şi bogat în îndurare şi adevăr, păstrând îndurare pentru mii, iertând nelegiuirea şi răzvrătirea şi păcatul, şi care nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel vinovat, care cercetează nelegiuirea părinţilor în copii şi în copiii copiilor, în cea de-a treia şi a patra generaţie!‟ (Exod 34:6-7). Cu toate acestea, Naum arată aici trei caractere ale acestei guvernării foarte importante pentru națiuni.</div><div style="text-align: justify;"> 1° „Este încet la mânie‟. Ce ușurare pentru o conștiință convinsă de păcat! Dumnezeul care păstrează mânia Sa pentru vrăjmașii Săi este încet la mânie. Niciodată omul, indiferent cât de provocatoare ar fi atitudinea lui, nu reușește să-L angajeze pe Dumnezeu la o acțiune prematura sau la o explozie de furie. Ninive putea să-și amintească. La primul semn de pocăință, Domnul a suspendat judecata asupra ei. Iona, la rândul lui, s-a mâniat și a zis: „Bine fac eu că mă mânii, până la moarte‟ (Iona 4:9) atunci când Domnul „S-a întors de la răul pe care zisese că li-l va face şi nu l-a făcut‟ (Iona 3:10). Da, El este încet la mânie și 2°, „mare în putere‟ pentru a opri cu un singur cuvânt judecățile hotărâte sau pentru a le da curs. Dar, 3°, niciodată guvernarea Lui „nu socotește nicidecum nevinovat pe cel rău‟. Aceasta este valabil întotdeauna, caci, după cum am spus, aici este vorba despre caracterul lui Dumnezeu în guvernare și de sfințenia Sa în căile Sale, dar nu de lucrarea harului, care, în virtutea jertfei, îi îndreptățește pe cei vinovați. Justiția omenească ar putea comite eroarea de a declara nevinovat pe un vinovat, dar Dumnezeu niciodată. În marea Lui răbdare, El nu a dat curs mâniei Sale față de Ninive, dar ce au făcut atunci acești împărați – Salmanaser, Tiglat-Pileser și Sanherib – decât să-L provoace pe Dumnezeu la mânie prin orgoliul lor nestăpanit, prin ura lor nepotolită împotriva Domnului și a poporului Său, și prin blestemele lor? Într-adevar, Dumnezeu nu putea nicidecum să-l socotească nevinovat pe cel vinovat. Ultimul dintre toti, Asurbanipal, a fost mai rău, mai violent, mai crud decât toți predecesorii săi, pe care i-a depășit în măreție și putere, și Naum a profețit în timpul domniei lui.</div><div style="text-align: justify;"> În versetele de la 3 la 6 avem descrierea căilor acestui Dumnezeu care guvernează potrivit sfințeniei, dreptății și puterii Sale: „calea Lui este în vârtej şi în furtună şi norii sunt ţărâna picioarelor Lui. El mustră marea şi o usucă şi seacă toate râurile. Basanul şi Carmelul se veştejesc, de asemenea floarea Libanului se veştejeşte. Munţii se clatină înaintea Lui şi dealurile se topesc; şi pământul se ridică înaintea feţei Lui, şi lumea şi toţi locuitorii ei. Cine va sta înaintea indignării Lui şi cine va rămâne înaintea mâniei Lui aprinse? Furia Lui se varsă ca focul şi stâncile crapă înaintea Lui‟.</div><div style="text-align: justify;"> Aici nu este vorba de persoana Lui, ci de atributele prin care Se manifestă El când dă curs judecăților Sale. Așa Se revelase El odinioară lui Ilie la Horeb. El nu era în vântul puternic ce despica munții și sfărâma stâncile, nici în cutremurul de pământ, nici în foc (1 Împărați 19:11), dar aceste judecăți grozave trebuiau să preceadă manifestarea Lui în har pentru Ilie. La fel și aici. Când este vorba de a croi o cale pentru a-i aduce pe preaiubiții Săi față în față cu El, nici un obstacol nu-I poate rezista. Marea însași și toate râurile ei nu se pot opune Lui. Norul nu-I poate ascunde acel scop spre care tinde, îl calcă sub picioare Sale și nu-I poate ascunde vederea capătului drumului Sau. Lumea conține lucruri bogate și prospere, plăcute sau înalte, dar toate acestea se veștejesc și dispar înaintea desfășurarii căilor Sale. Puterile cele mai mari și autoritățile subordonate lor tremură și se prăbușesc. Aceasta amintește foarte bine de cartea Amos în întregime și de cap. 1:4 din cartea Mica. Cele mai vechi împărății - și nici una, în afară de cea a Egiptului, nu se putea lăuda cu o existentă mai mare decat Asiria – nu pot rezista înaintea aprinderii mâniei Sale. La aproximativ cincizeci de ani după această profeție a avut loc prăbușirea prezisă.</div><div style="text-align: justify;"> În v. 7 descoperim un cu totul alt punct de vedere: „Domnul este bun, un loc întărit în ziua necazului; şi El cunoaşte pe cei care se încred în El‟. Cât de diferit este acest caracter de cele precedente! Aici este vorba despre ceea ce este El pentru ai Săi chiar în mijlocul judecăților, de ceea ce este El pentru toți credincioșii și în special pentru rămășița lui Israel, obiectul oricărei profeții din Vechiul Testament. El este bun; nu Și-a schimbat niciodată caracterul pentru ai Săi, în orice calamitate s-ar afla. Când sunt copleșiți sub povara judecăților, El îi înviorează spunându-le ceea ce este El, ceea ce a fost El dintotdeauna. Atunci când, iesiti din necaz, se vor bucura în final de eliberare, ei vor putea intona frumoasa cântare milenară: „Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna!‟ (Ps. 107:1). Pe tot parcursul Psalmilor auzim acest cuvânt, repetat de o sută de ori în urechile rămășiței, pentru a o întari în mijlocul necazurilor sale: „Domnul este bun!‟ La fel este și pentru noi: în mijlocul durerilor din prezent, dragostea Tatălui și a Fiului este ceea ce ne susține inima și o împiedică să fie cuprinsă de îndoială si descurajare.</div></div><div style="text-align: justify;"> „Un loc întărit în ziua necazului‟. Vrăjmașul triumfă; cei credincioși trec prin ziua cea mare și grozavă a stramtorării finale numită necaz, necazul (sau “tsarah” : țipăt, ebr.) lui Iacov. Nu există nici un refugiu în lumea în care furia lui Satan urmărește fără încetare sărmana rămășiță, dar Domnul este în templul (sau “palatul”) sfințeniei Sale (Ps. 11:4; Mica 1:2; Hab. 2:20) ; El Însuși este „locul întărit‟: „În ziua cea rea”, este spus, “El mă va ascunde în coliba Sa, mă va păstra ascuns în taina cortului Său, El mă va înălţa pe o stâncă‟ (Ps. 27:5).</div><div><div style="text-align: justify;"> „El cunoaşte pe cei care se încred în El‟. Nu ne este suficient ? Aceasta Îi era suficient lui Hristos atunci când oamenii Îl batjocoreau și ziceau despre El : „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea!‟ (Matei 27:43), dar va veni o zi când oamenii neevlavioși care i-au batjocorit pe sfinți vor fi nimiciți. </div><div style="text-align: justify;"> În v. 8 vedem ce se va întâmpla cu Ninive și cu toți vrăjmașii Domnului : „Dar cu o revărsare de ape va mistui deplin locul ei, şi întunericul va urmări pe vrăjmaşii Săi‟. Acest verset conține doi termeni ebraici foarte caracteristici: termenul a revarsa (shataph, sheteph) și cuvântul distrugere completă (kalah, killayon), care în alte pasaje este tradus prin a nimici, nimicire, nimicire hotărâtă.</div><div style="text-align: justify;"> Cuvintele revărsare, inundație nestăvilită, se aplică în mod constantAsirianului istoric sau profetic, sau „împăratului de la nord‟ (la nord de Palestina) care, dupa cum am văzut atât de des în studiul profeților, este conducătorul, probabil militar, al confederației asiriene. Dar, va veni un moment, după cum vedem aici (1:8) și în alte pasaje, cănd cel care se revarsă, Asirianul, va fi copleșit la rândul lui, iar “locul său”, Ninive, va fi distrus <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>. Revărsarea nestăvilită va fi întoarsă de Domnul împotriva lui. Cuvântul : a nimici deplin, nimicire hotărâtă, este „o expresie tehnică folosită pentru a desemna ultimele judecăți care preced domnia lui Mesia‟ <b><span style="color: #38761d;">(**)</span></b>. Nimicirea hotărâtă are loc asupra Ierusalimului de catre pustiitor (Asirianul profetic), dar ea va atinge la sfărșit, nu doar pe el și țara lui (Isaia 10:22-23; Naum 1:8), dar și toate națiunile care s-au adunat împotriva Ierusalimului, și în final “pământul”, țara lui Israel și poporul apostat care locuiește acolo, peste care va domni Antihristul. Numai rămășița credincioasă va trece prin această situație fără să fie nimicită complet, fără ca nimicirea hotărâtă s-o atinga <b><span style="color: #38761d;">(***)</span></b>.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) A se vedea, de exemplu, pentru acest cuvânt și aplicația sa : Isaia 8:8 ; 10:22 ; 28:17 ; Dan. 9:26 ; 11:10, 22, 26, 40 ; Naum 1:8.</span></b></div><div style="text-align: justify;"><b><span style="color: #38761d;"><br /></span></b></div><div style="text-align: justify;"><b><span style="color: #38761d;"> (**) A se vedea versiunea Darby. Note la Isaia 10:23 ; Ier. 4:27 ; Naum 1:8.</span></b></div><div style="text-align: justify;"><b><span style="color: #38761d;"><br /></span></b></div><div style="text-align: justify;"><b><span style="color: #38761d;"> (***) A se vedea pentru Asirian : Isaia 10:22, 23 ; Naum 1:8 ; pentru națiuni : Ier. 30:11 ; 46:28 ; Naum 1:8 (vrăjmașii săi); pentru poporul apostat și țara sa: Dan. 9:27 ; Isaia 28:22 ; Țef. 1:18 ; în final pentru Rămășiță, păzită de o distrugere completă : Ier. 4:27 ; 5:10, 18 ; Ez. 11:13.</span></b></div><div style="text-align: justify;"> </div><div style="text-align: justify;"> Am citat toate aceste pasaje pentru a face să reiasă următorul adevăr care ar putea fi pierdut din vedere citind cartea Naum, și anume că, dacă este vorba în aceasta carte de nimicirea istorică apropiată a cetății Ninive, Duhul lui Dumnezeu merge cu mult dincolo de acest fapt; cum, de fapt, face în oricare altă profeție. În legătură cu o judecată apropiată, ea își proiecteaza lumina asupra evenimentelor de la sfârșit. Căderea cetații Ninive devine precursorul prăbușirii viitoare a puterii Asirianului profetic, în același timp cu cea a tuturor vrăjmașilor Domnului care au luat ei înșiși parte la această catastrofă : “și întunericul va urmări pe vrăjmasii Săi”. Nu doar țara Ninive va fi cea care va fi distrusă, înaintea venirii Domnului ca Mesia, ci vrăjmașii Săi, în același timp cu cei din Ninive, vor fi îngropați în întuneric. Istoric, lucrul acesta a avut loc pentru Babilon și Mezi; profetic lucrul acesta va avea loc pentru fiara romană și cei zece împărați, vrăjmașii Asirianului. Pentru că nu au cercetat aceste lucruri, raționaliștii moderni neagă, cu multă ușurință, semnificația viitoare a evenimentelor profetice care și-au avut împlinirea istorică în trecut.</div><div style="text-align: justify;"> „Ce plănuiți împotriva Domnului?‟ Cui i se adresează deci aceste cuvinte? Vrăjmașilor actuali ai cetății Ninive? Dar Dumnezeu i-a ridicat împotriva capitalei Asirianului. Nu ; profetul vede în viitor ; el prezice că vrăjmașii Asirianului, ca și Asirianul însuși, care este avut în vedere în principal aici, urzesc planuri împotriva lui Hristos. Aceasta este ce vedem foarte clar în Psalmul 2:1-3: „Pentru ce se agită naţiunile şi cugetă popoarele deşertăciune? Împăraţii pământului se ridică şi conducătorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său: «Să Le rupem legăturile şi să aruncăm departe de noi funiile Lor!»‟. Pasajul din Fapte 4:24-25, care citează din acest psalm, ne furnizează una dintre dovezile constante că acest pasaj al profeției ne este dat ca unul care conține mai multe împliniri diferite: una apropiată, alta pentru timpul de la sfărșit. Vedeți, de asemenea, Fapte 13:41 și comparați cu Habacuc 1;5.</div></div><div><div style="text-align: justify;"> „El va mistui deplin: necazul nu se va ridica de două ori‟ (v. 9). Acest pasaj ar putea fi înțeles în sensul că necazul cetății Ninive nu va mai avea ocazia să revină, fiindcă el este definitiv, dar cuvântul „necaz‟, atât de caracteristic pentru „necazul cel mare‟ din zilele de la urmă, ne îndreaptă gândurile dincolo de acest eveniment apropiat și ne aduce la timpurile de la sfărșit, înainte de domnia lui Hristos. Necazul nu numai că îi va afecta doar pe cei care, sub impulsul lui Satan, l-au provocat, dar el va fi definitiv și nu va mai veni a doua oară. Așa a fost cu Ninive și așa va fi și cu Asirianul și cu națiunile de la sfârșit. Dar acest cuvânt va fi valabil și pentru rămășița credincioasă. Necazul nu va veni de două ori pentru ucenicii din timpul de la urmă, numai că ei vor trece prin el ca prin cuptorul lui Daniel, fără a fi mistuiți, sau ca apele judecății, fără a fi înecați (Isaia 43:2) sau ca nimicirea hotărâtă, fără să fie în întregime distruși (Ieremia 5:18).</div><div style="text-align: justify;"> „Deşi vor fi încurcaţi ca spinii şi vor fi ca beţi de vinul lor, vor fi mistuiţi ca miriştea uscată, cu totul‟ (v. 10). Aceste expresii sunt aplicate la poporul iudeu necredincios din Mica 7:4 și la Asirian din Isaia 10:17. În pasajul nostru este vorba în special despre Ninive și Asirian, dar națiunile și poporul apostat vor fi lovite de aceeași judecată finală. Ea nu se va mai repeta, deoarece, asemeni focului în miriște, ei vor fi mistuiți toti deodată și complet.</div><div style="text-align: justify;">„Din tine a ieşit unul care plănuieşte răul împotriva Domnului, un sfătuitor al lui Belial‟ (v. 11). Acest Asur care a iesit odinioară din țara Șinear pentru a zidi Ninive (Geneza 10:10, 11), a ieșit din Ninive, centrul puterii asiriene, pentru a plănui, într-un duh de mândrie satanică, răul împotriva Domnului. Toți împărații Asiriei, de la Pul la Asurbanipal, au avut acest caracter, și ura lor orgolioasă împotriva lui Dumnezeu și împotriva poporului Său atinsese deja ultimile sale limite în persoana lui Sanherib. În acest pasaj este vorba numai despre puterea asiriană. În versetul 9, profetul a spus: „Ce plănuiți împotriva Domnului?‟ În acest cuvant înțelegem că este vorba despre toate puterile adunate la sfârșit împotriva lui Hristos. Unul din acești vrăjmași, cel care a ieșit din Ninive, subiectul principal al profeției lui Naum, este scos în evidență aici, fiind însuflețit de aceleași sentimente ca și ceilalți. El este un „sfătuitor al lui Belial‟, viclenia este caracterul lui dominant, viclenie revelată deja astăzi la atâtea națiuni destinate să joace mai târziu rolul Asirianului. Acest om de la sfârșit este același împărat viclean care este descris în capitolul 8 din Daniel (v. 23-25).</div><div style="text-align: justify;"> Ce contrast între el și adevăratul Împărat! Cel care trebuie să domnească în Israel și să poarte sceptrul stăpânirii universale a ieșit, nu din imensa cetate Ninive, ci din Betleemul Efrata, cea mai mică dintre miile lui Iuda, El a cărui origine este din zilele eternității și asupra Căruia Se va odihni Duhul Domnului (v. Mica 5:2; Isaia 11:2). Cel care a ieșit din Ninive a alergat în trecut și va alerga în viitor spre nimicire; Cel ieșit din Betleem va vedea tronul Său stabilit pentru totdeauna (Ps. 45:6). Cel care a ieșit din Ninive va fi “înjosit” ; Cel care a ieșit din Betleem va fi înălțat foarte sus, va avea un Nume (sau “Numele”) mai presus de orice nume și va vedea orice genunchi plecându-se înaintea Lui (v. Filipeni 2:9).</div><div style="text-align: justify;"> „Aşa zice Domnul: «Deşi vor fi în număr complet şi oricât de mulţi vor fi, chiar şi aşa, ei vor fi doborâţi şi vor trece. Şi, deşi te-am întristat, nu te voi mai întrista»‟ (v. 12). Poporul din Ninive era încă în număr complet, intact și numeros, în acele zile ale lui Naum, cănd soarta Asiriei se pregătea deja în ascuns. Babilonul, una dintre cetațile cele mai importante ale Asiriei, nu se revoltase încă definitiv, iar Mezii nu porniseră încă războiul pentru a asedia Ninive. Trebuia să mai treacă încă niște ani până la distrugerea acestei capitale a lumii. Dar profeția merge mult mai departe: Nu numai Ninive, nici doar ultimul ei împarat, vor disparea în incendiul palatului său, ci intreaga putere militară a acestei națiuni, care nu va mai fi. Profeția ne spune că odată cu înfrângerea istorică a Asiriei, ultimul cuvant al istoriei sale nu a fost spus. Această putere formidabilă va reintra din nou în scenă la sfarsitul timpului. După cum am văzut, ea va fi urgia care copleșește (sau “care se revarsă”), dar acest „popor neînfricat‟ va fi nimicit brusc (Isaia 28:18; 30:31-33). Numai atunci se va împlini deplin acest cuvânt: „vor fi doborâţi şi vor trece‟. </div><div style="text-align: justify;"> „Şi, deşi te-am întristat, nu te voi mai întrista. Şi acum voi sfărâma jugul lui de pe tine şi-ţi voi rupe legăturile‟ (v. 12-13).</div><div style="text-align: justify;"> După ce a luat în parte pe Ninive, națiunile și poporul necredincios, Domnul Se îndreaptă acum, la fel de brusc și neașteptat, spre rămășița întristata. Dacă ne raportăm la domnia împăratului lui Iuda, in timpul căruia a profețit Naum, vom descoperi aici, după cum am văzut în studiul nostru asupra profeției lui Mica (1:1), asemănări izbitoare cu conținutul acestei profeții. Domnia lui Manase este împărțita în două părți. În prima parte el a făcut mai mult rău decât predecesorii săi, restabilind la Ierusalim idolatria în toată urâciunea ei, până acolo încat i-a jertfit pe fiii săi lui Moloh; a practicat descântece și magie; a umplut Ierusalimul de sânge nevinovat; a pus, culmea profanării, un idol în templu lui Dumnezeu. Nu recunoaștem în acest tablou toate trăsăturile Antihristului? Astfel ca locuitorii Ierusalimului sunt induși să facă mai mult rău decât națiunile însele (2 Cronici 33:1-10; 2 Împărați 21).</div><div style="text-align: justify;"> Aceasta stare de lucruri a sfărșit printr-o judecată fără mila asupra poporului apostat și a împăratului său profan care, pus în lanțuri, a fost adus la Babilon de împăratul Asiriei. Sub presiunea necazului, caracterul lui Manase s-a schimbat complet. El devine înaintea ochilor noștri imaginea rămășiței pocăite care iese din mijlocul poporului lepădat și se separă de ei. Necazul i-a deschis ochii asupra stării sale și, judecând-o complet, el a recurs la Dumnezeu și la harul Său : „Şi, când era în strâmtorare, s-a rugat Domnului Dumnezeului său şi s-a smerit mult înaintea Dumnezeului părinţilor săi. Şi s-a rugat Lui. Şi El a fost înduplecat de el şi a auzit cererea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia sa. Şi Manase a cunoscut că Domnul, El este Dumnezeu‟ (2 Cronici 33:12-13). Aici avem o imagine izbitoare a rămășiței, adusă la Dumnezeu prin necaz și regăsind restaurarea finala prin lucrarea harului în conștiința ei. Profeții i-au vorbit lui Manase atunci când L-a părăsit pe Domnul pentru a se deda apostaziei (1 Împărați 21:10-15) ; acum, un alt profet, Naum, îi vorbește despre eliberare și de favoarea lui Dumnezeu, dupa ce s-a întors la Domnul. La fel va fi și cu rămășița, pe care toți profeții o menționeaza și căreia îi prezic restaurarea. Necazul nu va mai veni a doua oară asupra ei. Domnul îi vorbește, în persoana împăratului său, pentru a o mângâia: „Şi, deşi te-am întristat, nu te voi mai întrista‟; „Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu‟, a spus Dumnezeu prin gura lui Isaia. „Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi către el, că suferinţa lui s-a împlinit, că nelegiuirea lui a fost iertată; pentru că a primit din mâna Domnului dublu pentru toate păcatele lui‟ (Isaia 40:1, 2). </div><div style="text-align: justify;"> „Şi acum voi sfărâma jugul lui de pe tine şi-ţi voi rupe legăturile‟ (v. 13). Aceasta i s-a întâmplat momentan lui Manase, dar numai într-o oarecare măsură, căci toată viața lui el a continuat să fie sub jugul asirianului, plătind tribut. Nu la fel a fost pentru Iuda, căci a trecut imediat de la jugul Ninivei la cel, mult mai greu, al Babilonului.</div><div style="text-align: justify;"> Dar, să remarcăm, profeția nu face decât să întrevadă aici, în evenimentele apropiate, pe cele, mult mai decisive, ale viitorului.</div><div style="text-align: justify;"> „Şi Domnul a dat poruncă despre tine: «Nu vei mai avea urmaşi care să-ţi poarte numele; voi nimici din casa dumnezeilor tăi chipul cioplit şi chipul turnat; îţi voi pregăti mormântul, pentru că eşti josnic»‟ (v. 14).</div><div style="text-align: justify;"> Aici Domnul Se întoarce spre Asirian la fel de brusc cum tocmai Se întorsese spre poporul Său. Acest pasaj este într-un contrast absolut cu eliberarea care i-a fost vestită lui Iuda. Asirianul va fi nimicit, urmașii săi exterminati, idolii lui dărâmați, mormântul său pregătit. Toate acestea au avut loc, fără îndoială, la căderea cetății Ninive, dar profetul Isaia ne spune că în timpurile de la sfârșit, cu ocazia restabilirii lui Israel, Tofetul (conf. 2 Împărați 23:10), pregătit demult pentru Asirian, va fi aprins pentru a-l mistui definitiv și că acelasi rug este pregătit și pentru „împăratul‟ (termen de care cuvântul profetic se folosește pentru a-l desemna pe Antihrist; v. Isaia 57:9; Daniel 11:36), cât și pentru poporul necredincios (Ieremia 7:31-34). Nimicirea celor două puteri vrajmașe de la sfarșit va avea loc în același timp. Antihristul, omul păcatului, falsul Mesia, nu a apărut încă, deși duhul lui lucrează peste tot în zilele noastre, și acest personaj nu se va descoperi decat după ce Biserica, Mireasa lui Hristos, va fi luată din scenă. La fel va fi cu imperiul roman reînviat și cu cei zece împarati ai lui, și cu care Antihristul se va alia ; la fel va fi din nou cu Asirianul care, reapărând sub forma sa finala, ca împăratul din nord și Gog, își va afla judecata în Tofet. Din Ezechiel 39 știm că, timp de șapte ani, tot ce va mai rămâne din el, după ce armata lui va cădea pe munții lui Israel, va fi mistuit prin foc.</div><div style="text-align: justify;"> „Căci ești josnic‟, este ultimul cuvânt al Domnului împotriva acestui om extrem de măndru, care a gândit să se măsoare cu Dumnezeul cel tare și să înălțe idolii săi, Asur și Iștar, înaintea Domnului. Ești josnic! Toate pretențiile celor mai favorizați dintre oameni, numele lor, pe care ei le consideră a fi nepieritoare, puterea lor ambițioasă, mândria lor neînduplecata, înălțarea de sine, totul va fi călcat ca noroiul de pe străzi sub picioarele adevăratului Împărat, care nu va fi nevoie să facă decât un gest pentru a lua în mână stăpânirea universală și a-i nimici pe vrăjmașii Săi precum șarpelui cel josnic căruia omul îi zdrobește capul sub călcâiul lui.</div><div style="text-align: justify;"> „Iată pe munţi picioarele celui care aduce vestea bună, care vesteşte pacea! Ţine-ţi sărbătorile, Iudo, împlineşte-ţi promisiunile: pentru că Belial nu va mai trece prin tine, este nimicit cu desăvârşire‟ (v. 15).</div><div style="text-align: justify;"> Printr-o lipsă de întelegere a cuvântului profetic, acest pasaj a fost atribuit căderii cetății Ninive, atunci când el a fost vestit Ierusalimului. Unde este dovada? Ninive a fost distrusă la începutul domniei lui Ioiachim (610 – 599 I.H.), probabil la doi ani după începutul domniei lui. Găsim noi în istoria acestui împărat vreo aluzie la acest eveniment? Ioiachim a fost pus de faraonul Neco în locul lui Ioahaz, și a fost supus unui jug aspru și obligat să plătească un tribut greu. Apoi, timp de trei ani, el a căzut sub stăpânirea lui Nebucadnețar, împăratul Babilonului și, răzvrătindu-se, a fost jefuit de cete de caldeeni, sirieni, moabiți și amoniți. Prin urmare, el nu ar fi putut decat să se bucure văzând Ninive supraviețuind și imperiul asirian deținand puterea (Ieremia 2:18). La sfârșitul celor unsprezece ani de domnie, Nebucadnețar l-a luat, l-a legat cu lanțuri de aramă și l-a dus la Babilon (2 Cronici 36:6). Deci nimic nu i-a putut fi politic mai fatal acestui împărat, ca și Ierusalimului și lui Iuda, decât ruina cetății Ninive. Pe de altă parte, nimic nu este mai clar ca acest pasaj, aplicat evenimentelor profetice. Rămășița vinovată dar pocăită nu va mai fi necajita într-o zi viitoare. Iuda va fi eliberat de jugul Asirianului când acest vrăjmaș al poporului lui Dumnezeu va fi nimicit pe munții lui Israel. Despre acest eveniment profetic ne vorbește capitolul 52 din Isaia și nu despre căderea istorică a cetății Ninive, ai cărei termeni corespund atât de bine cu cei din versetul 15. Și acolo este vorba de Asirianul care l-a asuprit fara motiv pe Israel. Dar, în acel moment al zilei viitoare, Domnul Se descoperă si spune poporului Său: „Iată-Mă‟ (Isaia 52:4, 6). Imediat este anunțată vestea bună a Împărăției; războiul s-a sfârșit și începe domnia păcii: „Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea, care aduce vestea bună, care vesteşte salvarea, care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»‟ (Isaia 52:7). Este momentul când Dumnezeu restabilește Sionul și mângâie pe poporul Său. La fel, în Mica 5:5, pacea este stabilită prin arătarea lui Hristos și înfrângerea Asirianului.</div><div style="text-align: justify;"> În Naum, căderea cetății Ninive este ca un tablou anticipat a ceea ce va fi la sfârșitul zilelor. Veștile bune nu sunt aici, după cum nu sunt nici în Isaia, căderea acestei capitale, ci venirea lui Mesia sau Salvatorul lui Israel, Biruitorul vrajmașilor sai. Sub domnia Lui de pace, Iuda va putea ține marile lui sărbători și înainte de toate cea a corturilor, care va urma după judecata vrăjmașilor, „secerișul‟ și “culesul viei” ( Zah. 14:16-19; Ez. 45). De acum înainte, nimic nu va mai tulbura aceste solemnități fericite. Cel rău, Belial, această creatură a lui Satan, nu va mai trece peste teritoriul lui Israel ca ‟un potop care se revarsă”, asa cum a făcut în trecut, și o va face în viitor. </div><div style="text-align: justify;"> S-ar putea ca profetul să facă aluzie, simbolic, la domnia lui Iosia, sub care Iuda a putut sărbători din nou Paștele și sărbătoarea azimelor (2 Cronici 25), dar această domnie a luat sfârșit înainte de căderea cetății Ninive. Tot ce am spus ne duce cu gândurile, fără ezitare, la timpurile din urmă.</div><div style="text-align: justify;"> Cine vor fi purtătorii de vești bune de care este vorba aici? Cuvântul ne spune că această mărturie va fi dată de ucenici iudei. Aceștia sunt cei care, în zilele când Domnul era pe pământ, au fost trimiși în misiune în cetățile lui Israel, dar a căror mărturie va continua în timpul de la sfârșit. Aceștia sunt cei care vor predica națiunilor Evanghelia Impărăției în perioada necazului cel mare. In final, ei sunt cei care, pe munții lui Israel, vor fi mesagerii, văzuți și auziți de toți, ai acestui mare fapt: inaugurarea domniei glorioase a lui Mesia!</div></div><div style="text-align: justify;"><br /></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-8245931530811052212024-01-15T23:39:00.001+02:002024-01-15T23:41:04.878+02:00<div style="text-align: left;"><div> </div><div><br /></div><div><br /></div><div> <span style="font-size: x-large;"><b>Biografie scurtă a lui Samuel Ridout</b></span></div><div><br /></div><div> "<span style="font-size: medium;"><i>Amintiți-vă de conducătorii voștri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu</i></span>"</div><div><br /></div><div><br /></div><div><br /></div><div style="text-align: justify;">Samuel Ridout s-a născut în Annapolis, Md., 22 octombrie 1855, fiul doctorului Samuel Ridout și al soției sale, Anne. La vârsta de aproximativ un an a murit tatăl său, iar peste patru ani, și mama lui. Apoi i-a revenit bunicului său să aibă grijă și să ghideze cursul vieții tânărului Samuel. Despre acest om devotat și evlavios, domnul Ridout a vorbit odată în cei mai înalți termeni de apreciere și a menționat adesea cât de mult îi era îndatorat pentru o pregătire în educarea și îndemnul Domnului.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;">Zilele copilăriei au fost petrecute în Annapolis până la vârsta de 12 ani, când Samuel a fost trimis la Tennant's School din Penna. De acolo s-a întors pentru a intra la Colegiul St. John's din Annapolis, și a absolvit această instituție la vârsta de 18 ani. Cam în această perioadă, starea lui de sănătate a fost un motiv de îngrijorare gravă și i s-a aranjat să plece la mare. El a intrat în serviciul naval al SUA sub comanda căpitanului Carter de pe „Alaska”, unul dintre vechile nave din lemn. Căpitanul Carter a fost un prieten apropiat de familie, iar tânărul a fost încadrat ca intermediar al căpitanului. În această calitate, a slujit timp de aproximativ trei ani, până când doamna Carter a murit în Europa, în timp ce vasul soțului ei naviga în apele mediteraneene. Cadavrul urma să fie depus pe pământ american, iar domnul Ridout a fost însărcinat cu îngrijirea lui! Acest lucru l-a adus înapoi în America și, de asemenea, i-a încheiat perioada de serviciu pe mare. Atunci avea să aibă aproximativ 22 de ani.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;">În acești trei ani pe mare, a trecut prin exerciții profunde în ceea ce privește sufletul său. Acest lucru l-a determinat să caute compania creștină ori de câte ori se prezenta ocazia și, astfel, să participe la întâlniri în diferite porturi de escală. În această perioadă, el a fost înștiințat că a fost lipsit de singura lui soră și moartea ei părea să-i cristalizeze exercițiul sufletesc. După această întâmplare, el a manifestat un interes tot mai mare și dorința de a avea parte la lucrarea Domnului. Pentru o scurtă perioadă de timp a predat școala în vestul Marylandului, în districtele miniere de cărbune. Aici, lucrând printre mulți oameni săraci și relativ analfabeți, și având adesea ca elevi pe cei de vârsta sa, lipsiți de toate acele calități care fac apel la sensibilitatea naturală și intelectuală, a avut multe teste și încercări care, fără îndoială, au ajutat la dezvoltarea în el acele caracteristici care în anii următori l-au făcut îndrăgit tuturor acelora care aveau să-l cunoască.. În timp ce era astfel angajat, și-a dedicat timpul său de vacanță muncii de colportor în secțiunile montane din Virginia și Maryland.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;">După aceea, și-a făcut planuri mai precise pentru viitor și, încurajat de bunicul său evlavios, s-a hotărât să intre la Princeton Seminary, unde a absolvit în 1880. A ocupat mai multe posturi vacante în Pennsylvania și a primit primul său mandat permanent la Baltimore. Aici a muncit un an sau mai mult. Cam în această perioadă el a făcut cunoștință cu cei care se întâlneau în despărțire de sistemele religioase recunoscute. Acest lucru a dus la mult exercițiu cu privire la calea pe care ar trebui să o urmeze. El a acceptat, cu mare sacrificiu personal, principiile adevărului conform cărora cei cunoscuți ca „Frații Plymouth” se adună pentru închinarea și slujirea lui Dumnezeu, despărțindu-se de Biserica Presbiteriană pentru a intra pe ceea ce el credea cu fermitate că este calea credinței pentru poporul lui Dumnezeu. El s-a identificat cu adunarea întâlnită atunci la Baltimore și și-a luat locul într-o manieră umilă, așteptând ca Domnul să-i deschidă calea în ceea ce privește lucrarea și slujirea, fără să considere nicio clipă că locul pe care îl ocupase anterior era un titlu pentru orice recunoaștere specială din partea fraților săi.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;">El a ocupat o poziție de funcționar în serviciul căii ferate din Baltimore și Ohio pentru 80,00 USD pe lună și, de asemenea, a învățat în timpul liber.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;">Nu a trecut mult timp până când prezența și slujirea sa au fost remarcate ca fiind de mare folos adunării, câștigând pentru el afecțiunea poporului Domnului și recunoașterea timpurie a darului său deosebit de la Hristos, Capul Bisericii.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;">În 1883 s-a căsătorit cu Anna Elizabeth Newark și a continuat să locuiască în Baltimore până în 1903. Aici s-au născut trei copii, Anna Mary, Samuel care a murit și Seth. În 1903, fratele nostru s-a mutat cu locuința în Boyertown, Pa. și a continuat acolo până în 1912, când a venit să locuiască în Plainfleld, NJ.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;">Slujirea sa în adunări, care a durat peste patruzeci de ani, este prea bine cunoscută pentru a avea nevoie de vreun comentariu îndelungat. El l-a urmat pe FW Grant în redacția „Help and Food” (Ajutor și Hrană) și a fost asociat cu el în lucrarea Numerical Bible. În 1900, el a sugerat și a făcut posibilă prin munca sa editarea <span face="Roboto, Helvetica Neue, Arial, sans-serif" style="color: #3f3f3f;"><span style="background-color: white; font-size: 15px;">Sunday School Vizsitor,</span></span> și timp de mulți ani a scris lecțiile de la cursurile biblice. Timp de aproape 30 de ani, el a redactat <span face="Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif" style="background-color: white; color: #3f3f3f; font-size: 15px;">the</span><span face="Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif" style="background-color: white; color: #3f3f3f; font-size: 15px;">Treasury of Truth Almanac</span> , și în lucrarea Bible Truth Depot ajutorul și sfaturile sale au fost mereu o sursă de inspirație și mângâiere. Aceste activități variate au fost desfășurate împreună cu călătorii extinse în cursul slujirii sale pentru poporul Domnului și în Evanghelie. În toată această muncă, el a căutat în mod constant să expună și să mențină acele principii ale adevărului în ceea ce privește Biserica lui Dumnezeu, calea și mărturia ei în lume, ceea ce l-a determinat să se despartă la început. El a făcut aceasta fără cea mai mică umbră de mândrie spirituală sau a spiritului sectar, cu o inimă mereu deschisă și plină de afecțiune caldă față de tot poporul lui Dumnezeu și cu strădania constantă de a nu slăbi sau compromite niciodată prin fapte sau cuvinte ceea ce el cu fermitate a crezut că este singurul loc potrivit pentru copiii lui Dumnezeu în mijlocul eșecului și confuziei care abundă în aceste zile.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;">Soția iubită și însoțitoare în lucrare a fratelui nostru a plecat pentru a fi cu Hristos, la 1 ianuarie 1924, în timp ce se afla în vizită la Chicago, unde soțul ei participa la o conferință pentru slujirea Cuvântului. În anii următori, domnul Ridout a suferit din ce în ce mai mult din cauza sănătății precare, dar în aceste timpuri a dat dovadă de aceeași vigoare spirituală și spirit fericit care se dovediseră o binecuvântare atât de mare pentru poporul Domnului în toți anii săi de slujire. La începutul anului 1927, a făcut o vizită extinsă pe Coasta Pacificului. - o vizită mult așteptată, care a fost o m,are binecuvântare.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;">În ultimii trei ani, călătoriile lungi i-au depășit puterile și, în afară de vizitele scurte în locurile din apropiere, și-a dedicat timpul slujirii în Plainfleld, unde a locuit cu fiul său Seth. Pe la jumătatea lunii noiembrie, a suferit un atac de cord sever, dar, în ciuda acestui fapt, și-a ținut promisiunea de a vizita Schenectady, NY, în timpul Zilei Recunoștinței. Acolo a petrecut câteva zile în slujire. Când s-a întors, inima i-a făcut din nou probleme serioase, dar a trecut peste acestea și a fost la Conferința de Anul Nou din Passaic.</div><div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;">Săptămânile următoare au fost petrecute în liniște acasă până când i s-a cerut să predice la conferința Mărturiei Profetice din Baltimore, joi seara, 20 februarie. Domnul Ridout a părăsit Plainfield în acea după-amiază pentru a ține această întâlnire și apoi pentru a fi cu sfinții la întâlnirea de toată ziua din 22 februarie. A suferit un infarct în tren, dar a primit îngrijiri imediate de la prietenii care l-au cunoscut. L-au îndemnat să renunțe la programarea pentru acea seară, dar simțindu-se oarecum mai bine, a mers la întâlnire, iar cei privilegiați să participe au spus că nu l-au auzit niciodată mai bine, când i-a îndemnat cu tandrețe pe păcătoși să accepte pe Mântuitorul. În cursul zilei de vineri, a întâmpinat multe dificultăți la respirație și a suferit până sâmbătă dimineața, la ora 11:30, când, în timpul somnului, a plecat să fie cu Domnul său, pe care L-a iubit și slujit atât de mult.</div></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-38397266933845757792024-01-15T18:54:00.001+02:002024-01-15T18:57:24.139+02:00<div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Meditații Asupra Cărții Judecători</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b>- XXV -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Samuel Ridout</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 16 Întrezăriri ale lui Hristos - un scurt rezumat </b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cartea Judecători este a doua din această serie istorică, prima fiind Iosua. În ordinea corectă și spirituală a lucrurilor, cartea Judecători ar trebui să fie pur și simplu cea a progresului, ducând până la finalizarea completă ceea ce a început Iosua. Iosua a fost cartea binecuvântării, națiunea intrând în binecuvântările pe care Dumnezeu le-a dat ca moștenire. Ca tip, este cartea care spune despre faptul că suntem binecuvântați cu toate binecuvântările spirituale în locurile cerești în Hristos (Efes. 1:3). Judecători, în mod natural, ar fi trebuit să fie pur și simplu o dezvoltare a acesteia, o carte a progresului, așa cum sugerează numărul ei (a doua carte istorică, n.t.). Și totuși, am constatat, cu siguranță, așa cum nu trebuie să vă reamintesc, că în loc de progres a existat cealaltă parte, regresul.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Când întoarcem foaia unei cărți, fie vom trece la ceva mai bun, ceva mai luminos, fie înapoi la ceva mai întunecat; și, din nefericire, pe măsură ce întoarcem pagina de la Iosua la Judecători, descoperim de fapt, că ne pregătim de sfârșitul cărții anterioare, că ne aflam în zile mai întunecate. Zilele sunt mai întunecate, nu pentru că Dumnezeu S-a schimbat sau că binecuvântarea este diminuată. Este exact opusul acestui lucru; ci există zile mai întunecate pentru simplul motiv că credința a scăzut, și oriunde credința scade și Dumnezeu este pus astfel la distanță, atunci putem fi siguri că totul se va apropia, orice formă a vrăjmașului, tot ceea ce va ataca și răni sufletele poporului lui Dumnezeu se va apropia atunci când El va fi îndepărtat. Așa că întreaga carte, putem spune, este cartea distanțării și a separării de Dumnezeu, în loc de progres în căile lui Dumnezeu. Acesta este rezultatul îndepărtării de Dumnezeu. În loc să adauge la ceea ce au câștigat, ei pierd ceea ce au avut, iar lecția pe care Dumnezeu vrea să ne-o imprime în toată această carte este pericolul și nebunia declinului și rezultatele lui sigure.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 16.1 Reamintirea celor trei părți principale ale cărții Judecători</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum, având în vedere acest lucru, cele trei diviziuni principale ale cărții sunt foarte simple pentru noi și sunt în legătură cu cele despre care vreau să vorbesc în seara aceasta. În primele două capitole, până la versetul cinci din al treilea capitol, avem prima diviziune, care este introductivă. Apoi, în ultimele cinci capitole, avem a treia diviziune. În centrul cărții, de la capitolul al treilea, versetul cinci, până la capitolul șaisprezece, găsim partea principală a cărții, aceea care ne oferă tema ei, care este declinul și cauzele lui.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Apoi, venind, ca să zic așa, aproape într-un fel accidental, vedem ceea ce este inevitabil atunci când îndurarea lui Dumnezeu este la lucru, Dumnezeu venind să restaureze și să recupereze pe poporul Său din propria lui nebunie. Avem, deci, în aceste trei diviziuni principale ale cărții, în primul rând, răzvrătirea poporului față de El, apoi robia lor ca urmare a acestei răzvrătiri și, în a treia diviziune, avem această stare lăuntrică stricată pe deplin manifestată, chiar mai rea decât robia pe care o avem în a doua parte.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 16.1.1 Imposibilitatea de a se bucura de moștenire</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum, în ceea ce privește prima parte, există un lucru care este proeminent în ea. Aici sunt multe, după cum am văzut, care sunt sugestive, dar singurul gând proeminent este că ei nu au răspuns gândului Domnului cu privire la ei, neintrând în stăpânirea pe care El a dat-o în mâinile lor. Acolo era moștenirea lor, și acolo erau vrăjmași care ocupau moștenirea, care îi împiedicau, la propriu, să se bucure de ea. Lucrarea lor consta în energia credinței și a ascultării de Dumnezeu, de a izgoni vrăjmașul și, astfel, totul era gata la dispoziția lor. Case pe care nu le-au construit, vii pe care nu le-au sădit, fântâni pe care nu le-au săpat, - totul era gata la dispoziția lor, doar să intre și să se bucure de ele.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ce avem de făcut noi în legătură cu moștenirea noastră? Să intrăm în ea, aceasta este tot. Aceasta este una din expresiile noastre preferate, să intrăm. Este, de asemenea, foarte reală, și descrie exact acțiunea - pur și simplu să intrăm în ceea ce ne-a fost pregătit; nici o casă de zidit, nici o vie de plantat, nici o fântână de săpat; totul este pregătit acolo, și tot ceea ce este necesar este pur și simplu ascultarea credinței pentru a ne împotrivi vrăjmașului care ne-ar ține departe de această moștenire. Indiferent de forma pe care o poate lua (vrăjmașul), acesta este lucrul care ne poate ține departe de bucuria practică a moștenirii noastre, așa cum ne-a fost dată în Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum ne-a fost revelată acolo; acest vrăjmaș trebuie alungat prin credință și ascultare, apoi totul este gata să ne bucurăm.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Intrăm acum în prima parte, începând cu o măsură de succes, care, cu siguranță, a fost încurajatoare, dar, ca un lucru general, vom vedea falimentul poporului în a ocupa țara. Există un faliment în a face ceea ce le-a spus Dumnezeu să facă, și făra de care ar fi expuși în mod absolut noilor atacuri ale vrăjmașului. Căci, permite-ți să vă spun, fraților, așa cum știți din experiență, că un dușman pe jumătate învins este un dușman neînvins, și dacă nu există o nimicire completă a puterii răului care ar vrea să ne împingă într-un colț al moștenirii noastre, vom vedea că, mai devreme sau mai târziu, dușmanul va veni din nou. Deși putem să-l supunem pentru un timp, să-l punem să plătească tribut, socotindu-l ca ceva secundar, fără importanță, așa cum zic oamenii uneori despre carne (firea veche), socotind-o ca un lucru secundar asupra căreia au o anumită măsură de control; însă, dacă dușmanul nu este cu adevărat un dușman învins, într-o zi el ne va învinge, să fim siguri de aceasta. Lucrul acesta este ceea ce iese în evidență în această primă diviziune.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Iuda începe bine, continuă cu succes strălucit și, dacă ar fi continuat în felul acesta, și în supunere totală față de Dumnezeu, ar fi câștigat întreg controlul asupra părții care urma să fie a lui. De fapt, nicio seminție nu a obținut o stăpânire atât de deplină a ceea ce le-a fost încredințat așa cum a făcut seminția lui Iuda; aceasta este pe primul loc. Această seminție vorbește despre înțelegerea adevărului care produce duhul de laudă în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Am putea spune că el (Iuda) reprezintă cunoașterea lui Hristos ca parte a poporului Său.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar, după Iuda, vedem cum, într-o tristă asemănare, diferitele semințiile, una după alta, nu au făcut ceea ce Dumnezeu a pus înaintea lor. Beniamin nu reușește să stăpânească Ierusalimul și vedem aici pe beniamiți și pe iebusiți care locuiesc împreună. Ce amestec! Beniamin, așa cum am văzut seara trecută, a devenit atât de întinat de vecinătatea lor, încât trebuie tratați ca păgâni, tratați ca vrăjmași ai lui Dumnezeu și sunt aproape nimiciți. Nu este aceasta o consecință a faptului ca au eșuat în luarea în stăpânire a Ierusalimului la început?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> De asemenea, marile seminții puternice ale lui Iosif, Efraim și Manase, nu reușesc să alunge dușmanul de pe teritoriul lor, iar dușmanii locuiesc într-o cetate, iar ei în alta. Și așa continuă, una după alta, aceste diferite seminții care nu reușesc să ia în stăpânire ceea ce Dumnezeu le-a dat.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este foarte simplu să vorbim despre așa ceva; este ușor de spus că Manase, care ar fi trebuit să meargă înainte, stă pe loc și, prin urmare, nu-i alungă pe cei care locuiesc în partea lui; că Efraim a eșuat în același fel, și Zabulon și Așer, și Neftali și Dan, că toți aceștia, unul după altul, fiecare eșuează în locul lui. Dar ce să zicem despre noi înșine? În mod practic, cum este cu fiecare dintre noi în mod individual? Cât din ceea ce este al nostru deținem? Cât de mult împărțim, ca să zicem așa, cu dușmanul? Ne bucurăm de hotarele noastre? Ne bucurăm de tot ce ne-a dat Dumnezeu? Dacă nu, atunci numele noastre pot fi adăugate la acestea : "nici noi nu i-am alungat pe vrăjmașii care a ocupat partea noastră și, ca urmare, ei locuiesc acolo împreună cu noi".</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Putem să-i facem, cum am spus, să plătească tribut și să dăm impresia că îi avem sub puterea noastră; dar un dușman care plătește tribut este mai periculos decât unul gata de luptă, pentru simplul motiv că avem legătură cu el, așa cum vedem că a avut Israel. Ei s-au căsătorit cu popoarele țării, iar apoi, odată cu căsătoriile mixte, vine, desigur, rezultatul mai trist și mai îngrozitor al adoptării dumnezeilor lor; și astfel, ca o consecință naturală, îi vedem în robia dușmanilor lor.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să privim ordinea lucrurilor și vom vedea înaintarea răului : în primul rând este eșecul de a alunga dușmanul; în al doilea rând, îi fac robi și îi pun să plătească tribut; în al treilea rând, sunt căsătoriile mixte, unindu-se cu ei; în al patrulea rând, adoptarea dumnezeilor lor falși și îndepărtarea de Dumnezeu; și, în final, nu poate fi decât un singur rezultat, Dumnezeu îi dă în mâna unui dușman pentru a-i face să guste ce lucru rău și amar este să te îndepărtezi de El.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În ce ne privește, putem să aplicăm aceasta în viața noastră de fiecare zi? Ni se întâmplă să nu mergem până la capăt cu judecata asupra gândurilor noastre rele, și să gândim că le avem sub control făcându-le, ca să zicem așa, dependente de noi? Să credem că le avem sub puterea noastră? Știm ce înseamnă acest lucru? Știm ce înseamnă să avem de-a face cu răul, un principiu rău, care avem impresia că îl stăpânim și, totuși, să nu-l alungăm, să nu îl alungăm complet?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cum pot oamenii să se folosească de principii care sunt rele în sine? Cum pot ei gândi că le controlează și pot sta departe de ele? Dacă folosim un lucru rău, vom fi legați de acel rău. Și, drept urmare, dacă sunt legat de rău, voi fi adus în robia lui și voi fi condus, din nefericire, în acea idolatrie despre care am văzut deseori multe cazuri. Căci idolatria înseamnă urmărirea propriilor noastre gânduri, în loc să ne plecăm înaintea a ceea ce Dumnezeu a pus înaintea noastră ca voia Sa.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #990000; font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #990000; font-family: arial;"> 16.1.2 Hristos, moștenirea noastră</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta este prima parte a acestei cărți, prima diviziune. Cred că aceasta este lecția asupra căreia se insistă în toată înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu, așa cum El a pus-o înaintea noastră, exemplu după exemplu. Lecția asupra căreia se insistă este că dacă nu mergem înainte, vom da înapoi; dacă nu facem progrese, mergem înapoi; dacă nu intrăm în ceea ce ne-a dat Dumnezeu în Cuvântul Său, pierdem ceea ce deja avem; sau, așa cum vedem în Noul Testament : "Căci oricui are i se va da din belșug, dar de la cel care nu are, și ceea ce are i se va lua" (Mat. 25:20). Cu siguranță, mulțumiri fie aduse harului lui Dumnezeu, nu în mod absolut și final, dar, în ce privește bucuria noastră, suntem lipsiți de ea. Nu avem noi exemple în propria noastră viață pentru a confirma acest lucru, - când nu am mers înainte, am mers înapoi? Ceea ce se petrece în propriile noastre inimi, în fiecare zi din viața, nu amintește de istoria lui Israel cu progresele și declinurile sale?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Apoi un alt gând. Am vorbit despre binecuvântările noastre și nu vreau să fac acest lucru în mod vag, ci perfect distinct și clar. Ne amintim că în Efeseni ni se spune că suntem binecuvântați cu toate binecuvântările spirituale în locurile cerești în Hristos. Fiecare binecuvântare pe care o avem este în El și este legată cu El și este o imposibilitate totală pentru sfinți să se bucure de binecuvântările lor fără să se bucure de Hristos. Este o imposibilitate totală pentru noi să avem adevărurile lui Dumnezeu ca hrană pentru sufletele noastre, dacă ele nu ne conduc în contact personal și comuniune cu Binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu Însuși. Deci, când privim la acest eșec al lui Israel de a intra în partea lor, trebuie să ne amintim că, în mod spiritual, înseamnă eșecul nostru, eșecul Bisericii lui Dumnezeu în general, nu doar să înțelegem anumite adevăruri, ci să-L cunoaștem pe Hristos în tot ceea ce înseamnă plinătatea Sa.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ah, fiecare binecuvântare care este în Cuvântul lui Dumnezeu își are viața, frumusețea și valoarea ei deoarece este în Hristos. Dacă am putea concepe un astfel de lucru, ca Dumnezeu care ne-a dat fiecare promisiune în Cuvântul Său, tot ce este pus acolo înaintea noastră, - dacă El ar putea să deschidă chiar cerul pentru noi, cu toată frumusețea lui de nespus, și nu am găsi acolo pe Hristos, atunci, iubiți frați, nu ar fi nici binecuvântare, nici moștenire. Ce ar fi iertarea, dacă nu ar fi o iertare prin Hristos? Ce ar fi pacea cu Dumnezeu? Nici măcar nu ne-am putea gândi la așa ceva, decât numai prin Domnul nostru Isus Hristos. Tot ceea ce știm, tot ceea ce El a pus în Cuvântul Său, pentru binecuvântarea noastră spirituală, își are valoarea în Hristos, și numai în El.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Prin urmare, cât de solemn este să ne amintim că dacă poporul Său nu a reușit să meargă mai departe și să-și ia în stăpânire partea lor, este pentru că ei au eșuat să-L apuce pe Hristos. Și așa îl vedem pe Pavel, în capitolul trei din Filipeni, unde voia să-L apuce deoarece și el a fost apucat de Hristos, că spune, rezumând totul într-un singur cuvânt : "ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și comuniunea suferințelor Lui" (Filip.3:10). Părinții sunt caracterizați prin cunoașterea Aceluia care este de la început (1 Ioan 2:13); și să-L cunoaștem pe Hristos, să-L cunoaștem mai bine, să-L cunoaștem în felul în care ne este revelat și pus înaintea noastră în Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă să ne cunoaștem moștenirea și binecuvântările care ne sunt date în El.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;">16.1.3 Consecințele faptului de a nu căuta să-L apucăm pe Hristos</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ajungem acum la următoarea parte, care este diviziunea principală a cărții. Aici vedem rezultatele de a nu merge mai departe să-L apucăm pe Hristos, de a nu înainta și a obține din ce în ce mai mult din ceea ce este al nostru în El. Găsim aici robie după robie. Ca un refren dureros ni se spune că poporul a făcut rău, s-au îndepărtat de Dumnezeu, s-au unit cu popoarele țării și, ca rezultat, Dumnezeu i-a vândut în mâinile dușmanului, unul după altul. Și astfel, ei sunt smeriți și aduși la un sentiment de neputință totală, de eșec absolut și de îndepărtare de Dumnezeu. Când nu mai aveau niciun ajutor, El le ridica un salvator care îi elibera.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Vreau în seara aceasta să încercăm să vedem în fiecare din acești dușmani, în fiecare din aceste robii, ce formă de rău reprezintă, ce nu este al lui Hristos, ce anume a folosit dușmanul din ce nu este al lui Hristos, care este în contradicție cu Hristos, pentru a ne jefui de ceea ce este al nostru în Hristos; și apoi să vedem în salvatorul, pe care îl ridica Dumnezeu, ce caracter din Hristos era în el, care permite cuiva, care l-a înțeles, să câștige biruința asupra puterii care l-a luat în robie. Vedeți cum se completează aceste două gânduri; căci fiecare a simțit, cu siguranță, știm aceasta, puterea vrăjmașului, puterea a ceva ce nu este Hristos. Așa cum spune apostolul : "Voi nu L-ați învățat astfel pe Hristos" (Efes. 4:20). Nu este vorba de răul în sine, ci că nu este Hristos. Este un eșec în diferitele moduri de a înțelege ce este El. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să privim acum pe scurt la fiecare din acestea, cu acest gând în mintea noastră. Vedem, în primul rînd, în capitolul 3, de la versetul 5 la 11, prima robie. Aceasta are loc prin împăratul Aramului, sau Mesopotamiei. Ei i-au slujit lui. El era împăratul Mesopotamiei și numele lui era Cușan-Rișeataim. Aram, ne amintim, înseamnă "înălțat", iar țara Mesopotamiei era aproape sau legată de Babilon. Câmpia Șinear făcea parte din acesta, unde, în cele din urmă, Israel a fost dus în captivitate. Aici, la început, îi vedem sub puterea unui împărat "înălțat". Primul lucru care pune stăpânire pe poporul lui Dumnezeu, care nu este Hristos, chiar opusul lui Hristos, este această înălțare, al cărei împărat se numește Cușan-Rișeataim. Cușan înseamnă "întuneric", iar "Rișeataim" înseamnă "dublă nelegiure". "Întunericul dublei nelegiuiri", este un nume suficient de întunecat pentru a ne spune cât de odios trebuie să fi fost acest vrăjmaș.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cât de mult exprimă acesta opusul lui Hristos, dacă are un asemenea nume. Domnul nostru, când era aici pe pământ, era blând și smerit cu inima. El nu a căutat lucruri mari pentru Sine. Să-L urmărim pe Domnul din momentul în care părăsește gloria cerului și până când Se întoarce din nou acolo, iar istoria Sa este una de dăruire și de smerenie până la capăt. S-a smerit pe Sine Însuși, S-a golit, S-a făcut nepopular, și în tot drumul Său de la tronul lui Dumnezeu la cruce a fost coborâre, una după alta, opus cu totul Aramului sau înălțării. În istoria propriilor noastre suflete, și în istoria Bisericii, care este secretul oricărei binecuvântări? Nu este acest duh smerit, duh care a fost în Hristos Isus? Atât timp cât poporul Său rămâne într-o stare smerită, ei vor fugi de puterea vrăjmașului; dar, vai, când ne ridicăm pe noi înșine, când ne înălțăm, pur și simplu facem ceea ce a făcut primul mare răzvrătit, Satan însuși; s-a înălțat împotriva lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Mândria este cel dintâi vrăjmaș, și este întunericul dublei nelegiuiri; este cel mai odios fel de răutate; este ceea ce a făcut căderea lui Satan; s-a întunecat din cauza strălucirii sale. Ce contradicție este faptul că însăși frumusețea lui a fost pătată, deoarece el a căutat să se înalțe pe sine datorită frumuseții sale. Prin urmare, atunci când Biserica lui Hristos, sau un creștin în mod individual, se ridică pe sine însuși și este satisfăcut de sine însuși și este plin de mândrie, avem acolo cea mai odioasă formă de răutate, deoarece aceasta este independență față de Dumnezeu, este înalțarea de sine și, în consecință, chiar opusul lui Hristos. Vedem multe din această stare în Efes și Laodiceea, în Apocalipsa, - începutul și sfârșitul istoriei Bisericii.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Apoi, vedem pe eliberatorul din această stare. Vrăjmașul este ceea ce nu este din Hristos. În eliberator vom vedea ce este din Hristos pentru a elibera poporul Său din această robie, care nu este după gândul Lui. Otniel este eliberatorul, și am văzut că el reprezintă acel duh al credinței care se bazează în totalitate pe Dumnezeu. Numele lui înseamnă "Leul lui Dumnezeu", puterea lui Dumnezeu care intervine. Mândria nu va folosi niciodată vreo putere în afară de a ei; nu va avea nevoie niciodată de o altă putere. Când vine Otniel, avem, cu siguranță, recunoașterea slăbiciunii și a robiei, și apoi, ca rezultat, puterea lui Dumnezeu intervine pentru noi. Care este adevăratul remediu pentru robia mândriei? Care este adevăratul remediu pentru robia față de sine, robia față de toată această nenorocire care pune eul pe primul loc și Îl dă la o parte pe Dumnezeu? Nu este Hristos, Domnul Însuși, Hristos ca putere a lui Dumnezeu, prin care sunt toate lucrurile? Când noi suntem gata, și când Biserica este gata, să recunoască că nu are putere proprie, că nu are nimic de la ea, și este dispusă să-L lase pe Hristos să fie totul, atunci îl avem pe Otniel, eliberatorul care va interveni; și în felul acesta ni-L sugerează el pe Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Bineînțeles, nu vreau să spun că Otniel este ceea ce numim de obicei un tip al lui Hristos. Pe măsurăm ce mergem mai departe, după cum ne amintim, am constatat că judecătorii nu se aseamănă nicidecum cu Hristos, până acolo, că, în final, vom vedea că sunt chiar opusul lui Hristos. Descoperirea lui Hristos, prin credință, în aceste caractere (ale judecătorilor, n.t.), ne va da, în mod practic, eliberarea pe care o vedem înfăptuită aici ca tip. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Urmează o altă perioadă de declin și un alt eliberator. Am văzut că în Moab avem robia unei rude după carne, dar care nu are nicio relație spirituală cu poporul lui Dumnezeu. Moab a fost unul din fiii lui Lot, și reprezintă în acest fel o relație exterioară fără o realitate interioară, ceea ce știm că este mărturisirea (mărturisirea exterioară a creștinismului, fără realitatea interioară, n.t.). Mărturisirea este un vrăjmaș mare și teribil care poate pătrunde printre poporul lui Dumnezeu. Din nefericire, Biserica a fost de foarte multe ori, de-a lungul timpului, sub coșmarul îngrozitor al unei mărturisiri sterile, goale, fără Hristos. Este posibil să fi fost folosite forme ortodoxe (drepte, corecte, n.t.), destul de conforme cu litera Scripturii, și totuși nu a existat nicio putere, nicio bucurie spirituală, nimic care să răspundă la realitatea vie. Copiii lui Israel, adevăratul popor al lui Dumnezeu, au fost ținuți în robie față de această masă inertă a mărturisirii, care ne răpește orice bucurie pe care o avem. Aceasta nu este Hristos. Hristos, preaiubiților, nu este mărturisire, El este chiar opusul acesteia. A-L cunoaște pe Hristos nu înseamnă nici măcar a fi religios; a-L cunoaște pe Hristos, cu siguranță, nu înseamnă a face o mărturisire (în sensul de a face din aceasta un "crez", n.t.). A-L avea pe Hristos înaintea sufletului este chiar opusul la toate acestea; înseamnă a avea în realitate vie comuniunea cu Tatăl și cu Fiul.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Mărturisirea Îl pune pe Hristos deoparte; ea își poate face un loc confortabil în lume, își poate ridica clădiri religioase, poate avea slujbe religioase; își are lucrarea sa filantropică și, totuși, totul este rece ca gheața, pentru că este mărturisire fără realitatea vie a lui Hristos. Putem fi membri unei biserici, un lucrător, și, cu toate acestea, cu un gol în inimă. Nu o mărturisire, ci Hristos trebuie să fie partea noastră.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Care este remediul pentru o simplă mărturisire? Care este remediul pentru acest coșmar îngrozitor al Moabului? Aceasta nu este Hristos, ci doar mărturisirea lui Hristos. Ehud, eliberatorul de puterea mărturisirii, este "Mărturisitorul", așa cum înseamnă numele său. Cu sabia, care vorbește despre sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, el eliberează pe poporul lui Dumnezeu de simpla marturisire. Să-L mărturisim pe Hristos! Ah, Hristos Însuși este adevăratul Ehud în toată plinătatea Sa. El a fost Martorul credincios, Cel care L-a mărturisit vreodată pe Dumnezeu și, pentru că L-a mărturisit pe Dumnezeu în această lume, a fost scos din ea. El este adevăratul Mărturisitor și, preaiubiți frați, puterea vrăjmașului care ne-ar putea duce la o simplă mărturisire, este doborâtă de mărturisirea a ceea ce este Hristos și de bucuria Domnului Isus în suflet.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Poporul lui Dumnezeu este în pericol de a avea doar o mărturisire. Dacă rămânem la experiențele noastre trecute, în loc să trăim comuniunea prezentă, ne aflăm sub puterea lui Moab, căci, într-un anumit fel, Moabul locuiește în trecut. Trăind experiențele trecute, și astfel devenim mărturisitori pe baza experiențelor trecute. Trebuie să fie bucuria vie a lui Hristos care, ca să zicem așa, forțează ca mărturisirea de astăzi să iasă de pe buzele noastre.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Și nu poate exista o altă sugestie cu privire la numele acestui om? El este mărturisitorul, mărturisește starea reală a lucrurilor. El recunoaște, ca să zicem așa, că această mărturisire nu este nimic, că aceasta este un dușman absolut al lui Dumnezeu; aceasta mărturisește el. Deci, în puterea mărturisirii eșecului nostru, a mărturisirii nimicului și golului acestei "mărturisiri" vom avea parte de puterea lui Hristos care vine să ne elibereze de această simplă mărturisire (crez, mărturisire de credință, goală, fără realitatea interioară, n.t.). Ne îngrozim la gândul că putem fi doar mărturisitori? Să mărturisim acest fapt înaintea lui Dumnezeu; să ne deschidem toată inima, întreaga stare a lucrurilor, și atunci va exista cel puțin realitatea; iar acolo unde este realitatea va fi și Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ne amintim că am văzut o asemănare între robia Moabului și starea Bisericii așa cum este descrisă în Pergam.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Apoi ajungem la următorul vrăjmaș, la Iabin, împăratul Hațorului, și la Debora și Barac, cei prin care Dumnezeu l-a nimicit. Am văzut că Iabin era numele unui împărat pe care Iosua îl biruise cu mai mult de o sută de ani înainte, și iată că el reînvie cu toată vechea lui puterea și, dacă nu ar fi intevenit Dumnezeu, toată țara lui Israel ar fi fost sub stăpânirea lui. Numele lui este "Inteligență". El are o inteligență care se înalță împotriva cunoașterii lui Dumnezeu. Este opusul a ceea ce avem în Hristos, care a adus toată cunoștința Sa și orice altceva la picioarele Tatălui Său, și singurul Lui gând a fost să facă voia Tatalui Său. De asemenea, El a spus aceasta și înaintea oamenilor : "Dacă dorește cineva să facă voia Lui, va cunoaște despre învățătura aceasta, dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi" (Ioan 7:17). Hristos este opusul absolut al lui Iabin. Dacă vrem adevărata inteligență, aceasta trebuie să fie așa cum Îl cunoaștem pe Hristos, căci în El sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale cunoștinței (Col. 2:3). Când Biserica s-a îndreptat spre filozofie în locul lui Hristos, s-a pus sub stăpânirea lui Iabin, - a inteligenței (omenești, n.t.).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Există un singur remediu pentru această stare, și aceasta este ceea ce vedem în Debora și Barac. Debora înseamnă "Cuvântul", iar Barac, "Fulger"; putem spune că puterea acelui Cuvânt a fost aplicată. Când slăbiciunea - despre care vorbește femeia - aplică Cuvântul lui Dumnezeu la toată înțelepciunea și inteligența omului, acesta se prăbușește în țărână. Deci, prin slăbiciune se câștigă biruința, - Hristos ne este arătat. După cum s-ar putea spune, Hristos lipsit de puterea pe care lumea o poate aprecia. Lumea disprețuiește Cuvântul lui Dumnezeu. Ea disprețuiește pe cel ce ne arată pe Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este slăbiciune și neputință ceea ce întâlnim la Debora și la Iael, și pe care o vedem și la Barac însuși, în reținere și ezitare în neputință, până când credința vasului mai slab, credința femeii, îl presează să facă ceea ce Dumnezeu vrea ca el să facă. În toată această parte este scris despre slăbiciune. Întreaga relatare vorbește despre slăbiciune și, totuși, este cea mai strălucitoare parte din întreaga carte.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Biruința este aici, poate, mai completă decât în orice altă parte. Această biruință a Deborei și a lui Barac asupra lui Iabin este celebrată printr-o cântare de triumf, și totuși, ca să zicem așa, este pur și simplu celebrarea slăbiciunii, o slăbiciune care Îl înalță pe Hristos, după cum spune apostolul (2 Cor. 12:10). Avem aici acea frumoasă cântare de laudă și de triumf pe care Debora și Barac o cântă după terminarea lucrării, singura cântare de laudă pe care o întâlnim în toată cartea Judecători. Ar fi fost mai multe cântări dacă ar fi existat mai multă slăbiciune bazată pe puterea atotputernică. Ar fi fost mai multe triumfuri și mai de durată, dacă ar fi existat mai multe Debore, al cărei nume o ascunde vederii, și L-ar fi arătat în mod simplu pe Hristos, așa cum ne este descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu. Ah, iubiților, să fim îmbrăcați, ca să zicem așa, cu ceea ce vorbește despre Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât oamenii să nu se poată gândi la noi, ca instrumente pe care le folosește Dumnezeu, ci pur și simplu la Hristos Însuși și la adevărul lui Dumnezeu, așa cum ne este prezentat prin Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Intelectualismul rece din Sardes - perioada protestantă a istoriei Bisericii - ar corespunde robiei lui Iabin și a lui Amon, în timp ce în "învingători" vedem ceva puțin din duhul Filadelfiei.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> După aceea îl întâlnim pe Ghedeon, iar lecțiile din viața lui ne sunt foarte familiare. Aici vedem puterea lui Madian. Madianiții au fost cei care l-au dus pe Iosif în Egip și, astfel, ei reprezintă în acest fel ceea ce duce pe poporul lui Dumnezeu în lume. Ei semnifică ceartă, luptă, așa cum înseamnă numele Midi, luptă care vine prin poftele și mădularele noastre care sunt în lume, după cum ne spune apostolul Iacov (Iac. 4:1). Această invazie madianită este invazia lumii în Biserica mărturisitoare (de nume, n.t.). Și ce invazie este aceasta, dragi frați. O putem vedea atât de larg răspândită și astăzi. Cu siguranță, aceasta nu este Hristos. Nu vom vedea niciodată că lumea Îl reprezintă pe Hristos. Lumea nu ne face să ne gândim la Hristos decât la contrastul dintre ea și El. Ea este chiar opusul lui Hristos. Și oriunde lumea ocupă un loc în inimă, ea Îl înlocuiește atât de mult pe Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Motivul este unul foarte evident. Ne amintim că apostolul Ioan spune că tot ceea ce nu este de la Tatăl este din lume. Să observăm că, în Evanghelia după Ioan, Domnul are întotdeauna pe buzele Sale un cuvânt, și acesta este Tatăl. Era bucuria Lui să-L mărturisească pe Tatăl; bucuria lumii este să-L înlocuiască pe Tatăl. Și astfel, elementul acesta nu este al lui Hristos, este exact opusul lui Hristos. Așa este lumea, fie că vine din inima noastră, în mod individual, fie că stăpânește întreaga Biserică a lui Dumnezeu, în mod colectiv.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum Ghedeon este eliberatorul de sub puterea lui Madian, și aici din nou, după cum ne amintim, așa cum am văzut deja această lecție la Debora și Iael, avem evidențiată slăbiciunea. Abia acum este o slăbiciune care trebuie produsă și care trebuie să fie completă. Poporul trebuie s-o învețe, Ghedeon, la rândul lui, trebuie să realizeze slăbiciunea sa. Cu siguranță, noi nu putem urmari istoria lui. Am făcut deja acest lucru într-o anumită măsură; dar gândul constant este îndepărtarea unui lucru, unul după altul, a unui sprijin, unul după altul, până când el va fi lăsat, și mica oștire care este asociată cu el, în prezența acelei oștiri puternice care acoperă toată fața pământului. El a rămas cu cei 300, și nici măcar o sabie în mâini, doar o sabie pe buze. Ei au trâmbițe, făclii și acel strigăt: "Sabia Domnului și a lui Ghedeon". Aceasta este sabia care vorbește, sabia vorbită, mai degrabă decât o sabie în mâinile lor. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ei sunt deposedați de toată puterea, deposedați atât de complet încât sunt asemănați cu o turtă de pâine de orz, care se prăbușește în mijlocul taberei și dărâmă un cort. Ei sunt, aproape literal, obiecte ale disprețului total al vrăjmașului; și totuși, cu toată slăbiciunea și neputința lor firavă, ei au sabia pe buzele lor; este sabia Domnului. Dacă sabia Domnului este de partea lor, de ce ar mai dori ei vreo sabie omenească? Și dacă trâmbița cu care ei sună proclamă puterea și conducerea Lui, și dacă lumina pe care o dețin este să "țină sus Cuvântul vieții în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume", ce nevoie mai au ei de un alt ajutor? Astfel, Ghedeon și mica lui companie ne vorbesc despre puterea lui Hristos care se sprijină pe slăbiciune. Așa cum spune apostolul: "Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să locuiască peste mine" (2 Cor. 12:9).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Puterea lumi o vedem, printre altele, în Pergam, Sardes și Laodiceea, în timp ce în Ghedeon îl vedem pe învingătorul din aceste biserici, și în Filadelfia.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să trecem acum la Iefta. Următorul vrăjmaș este Amon. Știm că Amon a fost fratele lui Moab, și reprezintă mărturisirea așa cum am văzut în Moab, doar că acum nu este latura senzuală a mărturisirii, latura lumească, ci, dupa cum am putea spune, latura intelectuală, strâns legată de Iabin. El sugerează duhul raționalismului care pătrunde în Biserică și se instalează în ea, punându-și mâna de gheață asupra vieții ei. Fiii lui Amon își revendică dreptul asupra moștenirii pe care Israel o deținea de mult timp. Ceea ce am spus despre Iabin s-ar aplica și aici, cu privire la chestiunea Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă oamenii îl vor trata într-un mod pur intelectual, așa cum fac raționaliștii, ca pe ceva ce poate fi criticat și cernut, plin de greșeli, și rămânând doar puțin care poate fi acceptat; dacă este permis acest duh, atunci avem chiar opusul duhului lui Hristos, care a preamărit Cuvântul lui Dumnezeu. El a citat întotdeauna Scriptura ca soluționând fiecare întrebare. Când El cita Scriptura era sfârșitul oricărei probleme. Ce lecție! Fiul lui Dumnezeu încheia orice discuție citând pur și simplu Cuvântul lui Dumnezeu. Raționalismul ar vrea să ne răpească acel element din caracterul lui Hristos, fidelitatea față de Cuvântul lui Dumnezeu. Fiii lui Amon ne-ar spune că putem fi creștini cu numele, putem fi mărturisitori, și totuși negând Cuvântul lui Dumnezeu, care este pecetea noastră pentru creștinism. Oh, cât de mult din stăpânirea amoniților vedem astăzi cu privire la noi, unde intelectul omenesc se implică în Cuvântul lui Dumnezeu, și omul, în loc să fie judecat potrivit Scripturii, stă și judecă Scriptura.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ce asuprire îngrozitoare este aceasta! Și eliberarea de ea este prin Iefta, care înseamnă "El deschide". El este cel care deschide, așa cum Hristos ne-a deschis prețiosul Cuvânt al lui Dumnezeu, ca să fim eliberați de raționalism, după cum, ne amintim, El a deschis mintea ucenicilor Săi, ca ei să înțeleagă Scripturile. El a deschis cerul pentru noi, ca să cunoaștem locul nostru înaintea lui Dumnezeu. El este Deschizătorul, Descoperitorul (sau Revelatorul n. t.), Cel care ne face luminos Cuvântul lui Dumnezeu. Și pentru că Hristos Însuși este Deschizătorul nostru, noi găsim astfel o eliberare binecuvântată și prețioasă de toate raționamentele cărnii, de toată puterea unei supremații intelectuale, care, până la urmă, nu înseamnă altceva decât o totală robie. Cine este mai nenorocit decât cel care este robul propriului său raționament sărac și slab, și se laudă cu aceasta?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Nu vreau să mă opresc asupra vieții lui Ghedeon, și nici măcar asupra celei a lui Iefta, chiar dacă în ele sunt multe alte gînduri pe care nu avem timp să le menționăm. Încerc pur și simplu să arat cum Hristos este remediul pentru toate aceste rele, și, prin urmare, nu mă voi opri asupra detaliilor așa cum vedem în istoria lui Abimelec, nici asupra eșecului ulterior al lui Iefta, lucruri care, cu siguranță, sunt destul de întunecate.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Putem rezuma totul doar în câteva cuvinte. Ghedeon aspira la preoție, luând astfel locul lui Hristos; Abimelec înclina spre puterea împăratească, prin care ocupa locul pe care numai Hristos îl are, în timp ce în asprimea lui Iefta, vedem absența acelei "bunătăți și blândeți a lui Hristos", care guvernează mult mai eficient pentru că este făcută în dragoste și har.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Apoi, în final, după Iefta, avem invazia sau mai degrabă supramația filisteană, și eliberarea lui Dumnezeu, sau mai degrabă eliberarea gândită de El, prin Samson nazireul. Filistenii reprezintă mărturisirea într-un mod mai intens, deși la început sunt asociați cu Moab. Ne amintim că Șamgar a adus o eliberare de filisteni chiar după biruința lui Ehud asupra moabiților. Filistenii reprezintă mărturisirea, și chiar mai mult decât atât. Ei reprezintă o mărturisire mult mai activă, care își afirmă supremația, care vrea să dea numele său la toată moștenirea poporului lui Dumnezeu și să-și asigure, astfel, controlul complet.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta ne duce cu gândul la Roma și la toate pretențiile ei de a fi Biserica, de a fi depozitarul întregii revelații a lui Dumnezeu. Ea pretinde că este conducătorul poporului lui Dumnezeu, că poate să spună ce este și ce nu este voia lui Dumnezeu. Toată autoritatea este centrată în papă și administrată prin preoți omenești și celebrată prin ritual omenesc. Întregul duh și sistem al Romei este această putere filisteană care controla odată întreaga Biserică mărturisitoare, și care, în duhul ei, își pune mâinile chiar și acum pe cele mai frumoase părți ale moștenirii lui Dumnezeu. Este aceasta după gândul lui Hristos? Nu ne jefuiește aceasta de Hristos? Cu siguranță că o face. Ea este femeia Izabela, și Tiatira, după cum am văzut când ne-am ocupat de Șamgar.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Roma, care ridică mereu crucifixul, ne fură crucea. Roma, care Îl înalță pe Fiul lui Dumnezeu, parcă ni-L răpește practic pe El punând-o pe cea pe care o numește mama lui Dumnezeu peste Hristos. Prin această manipulare Roma ne fură realitatea; și astfel, oriunde este permis duhul Romei - și este o mare parte din Roma în multe locuri, chiar dacă nu-i poartă numele, există multe lucruri în Protestantism asemănătoare ei - oriunde vedem acest sistem de lucruri, se folosește de lume, de carne, da, de diavolul însuși, pentru a promova planurile ei necurate de a intra în stăpânirea poporului lui Dumnezeu. Cu siguranță, aceasta nu este Hristos. Care este remediul, care este izbăvirea de influența îngrozitoare a femeii îmbrăcate în stacojiu? Cu siguranță, doar Hristos. Dar Hristos așa cum ne este prezentat El, total opusul a ceea ce pretinde Roma. Roma pretinde că stă ca împărăteasă și că nu este văduvă și că nu are parte de nicio durere, iar pe Hristos L-am prezentat ca nazireu, Cel separat, Cel care nu are nimic aici, care este separat de păcătoși, separat de lume, separat de duhul care este în lume. Hristos este adevăratul nazireu, dintre care Samson, departe de a-I fi tipul, a fost, din nefericire, un contrast. Duhul adevăratului nazireat, așa cum îl vedem în Hristos și ca legat de Hristos, este cel care ne poate elibera de toată puterea filistinismului, din ceea ce se ocupă cu închinarea la sfinți, de mărturisire și superstiție, și din tot ceea ce ar înjosi pe sfinții lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Așadar Îl vedem pe Hristos de-a lungul întregii cărți, până la sfârșit. Dacă ne vom face timp să parcurgem toată istoria din cartea Judecători, și vom lua fiecare din aceste eliberări în parte căutând să punem în locul eliberatorului pe Hristos, pe Hristos Însuși, puterea binecuvântată, singura putere adevărată de eliberare din toate aceste situații, vom vedea, cu siguranță, nu doar eliberări parțiale și incomplete pe care le vedem în această carte, ci o biruință reală, adevărată și durabilă prin Hristos. "Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos" (1 Cor. 15:57).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;">16.1.4 Manifestarea deplină a corupției interioare</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ajungem acum la ultima parte a cărții, a treia. Am trecut deja peste aceasta, dar vreau să vorbesc despre ea doar în legătură cu tema noastră principală de aici. Știm că idolatria, introducerea idolatriei, așa cum am văzut, a fost eșecul poporului de a-L accepta pe Hristos ca chipul Dumnezeului nevăzut, și căutând să-și facă o altă imagine din propria lor minte, o concepție parțială, ca să zicem așa, despre Dumnezeu, dar nu a lui Dumnezeu, așa cum ne este descoperit în Persoana Domnului nostru. Atunci când Dumnezeu este mistificat (de mintea omenească), atunci apare idolatria și omul se strică foarte repede. Și am văzut în acea stricăciune îngrozitoare din Ghibea și în tratarea ei ulterioară, când Dumnezeu este părăsit și când Hristos ca imagine și reprezentant al lui Dumnezeu este dat deoparte, cum omul îl disprețuiește pe aproapele său, ajungând să comită împotriva lui toate urâciunile la care oamenii din Sodoma s-au dedat.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ce tablou îngrozitor al inimii omenești! Când Israel vine să facă dreptate - în propria sa dreptate - pentru a trata acest rău teribil tolerat de către seminția lui Beniamin unde a fost săvârșit, vedem neputința răzbunării omenești de a realiza dreptatea lui Dumnezeu. Constatăm că acum disciplina merge complet la extrem, aproape, de a nimici o seminție întreagă. Vedem cât de ineficient este brațul cărnii, și Dumnezeu trebuie să-i umilească, să-i zdrobească, și să-i învețe din nou și din nou, această lecție, care este subliniată în toată cartea, lecția slăbiciunii omenești.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Totul este rezumat în aceste cuvinte care încheie această carte: "În zilele acelea nu era împărat în Israel". În aceste cuvinte este exprimat întreg suspinul care străbate întreaga carte; el arată dorința pe care Duhul lui Dumnezeu a pus-o în inima poporului: venirea lui Hristos Însuși, singurul remediu pentru tot răul din mijlocul nostru.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 16. 2 A ține cu tărie pentru Hristos în zilele de ruină</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ajungând la finalul studiului nostru, insistăm asupra responsabilității enorme care apasă asupra acelora ale căror ochi au fost deschiși la realitățile asupra cărora ne-am concentrat. Unde sunt acum Ghedeon, Iefta, Barac? Unde sunt apostolii, martirii și martorii Bisericii? Au plecat. Ei nu mai pot sta la spărtură, sau să susțină steagul lui Hristos. Ei se odihnesc de munca lor, așteptând să fie răsplătiți pentru slujirea lor credincioasă (Apoc. 14:13).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar vrăjmașul este încă aici, așa cum am văzut din abundență; și Biserica lui Hristos este încă aici cu mărturia adevărului lui Dumnezeu care trebuie menținut în fața răului abundent. Da, din nefericire, robiile spirituale sunt un fapt prezent - dar <i>cine și unde sunt eliberatorii?</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ne uităm aproape sau departe? Ne gândim la cineva de de dincolo de mare, sau dintr-o țară îndepărtată, de al cărui nume și lucrare am auzit? Ah, iubiților, să ne uităm în jurul nostru, în casele noastre. Oftăm și plângem din cauza necazurilor? Ne este foame după Cuvântul lui Dumnezeu? Suntem cu totul zdrobiți și neajutorați? Atunci de ce nu noi? De ce să nu ne folosească Dumnezeu pe noi, în slăbiciune totală, ca pe niște instrumente de ajutor și eliberare pentru poporul Său? </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Oh, ce onoare, demnitate și bucurie de a ne fi îngăduit să ținem cu tărie pentru Hristos, pentru Biserica Sa și pentru adevărul Său într-o zi de cercetare și ruină! A ține cu tărie, a mărturisi, da, a muri dacă este nevoie, pentru El. Toți au cedat? Au fost abandonate principiile sau a slăbit preocuparea evlaviosă? Atunci, în Numele lui Hristos, dacă nu există decât unul care să țină cu tărie adevărul, să-l țină. Unul mai puternic decât cel mai puternic va fi alături de el.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Astfel, dragi frați, vom descoperi că încă de la început, și pe măsură ce parcurgem întreaga carte, vom descoperi că singura mare lipsă este - absența lui Hristos, Hristos nu este aici, Binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu nu are întâietatea; domnia Lui, controlul Lui, puterea Lui, lipsesc, lipsesc peste tot. Doar o licărire cu privire la El este tot ce avem - pur și simplu o fulgerare, ca să zicem așa, o licărire cu privire la Hristos care se stinge într-o noapte mai întunecată, pentru că Hristos Însuși nu este aici.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Nu există nicio restaurare pentru Biserica lui Hristos, nu există nicio îmbunătățire pentru poporul lui Dumnezeu, nu există nimic care să ducă la dreptate, sau a fi drept, nu există ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, lipsește singura Persoană care poate controla starea sufletului. Iubiți frați, putem fi destul de riguroși, putem fi corecți din punct de vedere teologic și ecleziastic, putem indica greșelile dintr-un sistem sau altul, inconsecvențele celor care marturisesc că sunt creștini, s-ar putea să ajungem să fim chiar farisei (adică corecți, n.t.) în purtarea noastră, dar nu suntem nimic dacă nu avem permanent acest fapt dominant, - Hristos în Persoana Sa binecuvântată, Hristos în atotsuficiența Lui, Domnul Isus în plinătatea iubirii Sale și în atractivitatea Persoanei Sale, El, singurul care poate controla, conduce și elibera pe poporul Său, Cel pe care dorim atât de mult să-L vedem.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Există o bucurie în conflict, există o bucurie în obținerea adevărului lui Dumnezeu; o bucurie chiar la întâlnirea cu vrăjmașul, dacă îl întâmpinăm în credință; o bucurie de a ne smeri și de a învăța propria noastră slăbiciune; dar ah, toate aceste bucurii până la urmă nu sunt decât anticipări ale acelei mari bucurii pe care inimile noastre o așteaptă, o așteaptă împreună cu El, să-L vedem pe El. Și când Îl vedem, și Biserica Lui Îl vede, când vom fi răpiți pentru a fi împreună cu El, atunci și numai atunci vom fi asemenea chipului Său. Dar aici jos, pe pământ, pentru a fi reprezentanții Săi, ne vom asemăna în mod practic cu El și vom fi o mărturie pentru El, în măsura în care El va avea autoritate asupra gândurilor noastre, motivațiilor noastre, dorințelor noastre, și asupra întregii noastre vieți, astfel că vom putea spune împreună cu Pavel: "Pentru mine a trăi este Hristos" (Filip. 1:21).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cât de binecuvântată este această stare! În mijlocul confuziei totale în care noi trăim, în mijlocul totalei pustiiri pe care a adus-o mândria și aroganța omului, în mijlocul răutății lui Satan și a atracțiilor lumii, putem spune :</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> "<i>Am auzit glasul lui Isus, </i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> Nu-mi trebuie nimic mai mult,</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> Am văzut chipul lui Isus,</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> Tot sufletul meu este satisfăcut</i> ".</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Suntem satisfăcuți cu El, preaiubiților? Ne umple El sufletul? Are El stăpânire asupra noastră, umblăm noi în comuniune cu El? Dacă este așa, în ciuda întregii ruine care ne înconjoară, și în fața întregii sarcini a responsabilității noastre, vom avea o putere care ne va permite să înfruntăm totul, și aceasta este - Hristos și doar Hristos. Nimic altceva în afară de Hristos; El Însuși, Cuvântul Său, voia Sa, conducerea Sa, autoritatea Sa, onoarea Sa; Hristos reflectat într-o viață zdrobită, într-un sine zdrobit. Ne dorim onoarea de a-L reprezenta pe Hristos, de a fi plini de Hristos?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> "Pentru mine a trăi este Hristos".</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> "Amin, vino, Doamne Isuse".</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> ....................................................................................... </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-64980832691619760752023-12-20T20:42:00.000+02:002023-12-20T20:42:18.026+02:00<div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Meditații Asupra Cărții Judecători</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b> - XXIV -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Samuel Ridout</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>15 Stricăciunea morală în Israel și guvernarea ineficace (Jud. 19 la 21)</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Am văzut că partea finală a cărții, după relatarea vieții lui Samson, nu este o secvență cronologică a ceea ce s-a întâmplat înainte, ci este o secvență morală. Acest lucru este valabil mai ales pentru ceea ce se află acum înaintea noastră. Scena merge înapoi la primele zile ale ocupației țării de către Israel, pe vremea preotului Fineas, care a venit în țară împreună cu Iosua. Relatarea este în ordine morală și are scopul de a ne arăta sursa întregii stricăciuni, ceea ce a făcut posibil tot răul asupra căruia am stăruit. Apoatazia lui Dan a venit mai întâi în această ordine morală și ne-a arătat ceea ce este rădăcina oricărui declin, fie că este moral sau spiritual. Ceea ce se află la rădăcina tuturor este idolatria, înlocuirea cu altceva pentru revelația deplină a ceea ce este Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Idolatria introduce întodeauna un preot între suflet și Dumnezeu, într-o formă sau alta, și, pe măsură ce ne-am ocupat de ea, am încredere că am realizat într-o oarecare măsură că noi înșine nu suntem lipsiți de pericolele noastre în această privință. Căci, până la urmă, acesta este punctul la care vrem să ajungem, nu doar să vedem scopul cărții și aplicația ei generală și să vorbim, poate, în termeni critici și duri la adresa altora care poate nu au avut atât de multă lumină; dar ceea ce dorim să auzim este glasul lui Dumnezeu pentru noi înșine, pentru ca propriile noaste conștiințe să fie trezite la pericolele cu care ne confruntăm la fiecare pas al vieții noastre, fiindcă putem fi siguri că există astfel de pericole.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Am văzut rădăcina, iar aici vedem roadele, aceste două aspecte unite împreună. Dumnezeu le aduce împreună în așa fel încât nu putem să nu vedem cum sunt conectate. El le aduce împreună cu un scop divin, de a ne îngrozi sufletele de caracterul răului, pentru ca noi să judecăm rădăcina amară și teribilă care produce un astfel de rău.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 15.1 Stricăciunea de nedescris a inimii omului</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Nu voi citi aceste capitole. Nu le pot citi înaintea voastră; sunt capitole care ne oferă consemnarea stării deosebit de stricate a posibilităților inimii și a vieții omului. Capitole, dragi frați, care, pe măsură ce le citim, sunt sigur că, dacă vrem să fim folosiți în mod corespunzător de ele, ne vor face să spunem: Este posibil ca aceasta să fie o imagine a inimii mele? Acesta este gândul; nu este vorba despre ceea ce s-a întâmplat în Israel, în zilele în care nu era împărat, ci aici sunt dezvăluite posibilitățile inimii omului, căci după cum ne-a spus Binecuvântatul nostru Domn , toate aceste lucruri ies din inimă : "Pentru că dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, adultere..." și tot ce îl întinează pe om (Mc. 7:21-23).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pentru a merge și mai adânc, inima care este îndepărtată de Dumnezeu este cea care produce aceste lucruri; și, prin urmare, idolatria cu care ne-am preocupat este rădăcina care produce această stricăciune îngrozitoare. Ignorarea drepturilor lui Dumnezeu asupra noastră este ceea ce face posibilă ignorarea pretențiilor omului. Pretenții la ceea ce se numește moralitate, decență, onoare și orice altceva, toate acestea dispar atunci când Dumnezeu este dat deoparte.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este exact ceea ce primul capitol din epistola către Romani pune înaintea noastră. Avem acolo un catalog de fărădelegi care aduce o pată de rușine pe obraz numai citindu-l, și este dat, nu ca un rezultat excepțional al păcatului omului, ci ca rodul legitim al îndepărtării lui de Dumnezeu. Acesta (catalogul) este dat într-un mod care include fiecare persoană nemântuită : "Fiindcă nu au socotit că este bine să-L aibă pe Dumnezeu în cunoștință" ( Rom. 1:28). Cui, care nu este împăcat cu El, îi place să-L aibă pe Dumnezeu în cunoștința lui? Niciunul. Și care este atunci rezultatul? El îi dă pradă răului, asemeni celui care a adus judecata asupra Sodomei și Gomorei; El îi dă pradă răului despre care nici măcar nu se poate vorbi, atât de îngrozitoare este această stricăciune. Astfel, este ca și cum Duhul lui Dumnezeu a pus împreună rădăcina și rodul și le-a spus oamenilor : "Îndepărtați-vă de Dumnezeu și dați frâu liber oricărei forme de rău de care este capabilă carnea.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ce lecție umilitoare, dragi frați; și să ne amintim, că pe măsură ce ne gândim la acest păcat care este înaintea noastră în această seară, că acesta este un păcat care vine dintr-o inimă stricată pe care tu și eu am avut-o prin carne (natură, firea veche, n.t.), și pe care încă o avem. Aceasta este ceea ce Israel a uitat și, cred, acesta este unul din motivele pentru care avem această relatare prezentată aici.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Răul este de un caracter atât de izbitor, atât de groaznic, încât națiunea însăși este șocată, peste măsură de șocată, și uită că are o lecție de învățat în legătură cu această situație. Sunt sigur că lecția va fi pierdută și pentru noi, dacă, la fel ca Israel, pur și simplu avem mintea ocupată cu o formă oribilă de răutate și uităm că propriile noastre inimi sunt capabile de aceleași răutăți. Să ne gândim la un Dumnezeu sfânt, care măsoară lucrurile din faza lor inițială, de germene, după posibilitățile lor, nu după împlinirea lor reală; să ne amintim de Binecuvântatul nostru Domn, care a spus, de exemplu, că cel care privește săvârșește același păcat ca cea pe care fariseii erau gata să o ucidă cu pietre; când ne amintim că Dumnezeu privește la inimă la fel de mult ca și la viața exterioară, dragi frați, posibilitatea de a gândi rău, posibilitatea de a avea gânduri rele în mintea noastră, este aceasta de nesuportat pentru noi pe cât ar trebui să fie? Sufletul care se află în prezența lui Dumnezeu urăște gândul păcatului la fel de mult cât urăște fapta păcatului. Preaiubiților, voi care care vă temeți de Domnul, urâți răul, Cuvântul Său o spune, și atunci când există o judecată adevărată a păcatului ea privește întotdeauna la rădăcina lui în inimă, la fel de mult ca la rodul lui din viață.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum, cu aceasta înaintea noastră, nu trebuie să intrăm în detaliile mizerabile și îngrozitoare, căci nu este un lucru umilitor să credem că tu și eu purtăm cu noi ceea ce, necontrolat de harul divin și de sfințenia divină, ar putea produce același rău? Ne amintim de bătrânul creștin care obișnuia să arate cu degetul la bețivi sau criminali când trecea pe lângă ei, spunând : Acesta eram eu, dacă n-ar fi fost harul lui Dumnezeu. Putem spune cu sinceritate același lucru? Chiar credem că am fi putut avea parte de aceleași lucruri, dacă Dumnezeu, în harul Său suveran, nu ar fi intervenit? Vă spun, dragi frați, că lucrul acesta face ca inimile noastre să tresalte de laudă și bucurie când ne gândind la harul care ne-a smuls dintr-o stricăciune mai rea decât ar putea fi pedeapsa pentru această stricăciune.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Mulțumim lui Dumnezeu pentru eliberarea din robia păcatului, precum și pentru eliberarea de mânie împotriva păcatului. Să-I mulțumim, fraților, pentru că mânia împotriva păcatului este doar îndurarea lui Dumnezeu față de o lume necredincioasă. Este cel mai bun lucru pe care îl vor putea suporta, căci este mai bine pentru ei să aibă parte de mânia Lui decât să aibă parte de păcatul care aduce mânia. Este mai bine să fim închiși în închisoare, unde răul este cel puțin înfrânat, decât să alergăm năvalnic printr-o lume liberă de păcat, liberă să traiască cum vrea, sclavii propriilor noastre pofte îngrozitoare. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #cc0000; font-family: arial; font-size: medium;"><b> 15.2 Păcatul din Ghibea</b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Haideți să privim puțim în liniște la aceste lucruri. Avem în aceste trei capitole trei puncte principale. Primul este răul, al doilea este preocuparea cu răul, iar al treilea este rezultatul preocupării cu răul. Răul apare exact acolo unde ne-am putea aștepta, așa cum am văzut, din acea stare de ușurătate care caracteriza întreg poporul. Aici este un levit, așa cum am avut mai înainte. Ne amintim că Dumnezeu i-a împrăștiat pe leviți printre cele douăsprezece seminții, pentru ca aceștia să poată servi drept legături pentru a menține poporul într-o viață spirituală comună, într-o ascultare comună față de Dumnezeu, față de casa Sa și față de slujirea Sa. Cât de mult au falimentat în misiunea lor am văzut deja în exemplul levitului din capitolul anterior, care a fost slujitorul idolatriei, conducând o întreagă seminție, ca să zicem așa, departe de Dumnezeu în idolatrie și neascultare față de El.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Vedem aici un levit care, în loc să fie angajat în lucrarea binecuvântată de a uni și de a ține poporul împreună, el lucrează la divizare. Cel puțin unul care, într-un mod foarte sugestiv, în loc să slujească altora, este el însuși slujit, propriile sale dorințe rele având control asupra lui. Urmărindu-i întreaga istorie vom vedea că ceea ce îl caracterizează este îngăduința de sine și coapsele (sau mijlocul, n.t.) neîncinse (Efes. 6:14). Până la capăt, vedem o stare sufletească nepăsătoare și indiferentă care face posibilă ocazia care dă naștere la crima îngrozitoare.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Țiitoarea lui îl părăsește, întorcându-se la casa tatălui ei. El se duce să o ia și se dedă plăcerii, petrecând zi după zi mâncând și bând. Apoi, când încep să apară umbrele serii, ca un capriciu, pleacă brusc, pentru a se întoarce la locul său, probabil locul său de slujire. În ciuda insistențelor socrului său de a rămâne încă o zi, el pleacă, umbrele serii căzând deja. Cu siguranță, era într-adevăr seară, pentru ea, pentru el și, de asemenea, pentru națiune. Seara venise.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> El a ajuns la Iebus. De ce nu este Ierusalimul, o cetate din Israel, în stăpânirea poporului lui Dumnezeu? Beniamin eșuase. Era o cetate beniamită. Beniamin nu reușise, după cum am văzut în prima parte a cărții, să o ia în stăpânire, și totuși Ierusalimul avea să fie chiar centrul din care trebuia să radieze orice guvernare. Beniamin era seminția care trebuia să-L reprezinte pe Hristos în stăpânirea și guvernarea Sa împărătească asupra poporului și asupra națiunilor. Astfel, el este strâns legat cu guvernarea. Eșecul lui Beniamin reprezintă eșecul guvernării; autoritatea lui Hristos nu a reușit să fie deținută și, în locul unde Beniamin ar fi trebuit să stăpânească, vedem o națiune mizerabilă. Iebusiții, "cei care calcă în picioare", erau acolo călcând în picioare totul despre Dumnezeu și om; dar, din nefericire, iebusiți erau și în Beniamin și găsim aici o călcare în picioare mai gravă din partea lor, decât chiar în această cetate.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ei merg mai departe la Ghibea unde găsesc, după ce au cerut, o primire bună în casa unui efraimit, și acolo are loc crima îngrozitoare precum cea a Sodomei și Gomorei. După ce s-a săvârșit crima îngrozitoare, levitul alege calea cea mai oribilă de a o face cunoscut întregii națiuni, tăind în bucăți trupul sărmanei femei și trimițându-l, câte o parte, fiecărei seminții.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 15.3 Răspunsul la josnicie prin violență</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Întreaga națiune a fost șocată de această crimă îngrozitoare care a fost comisă în mijlocul ei. Vreau să observați ce i-a trezit. Comiterea răului este ceea ce i-a trezit pentru care ei se adună ca un singur om, și cu ce scop? Să se răzbune pe răul comis. Răul este cel care i-a trezit; răul este cel care îi aduce împreună; executarea judecății împotriva răului este cea care le înarmează brațul și le unește inimile. Ah, iubiților, răul nu va servi niciodată ca o legătură pentru a ține poporul lui Dumnezeu împreună. Ați văzut vreodată oameni uniți în mod pașnic deoarece se preocupă cu răul? Poate se vor aduna pentru un anumit moment; am putea avea strângeri de umilire din cauza răului, dar acesta nu este modul în care Dumnezeu dorește să adune împreună pe poporul Său, de a se ocupa cu răul.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Am cântat la început : "Tu Cel Sfânt și Adevărat". Cel Sfânt și Adevărat este cel care atrage poporul Său împreună.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <i> "Inimile noastre se încred în Tine,</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> Și în cercul iubirii Tale</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><i> Ca frați, noi rămânem."</i></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Hristos, Cel Sfânt și Adevărat, este cel care ne atrage prin dragostea Sa și care ne ține în cercul iubirii Sale și care face posibilă exercitarea oricărei griji și iubiri ca frați uniți împreună.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum, aceasta este prima și cea mai mare lecție, cred, pe care trebuie să o învățăm din următorul capitol. Poporul este adunat și ținut împreună doar de acest lucru (răul din mijlocul lor, n.t.). Răul a fost înfăptuit și până când acest rău nu va fi judecat niciunul dintre ei nu va merge la casa lui. Am citit vreodată despre vreo adunare la Șilo pentru a ține astfel sărbătoarea Paștelui? Am citit despre sărbătoarea Corturilor care a adunat împreună întreaga națiune cu bucurie? Ah, iubiților, Dumnezeu îi invitase în fiecare an în mod tacit să vină și să țină sărbătoarea, să vină și să se bucure de comuniunea sfănta a lucrurilor Sale. Dar ei au preferat să locuiască printre păgâni; au preferat să se așeze lângă vrăjmașii lor, învățând căile și obiceiurile lor. Dar numai atunci când sunt șocați și treziți din letargia lor de această stricăciune de neimaginat, se adună împreună, atrași, nu de har, nici de atractivitatea dragostei și a bunătății sau de plinătatea binecuvântării, așa cum vedem descris în coșul primelor roade din capitolul douăzeci și șase din Deutoronom. Nimic din aceste lucruri nu-i adună împreună, dar a fost săvârșit un rău și ei sunt însuflețiți pentru scurt timp într-o minunată credincioșie față de Dumnezeu. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum vreau să observați ceva, dragi frați; nu există nici măcar un singur comentariu asupra faptei care a fost făcută. Nu are nevoie de comentariu. Dumnezeu nu are nevoie să-l caracterizeze. Până și omul natural se revoltă cu privire la detaliile îngrozitoare pe care le avem. Nu este nevoie să-l stigmatizăm ca fiind nespus de rău, îngrozitor de stricat. Dar vedem că Duhul lui Dumnezeu se preocupă de starea sufletească a celorlați din popor care i-a făcut cu totul incapabili de a exercita disciplina divină asupra celor nelegiuiți.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să privim puțin mai în detaliu la acest lucru. Un rău s-a produs în Ghibea lui Beniamin, una dintre cetățile care aparțin acestei seminții. În cartea Deutoronom existau prevederi pentru a cerceta un rău până la sursa lui și pentru a trata cu el. Totul trebuia făcut în cunoștință de cauză și în liniște, după o cercetare potrivită și, înainte de toate, în prezența lui Dumnezeu. Lucrul acesta trebuia să se facă într-un duh de supunere față de El. În acest caz poporul a luat-o pe scurtătură. Ei nu erau obișnuiți cu prezența lui Dumnezeu, nu erau obișnuiți să locuiască în această Prezență sfântă. Și acum ei cred că problema este destul de simplă. Ei trimit un mesaj scurt lui Beniamin : Predați-i pe acești bărbați ai lui Belial și ne vom ocupa de ei. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acesta este un mesaj scurt și tăios și are efectul la care ne-am putea aștepta. Acest mesaj îl înfurie pe Beniamin împotriva fraților săi. Întreaga seminție este convocată înaintea lui Israel; aceasta este o chestiune de mândrie națională, iar Beniamin s-a ridicat împotriva întregului Israel. Nu se mai ține cont de oamenii lui Belial, nu mai auzim vorbindu-se de răutatea făcută. Nu trebuia să fi fost atât de multă conștiință în Beniamin cât a fost în toate celelalte seminții? Nu credem că, dacă problema ar fi fost tratată cu teamă de Dumnezeu și în dependență de El, Beniamin ar fi fost la fel de gata să se curețe de rușinea îngrozitoare precum era gata restul lui Israel? Dar, ah, această brutalitate, această asprime, mai presus de toate această mândrie ascunsă, care ar spune : Un astfel de rău nu s-ar putea întâmpla în Isahar; Efraim nu ar putea avea o astfel de stare în mijlocul lui; dar Beniamin o îngăduie. Ah, lucrul acesta stârnește cele mai rele patimi din inima omului, a mândriei, și îndată Beniamin uită cu totul de stricăciunea din mijlocul lui, și spune : Vom sta înaintea întregului Israel și nu ne vom lăsa călcați în picioare.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ei bine, cu siguranță, au greșit. Vom admite imediat că au greșit. Nu aveau dreptul să se manifeste în acest fel; ar fi trebuit să se unească cu frații lor în condamnarea acestui lucru oribil. Dar apoi pașii care au fost făcuți pentru a rezolva rapid problema și auto-îndreptățirea au făcut ca preocuparea cu cei nelegiuți să fie lăsată deoparte. Nu mai era vorba de a avea de-a face cu ei, ci acum devenise o chestiune de a avea de-a face cu Beniamin însuși. Lucrând în acest fel, stârnind mândria și răzvrătirea inimii naturale, este cel mai sigur mod de a produce aceleași roade din punct de vedere spiritual, așa cum vedem aici în mod literal. Se poate ajunge până acolo ca oamenii să fie luați de gât și să fie scuturați pentru a scoate răul din ei. Se poate întâmpla ca să lovești (sau să pisezi, n.t) un om pentru un păcat, păcat cu care el poate fi în legătură, nu personal, ci în mod responsabil, în așa fel încât să-i fie atinsă mândria și să se trezească în el antagonismul naturii sale, mai degrabă decât să i se arate răul pe care ar trebui să-l judece și să-l urască. Să învățăm această lecție. Să nu facem ca Israel, încercând pur și simplu să stârnim împotrivire, ci să-i conducem pe oameni în teamă de Dumnezeu să judece răul cu care sunt asociați în mod responsabil. Nu trebuie să aplicăm acest lucru; sunt sigur că aplicația este destul de simplă și, în mintea noastră, o vom aplica foarte ușor la lucrurile pe care le-am văzut, din nefericire, prea des printre sfinții Domnului. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ei bine, tot Israelul se adună; în sfârșit sunt uniți, după cum am spus. Ceea ce harul nu a făcut, pare să facă judecata, sau dorința pentru aceasta. Vom observa un lucru. Acești oameni erau însetați de sânge. Lucrul acesta îi marchează. Nu vedem nicio oroare față de păcat. Nu vedem în această stare un duh zdrobit de posibilitatea ca un astfel de rău să aibă loc în Israel. De fapt, dacă l-au pus pe Beniamin în fața responsabilității, atât de categoric, de ce nu ar putea face lucrul acesta pentru întreaga națiune? Dacă ei ar putea spune, de exemplu, că este un lucru îngrozitor că un astfel de rău este posibil în Beniamin, de ce să nu spunem că este un lucru îngrozitor că un astfel de rău este posibil și în Israel? Ah, aceasta era o cursă. În inimile lor era mândrie și îndreptățire proprie. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să privim un moment în capitolul cinci din prima epistolă către Corinteni, unde avem echivalentul acestui rău în Noul Testament, într-o anumită măsură. Exista o stricăciune morală cu un caracter degradant, după cum ne spune apostolul, așa cum nici măcar printre națiuni nu era. Care era starea sfinților? Al doilea verset ne arată : "Și voi v-ați îngâmfat și nu v-ați mâhnit, mai degrabă, pentru ca acela care a făcut lucrul acesta să fie dat afără din mijlocul vostru" (1 Cor. 5:2). S-au îngâmfat, nu de păcat, dar, fără îndoială, s-au îngâmfat că nu au făcut acel lucru, îngâmfați că au putut să-I mulțumească lui Dumnezeu că nu au fost ca acela care a căzut în acest păcat. Cu alte cuvinte, în loc să fie mâhniți și zdrobiți pe fețele lor înaintea lui Dumnezeu, strigând către El, mărturisindu-I propria lor stare morală care a făcut posibilă un asemenea rău, ei se îngâmfă și merg înainte cu darurile lor și cu tot ceea ce țin de ele și, în felul acesta, sunt incapabili să facă față răului.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Poate spunem că Israelul din Judecători era într-o stare mai bună decât aceasta. Ei, cel puțin, s-au străduit să se ocupe de rău, nu au cochetat (nu au tărăgănat în condamnarea lui, n.t) nicio clipă. Ah, dar ei erau îngâmfați de poziția lor față de acesta; ei și-au arătat râvna pentru Domnul și, pe măsură ce se adună, sunt marcați, mai degrabă, de o sete de sânge, decât de o râvnă pentru onoarea Domnului.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ei bine, Dumnezeu îi lasă în pace; El nu verifică ceea ce era atât de evident, El nu împiedică acest lucru, iar ei Îl implică pe Dumnezeu în aceasta; dar observăm că prima întrebare pe care ei o pun nu este nicidecum "Să ne suim?"; ci primul lucru pe care ei îl spun este : "Cine se va sui primul?" Ei au decis că se vor sui împotriva lui Beniamin, urmând să se răzbune împotriva întregii seminții și singurul lucru pe care vor ca Domnul să le spună este cine se va sui primul. El ține cont de dorința lor și îl lasă pe Iuda să plece primul. Erau în jur de 26000 de războinici beniamiți și vreo 400000 de războinici israeliți, și știm că Beniamin a ucis aproape același număr. Au ucis 22000 de războinici din Israel, aproape om pentru om! </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>15.4 Disciplina</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este Dumnezeu de partea păcatului? Este El de partea nepăsării în a judeca păcatul? Ah, nu, El este un Dumnezeu sfânt, dar sfințenia Lui merge mult mai departe decât a noastră. Sfințenia Sa va cerceta profund inimile unui popor în aparență nevinovat și îi va aduce la sentimentul propriei vinovății, asemenea semințiiei în cauză și a celor care au făcut răul în mod individual; și astfel El îi lasă să cadă înaintea celor care se ridicaseră cu mândrie împotriva lor. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cât de des este confuz (sau derutat, n.t.) poporul lui Dumnezeu, chiar și cei care sunt de partea corectă. Există o parte bună și una greșită și, uneori, auzim spunându-se : Nu este această părere greșită? Nu este aleasă o parte greșită? Chiar așa; omul acesta nu ar îndrăzni nicio clipă să ia partea greșită. De fapt, nu este aceasta partea corectă? Nu este corect să respingem acest rău și altele asemănătoare? Nu chiar atât de repede. Există trei aspecte ale unui lucru, mult mai des decât două. Oamenii spun uneori că există două părți; dacă A are dreptate, atunci B este greșit. Iar dacă A este greșit, atunci B are dreptate. Dar mai există o altă parte? Să presupunem că ambele sunt greșite. Ah, preaiubiților, aceasta este ideea. Există partea unuia și există partea celuilalt, dar există și partea lui Dumnezeu; iar ideea este să alegem partea Lui, chiar dacă la început pare mai lentă decât judecata dură și categorică a răului, care prin însăși duritatea ei diminuiază sentimentul păcatului în suflet.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum, acest lucru trebuie să-l învețe Dumnezeu pe popor. El trebuie să le arate propriul lor păcat și să le aducă la cunoștință faptul că ei se află sub judecata Lui pentru această stare de lucruri, la fel de adevărat ca și pentru Beniamin care se afla sub judecata Lui pentru îngăduirea acestei stări în mijlocul lor. Deci, ei cad înaintea beniamiților și în felul acesta sunt măcelăriți de ei.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ei se suie din nou a doua zi, încurajându-se (v. 22). Aveau nevoie de încurajare. Dar este cu mult mai bine cum a făcut David atunci când poporul a vorbit să-l ucidă cu pietre. David s-a întărit în Domnul (1 Sam. 30:6). Aici citim că poporul s-a îmbărbătat pe sine însuși și s-a așezat din nou în linie de bătaie în locul în care se așezaseră în prima zi. Acum este spusă această afirmație, că ei s-au îmbărbătat și s-au așezat pentru luptă; apoi, în paranteză, ca un fel de postscriptum, arătand locul minor și secundar pe care îl avea lucrul acesta în inimile lor, - "Fiii lui Israel s-au suit" - am putea spune, au crescut, - "și au plâns înaintea Domnului până seara; și L-au întrebat pe Domnul, zicând: Să mă mai sui la luptă cu fiii lui Beniamin, fratele meu?" (v. 23).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum există o înmuire evidentă aici, o recunoaștere evidentă a faptului că trebuie să-I permită Domnului să intervină. La început nu au avut deloc nevoie de Domnul. De ce trebuie să te rogi pentru această situație, nu este nevoie, spun unii oameni. Nu este o situație clară? Tot ce trebuie să ceri este ca Domnul să te îndrume în privința unor detalii minore; cine va face lucrarea, cine va scrie scrisoarea, și așa mai departe. Ah, nu realizăm nevoia noastră de Dumnezeu; atunci El ne va învăța nevoia noastră de El. Vom descoperi că fugim dinaintea celor nelegiuiți și nu avem putere să judecăm răul. Răul își va ridica în continuare capul, în ciuda indignării noastre împotriva lui.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Lucrul acesta îi coboară și aici ei plâng înaintea Domnului, pentru pierderea lor, plâng, fără îndoială, pentru umilința lor, căci mândria smerită aduce lacrimi mai repede decât durerea și compasiunea. Cu toate acestea, există atinsă o coardă. Acesta cu care s-au luptat este fratele lor. El merită judecata, dar este fratele nostru. "Să mă mai sui la luptă cu fiii lui Beniamin, fratele meu?" (v. 23). Și ei plâng, și în timp ce plâng încep să-și dea seama că au de-a face cu fratele lor. Dumnezeu spune, suie-te din nou. El nu este un Dumnezeu crud. Cu siguranță, El este dragostea infinită, dar, din nou, poporul care plânsese și s-a rugat, poporul care părea că are dreptate este înfrânt, fug din nou și încă 18000 de oameni cad la pământ. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> A uitat Dumnezeu? Este El din nou de partea răului? Să fim dezamăgiți, să fim nepăsători și indiferenți față de rău? Nu, preaiubiților. Dar nu ne spune cu glas puternic că ceea ce dorește Dumnezeu mai mult decât să judecăm răul în altul este să-l judecăm în noi înșine și că ceea ce vrea El, dacă vrem să fim pregătiți, fie că este vorba în mod individual, pentru a judeca răul, fie că este vorba de o colectivitate a poporului Său, pentru a executa propria Sa disciplină, trebuie să existe acea judecată de sine mai presus de orice altceva care ne va da discernământ și putere spirituală? Lucru acesta ne vorbește într-un mod în care, cu siguranță, trebuie să luăm seama.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dacă există un lucru care este caracteristic zilei în care trăim, în creștinătate, acesta este că fiecare face ceea ce este drept în ochii săi. Răul este nejudecat. S-ar putea să nu fie această stricăciune flagrantă pe care o avem aici, deși nu știm ce se întâmplă în întuneric și nu putem pune nicio limită pentru răul care este săvârșit chiar și în numele sfânt al lui Hristos. Să privim la stricăciunea oribilă a Romei și putem vedea posibilitățile ca inima omenească să își găsească expresie într-un astfel de comportament. Dar noi trăim în timpul când nu există putere de a judeca păcatul. Fiecare umblă și face așa cum îi place. Nu există nicio putere de a întâlni și judeca păcatul în teamă de Dumnezeu, și de a-L vedea pe El Însuși acționând împreună cu noi față de acesta. Foarte puțină putere pentru disciplină. Să luăm o grupare obișnuită de creștini, ce loc are disciplina în mijlocul lor? Dacă un om ar face ceva pentru care ar fi dat afară din clubul său (de care aparține, ca membru, n.t.), el ar fi fost exclus din biserică; dar nu mai mult. Lucrul care l-ar scoate afară din societatea politică, l-ar scoate afară și din părtășia bisericii. Dar nu mai rău de atât. El ar putea face multe alte lucruri care nu sunt făcute publice. Există tot felul de rele pe care le fac creștinii care mărturisesc că sunt într-o poziție bună și în regulă în bisericile lor și nu există nicio putere de a interveni. Cu siguranță, aceasta este o stare îngrozitoare.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ar trebui să fie la fel de multă disciplină în Biserica lui Dumnezeu astăzi precum în zilele apostolilor. Judecata lui Dumnezeu asupra lui Anania și Safira nu a fost un caz excepțional. Dumnezeu nu a vrut, ca să zicem așa, să scoată afară pe aceste două persoane ca singurii păcatoși care ar exista în Biserica Sa din toate timpurile. El a vrut să dea un exemplu în ce privește judecata Sa asupra răului. Și, dacă ne uităm la păcatul lui Anania și al Safirei, nu vedem în el ceea ce se face în fiecare zi de către creștinii mărturisitori și, poate, chiar de către creștinii adevărați? Nu vedem astăzi oameni care își doresc o reputație de donatori pe care nu o au? Nu întâlnim oameni, ca să zicem așa, care mărturisesc că își predau întreaga viață lui Dumnezeu, dar care opresc o parte pentru ei? Dacă aceasta este impresia pe care vor să o transmită, nu este acesta păcatul lui Anania și Safira? Și totuși, unde întâlnim vreo judecată a răului de acest caracter, de un astfel de rău, atunci ar necesita cea mai spirituală judecată.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să luăm alte lucruri; să luăm starea lumească, locomia, pofta, blasfemia și falsitatea, - nesinceritatea în relații; unde găsim printre poporul lui Dumnezeu puterea de a se ocupa de aceste lucruri? Dorește Dumnezeu ca în Biserica Sa să fie tratat un astfel de rău? Cu siguranță, El dorește; dar care este motivul pentru care nu există puterea de a trata un astfel de lucru? Acesta este că, în primul rând, trebuie să existe cea mai profundă judecată de sine, trebuie să existe simțământul propriului meu păcat, al eșecurilor mele, și cea mai categorică judecată cu privire la mine însumi, dacă vreau să execut vreo disciplină asupra fratelui meu. Domnul zice : "Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău" - indiferent ce este, dacă este in ochiul meu este o grindă, și indiferent ce este în ochiul fratelui meu, acesta este un pai, și de aceea trebuie să mă judec pe mine - "și atunci vei vedea limpede să scoți paiul din ochiul fratelui tău" (Mat. 7:5). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta era lecția pe care Dumnezeu voia să-l învețe acum pe Israel, și aceasta printr-o pierdere și întristare amară. Optsprezece mii cad la pământ și efectul acestei lecții începe să se simtă. Observăm că se suie din nou înaintea Domnului, dar haideți să vedem în ce stare se află (v. 26). "Și toți fiii lui Israel și ( parcă pentru a accentua) tot poporul". Lucrul acesta este universal, este serios. Nu este suficient ca un anumit număr de persoane să fie exersat cu privire la rău. Sa vedem, de exemplu, într-o adunare; nu este de ajuns ca doar câțiva frați să se ocupe de rău cu discreție; întreaga adunare, toți sfinții trebuie să fie exersați în conștiință cu privire la faptul pentru care sunt adunați. Nu vorbesc despre un păcat secret, care poate fi cunoscut doar de câțiva, și ei caută să-i facă față cu teamă de Dumnezeu; ci vorbesc despre ceea ce este vizibil și cunoscut. Motivul pentru care există atât de puțină putere este pentru că tot poporul, toți copiii lui Israel nu sunt exersați înaintea lui Dumnezeu cu privire la rău.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> "Tot poporul s-a suit și a venit la Betel", în prezența lui Dumnezeu, la casa Lui. Dumnezeu, Dumnezeul casei Sale, așa cum L-a întâlnit Iacov, nu doar Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul care m-a binecuvântat, ci Dumnezeu care este peste casa Lui ca Domn și Conducător și care impune voia Sa. "Au plâns și au rămas acolo înaintea Domnului, și au postit în ziua aceea până seara, și au adus arderi-de-tot și jertfe de pace înaintea Domnului. Și fiii lui Israel L-au întrebat pe Domnul (și chivotul legământului lui Dumnezeu era acolo în zilele acelea; și Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea înaintea lui în zilele acelea), zicând: Să mai ies încă la lupta împotriva fiilor lui Beniamin, fratele meu, sau să încetez?" Și acum ei primesc de la Domnul răspunsul pe care l-ar fi putut avea la început dacă ar fi întrebat corect. "Și Domnul a zis: Suiți-vă, căci mâine îi voi da în mâna ta". </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Observați prin ce exerciții trec ei. Se suie la casa lui Dumnezeu, la Betel, în prezența Sa. Ah, fraților, în prezența lui Dumnezeu nu putem sta doar revoltați împotriva păcatului. Și ce face întotdeauna prezența lui Dumnezeu? Ne va face să judecăm păcatul în noi înșine; acesta este primul lucru. Astfel, ei se suie în această prezență sfântă și plâng. Ah, izvoarele inimii lor au fost atinse și pot să plângă înaintea Domnului. Mai mult decât atât, ei postesc. Lucrul acesta nu este ceva ușor. Ei vor nega orice altceva, nu vor accepta nici un refuz din partea lui Dumnezeu, inimile lor sunt atât de absorbite încât neglijează să-și ia hrana necesară; ei sunt marcați de o sinceritate disperată ca să-I înțeleagă voia. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Următorul lucru este că ei stau acolo. Ei nu pleacă și nici nu se ridică, ca și cum ar spune: Trebuie să ne ocupăm de această problemă și ea trebuie rezolvată; pentru aceasta ne trebuie un răspuns, dar dacă nu putem obține răspunsul, trebuie să mergem înainte să o rezolvăm. Poporul trebuie să învețe și această lecție, că trebuie să mergem înaintea Domnului, nu numai să plângem și să postim, ci să stăm înaintea Lui și să așteptăm până când El consideră de cuviință să răspundă dorinței inimii noastre.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Toate acestea ne privesc și pe noi astăzi. Sunt convins că ar exista mai multă putere în disciplină în mijlocul sfinților dacă ar exista această stare de inimă pe care o vedem aici. Cât de mult ne lipsește această ședere înaintea Domnului. Să nu stăm, dragi frați, pentru a înțelege răul. Ei au înțeles acest lucru de la început, dar stăteau pentru a primi gândul Domnului, pentru că Domnul are gândul Său. El nu numai că are gândul Său descoperit în Cuvântul Său, dar are acel gând care este potrivit fiecărui caz în parte. Pentru a primi acest gând trebuie să-L așteptăm pe Domnul. O grabă nepotrivită nu este niciodată calea de a-I înțelege gândul.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>15.5 Refacerea poporului după întâmplarea cu Ghibea</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum sunt într-o stare potrivită ca Dumnezeu să le vorbească, dar aceasta nu este tot. Ei nu doar că plâng, postesc și așteaptă înaintea Domnului, dar aduc și arderi-de-tot și jertfe de pace. Cât de potrivit. Probabil că ne-am fi gândit că trebuia să aducă jertfe pentru păcat. Cu siguranță, într-un anumit sens părea un caz care necesita o jerfă pentru păcat. Întregul popor al lui Israel păcatuise, și totuși tot poporul lui Israel și-a dat seama de păcatul său. Dacă toată adunarea a păcatuit, ar fi trebuit să aducă un vițel pentru jertfa de ispășire, dar ei nu par să fie la înălțime, la mărturisirea păcatului național. Dar ei, până la urmă, sunt siguri de un lucru, că dacă există vreo legătură cu Dumnezeu, atunci, aceasta trebuie să fie în legătura cu jertfa pe care El a rânduit-o ca bază a părtășiei cu Sine. Au adus arderi-de-tot și jertfe de pace. Arderile-de-tot, știm, vorbesc despre valoarea infinită a lui Hristos și despre moartea Lui, pentru Dumnezeu, iar jertfele de pace vorbesc despre părtășie, despre participarea la această valoare. Astfel încât, în jertfa de pace o parte era oferită lui Dumnezeu, iar cealaltă parte îi revenea închinătorului. Ei I-au oferit lui Dumnezeu, în mod tipic, valoarea morții lui Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> A fost o zi când Aaron a stat între cei vii și cei morți, când preotul a mijlocit luând tămâietoarea, ceea ce vorbește despre valoarea lui Hristos, și a legănat-o între cei vii și cei morți, ca și cum ar fi mijlocit înaintea lui Dumnezeu pe baza valorii lui Hristos. Și sunt sigur că în această ardere-de-tot avem o referire la acest aspect. Ei se oferă lui Dumnezeu. Este ca și cum ar fi spus: "Suntem neputincioși, am ajuns la capăt, suntem la capătul înțelepciunii și al puterii noastre". Nu știm ce să facem. Acest rău se conturează în toată grozăvia lui. În orice caz, iată ceva pe care Dumnezeu îl apreciază. El ne judecă, El ne pedepsește. Ah, iată ceva care are întotdeauna un gust plăcut pentru El. Acesta este Hristos. Și, dragi frați, dacă poporul Domnului merge, cu umilință, acolo unde poate să-I ofere lui Dumnezeu parfumul plăcut a ceea ce este Hristos, ei vor avea comuniune cu El, despre care ne vorbește jertfa de pace, și vor primi răspuns din partea Sa, după cum vedem aici. Ei vor primi răspunsul Lui și acesta este un răspuns de pace. El îi va ajuta și, în cele din urmă, va fi cu ei. Căci Beniamin, să ne amintim, nu și-a învățat lecția. Beniamin avea de învățat lecția lui. Dumnezeu trebuie să-l învețe, și El Își va folosi poporul ca să-l învețe. El va arăta că nu este de partea greșită, că El nu este de partea acelei stricăciuni îngrozitoare, ci mai întâi, așa cum spuneam, El trebuie să învețe poporul să se judece pe ei înșiși. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum ei se suie și îl biruiesc pe Beniamin, dar trebuie să o facă într-un mod care să scoată în evidență lecția pe care tocmai au învățat-o. Ei trebuie să o facă prin slăbiciunea lor. Trebuie să facă așa cum au făcut la Ai. S-au retras dinaintea lui Beniamin, așa cum au făcut-o dinaintea bărbaților din Ai. Au făcut o ambuscadă și au venit prin spate și au ars cetatea în care erau adăpostiți beniamiții. Astfel, toată seminția lui Beniamin este la dispoziția lor. Nu cred că Dumnezeu voia să șteargă o seminție în acest fel. Lucrul acesta depindea de ei, și era încă suficientă dorință de răzbunare pentru a-l duce până la capăt.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum ce înseamnă această ambuscadă și retragere, retragere dinaintea beniamiților? Eu cred că duhul de rugăciune este cel care realizează slăbiciunea și neputința noastră totală. Tocmai această lecție o întâlnim de-a lungul întregii cărți Judecători. Dacă trebuie să avem de-a face cu disciplina, atunci este nevoie să avem un simțământ al neputinței noastre totale. Oricine va acționa ca judecător în mijlocul poporului lui Dumnezeu nu va avea putere spirituală. Pentru a avea putere spirituală trebuie să existe acel duh de rugăciune care arată ca o fugă în ochii vrăjmașului. Să-l facem pe cel rău să creadă că are prea multă putere ca noi să ne ocupăm de el. Dacă slăbiciunea noastră este arătată prin faptul de fi în genunchi și în rugăciune, vom descoperi în curând că Dumnezeu ne va da ocazia să executăm disciplina și guvernarea pe care El ar vrea să le împlinim. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum din toate acestea nu aș vrea să las impresia că exercitarea disciplinei este o imposibilitate în aceste zile. Sunt sigur că nu este imposibil. Nu aș vrea să las impresia că critic orice efort serios și onest de a judeca răul. Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva. Mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare părticică de credincioșie și pentru toți cei care vor să-I fie credincioși. Dar dacă trebuie să ne ghidăm după aceste capitole, dacă trebuie să fim călăuziți de lecția care ne vorbește atât de elocvent din aceste capitole, dacă vrem să luăm aminte la satele arse ale lui Beniamin și la casele îndoliate ale lui Israel, sunt sigur că lecția pe care trebuie să o învățăm este lecția, înainte de toate, a umilinței personale înaintea lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Nu este adevărat acest lucru, nu l-am experimentat noi în mod personal? Ce îi dă putere unui părinte de a se ocupa de copiii săi? Nu este aceasta puterea pe care o primește din judecata de sine în prezența lui Dumnezeu? Ce anume dă putere unei adunări de a judeca răul din mijlocul ei? Nu este oare ceea ce îi coboară cu fețele la pământ strigând la Dumnezeu în neputința lor, cu o mărturisire a eșecului lor și a propriilor păcate? Ah, iubiților, Dumnezeu vorbește prin acel simțământ de neputință. El ne vorbește și, parcă, ne poruncește să ne ridicăm din țărână dinaintea Lui și El va merge înaintea noastră, în timp ce căutăm să ascultăm de voia Lui sfântă.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar să fim siguri de un lucru. El nu va dori să tolerăm vreodată păcatul. El nu a vrut niciodată să îngăduim păcatul în mijlocul nostru; Nu va îngădui niciodată să fim îndiferenți cu privire la onoarea Numelui Său sfânt. Avem Numele lui Hristos peste noi. Nu îndrăznim, atât cât depinde de noi, să fim indiferenți cu privire la existența răului. Dar, oh, dacă vrem să avem putere asupra răului, dacă vrem să avem putere spirituală care îi va curăți pe sfinții lui Dumnezeu de ceea ce îi ține într-o stare joasă, și care Îl dezonorează pe Hristos, aceasta este puterea pe care o găsim în casa lui Dumnezeu, în post și în jertfele plăcute lui Dumnezeu. Cu cât acest loc este ocupat mai repede, cu atât mai repede vom găsi puterea. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acesta este un lucru care ne preocupă pe toți, ceea ce lipsește atât de mult astăzi peste tot. Lucrul care este caracteristic creștinătății de astăzi este această absență a guvernării. Aceasta ar trebui să caracterizeze orice mărturie pentru Dumnezeu. Oamenii spun uneori: Trebuie să fim caracterizați de marea noastră cunoaștere a adevărului. Este o foarte mare binecuvăntare să fie așa. Sunt sigur că este un har atunci când Dumnezeu ne folosește ca vase pentru ca adevărul Său să fie transmis altora. Dar eu cred că singurul lucru care este o mărturie pentru Dumnezeu în aceste zile de ruină, este o mărturie despre guvernarea și auroritatea Domnului Isus Hristos în mijlocul poporului Său. Să privim la Filadelfia; ce vedem acolo? Prin ce este remarcată Filadelfia? Prin credincioșia față de Hristos și supunerea față de Cuvântul Său. Aceasta nu este o mare putere; dimpotrivă, este chiar opusul; este puțină putere. Nu este o explozie strălucitoare a adevărului care strălucește și îi orbește pe oameni - cu aceasta se lăuda Laodiceea; cu cunoștințele, bogățiile și darurile ei. Dar ceea ce o caracterizează pe Filadelfia este acea zdrobire și supunere față de autoritatea lui Hristos și, cu toate riscurile, ascultarea de El. Filadelfia, după cum știm, înseamnă dragoste frățească. Dragostea frățească adevărată, așa cum ne spune apostolul iubirii, este atunci când Îl iubim pe Dumnezeu și păzim poruncile Lui. Așa îmi iubesc fratele, prin supunerea față de Dumnezeu Însuși.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Voi spune foarte puțin despre recuperare, al treilea și ultimul capitol. Aici sunt foarte puține de spus. Lucrul acesta arată că recuperarea, despre care avem o scurtă privire, a fost doar parțială. Nu cred, așa cum am spus, că Dumnezeu ar fi cerut o astfel de acțiune precum nimicirea completă a seminției. Nu cred că era necesar acest lucru. Dacă ei ar fi procedat în mod corect, nu ar fi existat niciun motiv pentru aceasta.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deci, când au terminat, se așează și plâng din nou; ei plâng pentru ceea ce au făcut; au șters o seminție din Israel. Mândria lor este zdrobită; integritatea lor națională a dispărut. În loc de douăsprezece seminții sunt doar unsprezece, și doar câțiva fugari care se ascund la stânca Rimon au rămas să spună că Beniamin nu mai există. Și acum ei vor să refacă totul. Cum? Cu dreptate? Ei se găndesc să-l restaureze pe Beniamin. Ei spun, ca să zicem așa, : Aici este un nucleu pentru o nouă seminție, 600, dar de unde vor lua ei soții? De unde să luăm soții pentru ei? Noi am jurat înaintea lui Dumnezeu că niciunul dintre noi nu va permite nici uneia dintre fiicele noastre să se căsătorească cu Beniamin. Acesta a fost jurământul lor. Aceasta este o procedură foarte ciudată. Acesta este un mod ciudat de a raționa într-un cerc. Ei au jurat să nu le dea soții, și primul lucru pe care îl fac este să meargă la Iabes-Galaad și să omoare pe toți din acel loc, cu excepția acelora pe care le vor da ca soții lui Beniamin, și totuși ei spuseseră că nu le vor da soții! Aceasta a fost o încălcare a jurământului lor. Totuși, nu erau suficiente soții pentru toți. Ei au o sărbătoare pentru Domnul și, în timp ce ei sunt preocupați cu sărbătoarea, îi invită pe bărbații din Beniamin - nu o vor face ei înșiși - să meargă și să-și răpească soții pentru ei înșiși. Și astfel ei ocolesc jurământul în acest fel. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Lucrul acesta ne arată doar că ei nu au ajuns încă până în partea cea mai de jos a păcatului și, de aceea, ne putem aștepta la alte manifestări asemănătoare, care să arate prin aceasta că ei nu au stat cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. De aceea cred că nu a fost de la Dumnezeu ca întreaga seminție să fie nimicită. Beniamin, cu siguranță, se aranjase de luptă în acest fel, dar, la fel ca în cazul lui Iefta, ei nu aveau dreptul să distrugă un numar atât de mare dintre frații lor; deci, pare foarte clar că nu a existat încă putere spirituală deplină pentru a exercita guvernarea lui Dumnezeu asupra acestor oameni. Această stare de nepăsare morală, care se arată prin modul în care au restaurat pe acești câțiva care scăpaseră din această seminție, nu ar fi existat, dacă poporul ar fi mers până la capăt în realația cu Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Există un verset la sfârșit, același verset pe care l-am avut la începutul acestei secțiuni. Acesta este foarte izbitor : "În zilele acelea nu era împărat în Israel". Adică, la începutul capitolului al nouăsprezecilea și aici, la sfârșitul cărții, versetul 25 din ultimul capitol, "În zilele acelea nu era împărat în Israel : fiecare făcea ce era drept în ochii săi". Și ce confuzie îngrozitoare și ce haos total a produs faptul că fiecare om făcea ceea ce era drept în ochii lui.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar, iubiților, ce dorință lăuntrică este în această expresie : "nu era împărat în Israel". Cât de mult spune această expresie despre singura speranță care ar putea fi pentru poporul lui Dumnezeu. Să aibă pe Împăratul lor. Cu siguranță, Dumnezeu Însuși a vrut să fie Împăratul lor, dar ei L-au refuzat. Nu vedem nicio supunere față de El. Mai târziu au dorit un împărat ca toate națiunile, iar El le-a dat un împărat după inima lor, pe împăratul Saul; și ei nu găsesc în el nicidecum un eliberator. Dar, în cele din urmă, Dumnezeu le dă, în imagine, omul după propria Sa inimă, un împărat după propria Sa inimă, iar David, în acest fel, este, cu siguranță, o imagine a Împăratului care va veni pentru Israel, Împăratul pe care națiunea încă Îl așteaptă, deși nu în mod conștient. Într-un anumit sens El este Împăratul pe care poporul lui Dumnezeu de pretutindeni Îl așteaptă, și după care, chiar dacă nu-L cunoaște, această lume sărmană geme și suspină astăzi.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ce înseamnă toată durerea, toată nelegiuirea și nedreptatea care fac ca inima să ardă de indignare; despre ce vorbesc toate acestea? În ultimele câteva săptămâni, ochii întregii lumi au fost îndreptați către o singură națiune, în speranța că dreptatea va fi în sfârșit administrată într-un caz grav de încălcare a ei, și a privit și a așteptat, doar pentru a fi dezamăgiți. Acum vă asigur că nu vom reuși să învățăm singurul lucru pe care Dumnezeu ni-l spune în toate acestea, dacă pur și simplu ne indignăm împotriva acestui popor, a oricărui om din această națiune. Sunt sigur că ceea ce El vrea să ne spună este că guvernarea acestei lumi va falimenta întotdeauna până când nu va veni Împăratul al cărui drept este să domnească. Ceea ce vedem în Franța, strigătul de dorință, strigătul de dor care se ridică în mod nearticulat din Franța este strigătul (care, din nefericire, nu-l pot exprima deschis), după venirea adevăratului Conducător, Acela care va domni în dreptate și care va proteja din belșug pe cei smeriți, blânzi, săraci și pe cei asupriți de cei mari ai acestei lumi (cred că se referă la frământările sociale și politice care au avut loc în Franța în sec. XIX). Pentru aceasta suspină lumea, numai de ar realiza acest fapt. Pentru ce geme toată creația, și nu va fi satisfăcută niciodată până când nu o va obține, este venirea Împăratului care va călca răul în picioare, dar care va ridica în har pe poporul sărac și întristat și care va extinde pacea și binecuvântarea până la marginile cele mai îndepărtate ale pământului, și care singur poate să facă aceasta.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cât despre noi, preaiubiților, vorbind despre responsabilitatea noastră cu privire la disciplină și la tot ce implică ea, și cum trebuie executată aceasta, nu avem sentimentul în inimile noastre că, la urma urmei, căutăm doar să păstrăm împreună o mică rămășiță pentru o perioadă scurtă de timp? Dar ce mai așteptăm noi? Așteptăm oare restabilirea Bisericii așa cum a fost la Cincizecime? Nu vom mai vedea niciodată acest lucru în această lume. Așteptăm, dragi frați, să vedem fragmentele împrăștiate ale creștinătății reuninindu-se toate într-un întreg armonios, supunându-se împreună Cuvântului lui Dumnezeu și mergând împreună spre lauda lui Hristos în această lume? Nu vom vedea niciodată aceasta. Ce mai așteptăm? Ah, iubiților, nu în neputință, nu în disperare. Nu, mai degrabă, Cine este cel pe care Îl așteptăm noi? Nu este aceasta venirea fericitului nostru Domn să scoată Biserica Sa, Mireasa inimii Sale, din această scenă murdară, în care ea este străină și călătoare, și să o ia cu veșminte neîntinate ca să fie împreună cu El Însuși în lumină? Atunci El va veni să-Și întindă sceptrul asupra unei lumi care va trebui să recunoască faptul că singura guvernare, singurul sceptru este sceptrul dreptății, iar singura mână care poate ține acel sceptru este mâna Hristosului lui Dumnezeu. El este Acela pe care L-a făcut Împărat în Sion ca să domnească până la marginile pământului.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deci, pe măsură ce închidem cartea Judecători, aceasta este ceea ce stă înaintea noastră, dorința după venirea Domnului. A fost o carte tristă, așa cum spuneam la început, o carte sumbră, o carte a eșecurilor, din ce în ce mai întunecată și care se sfârșește cu această imagine atât de dezamăgitoare, când ne gândim la om. Aceasta este o carte despre care oamenii ar spune că este foarte pesimistă, ceva care să ne descurajezeze. Nicidecum. Ea este ceva care să ne elibereze de tot ce este în această lume, ceva care ne face să nu ne încredem în noi înșine, nici în fratele nostru, nici în spiritul de progres despre care vorbește lumea. Este ceva care ne ține legați de un singur lucru, și anume, să privim, să tânjim, să așteptăm venirea Domnului nostru Isus. Dar, mai mult, în timp ce privim, așteptăm și tânjim după venirea Lui, aceasta este o carte care ne arată că acum trebuie să învățăm să ne judecăm pe noi înșine și că trebuie să învățăm, prin ascultarea credinței, să umblăm aici ca și cum întreaga Biserică ar fi unită. Să fim la fel de ascultători, ca o mică rămășiță, precum am fi dacă toată creștinătatea ar fi una, și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua lucrurilor mici, care dă posibilitatea ca credința și ascultarea să se arate la fel de mult ca în zilele luminoase din istoria Bisericii, când mulțimea era toată cu o singură inimă și un singur suflet.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Așadar, dragi frați, avem aceste două gânduri cu care să încheiem. În primul rând, dorința pentru venirea Domnului nostru, ca singurul lucru care poate aduce vreodată pace și sfințenie și binecuvântare; și în al doilea rând, dorința de a-L asculta în slăbiciune și neputință, dar de a-L asculta și a-L onora.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Binecuvântat este acel slujitor pe care, atunci când Domnul va veni, El îl va găsi făcând așa. </span></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-9388515078718510242023-11-23T17:12:00.000+02:002023-11-23T17:12:39.479+02:00<div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Meditații Asupra Cărții Judecători</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b> - XXIII -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Samuel Ridout</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>14 Evoluția idolatriei (Jud. 17-18)</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;">14.2.2 Levitul din Iuda</span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Detaliile evoluției sunt foarte simple. În versetul cinci aflăm că el are un chip cioplit, așa că el trebuie să aibă o casă unde să-și pună chipul. Apoi, pentru că are o casă, trebuie să fie și un efod sau o îmbrăcăminte preoțească și terafimi, chipuri minore, după cum am putea spune, legat de acesta, iar peste toate acestea trebuie să existe un preot care să slujească. Mica numește preot pe unul dintre fiii săi, dar în curând găsește ceva mai bun decât un preot de fabricație proprie, sau primește unul care, cel puțin, este un preot al lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aici vine levitul, și lucrul acesta este foarte instructiv. Vine levitul, un tânăr din Betleemul lui Iuda, din familia lui Iuda. Tocmai am văzut că Iuda ar trebui să aibă întotdeauna întâietate. Iată un om care părăsește locul care corespunde credinței în adevărul divin, și vine, în toată neliniștea nemulțumirii, căutând ceva mai bun pentru el însuși. Așa cum vedem în cazul lui Elimelec, pe unul care părăsește Betleemul, casa pâinii, fiindcă voia să caute mâncare, avem deci același lucru aici, un om care părăsește casa pâinii pentru a-și îmbunătăți starea. Cum ar putea cineva să-și îmbunătățească mai mult starea decât fiind în casa belșugului? Și totuși necredința acționează întotdeauna în acest fel. Nemulțumirea neliniștită va îndepărta întotdeauna pe cineva de la binecuvântare și, cu siguranță, îl va aduce într-un loc mai jos decât cel care îl ocupa înainte. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acest tânăr merge la muntele lui Efraim și, ca răspuns la întrebarea lui Mica despre sine, spune că el caută un loc și o ocupație. Mica spune : am eu o ocupație pentru tine, "Rămâi la mine și să-mi fii părinte și preot, și eu îți voi da zece arginți pe an și un rând de haine și mâncare". "Și levitul s-a învoit să rămână la omul acela și tânărul a fost ca unul dintre fiii săi. Și Mica a consacrat pe levit și tânărul i-a fost preot". Pare un lucru ușor de făcut; un om care a făcut un dumnezeu poate consacra, cu siguranță, un preot să aibă grijă de acest dumnezeu. Mica încheie întreaga chestiune cu observația evlavioasă : "Acum știu că <i>D</i>omnul îmi va face bine, pentru că am un levit ca preot".</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Lucrul acesta este aproape ridicol, dragi frați; și, pe măsură ce privim mai atent, putem vedea aproape totul și, din nefericire, îl putem aplica cu ușurință la ceea ce avem în jurul nostru astăzi. Iată acest levit neliniștit care vrea să-și îmbunătățească starea, și aici este locul. El este doar un levit. Fără îndoială, în neliniștea lui, el își dorise deseori pe un plan superior, voia, probabil, să fie preot, cineva care nu avea doar dreptul de a sluji lucruri divine, dar și dreptul de a sta între Dumnezeu și ai Sai, poporul, fiind astfel un canal de comunicare. Iată oportunitatea. El este invitat de Mica să intre în casa lui și să-i fie părinte și preot. El trebuia să-și asume responsabilitatea tuturor intereselor sale religioase, astfel încât Mica avea să fie eliberat complet de orice grijă și dificultăți cu privire la acestea, pentru că le va încredința pe toate altuia, care le va prelua în întregime. Și pentru ca el să fie fără nicio grijă cu privire la întreținerea lui, i se promite un salariu sigur, și acesta este pe un an, astfel încât el să fie asigurat pentru o perioadă lungă de timp. El poate fi fără grijă un an; i se asigură un salariu și îmbrăcăminte, iar masa este inclusă. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> De ce, fratilor, au fost scrise aceste lucruri care se practică atât de mult printre noi astăzi? Nu ne spune lucrul acesta ceva, că un levit vine de unde îi era locul, neliniștit, căutând ceva care să-i îmbunătățească propria stare? Nu vedem oare cum slujitorul (levitul) se străduiește să fie cava mai mult decât slujitor, părăsind, din nefericire, casa pâinii (Betleem), atât spiritual cât și temporal? Nu vedem oare cum slujitorul (levitul) vrea să ia loc în cadrul preoției, și, pe de altă parte, un popor destul de dispus și doritor ca el să ocupe acest loc? Căci știm că inimii omului nu-i place să fie în legătură strânsă cu Dumnezeu, ci îi place foarte mult să existe cineva între el și Dumnezeu. De aici își are originea preoția, și este foarte bine să ai un om, ca în acest caz, care se va ocupa de părțile mai sacre și mai delicate ale religiei, și care te va lăsa cu o conștiință mulțumită ca să poți merge mai departe după cum dorești. Da, este de o importanță profundă să vedem la ce se aplică acest lucru.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Adevărata slujire a Cuvântului este un lucru binecuvântat. Dar să ne amintim, așa cum am văzut în istoria lui Ghedeon, că există numai două clase de preoți; o clasă care nu are decât o singură Persoană în ea, Marele Preot. Nimeni nu îndrăznește să-I uzurpe locul. Cealaltă clasă de preoți cuprinde în ea pe tot poporul lui Dumnezeu. "Voi sunteți seminție aleasă, prepție împărătească" (1 Pet. 2: 9). Cele două clase sunt alcătuite doar din Hristos și tot poporul Său. Dar preoția instituită de om va dori întotdeauna să transforme o slujbă destinată slujirii, și aceasta în preoție. În alte timpuri, levitul pregătea jertfa pentru ca preotul să o aducă înaintea lui Dumnezeu, așa că orice slujire adevărată este pur și simplu de a pregăti elementele adevărului divin pentru poporul lui Dumnezeu, astfel încât ei să le prezinte ca jertfa inimii lor.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Orice slujire care îndrăznește să uzurpe locul poporului lui Dumnezeu ca preoți, este pur și simplu o uzurpare a locului Duhului Sfânt din inimile lor. Orice fel de slujire care pătrunde în sanctuarul sacru al inimii credinciosului, și încearcă acolo să dicteze cu privire la închinarea lui, corespunde cu ceea ce vedem aici, levitul devine preot. Și vom descoperi că oriunde este un preot făcut de om, vom descoperi că există un dumnezeu făcut de om în spatele acestuia. Ce vreau să spun prin asta? Adică, dragi frați, că mintea omenească a fost la lucru, modelând un dumnezeu după propriile gânduri. El ia numele lui Hristos, ia anumite adevăruri ale lui Hristos, învățătura Lui, orice de felul acesta; iar din aceste elemente - în mod semnificativ este argintul din care a fost făcut acest idol - el modelează ceva care nu este cu adevărat Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Privind la slujirea a ceea ce se numește Hristos astăzi în mijlocul poporului lui Dumnezeu, ne întrebăm, dragi frați, este acesta Hristosul lui Dumnezeu sau este Hristosul omului? Este acesta Cel care ne-a fost prezentat de Duhul lui Dumnezeu în Cuvântul Său sau este</span><span style="font-family: arial;"> </span><span style="font-family: arial;"> </span><span style="font-family: arial;">un Hristos al cărui caracter a fost alcătuit de gândurile omului</span><span style="font-family: arial;"> </span><span style="font-family: arial;">? Nu avem noi, până la urmă, în creștinătatea de astăzi, un Hristos care răspunde gândurilor oamenilor? Și este neapărat o consecință a acestui lucru, că acolo unde există o preoție omenească, trebuie să existe un obiect uman pentru acea preoție, care să-l facă cunoscut pentru închinare.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dumnezeul care este cunoscut astăzi sau pe care oamenii pretind că îl cunosc, dumnezeul despre care se învață și despre care se vorbește, ce este el până la urmă? Nu este el un om? Priviți la atributele lui; nu este el lipsit de ele? Cu siguranță. Dumnezeul despre care aud oamenii astăzi este unul atotputernic? Dacă oamenii își fac cunoscute gândurile lor, ei cred că puterea este în ei înșiși. Este el un dumnezeu al voinței suverane? Oamenii, când își expun gândurile inimii lor, spun că ei sunt creaturi ale propriei lor voințe, că sunt agenți morali liberi (adică au liberul arbitru, n.t.) așa cum le place să spună, și că totul depinde de om. Dumnezeul lor este un dumnezeu al sfințeniei absolute? Din nou vom descoperi că oamenii l-au modelat, făcând ca atributul de sfințenie să răspundă gândurilor lor, și nu după ceea ce a revelat El în Cuvântul Său sfânt. Este el un dumnezeu al dreptății? Astăzi ar fi huiduit de la amvon, în multe locuri, cineva care ar îndrăzni să proclame dreptatea și judecata neclintită a unui Dumnezeu atotputernic.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta explică, dragi frați, de ce nu auzim nimic despre predicarea responsabilității, despre oamenii care vor trebui să răspundă lui Dumnezeu la marea judecată când vor primi pentru faptele lor făcute în trup judecata eternă, dacă sunt păcătoși nemântuiți. De aceea nu auzim nimic despre pedeapsa viitoare și de ce acel cuvânt groaznic <i>iad</i> a fost șters din vocabularul predicatorilor. De aceea Îl avem pe Dumnezeu prezentat la un nivel așa de jos, slab, umil, un Dumnezeu care este reprezentat de om, la fel cum păgânii râd de proprii lor dumnezei, și cred că îi pot înșela. Toate acestea sunt mustrate în cartea Psalmilor, unde Dumnezeu, în timp ce El vorbește celor care încearcă să facă acest lucru, spune : "Ai gândit că Eu sunt ca tine" (Ps. 50:21).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deci, omul și-a făcut dumnezeul lui, și trebuie să-și facă un preot să-l ajute să se închine dumnezeului său și, făcând aceasta, el a deschis ușa pentru toată această idolatrie care poartă un nume de creștin. Și apoi el se bucură de aceasta. El crede că lucrarea <i>D</i>omnului prosperă; acum el crede că <i>D</i>omnul, cu siguranță, îl va binecuvânta, pentru că are un preot și o casă, un efod și un chip cioplit pe care îl numește dumnezeul său. Cu siguranță, nu-i lipsește nimic și este complet satisfăcut de starea lucrurilor.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> O astfel de stare nu poate sta pe loc. Trebuie fie judecată, fie se va răspândi. Am privit această situație în legătură cu un singur individ. Vom vedea în continuare cum începe să se răspândească, până când va cuprinde o întreagă seminție, și aceasta este seminția lui Dan.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;"> 14.2.3 Seminția lui Dan</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Așa cum Iuda reprezintă adevărul, baza oricărei guvernări în mijlocul poporului lui Dumnezeu, la fel și Dan reprezintă exercitarea guvernării. Dan înseamnă judecător și el reprezintă acest lucru în profeția lui Iacov. "Dan va judeca pe poporul său ca o altă seminție a lui Israel" (Gen. 49:16). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cel mai semnificativ, de asemenea, patriarhul prevestește apostazia, al cărei început îl vedem aici. Este semnificativ faptul că expresia "partea lor", în legătură cu "moștenirea", este scrisă cu litere italice; deoarece această expresie nu apare în original. Chiar se spune, "Moștenirea [lor] nu le căzuse". Practic, ei nu moșteniseră un loc. Aici avem un popor fără o parte. De fapt, seminția lui Dan nu-și luase moștenirea lor. Filistenii au ocupat o mare parte din ea, iar pe de altă parte ei nu au fost în stare, după cum am văzut, să-i alunge pe amoriți, așa că ei au fost alungați în munți, și apăsați atat de mult încât nu se bucurau de moștenirea lor.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta era o oportunitate potrivită pentru ca să pătrundă idolatria. Poporul lui Dumnezeu care nu este mulțumit și nu se bucură deplin de propria moștenire este, cu siguranță, gata pentru ca vrăjmașul să pătrundă și să-i ducă în rătăcire. Lucrul acesta reflectă o inimă care nu era plină cu moștenirea sa, o inimă care nu a reușit să intre în propria sa parte, care este deschisă acestor atacuri. La fel cum vedem că era caracteristic pentru întreaga națiune a lui Israel; nu a reușit să intre în posesia a tot ceea ce i s-a dat; așa și aici; iar inima care nu este plină de ceea ce îi aparține, care nu se bucură de asta, este gata pentru ca vrăjmașul să intre și s-o ducă la idolatrie. Daniții devin neliniștiți, la fel cum a fost levitul, și "Ca o pasăre care rătăcește de la cuibul ei, așa este omul care rătăcește de la locul lui" (Prov. 27:8).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aici urmează o relatare destul de lungă despre cum se duc să spioneze o altă parte pentru ei înșiși. Ei se duc în partea de nord a țării, iar nordul sugerează întotdeauna faptul de a întoarce spatele <i>D</i>omnului. Este partea ascunsă, partea în care, ne amintim, stăpânea Iabin, la Hațor. Ei se duc în partea de nord a țării, și acolo iscodesc un loc pentru ei înșiși în mijlocul unui popor care nu fusese încă deranjat.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Desigur, nu s-ar spune niciun cuvănt împotriva lor dacă teritoriul cucerit le aparținea cu adevărat, dar ideea este, că activitatea lor nu era în legătură cu ceea ce le dăduse Dumnezeu. Dacă activitatea lor ar fi fost îndreptată împotriva filistenilor; dacă s-ar fi mulțumit să lărgească granițele pe care le-a dat Dumnezeu Însuși, cu siguranță, aceasta ar fi fost credință. Dar aici, neputând intra în bucuria a ceea ce Dumnezeu le-a dat de fapt, ei merg în altă parte, să caute un loc mai ușor, decât cel deținut de redutabilii filisteni. Un loc mai ușor pentru ei înșiși; și, dragi frați, cât de des alunecă poporul lui Dumnezeu într-un loc mai ușor, și dorește, parcă, să se așeze într-o parte mai plăcută decât moștenirea aspră pe care le-a dat-o El. Deși este o moștenire aspră, ea dă, totuși, cele mai alese roade.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar nu este un lucru obișnuit în propria noastră istorie să alegem ceea ce ne costă mai puțin, și să încercăm să întâmpinăm vrăjmași care, până la urmă, sunt în siguranță și în largul lor, și ușor de biruit, mai degrabă decât pe cei care sunt mai puternici și mai tari decât noi, și de a căror putere ne temem, și care, dacă nu suntem într-o comuniune reală cu Dumnezeu, ne vor doborî? Astfel, Dan merge să caute un loc în altă parte, mai degrabă decât în locul pe care i l-a atribuit Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Tocmai lucrurile de care ne temem, care ne afectează acolo unde suntem, care sunt lângă noi și care ne împiedică să ne bucurăm de ceea ce este în mod clar al nostru, acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le confruntăm și să le depășim. Vedem mulți în istoria Bisericii care au plecat pe câmpuri străine. Cu siguranță, nu putem spune nimic împotriva plecării pe câmp străin pentru a duce Evanghelia lui Hristos. Dar, iubiți frați, primul lucru, lucru absolut esențial, este ca poporul lui Dumnezeu să aibă o stare spirituală potrivită pentru a se bucura de adevăratul lor loc aici. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Și astfel că lucrul acela greu care se afla chiar la ușa noastră, pe care l-am privit și de care ne-am temut, și care totuși a fost ca o mare barieră între noi și adevărata noastră bucurie și privilegiu, acesta este lucrul pe care trebuie să-l cucerim, altfel vom fi ca Dan, ne vom îndepărta de locul care ni se cuvine și vom deschide în continuare uși și vom ocupa un teren inferior față de Dumnezeu și de interesele Sale. Nu este aceasta adevărat? Nu este acesta un lucru real și important de observat pentru noi, că tocmai acest duh de compromis și de căutare a unei căi mai ușoare deschide calea spre dezonoare și neascultare față de Binecuvântatul nostru Dumnezeu? </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Și astfel, în timp ce acestea iscoade se apropie, ele recunosc glasul acestui levit în casa lui Mica. El este preot și ei îi cer sfaturi cu privire la drumul pe care merg. Ei cer îndrumări de la cel care s-a îndepărtat de calea pe care l-a chemat Dumnezeu. Ei cer sfaturi, ca să zicem așa, de la un dumnezeu modelat de om, un dumnezeu ale cărui atribute i-au fost luate; a cărui înțelepciune, sfințenie și dreptate au fost luate de la el, iar în locul lor au pus imaginea gândirea omului, ceva ce nu va fi prea greu de ascultat și urmat pentru om.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cu siguranță, ei primesc sfatul pe care il doresc. Ei au făcut la fel cum fac oamenii astăzi, merg și întreabă pe dumnezeul propriei lor gândiri. Ah, iubiți frați, atunci când cerem călăuzirea lui Dumnezeu, cerem unui idol sau cerem Dumnezeului cel viu? Dumnezeul cel viu are voia Sa exprimată în Cuvântul Său. Cât de des întâlnim oameni care spun că Domnul m-a călăuzit așa și așa. Domnul mi-a pus pe inimă să fac asta și asta, gândind că prin aceasta fac ceea ce trebuie. Au avut sentimentul să o facă, dar a fost acesta sentimentul lui Dumnezeu dragi frați?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dumnezeu nu acționează doar prin providență și, cu siguranță, El nu-și călăuzește poporul prin impresii sau sentimente, nesusținute de Cuvântul Său. Am putea spune că Domnul ne-a condus să facem asta sau asta, dar dacă nu a fost Sfântul Său Cuvânt care ne-a călăuzit, dacă nu a fost Duhul Său cel Sfânt care ne-a călăuzit, prin acest Cuvânt, să avem grijă să nu fie doar propria noastră înclinație cea care care ne conduce, sau mai rău, că un vrăjmaș ne-a pus un anumit gând în minte și a aranjat circumstanțele, în așa fel, încât să pară providențiale. Există o suma mare de lucruri de ceea ce se numește călăuzire și conducerea Domnului, care întreabă la casa lui Mica pe un levit care ia locul preotului și pe un chip cioplit care reprezintă idolul meu sau al tău, în locul Dumnezeului cel viu și adevărat.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Apoi ei merg și spionează țara și totul, așa cum am spus, pare să răspundă așteptării lor. Iată un loc frumos, ușor de cucerit, pe care să-l ia. Ei se întorc apoi la Dan, adună seminția, și pleacă în expediția lor. Aici, avem din nou lucruri care ne sunt atât de familiare și atât de izbitoare încât ne fac aproape să zâmbim, dar faptul în sine este prea trist pentru a zâmbi. Vedem aici un grup mare de oameni care doresc serviciile unui om care a slujit într-o sferă mai mică. El a fost preotul unei singure familii. Nu este mai bine, spun acești oameni : Noi îți oferim un domeniu de utilitate mai mare. Te chemăm la ceva mai important. Aici ai o slujbă nesemnificativă, o singură familie, dar noi te întrebăm dacă nu vrei să te muți cu întreg sistemul tău de lucruri și să te ocupi de o seminție. Nu este mai bine ca, în locul micului tău cerc de influență, să te ocupi de o întreagă seminție a lui Israel? </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deci levitul, în așteptarea unei astfel de avansări, este foarte bucuros și consideră că acum este o oportunitate deosebită din partea Domnului, că el ar trebui să intre în acest câmp mai larg de utilitate. Cu alte cuvinte, el este chemat într-un loc cu mai multă slujire, cu o utilitate mai largă și crede că este condus să plece. Desigur, nu vreau să mă înțelegeți că spun ceva împotriva oricărui fel de slujire adevărată, evlavioasă și devotată lui Hristos, indiferent de numele cu care ar fi numit. Vorbesc despre acea stare de lucruri care face posibil ca un om să se implice el însuși în preoție și să uzurpe în mijlocul poporului lui Dumnezeu, spre propria lor pagubă și spre dezonoarea lui Dumnezeu, un loc pe care doar Hristos îl poate ocupa. Lucrul acesta trebuie să-l urâm și să-l condamnăm oriunde îl vedem astăzi. Dacă Domnul poate spune despre sistemul clerical : "lucrul pe care-l urăsc", să urâm și noi ceea ce interferează cu lucrurile lui Hristos, înlocuind astfel pe Duhul Sfânt.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Și astfel, după împotrivirea ineficientă a lui Mica, care constată că seminția este mai puternică decât el, și că propunerile lor sunt mai puternice decât ale sale, levitul merge cu mare bucurie în câmpul său mai mare și își mută idolatria, chipul lui cioplit, și efodul lui și toate accesoriile pe care le avea, până la Dan. Acolo, până la captivitatea țării (cuvinte semnificative), până când Dumnezeu vine la judecată și chivotul este luat din Șilo, această formă subtilă de idolatrie a prevalat în seminția lui Dan. Ea va dospi întreaga plămădeală pentru a rezulta, fără nicio îndoială, o idolatrie mai profundă, și anume cei doi viței pe care Ieroboam, fiul lui Nebat, i-a așezat, unul în Betel, în Efraim, aproape de originea idolatriei, iar celălalt în Dan, locul unde ea a culminat.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Astfel, vedem o idolatrie absolută, care marchează tot Israelul apostat, în zilele separării sub Ieroboam, fiul lui Nebat. Cum se răspândește răul! Și, iubiți frați, când ne uităm la acest lucru astăzi, și vedem cum sistemul clerical a dospit toată casa creștinătății, când ne gândim cum slujitorii lui Hristos (care ar fi trebuit să rămână așa) s-au separat alcătuind un cler, nu cred că am vorbit prea aspru despre acest lucru. Dacă există ceva la care ar trebui să ne împotrivim și să detestăm cu toată energia sufletului nostru, aceasta este ceea ce contrazice prezența Duhului Sfânt în fiecare credincios, care contrazice preoția absolută și unică a lui Hristos de sus, și faptul prețios că fiecare credincios are acces în cele sfinte prin sângele lui Isus.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să urâm acest lucru, indiferent cu ce nume s-ar putea numi, - și vă spun că idolii nu au întotdeauna un nume; este ușor pentru noi să avem idolatrie, este ușor pentru noi să avem o clasă de preoți fără să știm asta - haideți să o aruncăm de la noi. Lenevia spirituală este cea care face posibilă această clasă de preoți. Lenevia spirituală a sufletului este cea care se retrage de la o activitate mai mare a credinței, chiar și acolo unde este credință, de la responsabilitatea noastră pentru închinare, laudă și mulțumire, ceea ce face posibilă apariția unei clase de preoți, și aceasta la rândul ei face posibilă instaurarea idolatriei pe care o vedem aici.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Această idolatrie pe care o vedem aici este pur și simplu partea interioară a ceea ce vedem în exterior prin apostazia întregului popor, adus sub călcâiul de fier al vrăjmașilor lui Dumnezeu din afară. Nu este oare solemn, și nu este acest lucru în concordanță cu tot ceea ce am văzut mai înainte despre neputința lor în fața vrăjmașului?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> La final ni se spune cine este acest om (Jud. 18:30). El este (după cum redă "Versiunea Revizuită") fiul lui Gherșom, fiul lui Moise, și el și fiii săi au fost preoți pentru seminția lui Dan până în ziua robiei țării. Acest levit, care a luat locul de preot în relație cu idolatria, era un descendent a nimeni altuia decât Moise însuși, marele legiuitor al lui Israel. Ce gând, iubiților! Ah, nu este adevărat, nu este scris în fiecare verset pe care l-am citit: "Trebuie să vă nașteți din nou?" Nu există descendență spirituală. Nu există moștenirea trăsăturilor spirituale; iar copilul lui Moise poate deveni conducătorul unei apostazii, la fel de mult ca un vrăjmaș a lui Dumnezeu, ca un împărat păgân necircumcis.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cât de solemn este gândul că fiii celor care au fost cel mai aproape de Dumnezeu în privința privilegiului, în ce privește slujba, instrumente care au fost folosite de Dumnezeu, - dacă nu au aceeași credință, pot folosi cu adevărat spiritualitatea strămoșilor lor ca o scuză pentru propria lor apostazie și idolatrie. Nu vedem uneori acest lucru astăzi în secte și partide care pot privi înapoi la spiritualitatea celor care au întemeiat sectele? Despre spiritualitatea oamenilor care L-au iubit cu adevărat pe Hristos și, potrivit luminii pe care au avut-o, I-au fost credincioși lui Hristos? Nu întâlnim noi oameni care caută să iasă în evidență prin astfel de lucruri și care pretind excelență spirituală pentru că părinții lor au fost aproape de Dumnezeu?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să ne amintim, că un fapt prețios, prezența Duhului Sfânt în mijlocul poporului lui Dumnezeu, rezolvă toate aceste probleme. Mulțumim lui Dumnezeu, nu trebuie să ne uităm înapoi la părinții noștri. Nu trebuie să privim înapoi la zilele lui Luther, sau ale lui Wesley, sau, într-un animit sens, chiar ale lui Pavel. Trebuie să fim conștienți că același Duh care a dat energie fiecărui slujitor al lui Hristos, care I-a fost credincios în vremurile trecute, același Duh care a vorbit prin Pavel, locuiește astăzi în Biserica lui Hristos și în fiecare credincios și, prin urmare, fiecare credincios este un instrument pe care poate să-l folosească Duhul lui Dumnezeu, dacă se va preda Lui.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este același Duh binecuvântat care deschide sufletelor noastre realitatea a ceea ce este Dumnezeu, și astfel ne ferește de idolatrie; care ne descoperă frumusețile și gloriile adevăratului nostru Preot, Hristos, și ne ferește astfel de orice gând despre o preoție omenească. Astfel încât, dacă poporul lui Dumnezeu ar realiza doar prezența Duhului lui Dumnezeu ca locuind în mijlocul lor, ar găsi atunci un antidot pentru această tendință către clericalism, care este legată, de asemenea, de idolatria pe care am văzut-o.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să ne amintim cuvintele acelui apostol care a vorbit atât de mult despre dragostea divină și despre adevărul divin, apostolul Ioan, care la încheierea epistolei sale, o epistolă dedicată dezvăluirii realităților divine pentru cel credincios, a spus: "Copilașilor, păziți-vă de idoli!" (1 Ioan 5:21).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să ne ferim, preaiubiților, să nu avem vreun gând despre Dumnezeu pe care El nu ni l-a dat. Să ne ferim de a îndepărta ceva din revelația Duhului despre ceea ce este Binecuvântatul nostru Dumnezeu în Sfântul Sau Cuvânt, și din revelația Duhului despre ceea ce este Binecuvântatul nostru Hristos, Marele nostru Preot, și astfel vom fi eliberați de idolatrie.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Bucurăndu-ne de posesiunea noastră în muntele lui Efraim, nu vom fi asemănați cu nemulțumirea care caută mereu altceva; și, astfel, ne vom bucura de partea noastră în Iuda și din ea va țâșni lauda. Astfel, în mod practic Dumnezeu și Hristos vor avea locul central în inimile noastre și în poporului Său. Aceste pericole pe care El ni le arată pot fi evitate chiar și în zilele noastre. Chiar și acum, chiar și printr-o slabă rămășiță a sfinților, aceste pericole, atât de apăsătoare peste tot, pot fi evitate dacă credința ia măsurile pe care Dumnezeu le pune la dispoziție pentru noi.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Astfel, am căutat să urmăresc lecția importantă pentru noi din aceste două capitole. O parte din ea a fost înaintea noastră altădată (Jud. 2, 3, de la Ghilgal la Bochim), dar Duhul lui Dumnezeu a insistat din nou aici, și nu putem ignora această lecție. Fie ca aceasta să rămână scrisă în inimile noastre! </span></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-89494917743540064232023-10-06T14:38:00.003+03:002023-10-06T22:00:22.452+03:00<div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Meditații Asupra Cărții Judecători</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b> - XXII -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Samuel Ridout</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>14 Evoluția idolatriei (Jud. 17-18)</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Am încheiat cercetarea noastră cu privire la istoria diferitelor eliberări pe care le-a lucrat Dumnezeu pentru poporul Sau prin diverse instrumente, judecători, care au fost ridicați pentru acest scop. Cred că suntem cu totii de acord că ultimul eliberator a fost un nume. El a fost asociat pur și simplu cu foștii judecători, pentru a arăta rezultatul complet al slăbiciunii care, din nefericire, s-a manifestat chiar de la început în cei pe care Dumnezeu i-a ridicat. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Această slăbiciune a culminat într-unul care era renumit pentru puterea sa, și a cărui putere nu a făcut efectiv nimic pentru eliberarea practică a poporului lui Dumnezeu, oricât de capabilă ar fi o putere să facă minuni, dacă ar fi folosită în mod corect. Căci, până la urmă, este posibil, într-un anumit sens, să folosim puterea lui Dumnezeu într-un mod greșit; și cât de des persoane înzestrate din belșug, prin har, cu daruri și abilități pe care chiar Hristos le-a dăruit, le folosește greșit, fie pentru propria lor glorie, fie într-un mod care pur și simplu îi zdrobește fără a folosi practic la zidirea sfinților lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cu Samson se sfârșește istoria eliberărilor. Nu mai este vorba despre eliberare în această carte. A fost un curs descendent, și se încheie cu captivitatea eliberatorului însuși, în loc să facă captivitatea captivă, așa cum Debora la chemat pe Barac să facă în istoria timpurie a acestor eliberări. La începutul acestei istorii am avut acel cântec și, așa cum spuneam atunci, acesta este singurul cântec pe care-l avem în toată această perioadă. Timpul Deborei și al lui Barac a fost, probabil, cel mai strălucit din întreaga perioadă. Acum nu mai există cântec, ci suspinul prizonierului însuși, a cărui viață se stinge cu ultimul act, prin care el caută, nu să-i elibereze pe sfinții lui Dumnezeu, ci pentru a se răzbuna asupra dușmanilor săi pentru pierderea propriei sale vederi. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ajungem acum la ceea ce face trecerea de la capitolul șaptesprezece la sfârșitul cărții, iar aici găsim un stil de tratament complet nou. Nu mai este lunga istorie a decăderii lui Israel și a robiei în mâinile vrăjmașului. Nici despre faptul că au fost apăsați foarte mult, și că au strigat către Dumnezeu pentru ajutor, și că El le-a ridicat un ajutor, și cu relatarea eliberării înfăptuite. Aici nu mai avem așa ceva, dar avem de aici încolo, în cele două părți principale, ca să zicem așa, starea sufletească completă a poporului manifestată în îndepărtarea lor de Dumnezeu, care este rădăcina, și în violența lor față de semenii lor, stricăciunea morală, care este rezultatul.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Nu vreau să mă opresc în această seară asupra celei de-a doua părți a acesteia, relația poporului unii cu alții, decât pentru a vă atrage atenția asupra faptului că deseori noi inversăm lucrurile. De multe ori am acordat importanță la ceea ce nu este, până la urmă, decât rodul unei rădăcini, mult mai subtilă și adânc ascunsă decât rodul însuși. Oricine citește relatările îngrozitoare de la sfârșitul cărții se va rușina de semenii săi, ca să nu mai vorbim de rușinea pentru oamenii care au fost numiți cu numele Domnului. Dar violența și corupția în relațiile lor unii cu alții izvorăsc din relația oamenilor cu Dumnezeu și, prin urmare, avem cea mai semnificativă relatare a acestei prime părți.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 14.1 Idolatria introdusă în mijlocul poporului ca un sistem stabilit</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Această relatare semnificativă se referă la istoria idolatriei introdusă în mijlocul poporului ca un sistem obișnuit. Observați că relatarea de aici se întinde probabil pe toată perioada judecătorilor. De fapt, știm că idolatria care a fost instaurată, la care vom privi în seara aceasta, nu a încetat cu adevărat niciodată până în zilele profetului Samuel, chiar înainte de introducerea regalității. Ea a inceput destul de devreme, în legătură cu istoria lui Dan. Dar ceea ce avem aici nu este ceva care urmează după timpul lui Samson. Relatarea nu este cronologică, ci aranjată într-o ordine morală. Avem înaintea noastră un subiect nou, istoria internă a poporului, în timp ce partea dinainte ne oferă în principal istoria externă. Ne-am ocupat de robiile și eliberările din afară; acum trebuie să vedem starea inimii din interior, ceea ce era la fel de rău ca cea mai rea robie în care au fost ținuți de către vrăjmașul din exterior.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta este idolatria la care trebuie să privim. Dar aceasta nu este o astfel de idolatrie precum închinarea la Baal și Astarteea, dumnezeii națiunilor în mijlocul cărora locuiseră, sau de care erau înconjurați, nu dumnezei păgâni, după cum am spune. Trebuie să-i vedem ca dumnezei de fabricație domestică și ascensiunea, progresul și dezvoltarea idolatriei așa cum este practicată de un popor care, alături de idolatrie, a păstrat numele și, aparent, relația celor care au aparținut lui Dumnezeu. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta nu a fost apostazie, în sensul că a fost aruncat peste bord tot ceea ce avea legătură cu Dumnezeu. Nu a fost vrăjmașul din afară care a venit ca un potop și a șters orice urmă a lui Dumnezeu și a autorității Lui. Nu, erau oameni care aduceau înăuntru - israeliți după rasă, oameni care foloseau cu evlavie numele <i>D</i>omnului și chemau cu evlavie în ajutorul lor serviciile Sale, - un sistem propriu, și care legau de el Numele sfânt al lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Sunt sigur că cunoașterea noastră a Cuvântului lui Dumnezeu ne va arăta că acest tip de idolatrie, care este mai subtil decât orice altceva, este mult mai periculos, din cauza acestei subtilități. Printre cei care se pretind a fi poporul lui Dumnezeu, ceea ce este acceptat în mod obișnuit ca fiind voia lui Dumnezeu, este mult mai periculos decât cel ce are întipărit pe fruntea sa nume de blasfemeie, prin care oricine poate vedea că este o înlocuire distinctă și absolută a lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta trebuie văzut aici, la sfârșitul acestei cărți, pentru a ne arăta destul de limpede că o stare sufletească interioară nejudecată și dezvoltată în mijlocul poporului, în toată această periodă, sfârșește prin această apostazie oribilă, această idolatrie exterioară. Această stare interioară a sufletului a făcut posibilă idolatria și explică, până la urmă, puterea dușmanului.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>14.2 Idolatria lui Efraim</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să privim acum la acest lucru pe care l-am caracterizat puțin și să vedem cum începe. Suntem introduși în anumite scene care sunt foarte umilitoare și care marchează totuși întotdeauna idolatria.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;">14.2.1 Mica și mama sa</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Avem aici un fiu care și-a jefuit mama, și mama care a blestemat, fără să știe pe cine, fiul ei, a blestemat pe hoțul care i-a luat cei o mie o sută de sicli de argint. El i-a furat și i-a ascuns, dar, de groaza blestemului, îi este frică să-i mai păstreze și astfel îi restituie mamei sale. Ea, foarte evlavioasă, cea care tocmai blestemase, poate acum să binecuvânteze, nu din cauza părerii de rău a fiului ei, care restituise lucrul furat, ci pentru că îi primise înapoi. Ea Îl binecuvântează pe <i>D</i>omnul și spune că i-a dedicat <i>D</i>omnului pentru folosirea ciudată de a face din ei un chip cioplit. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ea nu dă totul, căci nu găsim niciodată vreo idolatrie, orice dumnezeu pe care l-am realizat cu mâinile noastre, să ne coste totul. Indiferent care ar fi preferința despre ceea ce ne-am asumat să punem în locul lui Dumnezeu, putem fi siguri că nu ne va costa niciodată întreaga noastră avere.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Sa privim la sistemul Romei. Ea pune mâna pe tot și îl revendică ca fiind al său, dar vă spun, dragi prieteni, că devotații Romei știu destul de bine că ei au plătit doar, ca să zic așa, aproape două zecimi din ceea ce este al lor. Desigur, ei dau cu generozitate din banii lor, din loialitate față de un sistem, dar, de fapt, aici există o măsura mare de voință proprie care este permisă, o mare cantitate de plăcere a cărnii. Omul care merge foarte devreme la slujbă (sau liturghie), are voie să facă ce vrea în restul zilei, sau cei care pentru cele patruzeci de zile din postul mare sunt siliți să fie foarte religioși, în restul anului pot să se manifeste chiar invers.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deci, idolatria nu dă totul pentru a-și face un dumnezeu, ci dă doar un procent, și apoi, parcă pentru a suplini lipsa ei de devotament deplin, adaugă o energie mărturisitoare care ar trebui să compenseze. Roma pretinde totul pentru falșii ei dumnezei. Ea pretinde totul pentru ei, pentru a avea voie să facă în mare măsură ce vrea ea. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este foarte interesant de observat cine era acest om. El este un om din muntele lui Efraim al cărui nume era Mica. Am putea crede că un om cu acest nume, - dacă el a însemnat ceva, așa cum ar trebui să însemne fiecare nume, mai ales atunci cînd au fost date cu credință și recunoscute ca având o semnificație în poporul lui Dumnezeu, - ar fi o dovadă împotriva oricărei forme de idolatrie. "Cine este ca <i>D</i>omnul?", ar fi suficient pentru a rezolva orice chestiune de idolatrie.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Mama sa ia două sute de sicli din argintul recuperat, și a făcut un chip cioplit, după care pare să dispară din istorie, după ce a demonstrat astfel cât de complet de infidelă este ea, și cât de mult contrastează cu credincioasele din Israel, chiar și cu mama lui Samson, după cum am văzut. Totul este făcut cu aprobarea evidentă a fiului ei, care ia chipul turnat și cel cioplit, și îi așează în casa lui ca idoli.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> El este din seminția lui Efraim. Și lucrul acesta necesită atenție. Cortul a fost ridicat în Efraim, la Șilo. Aceasta a fost seminția care reprezintă activitățile vieții divine în contrast cu Iuda, care reprezintă adevărurile vieții divine. Adevărul divin trebuie să fie baza oricărei închinări divine, și astfel vom descoperi că în Israel lucrurile nu s-au așezat niciodată în adevăratul lor centru până când, așa cum vedem în Psalmi, Dumnezeu a părăsit Șilo, a părăsit seminția lui Efraim, și a ales muntele Sion, pe care El l-a iubit, spunând : "Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l-am dorit" (Ps. 132:14).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Iuda reprezintă adevărul divin și lauda, sau închinarea, care curge dintr-o inimă luminată și plină de adevăr. Efraim, care înseamnă rodnicie, reprezintă acea umblare și activitate a vieții divine care este rezultatul unei înțelegeri a adevărului. Acestea le vedem ilustrate în mod practic în Maria și Marta. În Maria vedem ceea ce corespunde lui Iuda. Ea stă la picioarele Domnului, ascultând cuvântul Lui. Ea se află în acel loc pentru a primi adevărul de la Domnul, și acolo, într-o supunere adevărată față de El, ea învață gândul Domnului cu privire la ea. Cu siguranță, toți cei ai Sai trebuie să învețe acest lucru în același mod. Marta reprezintă, cu siguranță, ceea ce este corect și potrivit pentru locul ei - slujirea - dar atunci slujirea trebuie să izvorască întotdeauna din comuniune, altfel doar va invidia acea comuniune. Efraim îl va invidia pe Iuda. Câte inimi sunt pline de invidie asemănătoare cu a Martei, pur și simplu pentru că nu se află în locul adevăratei supuneri, adevăratului ucenic. Dacă Iuda devine subordonat lui Efraim care preia rolul de conducător, va rezulta nemulțimire, iar Hristos va pierde locul supremației în suflet. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Din aceasta cauză este posibilă idolatria. Idolatria izvorăște din multe vieți cu o activitate roditoare. Avem aici ceea ce este caracteristic lui Efraim : multă râvnă, multă activitate corectă și bună în sine însăși. Totul pare să fie corect și potrivit, cu excepția unui singur lucru, acesta este supramația adevărului lui Dumnezeu care are autoritate asupra sufletului.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cât de comună este punerea lui Efraim înaintea lui Iuda în zilele noastre, introducând activitatea noastră creștină, lucrarea noastră - nu întotdeauna lucrarea creștină, ci filantropia și toate acestea, îndepărtându-ne însă tot mai mult de Dumnezeu și, ca rezultat, înălțarea omului înaintea credinței și a adevărului lui Dumnezeu. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Observăm cum aceasta duce până la idolatrie. Iată o slujire binecuvântată și adevărată, care, desigur, este preocupată cu obiectele slujirii ei, oamenii și nevoile lor. Această activitate de slujire continuă. Poate fi prin Evanghelie, sau poate chiar să prezinte adevărul poporului lui Dumnezeu. Dacă prezentând adevărul, pur și simplu sfinții sunt cei pe care îi avem înaintea noastră, aceasta va duce, cu siguranță, la idolatrie; asta e tot. Dacă cineva este angajat în predicarea Evangheliei și este atât de plin de lucrarea sa încât aceasta înlocuiește în sufletul său cerințele supreme ale Cuvântului lui Dumnezeu, aceasta duce la idolatrie.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Și astfel vom descoperi că este un om din muntele lui Efraim, - un om al acestei seminții care sugerează rodire, slujire și lucrare, - care introduce idolatria în poporul lui Dumnezeu. Nu este lucrul acesta sugestiv? Și când ne amintim, de asemenea, cum seminția lui Efraim, așa cum am văzut în istoria lui Ghedeon și a lui Iefta, era mereu geloasă, mereu plină de mândrie pentru slujirea sa și cu gândul la propria sa măreție, vedem cum idolatria merge împreună cu mândria într-un mod foarte izbitor.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cred că avem acum elementele care ne vor permite să răspundem la întrebarea : Care este idolatria pe care o avem înaintea noastră aici? Dacă nu este schimbarea absolută a unui dumnezeu fals în locul adevărului, dacă nu slujește lui Baal și Astarteei, atunci ce este? Este pur și simplu, în ceea ce privește rădăcina sa, permițând activităților divine din suflet să se îndepărteze de adevărul lui Dumnezeu, și astfel slujirea aduce mândrie, mândria aduce voință proprie, iar voința proprie la rândul ei îl modelează pe dumnezeul său ca să răspundă propriilor sale dorințe, în loc să se modeleze pe sine pentru a răspunde dorinței lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Gândul rădăcină al oricărei idolatrii este același, și aș putea spune în treacăt, că această idolatrie din Israel este într-adevăr idolatria rasei umane. Dar pentru aceasta ar trebui să ne întoarcem mai înapoi. Dar rădacina oricărei idolatrii este voința proprie, este, ca să zicem așa, să ne facem un dumnezeu al nostru. Se începe cu sine și apoi se modelează un dumnezeu, nu neapărat din argint, nici neapărat ceva fizic, material, creat cu mîinile noastre. În acest secol iluminat, al nousprezecilea, am putea spune că există foarte puțin pericol ca oamenii să modeleze dumnezei cu mîinile lor. Ah, dar există un instrument mai viclean și mai priceput decât mâinile, și acesta este intelectul omului, și oriunde eul se substituie voinței lui Dumnezeu, acolo vom găsi activitatea minții umane modelând un dumnezeu care să-i facă plăcere, și aceasta o face în numele Domnului, în numele adevăratului Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să privim, de exemplu, la noi astăzi. Să privim toate modelele mâinilor omului așa cum le vedem peste tot. Putem vedea, cu siguranță, mecanismul viclean al topitorului cu un instrument și chipul turnat; dar nu este totul în Numele care ne este familiar? Nu poate fi scris numele <i>D</i>omnului pe toate acestea, s-ar putea spune, și nu este scris pe toate? Nu găsim că este la fel ca în timpul lui Aaron, când s-a spus poporului : "Mâine este o sărbătoare pentru <i>D</i>omnul?" Când s-au adunat au găsit vițelul pe care îl făcuse omul, propria lor imagine. Nu se închină oare oamenii de astăzi cu adevărat lui Hristos după propria lor modelare, venerând un dumnezeu pe care ei înșiși l-au realizat, după propriile lor gânduri, numindu-l cu numele Dumnezeului cel viu? Acum rădăcina a toate, - nu că aș spune un singur cuvânt împotriva adevăratei activități creștine - dar rădăcina acesteia (a idolatriei) printre creștinii mărturisitori (cei care mărturisec creștinismul doar în exterior, n.t.) este înlocuirea credinței creștine cu activitatea creștină. Credința trebuie să fie întotdeauna la temelie, iar dacă nu există o credință creștină la temelie, acolo trebuie să existe în vreun fel un idol, indiferent cât de mare ar fi activitatea, aparent o activitate rodnică pentru Dumnezeu. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span> </div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-31709361325443945602023-10-02T11:41:00.000+03:002023-10-02T11:41:01.482+03:00<div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"> <span style="font-family: arial;"><span style="font-size: x-large;"><b> </b></span><span style="font-size: x-large;"><b>Meditații Asupra Cărții Judecători</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><span><br /></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><span> </span></span><span style="font-size: large;"><b><span style="font-family: arial;"> </span><span style="font-family: arial;">- XXI -</span></b></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Samuel Ridout</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>13 Samson : ultimile zile (Jud. 16)</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>13.4 Samson învins de către filisteni</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Samson spusese atâtea minciuni încât filistenii nu l-au mai crezut, dar, dragi prieteni, Dalila l-a crezut. Această prostituată mizerabilă a lumii știe că secretul a fost dezvăluit. Această lume mizerabilă știe bine când creștinul a renunțat la separarea de ea și când totul se dărâmă. După aceea el mai doarme puțin, lenevia în care căzuse mai de mult se manifestă și mai mult, își pune capul în poala acestei sărmane lumi mizerabile, și atunci totul a dispărut, se trezește doar pentru a vedea că puterea lui a plecat pentru totdeauna. A dispărut, fără a mai putea fi restaurat cu adevărat în vreun fel. Puterea lui a dispărut, și a dispărut din vina lui.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cât de solemn este modul în care trebuie să punem la inimă, ca nu cumva să cădem și noi în același exemplu și avertisment pe care ni l-a dat Dumnezeu. Ea zice: "Filistenii sunt asupra ta", iar el, sărmanul, crede că va face la fel cum a făcut de multe ori mai înainte. "Voi ieși ca în celelalte dăți și mă voi desprinde"; dar, iubiți frați, el nici măcar nu știa că puterea lui dispăruse. Câte suflete au umblat cu lumea, și continuă să umble cu ea, și care nu știu că puterea lor spirituală a dispărut! Samson nu știa că Domnul nu mai era cu el, și el iese afară. El poate să se scuture, dar, ah, dacă și-a pierdut secretul puterii, dependența lui de Dumnezeu, este la fel de neputincios ca și cel mai slab.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Mulți își continuă formele de activitate, mult timp după ce puterea a dispărut din viața lor. Ei s-ar putea "scutura" în activitatea intensă a lucrării religioase - predicatorul poate "să se scuture" la amvonul său, vizitatorul în slujirea sa, învățătorul de școală duminicală în clasa sa - dar, fraților, <i>puterea a dispărut</i>! Oh, ce tristețe și ce rușine!</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Iată o marturie a nazireului - recunoscută altădată de Dumnezeu, care și-a pus capul în poala filistencei și și-a pierdut părul. Se poate lăuda cu abilitățile din trecut, cu cunoștințele sale, realizările și toate celelalte - se poate "scutura", dar, vai, vai, - I-Cabod (1 Sam. 4:21). Domnul să ne țină smeriți, evlavioși, dependenți de El, căci pericolul acesta este și pentru noi. Trebuie să luăm seama și să veghem, altfel ne putem trezi din visul ușurătății noastre în mod iremediabil în mâinile filistenilor.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Lumea ar socoti aceasta modul de a deveni puternic. El lăsase deoparte, ar spune, îngustimea lui nedemnă de un bărbat, exclusivitatea lui rigidă, respectarea strictă până la literă. Încetase să mai fie femeie, iar acum își poate lua locul printre bărbați și poate fi folositor la ceva. Așa spune lumea și biserica lumească, dar credința plânge pe nazireul pierdut și nu va fi mângâiată. "Capii (lit. "Nazireii") ei erau mai curați decât zăpada...fața lor este mai neagră decât funinginea" (Plân. 4:7,8).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Filistenii l-au luat pe Samson, l-au legat și l-au coborât la Gaza, chiar în acea cetate unde se dusese să se distreze din propria lui voință, iar locul propriei sale robii de bunăvoie devine acum scena unei robii fără voia sa. Acum el trebuie să macine, puterea care i-a mai rămas este folosită pur și simplu pentru a măcina pentru filisteni, în loc să fie omul liber al lui Dumnezeu pentru a judeca pe poporul său iubit. Ce avertisment îngrozitor, ce lecție îngrozitoare este pentru noi.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Samson își pierde mai întâi puterea prin propria lui nebunie. Apoi, ochii lui sunt scoși de către filisteni, pentru că formalismul nu poate suporta ochii deschiși. El și-a pierdut discernământul, iar acest lucru nu-l mai recâștigă niciodată. Ce umilință! Ce pierdere ireparabilă. Cineva a descris această triplă înjosire ca fiind : "legarea", "orbirea" și "măcinarea" robiei păcatului.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Am lăsat loc pentru cea mai largă aplicație a acestei lecții dureroase. Aceasta se referă în cel mai larg mod la orice formă de cochetare cu răul. Dar dacă ne amintim că filistinismul înseamnă <i>carnal</i>, religia lumeacă în biserică, lecția este de două ori solemnă.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Nici să nu uităm că astfel de greșeli precum cele ale lui Samson, traduse în limbaj spiritual, nu ar însemna un rău moral deschis și flagrand, ci ceva mult mai subtil și eminamente respectabil, în ochii lumii. Am făcut deja aluzii la aceasta. Există sisteme religioase, doctrine, practici care sunt în mod clar carnale, la fel cum a fost iudaismul, după introducerea creștinismului. Orice întoarcere la acestea este o cochetarea cu filistenii. Pot spune că Biserica lui Hristos se află în mare parte acolo astăzi.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Putem să aplicăm aceasta oricărei mărturii. Dumnezeu să ridice o mărturie nazireană ca în Filadelfia în mijlocul unei Tiatire filistene corupte și a unui Sardes formal și mort. Nu este semnificativ că după Filadelfia vine Laodiceea, ca și cum Dumnezeu ar avertiza asupra pericolului de a reveni la ceva care este la fel de rău sau chiar mai rău decât de ceea ce am fost salvați? Oh, fraților, să fim atenți, să fim vigilenți și să fim treji.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să ne amintim, de asemenea, că o mărturie poate "judeca pe Israel". Orice mișcare (spirituală în sânul creștinătății, n.t.) care este de la Dumnezeu acționează asupra întregii Biserici. Cine poate măsura astăzi influența acelei mărturii, care, în timp ce era separată și adesea disprețuită, a aruncat lumina adevărului divin asupra maselor de sfinți care sunt încă într-o robie, mai mică sau mai mare, față de filisteni? Să nu pierdem, în nicio măsură, acel loc de demnitate, prin asociere cu principii care ne-ar priva de putere și vedere, și care îi transformă pe oamenii liberi ai lui Dumnezeu în măcinători pentru biserica lumească.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>13.5 Ridicarea lui Samson</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Voi avea de spus doar câteva cuvinte cu privire la ce măsură de recuperare acordă Dumnezeu. Sunt două lucruri de observat, unul este cu privire la Samson, iar celălalt referitor la Dumnezeu. Cu privire la Samson, părul a început să-i crească din nou. Ah, el învață. Învață din nou că nu avea nicio putere în el însuși. Semnul dependenței, semnul separării și al nazireatului apar din nou, dar el a pierdut ceva ce nu va mai veni niciodată. El și-a pierdut vederea, nu o poate recăpăta niciodată, căci Dumnezeu nu restaurează niciodată pe deplin ceea ce a fost pierdut cândva din propria greșeală deliberată și adesea repetată. El poate restaura parțial. Biserica de astăzi ar trebui să fie un nazireu pentru Dumnezeu. Vedem o anumită restaurare din când în când în istoria Bisericii, dar vedem ceva de genul revenirii la zilele apostolice, la zilele Cincizecimii? Ah, Biserica și-a pierdut ochii, chiar dacă și-a recăpătat puțin din dependența ei exterioară, și, precum Samson, măsura puterii pe care ea o are este nimic în comparație cu cea pe care ar fi avut-o Dumnezeu pentru ea, dacă nu s-ar fi îndepărtat niciodată.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Unii dintre noi pot vorbi despre îndurarea lui Dumnezeu care recuperează. Dar, iubiților, trecem cu ușurință peste păcatul care ne-a îndepărtat? Unii dintre noi pot vorbi despre cum ne-a adus El înapoi, dar nu a fost cu pierderea a ceva care corespunde cu pierderea vederii? Am fost aduși înapoi la fel de complet și deplin ca și cum nu ne-am fi îndepărtat niciodată? Dar tot timpul pierdut, acele talente pierdute care ar fi putut fi dezvoltate pe deplin pentru El? S-au dus, nu s-au mai întors, așa că însăși puterea pe care și-a recăpătat-o este însoțită de pierderea vederii, care nu se mai recuperează aici. Ca biserică, nu mai putem privi lumea în față. Nu mai putem sta în această poziție. Suntem, la urma urmei, doar o sărmană rămășiță recuperată prin îndurarea lui Dumnezeu, dar cu o viziune limitată. Dar, în cel privește pe Samson, dependența lui crește. El își recapătă slăbiciunea, și astfel își recapătă puterea. Apoi, vedem partea care Îl privește pe Dumnezeu. Ah, filistenii fac mereu greșeli; Satan se depășește întotdeauna (Prov. 11:18); filistenii vor da acum credit altcuiva. Ei vor da credit lui Dagon, dumnezeul lor, iar acum devine, nu o problemă între bietul Samson eșuat și filisteni, ci o problemă între Dagon și Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Când chivotul lui Dumnezeu a fost luat din Israel, atât timp cât era o problemă între Israel și filisteni, Dumnezeu lasă chivotul să plece, pentru că ei erau un popor apostat și păcătos și nu aveau dreptul la chivot. Când chivotul este dus în casa lui Dagon, și pus înaintea lui Dagon, ca recunoscând supremația lui Dagon, atunci Dumnezeu trebuie să vorbească pentru Sine Însuși, așa cum o face întotdeauna, și Dagon cade. Așa că, atunci când voiau să facă o sărbătoare mare pentru Dagon, și-i atribuiau biruința asupra lui Samson, sfidându-L pur și simplu pe Dumnezeu, punând înaintea Lui ceea ce făcuseră ei și, prin urmare, Dumnezeu trebuie să vorbească. El vorbește, și cât de eficient!</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ei s-au adunat în mare mulțime pentru a ține o sărbătoare în cinstea lui Dagon, și vor ca Samson să joace pentru ei. Oh, cât de jos a coborât acest om, Samson, ca să joace pentru filisteni! Iubiților, vedem, uneori, un om înzestrat, un om cu abilități de elocvență și toate acestea, un om care cunoaște Scriptura, îl vedem, și ce putem spune? toate acestea le folosește pentru lingușirea duhului lumesc în biserica mărturisitoare. Oh, pare că macină pentru filisteni sau joacă pentru ei. Ah, fraților, mulți oameni care arată ca un adevărat Samson, sunt de fapt robi săraci și orbi ai filistenilor.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pot să spun aici câteva cuvinte care pot fi neplăcute pentru noi toți, dar care sunt totuși adevărate? Dumnezeu, în marea Lui îndurare, a recuperat pentru noi, în aceste zile din urmă, mult adevăr prețios. Nu voi specifica, înainte de a vă aminti că acest adevăr ne-a deschis practic Bibliile noastre <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>. Lucruri noi și vechi au fost scoase din comorile casei Sale, pentru zidirea și desfătarea sfinților lui Dumnezeu. Întreaga Biserică a profitat, direct și indirect, de această slujire a adevărului.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) Fratele Samuel Ridout vorbește despre adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, readuse la lumină de Dumnezeu, prin frați, în secolul XIX, n.t.</span></b></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> La început, poziția pentru care Dumnezeu a ridicat adevărul a avut parte de dispreț. Dar lucrurile s-au schimbat. Adevărul venirii Domnului, poziția desăvârștă a credinciosului în Hristos, diferitele judecăți, cele două naturi - acestea au devenit - ca să zicem așa, <i>populare</i>. O literatură a fost răspândită și mulțimi care nu știu nimic despre sursa ecleziastică de unde a apărut această literatură, au profitat de ea. Pentru aceasta nu putem decât să-I mulțumim lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar efectul acestui adevăr, la început, a fost să-i separe pe cei care l-au primit, de lume și de biserica lumească. Acesta a făcut ca persoanele să vadă că se aflau în afara sistemului care, ca sistem, era filistean; era o religie carnală. Întreb cu umilință - adevărul separă el și acum? Și dacă nu, puterea care ne este dată de Dumnezeu nu este folosită ea pentru a măcina pentru filisteni?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Înțelegeți ce spun, nu mă refer la adevăratul popor al Domnului, ci la sistemele care prea adesea îl țin în robie. Nu avem noi o responsabilitate aici? Nu trebuie să obstrucționăm adevărul ecleziastic și nici să refuzăm să dăm adevărul lui Dumnezeu oriunde există ureche să audă; dar, cu siguranță, nu trebuie să uităm că adevărul, dacă este primit corect va duce la îndepărtarea de eroarea filisteană. Să ne amintim de acest lucru și, în rugăciunile noastre, să căutăm puterea de eliberare a lui Dumnezeu pentru ai Sai. Sa nu ne mulțumim să construim un sistem lumesc din adevărul care a devenit popular. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar atunci Dumnezeu va interveni și El o va face chiar prin acest om a cărui slăbiciune este acum atât de evidentă. El a fost zdrobit, a fost adus până la sfârșitul lui însuși și acolo, în timp ce dă dovadă de iscusință înaintea filistenilor, el spune, parcă, trebuie să scap de această robie. Dar există o singură cale, și aceasta să scape de el însuși. Samson ajunge la capătul robiei când ajunge la sfârșitul lui însuși. El apucă acești stâlpi, căci filistenii nu au la templul lor pe Iachin și pe Boaz care să-l susțină, întrucât templul lui Dumnezeu este susținut de adevărul veșnic "El va întări" și "În El este puterea". El apucă cei doi stâlpi ai casei filistenilor, și apoi, înclinându-se, ca și cum ar recunoaște propria sa nebunie, dărâmă toată această structură mizerabilă. El este zdrobit sub greutatea care îi zdrobește și pe dușmanii săi.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar, iubiților, cât de solemn este că întreaga viață a unui om trebuie sacrificată. El a naufragiat. El este mântuit ca prin foc. Totul a dispărut, și el îi cucerește cu adevărat pe filisteni doar prin propria sa moarte. Ceea ce i-a nimicit, l-a nimicit complet și pe el.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar trebuie să mă întorc înapoi. Avem aici la sfârșit o lecție accentuată din nou pentru noi, că dacă vrem să fim învingători adevărați, trebuie să fim biruitori asupra sinelui, și a fost că atunci când Samson a terminat cu Samson - din nefericire, la sfârșitul vieții sale - s-a terminat și cu puterea dușmanului. Ce face fericit un pat de moarte pentru un creștin destul de rar? De ce este acesta un lucru atât de remarcabil? Oamenii vorbesc despre un pat de moarte fericit ca fiind un lucru remarcabil. Acesta ar trebui să fie un lucru obișnuit pentru oamenii lui Dumnezeu care merg acasă la El. Cred că observăm adesea că un creștin nu ajunge niciodată la sfârșitul său decât când ajunge pe patul de moarte. Într-adevăr, întreaga lui viață a fost petrecută mai mult sau mai puțin în compromis cu lumea, până când se află în față cu chestiunea eternității, și atunci există un sfârșit al sinelui așa cum există un sfârșit al vieții. Și atunci, sufletul său eliberat strălucește în fața noastră, așa cum se înalță el la Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Lucrul acesta ar fi trebuit să se întâmple mai înainte. Ar trebui să ajungem pe patul de moarte cu mult înainte de aceasta. Cu siguranță, ar trebui să ajungem la sfârșitul sinelui cu mult înainte. Sfârșitul sinelui ar trebui să aibă loc la cruce, și acolo ar trebui să rămânem, socotindu-ne permanent morți față de păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus. Să ajungem la sfârșit, nu prin providența lui Dumnezeu, nici sub mâna Lui care apasă asupra noastră în disciplină. Să ajungem la sfârșit, nu doar așa cum a făcut Samson, în zdrobirea vieții din noi înșine, ci cu calm și de bunăvoie, aplicând crucea cu credință la tot ce este de la omul vechi, ca să nu fiu eu cel care trăiesc, ci Hristos care trăiește în mine. Atunci, pentru noi, istoria s-ar inversa, parcă, și am începe acolo unde a sfârsit Samson. Am începe cu moartea eului (sinelui) și, ca rezultat, vom sfârși prin adevăratul nazireat, potrivit scopurilor lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Am urmărit pe acest biet om, potrivit planurile lui Dumnezeu, cu privire la ceea ce ar fi trebuit el să fie, chiar de-a lungul istorie sale, și descoperim că a fost un eșec în a împlini voia lui Dumnezeu în separare față de lume, iar acum, la sfârși, vedem exact motivul pentru toate acestea; el nu ajunsese la sfârșitul lui însuși. Să nu așteptăm ca un cutremur să ne ducă la sfârșitul nostru. Să mergem în camera noastră, să mergem în camera inimii noastre, și acolo să ne însușim adevărul crucii lui Hristos, și să-L rugăm pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, să facă din aceasta o realitate practică în sufletele noastre, ca să nu învățăm aceasta printr-o experiență amară, ci să învățăm prin adevărul lui Dumnezeu, care ne face să spunem : "Am fost răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. 2:20). </span></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-16926232289388415592023-09-19T18:47:00.002+03:002023-09-21T17:51:24.003+03:00<div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"> </div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b> <span>Meditații Asupra Cărții Judecători</span></b></span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span> <span style="font-size: large;"><b>- XX -</b></span></span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> Samuel Ridout</span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>13 Samson : ultimile zile (Jud. 16)</b></span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><span><br /></span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><span> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>13.2 O cursă pentru Samson în valea Sorec</b></span></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span><br /></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Acum trecem la următoarea parte a capitolului, care este și mai întunecată, o parte care are cu siguranță o voce pentru conștiința noastră. Vedem că Samson pleacă din nou, așa cum am văzut că pleca și mai înainte. Pentru cel care nu este restaurat cu adevărat, este doar o chestiune de timp pentru ca el să meargă pe un drum mai rău ca cel pe care a mers mai înainte. Domnul ne dă un exemplu cu privire la duhul necurat care iese dintr-un om (Luca 11:24-25). Duhul necurat îl părăsește pe om și îl lasă gol. El este, ca să zic așa, parțial eliberat, el este eliberat de acel singur duh rău. Dar la ce folosește să fii eliberat de un singur duh rău, dacă inima este goală, cum se spune, și este gata să deschidă ușa și să invite alte sapte duhuri mai rele decât primul?</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Samson nu ia seama la avertismentul lui Dumnezeu, un avertisment al îndurării Lui; și, iubiți frați, în treacăt, aș putea spune pentru noi în mod colectiv, Dumnezeu ne dă scurte perioade de ridicare. El ne dă mici timpuri de recuperare din rezultatele greșelilor noastre atunci cănd ne ridicăm din Gaza, unde ne-am dus, colectiv vorbind, în cetățile filistenilor, și făcând să ieșim din ele într-un mod uimitor. Găsim chiar că porțile nu sunt deloc bariere și le putem duce. Dar pentru o adunare a lui Dumnezeu, cât și pentru un creștin individual, această eliberare parțială poate fi semnalul unui nou curs descendent, dacă nu există o judecată adevărată a rădăcinilor lucrurilor, după cum am văzut. Deci, El ne dă avertismente într-un mod tandru. Este un lucru necesar pentru noi să luăm seama la aceste avertismente, așa cum El dorește să facem, - nu ca și cum totul ar fi acum în regulă, și nu ar fi fost nevoie de-o atenționare suplimentară și de o judecată de sine mai profundă - ci să luam seama la avertisment și să mergem la rădăcina lucrurilor, fie că este vorba de o adunare a lui Dumnezeu, fie de un singur individ. </span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Acum Samson se întoarce, la fel ca o adunare, sau ca un credincios în mod individual, înapoi la lucrul de care credea că a fost eliberat. Și acum, constatăm că el ajunge literalmente înapoi acolo, chiar în Gaza însăși. El este ademenit de o femeie în valea Sorec, al cărei nume este Dalila. Valea "cursei", sau "lațului". El iubește o femeie în această vale, și când ne ducem în văile filistenilor, nu avem acel duh de smerenie despre care vorbește o vale în țară (Israel). O vale filisteană înseamnă o coborâre morală, cobori moral, spiritual. A coborât în valea unde i s-a întins o cursă, chiar numele văii vorbește în felul acesta de o cursă, sau încurcătură. Este ceea ce îi va încurca picioarele, cât de eficient vom vedea imedit.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> El este <i>atras </i>acolo. El nu este dus acolo de nicio putere exterioară. Ce ne duce sub puterea răului? Nu este o forță exterioară care ne constrânge. Există o atracție care duce poporul lui Dumnezeu sub puterea răului. Este ceva care ne ademenește, care face apel la pofta și dorința propriei noastre inimi. Putem fi siguri că Dumnezeu nu va lăsa niciodată ca toate oștirile răului să aibă câștig asupra unui suflet care este loial în inimă față de El. Cei mai slabi și cei mai neputincioși din punct de vedere natural, sunt la fel de puternici ca Hristos Însuși, pentru că au puterea Lui, dacă inima lor este adevărată și loială față de El. Toate cursele pe care le poate întinde vrăjmașul, toate văile Sorec care pot exista, nu pot avea nicio putere asupra unui sfânt a cărui inimă nu este prinsă de ispitele care sunt în vale.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Iat-o pe Dalila, din nou o femeie filisteană, care ne amintește cum Samson a fost condus în mod constant în rătăcite de aceste principii care nu erau după gândul lui Dumnezeu, lucruri naturale care nu pot răspunde niciodată voii lui Dumnezeu. Știm că, figurativ vorbind, femeia ne amintește de principiile de conduită, de principii de mărturie care nu sunt adevărate, sau potrivit lui Dumnezeu, care sunt lipsite de adevărul lui Dumnezeu. Samson este atras în acest fel de un principiu al răului, care nu este potrivit lui Dumnezeu. El este atras de acest principiu, și vrea să se lege cu acesta. Iată bărbatul puternic prins în cursă, și femeia slabă, - al cărei nume pare să însemne "slăbiciune" sau neputință - această femeie în slăbiciunea și neputința ei este cea care îl atrage și îl ține cu o putere de care nimic nu-l poate elibera, căci propria sa inima este adusă sub această putere. El coboară acolo și intră în legătură cu ea. Și vom vedea că filistenii se folosesc din plin de acest lucru. Vom vedea că, dacă s-a pus sub puterea principiului care nu este conform lui Dumnezeu, el va fi adus în curând sub o putere vizibilă, ceva mai mult decât era în inima lui. Ei îi oferă acestei femei o plată. Filistenii sunt fără scrupule în modul lor de a rezolva lucrurile. Prima dată cănd au apelat la una din prietenele lui Samson a fost cu amenințarea că o vor arde pe ea și casa tatălui ei, iar acum fac apel la aceasta cu argint, o mie o sută de sicli de argint, dacă ea va afla de la el ceea ce el nu a dezvăluit niciodată, secretul puterii sale.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Cetatea inimii lui era încă invincibilă. Pare un lucru ciudat, un lucru aproape de neconceput, că o persoană care eșuase atât de vizibil precum Samson, să aibă totuși o inimă a cărei cetate să fie pe partea dreaptă. Nu se afla în mâinile vrăjmașului, deși fusese necredincios de multe ori. Dar fortăreața, sufletul, partea cea mai interioară a omului era încă pentru Dumnezeu, care, în îndurarea Sa, a intervenit până acum în mod providențial în favoarea lui. Acum, această cetate a inimii sale, Dalila trebuia să o asedieze și să scoată de la el cheia acestei cetăți, pentru ca dușmanul să se repeadă și să o ia în stăpânire în mod deplin.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> M-am găndit mult la faptul că ea le spune filistenilor secretul puterii lui și ce înseamnă aceasta pentru noi. Ce lecție spirituală trebuie să învățăm din faptul că spunem vrăjmașilor lui Dumnezeu secretul puterii noastre? Nu este acesta un fapt că noi avem un secret? Problema nu este atât faptul că secretul este cunoscut, deși este unul foarte real, ci este faptul că inima este dispusă să spună un secret lumii. Întâlnim oameni, de exemplu, în afacerile noastre și suntem politicoși cu ei, dar lucrurile se opresc aici. Putem avea relații cu persoane pe care le întâlnim întâmplător, temporar sau permanent, în cadrul serviciului nostru, dar nu există nimic care să ne compromită. Dar dacă se încheagă prietenia și în ea sunt introduse elemente din viața privată, atunci lucrurile devin mai intime si secretele inimii pot fi dezvăluite; nu mai rămâne nimic altceva decât ceea ce sufletele au în comun unul cu celălalt. Aceasta înseamnă "a spune secretele". A spune tot ceea ce marchează separarea de altcineva.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Atât timp cât îmi păstrez propriile mele gânduri, sunt separat de persoana care îmi poate atinge umărul. Sunt complet diferit față de el. Dar dacă îmi destăinui gândurile, dacă fac cunoscut motivațiile tainice ale minții mele și orice de acest fel, atunci suntem uniți, suntem prieteni și nu mai există nicio separare. Sunt în puterea acelei persoane, pentru simplul motiv că inima mea i-a fost dată. O ilustrare simplă ar fi o femeie creștină care își dă afecțiunea inimii ei unui bărbat nemântuit. Dar poate exista nenumărate aplicații, individuale și colective.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Și așa a fost cu Samson. Această dezvăluire a secretului puterii sale a dus la dărâmarea zidului care îl despărțea de filisteni. A fost renunțarea la însăși fortăreața sufletului său, care, cel puțin până acum, fusese ținută invincibilă. Ne vom gândi acum la aplicații practice ale acestui lucru și vreau să subliniez că pentru poporul lui Dumnezeu pericolul acesta se poate manifesta în trei moduri; individual, pentru slujitorii Domnului în mod special, și pentru Biserica lui Hristos în mărturia ei colectivă înaintea lui Dumnezeu și înaintea lumii.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Creștinul, în mod individual, este în pericol permanent să dărâme zidul despărțirii dintre sufletul său și lume. Ah, deseori vedem pe câte un creștin tânăr, cu inima plină de iubire față de Hristos, bucurându-se în Domnul, asaltat de ispite subtile pentru a da la o parte această îngustime, să distrugă ceea ce îl ține despărțit de lume. La prima vedere aceste ispite nu se prezintă ca ceva rău sau nepotrivit. Satan nu prezintă creștinului lumea așa cum este ea, rea. El prezintă partea atractivă a lumii, inofensivă, nu partea rea. Și, ah, dacă există sentimentul de a ceda în suflet, dacă există înclinația de a avea lucruri în comun, de a dezvălui, parcă, secretele inimii, sufletul a capitulat. Nu mă refer neapărat în cuvânt, ci la a dezvălui, în mod practic, ceea ce trebuie să deosebească acel suflet de lume. Dacă se produce destrămarea separării sufletului de duhul lumii, atunci are loc dezvăluirea secretului. Cedarea secretului în mâinile vrăjmașului este urmată de pierderea puterii, pierderea întregii puteri spirituale.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> De câte ori am văzut pe samsoni (creștini care se poartă precum Samson, n.t.) lipsiți de puterea lor spirituală tocmai în acest fel. Ei se preocupă cu un lucru mic, care pare inofensiv, nebăgat în seamă. Apoi mai apare ceva, căci Satan oferă mereu ceva din ce în ce mai atrăgător, care în final ia în stăpânire mintea, până când, în cele din urmă, după cum spune Dalila, mi-a deschis toată inima.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Este ca ecluza unui canal, dacă ați vazut vreodată una. Sunt porți care țin apele în amonte, le țin separate de apele din aval. Există o mare diferență de înălțime între apele din amonte și apele din aval. Dar un om merge la porți și deschide uși care sunt ascunse jos, lângă fundul canalului, iar apa trece pur și simplu prin acele uși, până când, în cele din urmă, apa este la același nivel în ambele părți, iar apoi porțile se deschid cu o ușurință perfectă.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Ah, preaiubiților, nu există oare uși ascunse ale contactului cu lumea aceasta, nu există uși ascunse de asociere cu principiile rele și cu gândurile acestei lumi? Nu vorbesc de imoralitate, dar, fraților, câți dintre noi am știut ce înseamnă să avem aceste uși deschise până când diferența de nivel dintre copilul lui Dumnezeu și lume s-a pierdut, deosebirea dintre sfânt și lumesc. Acestea sunt la același nivel, și ce împiedică acum deschiderea larg a porților și a lăsa să intre tot ceea ce este în lume? În această situație nazireatul individual este pierdut.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Sa aplicăm aceasta la un slujitor al lui Hristos. Dacă este cineva care trebuie să fie separat în sufletul său de duhul lumii, de duhul filisteanului, acesta este slujitorul lui Hristos. Secretul puterii lui este în ceea ce am văzut de-a lungul timpului. Acesta este secretul judecății de sine, al slăbiciunii, al neputinței totale care se sprijină pe puterea atotputernică. Dacă nu a învățat această lecție, dacă nu a ocupat acest loc, el nu este un adevărat slujitor al lui Hristos, și dacă a luat această poziție, trebuie să învețe că nu există putere de care să se teamă mai mult decât aceste asocieri ascunse care nu sunt după gândul lui Dumnezeu. Aceste uși ascunse, care l-ar putea conduce treptat să dezvăluie secretele inimii sale, să-l conducă treptat să aibă un punct comun cu lumea, îi va distruge puterea, și nicio capacitate de dar, nicio elocvență, nimic altceva nu poate să ia locul acelor "plete lungi" care vorbesc despre o viață separată pentru Dumnezeu.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Să aplicăm acest lucru la Biserica lui Dumnezeu. Din nefericire, ea este lipsită de șuvițele ei de slăbiciune, care erau gloria ei, și vedem astăzi o Biserică care este la același nivel cu lumea. În general vedem o biserică lumească, și nu trebuie să ne oprim aici, căci trebuie să plângem cu totii din această cauză. Iar dacă aplicăm aceasta oricărei mărturii colective pentru Dumnezeu, dragi prieteni, nu avem același lucru? Nu vedem aceleași pericole? Lumea care ne atrage permanent, în mod viclean, pericolul de a dezvălui lucrurile prețioase ale lui Dumnezeu, nu pe calea Evangheliei, ci pur și simplu de a ne deschide inima și mintea pentru a avea un punct comun cu ea. </span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Cât de ușor imităm lucrurile de care suntem înconjurați. Cum se poate strecura această stare chiar și în cea mai atentă companie a poporului lui Dumnezeu, dacă nu există o veghere permanentă și o grijă constantă. Cum vom descoperi că vrăjmașul are tot ce avem noi, că nu există niciun secret între noi, că nu există nimic între sufletele noastre și ceea ce ne înconjoară! Astfel că, oamenii spun uneori: "De ce ne facem atâtea probleme legate de separare, căci nu există nicio diferență între noi ? Pentru ce ne facem o astfel de problemă cu separarea?" Ah, iubiți frați, chiar faptul că putem pune o astfel de întrebare arată că deja nu există nicio deosebire. Secretul este dezvăluit - nu mai rămâne nimic.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span><br /></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span><br /></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b>13.3 Abandonarea nazireatului</b></span></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span><br /></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Să privim acum foarte pe scurt la pașii care duc la dezvăluirea secretelor, așa cum vedem aici la Samson. Mai întâi el îi spune un neadevăr, când ea îi cere să cunoască secretul puterii lui și cum ar putea fi legat. Ceea ce îi spune în primul rând este, evident, nesemnificativ și se pare că el nu are nicio intenție să-i spună adevăratul secret al lucrurilor. El spune: Dacă mă veți lega cu șapte funii verzi, sau, după cum este scris, șapte funii noi, care nu au fost uscate, atunci voi fi la fel de slab ca oricare om, sau, ca un singur om. Cred că Samson trebuie să fi avut în minte cum bărbații din Iuda îl legaseră cu funii când l-au dat în mâinile filistenilor. Fără îndoială că și-a amintit că atunci când a fost legat cu acele funii, el le-a rupt ca pe niște câlți. Așa că va face din nou la fel. Când ea îi spune: "Filistenii sunt asupra ta, Samson", pur și simplu el rupe funiile, precum câlții care ating focul.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Ne-am lăudat vreodată cu vreo biruință trecută în așa fel încât aceasta a devenit începutul unei noi curse? Samson se gândește aici la biruința lui trecută asupra filistenilor, la felul în care a rupt funiile. El spune, o voi face din nou. Voi rupe funia, îi voi spune ce mi-au făcut bărbații din Iuda și apoi voi arăta ce putere minunată am. Și așa a făcut, rupând funiile, dar, preaiubiților, el avea o funie nouă în jurul sufletului său. Era doar acea laudă cu o biruință trecută în prezența unuia care nu ar fi trebuit să știe nimic despre aceasta, și în prezența căruia nu avea nimic de-a face. El nu i-a spus adevărul și nici nu i-a dat adevăratul secret al puterii sale dar a înșelat-o, iar rezultatul a fost că în scurt timp ea află mai mult.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Deci, dacă cineva se joacă cu răul, fiind legat de el, încercând să mențină o anumită separare prin diverse minciuni, pasul este deja făcut și sufletul este cu adevărat în mâinile vrăjmașului.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Aș dori să pot spune mai clar. Conștiințele noastre trebuie să înțeleagă ceea ce vreau să spun aici. Vreau să spun, iubiți frați, că orice preocupare cu ceea ce nu este de la Dumnezeu, care nu este de niciun ajutor în comuniunea noastră cu El, jucăndu-ne cu lucrurile lumii și legându-le de lucrurile lui Dumnezeu, va sfârși în cele din urmă, ca în cazul lui Samson, în naufragiu și ruină.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Data următoare se simte puțin mai puternic. Dacă m-ar lega cu funii noi, spune el (v. 11). El devine din ce în ce mai puternic și, dacă și-ar da seama, că pur și simplu el adaugă încă o funie la cele cu care avea să fie legat. El a mers mai departe pe calea coborârii, și cred că vedem în aceasta îndurarea lui Dumnezeu punându-și mâna peste el pentru a-l aduce înapoi și a-l restaura, deși el refuză să asculte de îndurarea lui Dumnezeu. În loc de aceasta, descoperim că el face un pas mai departe în rău. Așa că aici, el este legat cu aceste funii și, dacă se desprinde din nou, el devine mai strâns decât era mai înainte. Această nouă înșelătorie, după ce conștiința i-a fost trezită și, pe deasupra, o conștiință care a fost trezită a doua oară de îndurarea lui Dumnezeu, și continuă în această stare, arată că el este în pericol mai mare ca oricând.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Iubiți frați, vreau să vorbesc cu toată tandrețea. Acesta este un subiect foarte serios și solemn. A fost trezită conștiința noastră de Dumnezeu pentru a ne elibera dintr-o cursă și totuși ne-am întors din nou la aceeași cursă? Atunci știm că conștiința noastră a devenit mai puțin sensibilă decât era mai înainte, așa cum devenise și a lui Samson. Lucrul acesta se aplică și Bisericii.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Vine apoi al treilea răspuns al său. El se joacă cu focul, dar fluturele se apropie din ce în ce mai mult de lumânare, iar acum atinge care este secretul puterii sale. El spune: "Dacă ai împleti cele șapte șuvițe ale capului meu în urzeala țesăturii" (v. 13). El vorbește despre părul său; fără să-i spună că nu trebuie să se radă. Dar părul era sursa puterii lui și acum putem vedea cât de aproape era de dezvăluirea acestui secret. El vorbește de propria sa putere spirituală, și îi spune, parcă, cum i se poate lua această putere. El îi spune în mod fals, dar vorbește chiar despre aceasta. Este ca și cum un om ar vorbi lumii despre credința sa. Poate el nu dezvăluie chiar secretul . S-ar putea să nu fie identificat pe deplin cu lumea, dar vorbește despre singurul lucru care îl desparte de lume. Ce drept avea Samson să vorbească cu o filisteană despre nazireatul său? Ah, niciunul. Lucrul acesta ne amintește de Eva vorbind cu șarpele. </span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Astfel că el face ultimul pas. Ea va obține totul de la el. Putem fi siguri, iubiți frați, că orice persoană care se preocupă, care se atinge de rău, va merge până la capăt, la fel cum a făcut sărmanul Samson aici, dacă nu intervine Dumnezeu în mila Sa. Da, spune el, ia-mi părul. Aceasta este ideea. El a ajuns până la capăt, și dacă părul meu dispare, dacă nazireatul meu este pierdut, voi fi la fel de slab ca orice om.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Nu este semnificativ faptul că el nu vorbește de abstinența sa de la vin sau despre despărțirea de moarte (trup mort, n.t.). Viața lui trecută ar indica faptul că el nu a fost atent cu privire la acele părți de separare ale naizereatului său. Conștiența slăbiciunii, un duh de dependență față de Dumnezeu, a fost sugerată de părul lung. Nu este posibil ca acestea să rămână după ce separarea sfântă a inimii a fost pierdută?</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Dependența își găsește expresia naturală și normală în rugăciune. Doar Nazireul desăvârșit a fost un Om al rugăciunii. Să fim siguri că nu există pericol mai mare decât pierderea simțului nevoii de rugăciune. Lucrul acesta semnifică pierderea duhului de dependență, simbolizat prin părul lung. Nu am nevoie să spun multe cuvinte aici, las mai degrabă conștiința să ne vorbească tuturor. Este rugăciunea o necesitate absolută? Este ea un obicei din viața noastră? Este posibil ca chiar și cunoașterea harului să fie folosită de vrăjmaș pentru a diminua sentimentul de dependență astfel încât rugăciunea să devină mai puțin constantă. Fratele meu, dacă neglijezi rugăciunea, tu ești într-adevăr în pericol iminent să-ți pierzi nazireatul.</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><span> Același lucru este valabil și pentru o mărturie colectivă. Ori de câte ori cunoașterea adevărului divin încetează să ne umilească și începe să ne facă nepăsători în ceea ce privește rugăciunea în comun, putem fi siguri că "filistenii sunt peste noi". Dacă vedem strângerea pentru rugăciune neglijată de mulți, sau o slăbiciune în rugăciune, puțini participanți - acestea sunt anumite semne că această mărturie, indiferent de modul în care a fost folosită de Dumnezeu în vremurile trecute, a alunecat din adevărata sa poziție. Dacă nu va fi restaurată, totul va cădea în formalismul filistean. Fie ca noi să acordăm o atenție serioasă acestor lucruri.</span></span></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-9078102276171783652023-09-06T09:37:00.001+03:002023-09-06T16:05:46.700+03:00<div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Meditații Asupra Cărții Judecători</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b> - XIX -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Samuel Ridout</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b>12 Samson - Alianțe și conflicte (Jud. 14 la 15)</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: red;"> <span style="font-size: medium;"><b> 12.2 Biruința lui Samson asupra filistenilor</b></span></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> La sfârșitul versetului opt găsim un fapt semnificativ. S-a coborât și a locuit în vârful stâncii Etam. Vârful stâncii. "Șafanii sunt un popor slab, totuși își fac casa în stâncă" (Prov. 30:26). Și când se duce să locuiască în stâncă, ceea ce ne duce cu gândul la Hristos și la a ne ascunde în El, ne putem aștepta la ceva mai mult decât ceea ce am văzut pâna acum, și la ce vom vedea.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000;"> 12.2.1 Intervenția bărbaților din Iuda în favoarea vrăjmașilor!</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Filistenilor nu le place un asemenea loc. Ei "s-au suit și și-au așezat tabăra în Iuda și s-au răspândit în Lehi. Și bărbații din Iuda au zis: Pentru ce v-ați suit împotriva noastră? Și ei au zis: Ne-am suit ca să-l legăm pe Samson, ca să-i facem cum ne-a făcut el nouă" (15:9,10). Samson era socotit în afara legii, și deși acum se retrăsese din conflict, sau se retrăgea, se pare, de pe teritoriul filistenilor, și își luase locul printre bărbații lui Iuda, ei sunt obligați să se răzbune. Erau departe de a fi învinși prin ceea ce făcuse el, ci ei insistă mai departe și vor sângele lui.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar ce tablou trist în ceea ce urmează! Bărbații lui Iuda vin la Samson și sunt pur și simplu îngroziți că ar trebui să îndrăznească să se împotrivească filistenilor. "Nu știi că filistenii stăpânesc peste noi?" Robia lor era atât de josnică, atât de completă, încât erau pur și simplu îngroziți de oricine se opunea acelei autorități care avea o putere atât de mare asupra lor. Și cât este adevărat, iubiți frați, că o mare parte din poporul lui Dumnezeu pare să fie îngrozit total de ideea că cineva s-ar putea împotrivi autorității filisteanului, care se manifestă printre ei.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pentru a ilustra din nou într-un mod foarte simplu, așa cum am făcut mai înainte, există anumite principii atât de mari la care am făcut deja aluzie. Aceste principii au fost adoptate printre creștinii mărturisitori, cum ar fi, de exemplu, gânduri nescripturale cu privire la îndreptățire, la închinare și la alte lucruri de acest fel. Am făcut deja aluzie la părerile filistenilor despre aceste lucruri. Dacă îndrăznește cineva acum să protesteze că acestea nu sunt adevărul lui Dumnezeu, că sunt pur și simplu instrumente ale vrăjmașului și o mărturie a puterii sale, oamenii ridică mâinile îngroziți. Ce! ideea că oricine, în afară de un om hirotonisit, poate să facă o lucrare sfântă! Ideea de a avea altceva decât o organizație construită de om, ideea de a declara aceste lucruri nescripturale și contrare a ceea ce intenționează Dumnezeu! Parcă auzim : "Nu știi că noi suntem slujitorii filistenilor?" De ce să punem întrebări care ar putea dezlănțui toată puterea vrăjmașului asupra noastră? Este într-adevăr o exagerare să spunem că poporul lui Dumnezeu tremură doar la gândul de a se opune autorității care îi ține pe sfinți în mâna sa?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000;"> 12.2.2 Dat în mâna filistenilor, Samson câștigă o foarte mare biruință</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Samson le cere bărbaților din Iuda doar un singur lucru : "Jurați-mi că nu vă veți arunca voi înșivă asupra mea" (v. 12). Aceasta este singura rază care strălucește în toată istoria sa. Nu, spun ei, nu te vom ucide, te vom da în mâinile filistenilor. El poate vorbi cu ei. Nu se teme de ei, pentru că ceea ce îl leagă vital de propriul său popor, legătura vitală cu poporul lui Dumnezeu este stabilă și menținută și ei nu-l vor ucide, spiritual vorbind, el acceptă să fie dat în mâinile filistenilor. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Așa că l-au legat cu funii, care sugerează reguli care să-l țină jos și să-l predea, gândesc ei, în siguranță în mâinile filistenilor. Dar, ah, când ajunge în prezența vrăjmașului, credința se manifestă, iar aceste reguli pe care poporul său le-a pus asupra lui pentru a-l ține jos, aceste funii noi, s-au făcut ca niște fire de in care sunt arse de foc și nu au putere să-l țină. Este frumos și izbitor să vedem acest lucru. Cred că aceasta are legătură cu locuirea lui în crăpătura stăncii. Poporul său, frații săi, Israel, nu aveau credință să acționeze așa cum a făcut el. De fapt, ei erau într-o stare spirituală destul de joasă încât să-l dea în mâna unui sistem care era în întregime contrar lui Dumnezeu, făcând tot ce era necesar pentru a-l da în mâinile vrăjmașului. Dar aici, Samson manifestă o credință simplă care se bazează pe Dumnezeu și pe care Dumnezeu o poate folosi. El nu se află în puterea filistenilor, iar în câmp deschis va avea un conflict liber cu ei, ceva din energia credinței.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Regret că trebuie să subliniez din nou ceea ce, mi se pare, că este caracteristica lui Samson de-a lungul întregii lui vieți, - disprețul față de nazireatul său. "În toate zilele cât s-a consacrat pentru <i>D</i>omnul, să nu se apropie de un trup mort" (Num. 6:6). Pentru un israelit, dacă era ceva mai grav de a se întina, era să se atingă de un os. A atinge un trup mort însemna necurăție, iar un israelit își pierdea consacrarea de nazireu dacă făcea acest lucru. Totuși, iată-l pe Samson, care cu toate lecțiile din trecut - din care ne-am fi așteptat să fi învățat ceva - ia ceva necurat și-l folosește împotriva filistenilor. El ia falca unui măgar - ceea ce era o dovadă clară a morții, iar animalul însuși era un animal necurat.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Măgarul este expresia unei voințe proprii puternice. Omul natural este ca un măgar sălbatic. Samson apucă acea armă necurată și, cu siguranță, câștigă o biruință cu ea; nu putem folosi niciodată carnea (firea veche, n.t.), ceva necurat, nu putem folosi niciodată voința proprie fără a suferi. Indiferent cât de corectă ar fi cauza, folosind o armă nepotrivită, mai devreme sau mai târziu, vom suporta consecințele. Deci, cred că avem aici un indiciu că Samson nu și-a prețuit nazireatul său. El nu a realizat că "armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu" (2 Cor. 10:4). Oh! să folosim arme spirituale în conflicte spirituale, să nu luăm armele vrăjmașului, să nu coborâm la nivelul vrăjmașului, oricât de potrivită ar fi acea falcă, după cum spune el, să facă grămezi peste grămezi de filisteni, cu acea singură armă. El se poate lăuda, dar a folosit o armă necurată și este o umbră chiar și peste această biruință, care este cea mai strălucită parte a vieții lui.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000;">12.2.3 Strigătul lui Samson către <i>D</i>omnul</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Apoi, după ce biruința este câștigată, iese în evidență un alt lucru care strălucește. Este pentru prima dată când îl auzim strigând la Dumnezeu (v. 18). "Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu" (Ps. 42:2). Îl găsim uscat de sete și, chiar și după această mare biruință, sufletul său nu putea fi altfel, după ce a folosit o armă necurată. Dar el se îndreaptă spre Dumnezeu, Îl cheamă în ajutor și află că în acel loc care a purtat numele biruinței sale, Lehi, "Dealul fălcii", Dumnezeu despică stânca, și de-acolo curge apă pentru înviorarea lui, - o altă imagine a lui Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Această parte începe și se termină cu stânca. El a locuit în stâncă și din stâncă, prin mâna puternică a lui Dumnezeu, curge apă pentru înviorare. Izvorul s-a numit En-Hacore, "izvorul celui care cheamă" pe Dumnezeu. Acum, în legătură cu aceasta, se pare că a crescut spiritual, căci citim că a judecat pe Israel douăzeci de ani. Adică, exercitarea judecății sale era legată de această perioadă, de această perioadă strălucită din viața lui. Atât timp cât a locuit despărțit de filisteni, în conflict deschis cu ei, el a avut puterea de a judeca pe poporul lui Dumnezeu. Nu putea fi un adevărat judecător pentru ei atunci când se alia cu vrăjmașii săi. Din nefericire, el nu a putut fi un adevărat judecător când, mai târziu, a măcinat la morile filistenilor. Dar, în această perioadă de separare totală de ei, când locuia, așa cum spuneam, în stâncă, și când a rupt legăturile pe care chiar propriul său popor avea să le pună asupra lui, și s-a remarcat în toată energia credinței divine, atunci putea judeca, și numai atunci a putut judeca pe poporul lui Dumnezeu. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Lucrul acesta ne duce la sfârșitul acelei părți din viața lui, în capitolul al șaisprezecelea, unde întâlnim întunericul cel mai profund și un eșec din cele mai triste. Strălucirea luminii a fost scurtă, dar sperăm că au fost și alte fapte de credincioșei față de Dumnezeu care nu au fost înregistrate în aceste capitole.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cred cu adevărat că acest ultim om, al șaselea dintre toți eroii lui Israel, este un om de la care ar trebui să învățam unele dintre cele mai importante lecții pe care le-am avut până acum înaintea noastră. Cred că lecțiile scrise aici, scrise chiar foarte clar, sunt în mare măsură lecții ale eșecului și cred că, așa cum am spus la început, că orice efort de a face din Samson un tip lui Hristos încalcă sensibilitățile noastre spirituale. Ah, Sfântul nostru Domn! Gândim să facem din David în păcatul său un tip al lui Hristos? Putem face, pe bună dreptate, din David, în respingerea sa, un tip al lui Hristos. Putem să facem în legătură cu împărația lui finală un tip al Domnului, și pe bună dreptate. Am putea să facem din Solomon, în măreția și gloria lui, un tip al lui Hristos. Dar când Solomon s-a îndepărtat de Dumnezeu, este el atunci un tip al lui Hristos? Un copil al lui Dumnezeu în neascultarea sa, poate fi el o imagine a Celui cu adevărat ascultător? Mi se pare că o astfel de manipulare a Scripturii, care încalcă conștiințele sfinților și aduce atingere Binecuvântatului nostru Domn, este un lucru care trebuie refuzat. Mai degrabă trebuie să primim avertisment de la un om care ar fi putut fi, - o, ce tip minunat ar fi putut fi el al lui Hristos, și totuși, din nefericire, el este pur și simplu un far, nu pentru a ne invita în port, ci pentru a ne avertiza cu privire la stânci, stâncile care l-au zdrobit.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Care este avertismentul, iubiți frați? "Ea este potrivită în ochii mei" (sau "Ea place ochilor mei") (14:3). Ah, să ne ferim de plăcerea proprie. Hristos nu Și-a plăcul Lui Însuși. Să ne ferim de ceea ce ne face plăcere. Să ținem la nazireatul nostru. Să ne amintim că crucea lui Hristos este cea care ne-a răstignit față de lume și lumea față de noi (Gal. 6:14); și mai mult de atât, "cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile și cu poftele ei" (Gal. 5:24). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 13 Samson : ultimile sale zile (Jud. 16).</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Am avut inaintea noastră cea mai străluicită parte a vieții lui Samson, deși era o strălucire marcată de slăbiciune în același timp. Semnele apăruseră deja, vestind noi încălcări ale poruncilor divine dacă nu se întorcea cu hotărâre spre Dumnezeu. Totuși, în ciuda izbăvirii parțiale acordate, datorată dependenței sale de Dumnezeu și a strigătului său către El după ajutor, nu vedem decât o mică tendință a ceea ce am numi o mișcare colectivă printre poporul lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Tot ceea ce a făcut Samson înainte de această dată a fost ceva personal, pe cont propriu, deși se pare într-un mod dezinteresat, pentru că nu vedem să profite de isprăvile sale de putere și de biruințele sale asupra filistenilor. După această perioadă de mișcare națională el acționează încă singur, astfel încât, așa cum am menționat deja, Samson a fost - în mare măsură - un eșec ca și conducător național. Nici în această parte el nu se pune înaintea poporului pentru a-i conduce la biruință, ci câștigă biruința pentru ei. El își păstrează în continuare individualismul și, dacă o pot spune, oriunde există o măsură de individualism puternic care exclude poporul lui Dumnezeu, acolo există o mare măsură de egoism, și oriunde există egoism există slăbiciune și eșec.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> El nu și-a asociat niciodată poporul cu el, precum Ghedeon, sau chiar ca Iefta. Tot ceea ce a făcut a fost ca pe o scenă, pentru ca ceilalți să vadă, după cum am putea spune, el a acționat singur. Astfel, parțial, după cum vedem, în legătură cu această perioadă se vorbește despre funcția lui de judecător. El nu era în stare să judece atunci când se asocia cu filistenii.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Astfel de oameni nu au rămas necunoscuți în istoria Bisericii - oameni cu un dar strălucit, dar care nu și-au găsit niciodată locul lor ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Ei au uimit, probabil, cu oratoria lor și au atras atenția asupra lor, dar lucrarea lor a fost în mare măsură lipsită de valoare. Fără îndoială, în fiecare perioadă a vieții istoriei Bisericii au existat astfel de oameni, și ei nu lipsesc și astăzi.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Nu vom descoperi oare că secretul acestui fapt se află în încălcarea nazireatului? Există o anumită preocupare (cochetare, n.t) cu principiile filistenilor, un anumit eșec în a menține o separare rigidă și spirituală față de tot ceea ce ar strica cea mai deplină comuniune. Nu este ispita, de exemplu, ca cineva înzestrat cu o mare elocvență să fie întoxicat cu un succes care nu vorbește de "absența vinului" ca bucurie naturală? Astfel de persoane le este greu să se șteargă pe sine și să ocupe un loc smerit în slujire. Filisteanul, Abimelec, își va impune personalitatea. Acesta este un principiu de aplicare vastă și profundă pe care îl caută cel mai mult. Orice lucrare, oricât de excelentă și de scripturală ar fi în multe dintre caracteristicile sale, dacă nu reușește să se trezescă și să se identifice cu poporul lui Dumnezeu în mod colectiv, pe liniile stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu, nu părăsește niciodată sfera a ceea ce este individual și, prin urmare, este incompletă. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: red; font-size: medium;"><b>13.1 Samson coboară la Gaza </b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar trebuie să lăsăm această licărire de strălucire din viața lui și să coborâm în întunericul istoriei sale de mai târziu. Dacă lecția este una tristă, putem fi siguri că întunericul ei nu este exagerat și că Dumnezeu Însuși a pictat acest tablou pentru noi, pentru ca noi să înțelegem cum arată lucrurile în ochii Sai. Ceea ce avem aici, chiar dacă este o lecție umilitoare, este una necesară, o lecție care va acționa ca un stimulent spiritual pentru sufletele noastre, așa cum face biterul (licoare medicinală amară, n.t.). Medicamentele lui Dumnezeu trebuie să fie amare, așa cum sunt de obicei medicamentele, dacă trebuie să acționeze asupra sufletului și ne stimulează (sau, provoacă, n.t.) pentru ceea ce este un conflict real, ca să arătăm dacă trebuie să stăm pentru Dumnezeu sau nu. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Există o asemănare destul de izbitoare între ceea ce avem în prima parte a acestui capitol șaisprezece și ceea ce a avut loc la începutul vieții publice a lui Samson. Aceasta arată, totuși, un declin moral. Acest declin moral este manifestat prin faptul că el își satisface propriile dorințe, în ciuda întinării morale de care are parte. Samson coboară la Gaza pentru satisfacerea propriei plăceri, fără să-i pese de ce pata ar putea rămâne pe numele lui Dumnezeu și pe numele poporului Său, făcând acest lucru. El coboară acolo ca o victimă a cărnii și, iubiți frați, dacă cineva este o victimă a cărnii dinăuntru, este doar o chestiune de timp pănă când va fi o victimă și în exterior, și aceasta în mod vizibil.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Avem în această primă parte, în coborârea lui Samson la Gaza, ceea ce arată, cu siguranță, o stare sufletească care a necesitat cea mai categorică judecată de sine, și totuși nu pare să existe nimic de acest fel. Poate părea ciudat ca un om care ar putea avea vreo putere să-și sacrifice atât de complet conștiința, așa cum a făcut-o Samson, dar este un fapt trist că puterea rămâne puțin timp după ce conștiința a dispărut. Se pare că este, ca să spun așa, mila peristentă a lui Dumnezeu care ar reține pe cineva, chiar acolo unde conștiința este adormită, unde a fost împiedicată să acționeze. Dumnezeu, în mila Sa, ar avea încă un cuvânt pentru suflet, prin puterea care este păstrată încă într-o anumită măsură. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deci, în ciuda stării nefericite a sufletului lui Samson care a făcut posibil acest lucru, el se poate ridica în timpul nopții plăcerii sale, și poate lua porțile Gazei, care l-ar fi ținut în captivitate. El poate lua acele porți, le poate duce pe munte spre Hebron, ca un fel de sfidare a poporului, care credea că îl ține în siguranță pentru că porțile erau blocate.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Fără îndoială, Samson a crezut că a făcut un lucru grozav când a luat acele porți și s-a desprins de puterea care îl ținea. Dar el nu s-a desprins cu adevărat de ea. Doar îndurarea lui Dumnezeu este cea care i-a vorbit și i-a arătat că are putere să se desprindă dacă vrea, chiar și acum. Dar din faptul că nu a făcut asta, ci pur și simplu și-a folosit puterea, avem o ilustrare a modului în care avertismentul lui Dumnezeu nu a fost ascultat și, prin urmare, nu a existat nimic care să împiedice un nou eșec în continuare.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> De fapt, acest om puternic bătea în retragere, fugind dinaintea filistenilor. Chiar dacă purta porțile cetății lor pe umeri, el fugea de ei. Nu se confrunta cu ei. Nu avea puterea să-i înfrunte. Cum putea el să aibă putere când propria lui conștiință nu era potrivită înaintea lui Dumnezeu? Cum poate cineva să aibă putere când propria conștiință nu este corectă înaintea lui Dumnezeu?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Se spune că a dus porțile cetății pe vârful muntelui care este în fața Hebronului, sau, după cum este sensul, muntele care privește spre Hebron. Se pare că s-ar fi îndreptat spre Hebron, dar Hebronul este la mai multe mile de acel loc, Gaza este pe malul marii, în timp ce Hebronul este departe, în munții Iudeii, la multe mile distanță. S-ar putea să fi fost un munte în fața lui, iar Samson, se pare, s-a îndreptat spre el. Hebron înseamnă comuniune și este nevoie de ceva mai mult decât debarasarea unei puteri pentru moment, pentru ca sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, la comuniune.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cineva poate fi prins într-o cursa, prins în ceva care este contrar gândurilor lui Dumnezeu, ceva care, parcă îl ține în jos, dar el încă mai are putere, destulă putere de a scăpa de acel lucru și ne arată că are putere să-l scuture de pe el, dar întorcându-i spatele, merge mai departe spre Hebron, spre comuniune. Foarte probabil, această biruință parțială este o cursă pentru el, căci dacă ar fi realizat cu adevărat slăbiciunea sa, s-ar fi îndreptat cu fața spre Dumnezeu și ar fi putut evitată umilirea lui ulterioară. Sufletul recuperat parțial merge, parcă, spre locul comuniunii cu Dumnezeu, dar nu ajunge la acel loc, se oprește înainte de el și, cu siguranță, data viitoare, când va fi prins în cursă, va fi mai rău pentru el, pentru că Dumnezeu nu ne îngăduie să ne jucăm cu conștiința, sau cu Cuvăntul Său. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dacă a fost greșit să fie în Gaza, și dacă numai îndurarea lui Dumnezeu l-a eliberat din Gaza, putem fi siguri că a fost pentru a-l aduce înapoi la ceea ce semnifică Hebronul, la comuniunea cu Dumnezeu. Iar dacă nu se întoarce deplin în acest loc, eșecul său ulterior va trebui să-l învețe care este cu adevărat nevoia lui. Ce lecție necesară este și pentru noi! Uneori par să aibă loc anumite restaurări, în sensul că se observă renunțări la anumite principii sau asocieri, dar de multe ori renunțarea este doar parțială, deoarece este tăiat doar rodul exterior, dar nu rădăcina și, mai presus de toate, nu există o întoarcere reală spre Dumnezeu. "Dacă te vei întoarce... întoarce-te la Mine" (Ier. 4:1), este ceea ce zice Dumnezeu, și există un mare pericol în restaurarea parțială a comuniunii, în parcurgerea doar a unei părți a drumului către Hebron, și aceasta pentru scurt timp. Dacă vrem să fim restabiliți în comuniune, iar restabilirea în comuniune înseamnă mai mult decât a purta porțile Gazei pe munte, înseamnă a ne întoarce la Dumnezeu, iar întoarcerea la Dumnezeu înseamnă o judecare a principiului care m-a prins în cursă, și a rădăcinii care m-a dus în rătăcire, iar când judec această rădăcină, atunci judec și toate ramurile ei.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta este lecția pe care o învățăm din această faptă a lui Samson. Astfel de fapte nu aduc nimic altceva decât tristețe în inimile noastre. Cu siguranță, nu ne putem aștepta să fie lăudat pentru că a făcut așa ceva. Îl putem întreba doar cum de ai ajuns la Gaza și, cât de departe ai plecat când ai părasit-o? Așadar, dacă cineva vorbește despre cât de puternic a fost în a renunța la un anumit obicei sau la o anumită asociere, să-l întrebăm mai întâi de ce s-a aflat într-o asemenea situație, și în ce măsură s-a îndepărtat acum de ea. Ai parcurs toată distanța până la comuniunea cu Dumnezeu?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Putem spune aici, doar în treacăt, un cuvânt din adevărul evangheliei? Există o mulțime de predici în zilele noastre care ar duce un păcătos, ca să zic așa, din Gaza, pe muntele din fața Hebronului, fără ca să-l ducă până acolo. Există multe despre renunțarea la aceasta sau la aceea, despre ruperea uneia sau alteia dintre asocierile rele, despre a judeca cutare sau cutare stare greșită a sufletului din inimă, și totuși să nu se ajungă la fondul lucrurilor, care este - ce? Fondul este să se ajungă la sfârșitul sinelui, adică judecata de sine. Este să mă văd pe mine, nu ca un păcătos care poate scăpa de legăturile păcatelor sale, ci ca un suflet neputincios și vinovat în prezența lui Dumnezeu. Este să mă văd pe mine un obiect ruinat și fără valoare, care nu poate să se arunce decât în păcatele sale și în nevrednicia sa, la picioarele harului infinit, pentru a găsi în crucea lui Hristos eliberare, nu din Gaza, nu dintr-un anumit obicei rău, ori de cutare sau cutare stare greșită, ci de a găsi iertare și eliberare de sine, prin har, prin crucea lui Hristos.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta mă duce direct în prezența lui Dumnezeu, chiar în Hebron, chiar în locul unde îmi cunosc relația cu Dumnezeu, și aceasta, dragi prieteni, este ceea ce face Evanghelia harului lui Dumnezeu, spre deosebire de orice predicare a reformării, ori a îmbunătățirii omului vechi, doar pentru a fi asemenea scroafei care este spălată pentru a se întoarce să se tăvălească din nou în noroi. Evanghelia îl eliberează pe cineva complet, prin harul lui Dumnezeu, din orice loc în care a fost ținut captiv, îl eliberează să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ce mângâere să ai parte de o asemenea Evanghelie pe care să o predici. Ce mângâiere, dragi prieteni, că nu trebuie să îndreptăm sufletele către un munte care se află doar puțin afara din Gaza, și a le spune: "Ei bine, te vom duce puțin mai de departe, spre Hebron, către casa lui Dumnezeu, spre comuniunea cu El, și apoi te vom lăsa singur". Avem fericitul privilegiu să declarăm că prin moartea și învierea lui Hristos, Domnul nostru, sufletul este pe deplin eliberat, pentru a fi acasă în prezența lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă crucea, sângele lui Hristos. Înseamnă că prin moartea Sa, calea de acces în prezența lui Dumnezeu este perfect deschisă, astfel încât putem să ne apropiem de Dumnezeu cu deplină siguranță a credinței, pentru a avea cea mai fericită și cea mai sfântă asociere cu El. Nu am fost aduși până la jumătatea drumului către Dumnezeu, ci aduși până la Dumnezeu. "Dar acum, în Hristos Isus voi, care odinioară erați departe, v-ați apropiat (lit. "ați fost aduși aproape") prin sângele lui Hristos" (Efes. 2:13).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deși ca creștini nu avem nevoie să fim mântuiți din nou, totuși ne bucurăm să vorbim despre modul în care cineva poate fi mântuit. Noi suntem mântuiți odată pentru totdeauna, iar aceasta ne dă capacitatea, în sens spiritual, să ne bucurăm de adevărul prețios al mântuirii, și pe deasupra, cu dragoste și seriozitate, să-l recomandăm oricărei inimi care este străină de dragostea lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu scoate sufletul din locul său de robie, și din robia poftelor sale, și îl așează chiar în casa lui Dumnezeu, prin lucrarea lui Hristos, fiind în pace pentru totdeauna cu El. Ce evanghelie prețioasă! Este slujba împăcării, slujba aducerii sufletului îndepărtat, sufletul care este în vrăjmășie, înstrăinat de Dumnezeu, înapoi la El cu încredere deplină și în pacea deplină a propriei Sale binecuvântări și a sfintei Sale prezențe.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Aceasta este în contrast cu ceea ce a făcut Samson. Samson nu a făcut nimic de acest fel, așa cum am văzut din belșug și, prin urmare, nu putem asocia Numele sfânt al Domnului nostru cu o istorie așa de rușinoasă ca aceasta. Nu se poate observa nici măcar o simplă asemănare exterioară, așa cum au făcut-o unii, ilustrând prin ea Evanghelia, că Binecuvântatul nostru Domn a luat porțile Gazei, și a deschis calea pentru ca sufletele noastre să iasă afară. Nu aș lega Numele Său sfânt cu o asemenea istorie rușinoasă pe care o găsim aici. Este un contrast total cu ceea ce a făcut Hristos. Pentru Samson a fost pur și simplu o eliberare incompletă și parțială, prin îndurarea lui Dumnezeu, de ceva de care era stăpânit, și care avea să-l prindă în cursă. Să nu asociem niciodată Numele sfântului nostru Domn cu o asemenea relatare rușinoasă.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> A fost un om care a ieșit dintr-o cetate într-un mod foarte diferit. Acesta a fost apostolul Pavel. Ceea ce îl ținuse în cetate era credincioșia față de Hristos, iar iudeii păzeau zi și noapte porțile Damascului, ca să nu le scape. Toată puterea lui Dumnezeu era de partea lui, toată puterea lui Hristos înviat, dar ce a făcut el? Nu a existat o asemenea manifestare (ca la Samson, n.t.) nebunească a puterii sale, nici o minune nu a fost interpusă între el și dușmanii săi care păzeau porțile. Pavel, într-o slăbiciune desăvârșită, a fost coborât într-un coș și fuge de dușmanii săi. El a fost un adevărat nazireu, a cărui slăbiciune a fost un martor constant al unei alte puteri care a lucrat prin slăbiciunea lui, și aceasta nu l-a făcut, ca să zicem așa, un atlet fizic sau spiritual, ci l-a făcut un om smerit.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cred că este foarte izbitor că avem o aluzie la acea coborâre într-un coș din capitolul unsprezece din 2 Corinteni, care este urmată în capitolul doisprezece de relatarea înălțării sale în glorie, unde i-au fost dezvăluite lucruri pe care un om nu este în stare să le rostească. Dacă Pavel nu avea decât slăbiciune aici, așa că a trebuit să iasă din cetate într-un coș, lăsat jos de pe zid, el a fost luat în glorie, pentru a vedea acolo ce era cu adevărat partea lui, și a noastră, iubiți frați. Apoi, când coboară de la acea înălțime, Domnul îi explică, ca să zicem așa, că nu trebuie să-și folosească puterea proprie, pentru ca puterea lui Hristos să fie pentru el și, această putere, să fie desăvârșită în slăbiciune. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cu care am vrea să ne asemănăm, cu Samson, cu multă putere uimitoare, sau cu acel slujitor sărac, slab, care a fost urmărit, precum o căprioară fricoasă care este urmărită în pădure, de dușmani necruțători, și este lăsat afară din cetate, plecând în slăbiciunea lui pentru a dovedi că puterea nepieritoare a lui Hristos este pentru el? Cu care am vrea să ne asemănăm? Dar, preaiubiților, a ne asemăna cu Pavel înseamnă a învăța lecția lui Pavel, iar a ne asemăna cu Samson înseamnă a nu învăța această lecție. </span></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-81135112901797333682023-07-05T19:08:00.000+03:002023-07-05T19:08:23.544+03:00<div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Meditații Asupra Cărții Judecători</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b>- XVIII -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Samuel Ridout</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 12 Samson - Alinațe și conflicte (Jud. 14 la 15)</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;">12.1.3 Prima faptă de putere a lui Samson</span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cu ocazia coborârii lui pentru a-și lua soția filisteană, avem prima faptă de putere din partea lui Samson. Un leu îl atacă și el îl sfâșie fără să aibă ceva în mâini. El nu și-a pierdut cu nimic din puterea sa, nici din prospețimea vigorii sale spirituale. El nu se întinase încă prin asocierea cu filistenii.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar, de aici, avem de învățat o lecție spirituală. Este de mirare că în timp ce coboară în țara filistenilor un leu tânăr răcnește împotriva lui? Dacă cineva părăsește locul prezenței lui Dumnezeu, și calea sa este una de coborâre, o cale carnală, trebuie să fie surprins dacă întâlnește un atac al vrăjmașului, al lui Satan, care se manifestă ca un leu care răcnește, căutând pe cine să devoreze? Satan înflorește acolo unde este abandonată calea ascultării. Nu există niciun leu pe calea ascultării. Leneșul este cel care spune: "Este un leu fioros pe drum! Un leu este în mijlocul străzilor!" (Prov. 26:13). Nimeni nu a fost ucis vreodată de un leu pe stradă. Poate că a fost atacat când se afla pe calea neascultării, caci, așa cum Bunyan a spus atât de clar în alegoria sa, leii sunt legați ca să nu poată ajunge pe calea ascultării. Pe calea ascultării Satan nu poate ataca niciodată; calea ascultării este calea siguranței. Dacă părăsim această cale atunci ne vom întâlni cu leul. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Calea lui Dumnezeu pentru profetul care a coborât din Iuda în Israel a fost una foarte clară; trebuia să coboare, să mărturisească împotriva împăratului lui Israel, să nu mănânce sau să bea și să se întoarcă înapoi de unde plecase (1 Împ. 13). Era o cale clară, aparent periculoasă, ca atunci când împăratul lui Israel a întins mâna să-l lovească. Dar el era ocrotit, iar mâna împăratului a fost uscată și neputincioasă, și nu a putut fi restabilită decât prin cuvântul profetului. Nicio putere a împăratului nu-i putea face rău, nimic nu-l putea răni; dar, ah, când a părăsit calea ascultării de Dumnezeu pentru sine, și l-a ascultat pe profetul bătrân și s-a dus să mănânce și să bea cu el, l-a întâlnit un leu și l-a omorât. Există un leu când părăsim calea lui Dumnezeu. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deci, acel răcnet al leului, ar fi trebuit să fie pentru Samson un avertisment, cel puțin, că el ajunge pe teritoriul lui Satan. Cu siguranță, el "sfâșie" leul așa cum ar face unui ied, ceea ce arată o anumită credință, dar ar trebui să ne simțim rușinați să întâlnim astfel de vrăjmași. Cum trebuie să-i întâlnim? Israel nu putea obține nicio glorie din înfrângerea lui Amalec, caci dacă a trebuit să lupte, a fost pentru că el rămânea în urmă. De ce a trebuit ca Israel să se lupte cu Amalec? Nu s-ar fi luptat cu el dacă nu ar fi rămas în urmă (Ex. 17: 13 ; Deut. 25 : 17-18). Dacă ar fi mers hotărât înainte, Amalec nu i-ar fi ajuns niciodată. Cineva poate spune că a avut un conflict teribil cu Satan, dar glorie Domnului, a câștigat biruința; dar cum a ajuns să aibă un conflict cu Satan? A fost pe teritoriul lui? A părăsit calea credinței acolo unde l-ar fi vrut Dumnezeu? Este foarte bine să câștigăm o biruința, dar unele biruințe arată clar de ce a fost nevoie de a lupta.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #990000; font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #990000; font-family: arial;"> 12.1.4 Ghicitoarea pe care Samson a spus-o filistenilor</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Vedem că ghicitoarea lui Samson rezultă din această biruință. Când a coborât mai târziu, a văzut că un roi de albine se stabilise în trupul leului. El ia miere din trupul leului, mănâncă, și dă și părinților săi. Când coboară să-și ia soția, - continuând să coboare, obligat să întărească angajamentul, pentru propria lui plăcere - el le spune prietenilor săi această ghicitore : "Din cel care mănâncă a ieșit ce se mănâncă și din cel tare a ieșit dulceață" (v. 14). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Știm interpretarea obișnuită, și nu voi pune la îndoială această interpretare, deși cred că există ceva mai mult. Voi spune mai întâi acea interpretare. Satan este cel care mănâncă, leul. "Vrăjmașul vostru, diavolul, dă târcolale ca un leu care răcnește, căutând pe cine să înghită" (1 Pet. 5 : 8). Așa cum leul învins este un prilej de a oferi hrană, tot așa, cănd eram robi ai lui Satan și sub puterea lui, Binecuvântatul nostru Domn a coborât și l-a biruit. "Ca prin moarte, să-l desființeze (sau "sa-l facă fără putere") pe cel care are puterea morții, adică pe diavolul" (Ev. 2 : 14). Drept urmare, însuși faptul că Satan stăpânea asupra noastră, I-a dat prilej lui Hristos să-l doboare. Tocmai acest prilej devine mijlocul hranei noastre spirituale, cea mai bogată susținere a cerului, miere din trupul mort. Cu siguranță, din crucea lui Hristos a venit toată dulceața și mâcarea noastră. Nimeni nu ar putea pune la îndoială că odată ce Satan a fost biruit la cruce, ușa s-a deschis larg spre comoara lui Dumnezeu, iar resursele Sale inepuizabile au fost oferite pentru a ne hrăni. Mâncăm și bem din belșug datorită acelei "sfâșieri" a leului care era în cale. Nu voi merge mai departe asupra acestui fapt, este partea Evangheliei. Și când o aplicăm la propriile noastre experiențe am putea vedea un timp când Satan a fost doborât. Vom spune că în energia credinței am găsit dulceața ca rezultat al atacului său. De exemplu, Satan a răcnit împotriva noastră cu o amenințare specială, cu o ispitire deosebită. L-am întâlnit și l-am învins, și am descoperit, după ce l-am biruit pe Satan, că există o masă spirituală pentru sufletul nostru. Acest lucru pare să fie sugerat în Psalmul 23, "Tu îmi întinzi o masă înaintea vrăjmașilor mei" (v. 5). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să privim acest lucru pe plan colectiv. Vrăjmașul poate amenința o străngere a copiilor lui Dumnezeu, iar ei, în simplitatea credinței lor, îl pot întâlni și sfâșia, pentru că putem să ne împotrivim diavolului, și el va fugi de la noi, neavând mai multă putere decât un ied. Ca rezultat al întâlnirii cu Satan și al înfrăngerii lui, vor descoperi că există o bogată masă spirituală pentru sfinți. De multe ori aceste atacuri ale vrăjmașului au fost doar prilejul unor binecuvântări reale și depline.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Evident, aceste aplicații ne sunt familiare și le înțelegem foarte bine. Nu le-aș contrazice nicio clipă, și totuși, mărturisesc, când mă gândesc la acest om Samson, și la toate oportunitățile pe care le-a avut și pe care nu a reușit să le folosească deloc, când mă gândesc la scopul pe care îl avea când l-a întâlnit pe acel leu, cum l-a urmat după ce l-a ucis pe leu, mi se pare că trebuie să existe un avertisment, o lecție practică care rezultă de aici, și pe care vreau să o vedem în continuare.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;">12.1.5 Alte învățături care reies din această scenă a leului tânăr</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Mierea este dulceață, și ne amintim că țara Canaanului este descrisă ca o țară unde curge lapte și miere. Mierea din Canaan este bună. Mulțumim Domnului, în eternitate ne vom hrăni și ne vom delecta pentru totdeauna cu dulceață și grăsime. Dar mierea din țara filistenilor sugerează cu siguranță altceva. "Ai găsit miere? Mănâncă atât cât este suficient pentru tine" (Prov. 25:16). Problema măncării mierii este stabilită, în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, în legătură cu jertfele, acolo unde El a interzis-o. Ea reprezintă dulceață și atractivitate naturală. Acum, lucrurile dulci ale naturii cerești sunt, desigur, hrana potrivită într-un loc ceresc, dar pentru a hrăni natura, și a te bucura de dulciurile din natură pe terenul vrăjmașului, cred că este altceva. A mânca miere în acest fel nu înseamnă acum că te hrănești cu lucrurile prețioase ale lui Hristos, ci mai degrabă cu ceea ce poate fi foarte ușor o cursă pentru suflet.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Deci, l-am văzut pe vrăjmaș sub o anumită formă. Satan, ca un leu, este pus pe fugă și distrus. Acesta este un fel de nimicire. Dar apoi, dintr-un trup aparent mort care nu poate face rău, un vrăjmaș invins, ah, poate ieși acea miere subtilă și insinuantă care va îndepărta sufletul de Dumnezeu. Nu cred că aceste aplicații se contrazic una pe alta, pentru simplu motiv că, dacă privim parabola din punctul de vedere al adevăratului nazireat, așa cum Îl vedem pe Binecuvântatul nostru Domn ca l-a împlinit cu adevărat, mierea înseamnă dulcele, lucruri binecuvântate ale Evangheliei. Dar dacă ne uităm la parabolă, iubiți frați, în lumina faptelor, cum Samson se îndepărta de Dumnezeu, aș susține cel puțin această părere pe care am sugerat-o, că el mergea pe o cale descendentă; iar Satan, văzând că răcnetul lui nu-l îngrozea pe Samson, a încercat să vadă ce poate să facă mierea pentru el.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Bietul Samson își dezvăluie mereu secretele. Este nerăbdător să vorbească despre lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le cunoască în afară de el. Lucruri despre care, cu siguranță, filistenii nu ar trebui să știe, el este grabnic să le spună. Și, dacă observăm, el nu le sune direct, ci le propune o ghicitoare. De ce a trebuit să le spună o ghicitoare? Nu ar fi trebuit să vadă, cum de altfel putea vedea oricine, că el se amesteca îngrozitor de mult cu acești oemeni? S-a coborât să se căsătorească cu o femeie și a descoperit că are treizeci de însoțitori. Ce fel de însoțitori sunt aceștia pentru un om care ar fi trebuit să fie dușmanul de moarte al acestui popor? El s-a legat de unul (de femeie prin căsătorie, n.t.), iar acum numărul a crescut la treizeci. În casa lui se afla o întreagă ceată de filisteni, iar el s-a asociat cu ei.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Lecțiile sunt atât de clare încât nu putem greși. Sunt sigur că le vedem. Dacă facem compromisuri doar într-un singur punct, dacă vom adopta doar un principiu care nu este tocmai scriptural, îl luăm la sân, căci știm că femeia reprezintă principiile de conduită, și acest principiu nescriptural va conduce, cu siguranță, la o mulțime de principii la fel de false. Adoptând doar un astfel de principiu fals, ne "căsătorim" cu o filisteancă, iar apoi cei treizeci de însoțitori spirituali ai ei ne vor umple casa.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Nu sunt foarte clar dacă ghicitoarea lui Samson ar putea însemna în gura lui, în gura unui astfel de om care manifestă infidelitate, ceea ce înțelegem de obicei despre ea. Nici nu cred că putem vorbi despre el ca de o imagine a lui Hristos. Cum ar putea un astfel de om infidel să fie o imagine a lui Hristos în răscumpărarea Sa? Trebuie să spun că inima mea respinge orice asemănare cu Domnul nostru; mai degrabă putem vedea, când mă gândesc la scopurile lui Dumnezeu în ce privește nazireatul și la ceea ce a fost cu adevărat Hristos, un contrast. Dacă Samson ar fi manifestat credincioșie, ar fi fost un tip al lui Hristos. Dar nu pot să mă gândesc la Samson, istoric vorbind, ca fiind un tip al lui Hristos. Ne putem gândi la Domnul Isus Hristos coborând și asociindu-Se cu vrajmașii Sai în acest fel? Cu siguranță, pentru a întâlni sufletele în har, El a coborât în locurile cele mai de jos. Dar nu ne putem gândi la El luând vrăjmașii la sânul Sau, sau făcând ceva care ar fi compromis sfințenia Tatălui Sau. Deci, gândul lui Dumnezeu este că din cel care mănâncă a ieșit ce se mănâncă și din cel tare a ieșit dulceață, și că oricine poate explica - cel căruia Dumnezeu îi va descoperi - această taină, va primi un schimb de haine, va primi o poziție nouă înaintea lui Dumnezeu; va fi, ca să zic așa, îmbrăcat cu cea mai bună haină, ceea ce face frumoasă Evanghelia, totuși, când ne uităm la partea personală a acesteia, există un avertisment, după cum am spus. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;">12.1.6 Samson dezvăluie ghicitoarea soției sale</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Samson va sfârși prin dezvăluirea secretului său, chiar dacă se pare că refuză s-o facă. Cel care stă la discuții cu vrăjmașii lui Dumnezeu, care nu este deloc pregătit să se desprindă cu totul de ei, dar totuși sugerează posibile căi de intrare a acestora în secretul vieții sale spirituale, el va descoperi că tocmai principiul pe care l-a adoptat ca partener al vieții sale, este cel care îl va face să renunțe la secretul la care ține cu atâta gelozie. Și așa s-a întâmplat cu Samson. Acești tovarăși ai săi - ce situație nefericită, ce tovărășie nefericită, privind-o doar pentru o clipă într-un fel cu totul natural; în ce tovărășie intrase - prietenii soției sale, o amenință că îi vor arde casa dacă nu află cumva secretul de la el. Tovărășie bună cu care să se asocieze un nazireu! O vor arde pe ea și pe tatăl ei. Și astfel, sub teama acelei amenințări, își petrece timpul, care în mod natural trebuia să fie un timp fericit, plângând, căci știe că tovarășii ei sunt destul de cruzi ca s-și ducă până la capăt amenințarea, și că nu va mai fi casă pentru ea, și probabil și ea va fi ucisă, dacă nu reușește să scoată secretul de la Samson.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Samson și-a găsit sfârșitul pentru că i-a spus secretul său; chiar aici, la început, dezvăluirea secretului său prezice care ar putea fi sfârșitul. Samson spune aici secretul și, în cele din urmă, va trebui să spună secretul său mai profund cu privire la separarea pentru Dumnezeu, secretul oricărei mărturii și puteri pe care le poate avea.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Există mult mai multe în acest capitol care prezintă un interes trist și izbitor, dar am văzut aspectele principale ale lecțiilor pe care le putem învăța pentru noi înșine. Aș dori să spun un cuvânt sau două cu privire la aplicația ecleziastică. Și anume că, chiar și o minte spirituală, chiar și una care dorește să-i placă lui Dumnezeu, poate fi tentată să formeze alianțe care nu sunt după gandul lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil mai ales în timpul în care trăim. Există o cantitate mare de activitate în creștinătate, de activitate religioasă. O mare parte are un caracter filantropic, și o bună parte un caracter evanghelic, de a ajunge la oameni.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să luăm, de exemplu, un suflet sincer care dorește cu adevărat să facă ceva pentru Dumnezeu, și el găsește, probabil, că poziția de nazireu este mai degrabă una plictisitoare. El găsește că pe calea separării, probabil cu cei care este asociat pe această cale a separării, lucrurile merg lent în ce privește Evanghelia. Ei nu au inima la fel de caldă ca alții pe care el îi cunoaște, și poate exita o tentație de a se uni cu aceștia în activitatea Evangheliei, doar în <i>Evanghelie</i>. El spune : mă voi uni cu această activitate, care, recunosc, nu este tocmai scripturală, nu este tocmai ceea ce vrea Dumnezeu, dar totuși mă voi uni cu ei doar în aceasta. Ah! iubiți frați, câți s-au trezit înconjurați de filisteni pentru că au sacrificat doar un singur punct. Vorbesc despre aceasta din punct de vedere ecleziastic, pentru că aceste adevăruri sunt destinate pentru noi în aceste zile, menite să ne avertizeze cu privire la Biserică, cu privire la adunare, și cu privire la orice unde am putea ceda într-un singur aspect, s-ar putea să descoperim, plătind un preț destul de mare, că am cedat în mai mult decât atât.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Pentru moment Samson îi învinge pe vrăjmașii săi; Dumnezeu trece peste asta. El îi descoperă ghicitoarea soției sale, și ea, bineînțeles, o spune și tovarășilor lui Samson, și apoi, în timp ce aceștia îi dau răspunsul, el, văzând trădarea, spune : "Dacă n-ați fi arat cu juncana mea, n-ați fi dezlegat ghicitoarea mea"(v.18). Ah, numai dacă ar fi inversat expresia și ar fi spus : "Dacă nu aș fi arat cu juncana voastră". Dar, vedem, că el dă vina pe ei; îi învinovățește de o asociere pe care el însuși o făcuse, și din care, ca rezultat, secretul lui fusese dezvăluit. Nu era acesta un secret pentru ei? Cum a avut el acest secret, dacă nu întâlnind leul pentru că se coborâse în țara filistenilor? Poate că era dreptul lor sa-l cunoască în acest fel.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;">12.1.7 Coborârea lui Samson la Ascalon</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum el este adus într-o contradicție deschisă cu ei și are loc o ruptură, pentru că trebuie să ne amintim că în Samson era totuși o credință vie; el nu era mort, ci doar întinat și adormit de această asociere. Așa că el coboară în alt loc, ucide alți filisteni și le aduce hainele. El le dă aceste haine, nu o schimbare de haine în sens spiritual, ci pur și simplu alte haine la fel ca cele pe care le purtau, haine filistene. El ia aceste haine și le dă așa, parcă în batjocură. Căci omul care primește taina Evangheliei, dar nu pe calea lui Dumnezeu, poate avea o schimbare de haine. Există o mulțime de oameni care au primit taina Evangheliei în capul lor, dar nu în inimile lor; mulți oameni care pot spune că </span><span style="font-family: arial;">din doborârea puterea lui Satan a venit </span><span style="font-family: arial;">dulceața binecuvântării lui Dumnezeu, și o spun pentru că au auzit pe altcineva spunând-o. Ei nu și-au însușit-o pentru ei înșiși. Ei pot să-și schimbe hainele, dar este încă doar o haină nouă a vechii creații. Este doar întoarcerea unei noi pagini, o simplă reformare sau ceva de genul acesta, fără ca sufletul să fie eliberat cu adevărat. Îmbrăcat cu cea mai bună haină înseamnă o lucrare a inimii, înseamnă a sta în prezența lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #990000; font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="color: #990000; font-family: arial;"> 12.1.8 Ultima vizită la Timna</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> În capitolul următor, al cinsprezecilea, vedem mai mult decât asocierea individuală a lui Samson. Am fi tentați să spunem că chiar și un conflinct pentru a oferi haine filistenilor ar fi mai bun. El coboară la vremea secerișului grâului ca să-și viziteze soția cu un ied și constată că i-a fost luată, căci, cu siguranță, nicio asociere cu filistenii nu este una sigură, chiar și din partea lor, cu atât mai puțin din partea credinței. Ea îi este luată, iar când Samson protestează, socrul lui îi răspunde că a crezut că a părăsit-o, și, de aceea, o dăduse unui prieten, iar în schimb îi oferă pe alta. Filistenii sunt întodeauna gata să facă acest lucru, oferă o nouă legătură cu ei. Acum Samson se supără și merge să se răzbune pe filisteni pentru această jignire personală. Aceasta este o simplă răzbunare personală. Intervine elementul personal pentru a se îndreptăți. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Sunt multe lucruri sugestive aici. Am să arat o ilustrație pentru a o face foarte clar. Cineva se asociază cu ceva care nu este de la Dumnezeu, filistinism, și apoi constată că a fost tratat nepotrivit, a fost tratat într-un mod foarte necuviincios, și există resentimente personale. Dar de câte ori întâlnim oameni care au fost tratați într-un mod scandalos, ei vor spune că de mâna bisericii pentru care au făcut atât de mult. Au lucrat, și-au dat banii, timpul și orice altceva și nu au avut parte decât de nerecunoștință. Drept urmare, a rezultat mânie și dorință de răzbunare, și câte certuri bisericești sunt rezultatul acestor animozități personale, mai mult decât râvna pentru onoarea lui Dumnezeu. Deci, Samson aici, este supărat de felul cum a fost tratat și se duce și prinde șacalii (în rom. vulpi) - lucru ciudat pe care un nazireu trebuie să-l facă, cea mai necurată fiară care se afla în Palestina, fiară care se hrănește cu cadavre, care ascunde oasele de la cadavre în pământ, pănă când le va mânca după ce au putrezit. Este o imagine izbitoare a cărnii (firii vechi, n.t.), care se hrănește cu necurăție și stricăciune. El ia ceea ce hrănește cu stricăciune, îi prinde pe acești trei sute de șacali, îi leagă coadă de coadă, le pune o torță între ele și le dă drumul. Nu-i pasă de ceea ce se întâmplă și nu citim că a ucis un singur filistean făcând asta. Prin aceasta el a ars snopii de grâu, viile și livezile de măslini care reprezintă binecuvântări spirituale. În țară, aceste lucruri reprezintă ceea ce avea dreptul poporul lui Dumnezeu. De ce să nu alungi pe filistean și să te bucuri de grâu, măsline și vii? De ce să le ardă și să lase pe vrăjmaș în viață? </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> De câte ori certurile personale, răzbunarea personală și orice altceva de felul acesta au pur și simplu ca rezultat mistuirea, nu a vrăjmașului, ci a lucrurilor spirituale de care ar trebui să ne bucurăm. Nu am văzut noi astfel de șacali dezlănțuiți care ard tot, ca să zicem așa, tot ce se află pe fața pământului care ar putea fi hrană pentru suflet? După cum spune apostolul : "Dar, dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, vedeți să nu fiți mistuiți unii de alții" (Gal. 5:15). Astfel, Samson dându-le drumul șacalilor, nu cred că este o purtare demnă sau spirituală. Omul pare să se joace și nu ia în serios.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ni-l putem imagina pe Iefta, chiar și cu toată duritatea lui, îndepărtând șacalii împotriva vrăjmașului? Se aseamănă cumva cu Ghedeon? El a ținut torța în mână și nu a folosit-o pentru a inflama carnea. El a ținut-o pur și simplu pentru a menține o mărturie; torța și trâmbița proclamând sabia Domnului. Nu există nicio asemănare între ei. Cred că Samson se află pe un teren spiritual foarte jos când face acest lucru. Cu siguranță, nu a câștigat nicio biruință pentru Dumnezeu. Să ne ferim să luptăm cu șacalii, să ne ferim să încercăm să folosim carnea (firea, n.t.) unul împotriva altuia. Să ne ferim să stârnim și să inflamăm ceea ce se hrănește cu stricăciune. Dacă spunem un cuvânt șoptit despre care știm că va stârni resentimente, pentru a face dușmănie, cred că ne pregătim atunci să punem o torță unui șacal și să-i dăm drumul. "Ca un nebun care aruncă tăciuni de foc, săgeți și moarte, așa este un om care-l înșală pe aproapele său și zice: N-a fost decât o glumă" (Prov. 26:18-19).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Filistenii se răzbună pe soția lui Samson și pe socrul său arzându-i cu foc. Apoi, în cele din urmă, Samson ia o poziție deschisă și publică lovindu-i crunt pe filisteni la șold și la coapsă provocând un mare măcel. Dar cât timp a trecut până când să intre în contact direct și deschis cu filistenii. Cât de zadarnic și nedemn de un slujitor al lui Dumnezeu este această demonstrație de forță care, deși supraomenească, nu pare a fi o manifestare a puterii divine. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acestea sunt gânduri serioase, fraților, și sunt destul de conștient că nu sunt în linia obișnuită a ceea ce este prezentat în legătură cu Samson, dar, mărturisesc că, după ce am privit la drumul său de la început până la sfârșit, am găsit foarte multe lucruri de plâns, dar foarte puține pentru care să fiu recunoscător, în ceea ce îl privește. Și unul din aceste foarte puține lucruri care strălucește din întreaga lui istorie îl vedem aici începând de la versetul nouă. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-75884432587213183562023-06-07T18:05:00.000+03:002023-06-07T18:05:16.206+03:00<div style="text-align: left;"> </div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"><br /></div><div style="text-align: left;"> <span style="font-size: x-large;"><b><span style="font-family: arial;">Meditații Asupra Cărții Judecători</span></b></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: large;"><b> - XVII -</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> Samuel Ridout</span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 11.4 Darul de mâncare adus de către Manoah și de soția sa</b></span></span></div><div style="text-align: left;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Acum vedem darul de mâncare adus de către Manoah și de soția lui. Manoah se rugase ca <i>D</i>omnul sa-l trimită pe mesager a doua oară, iar El, în har, îi îndeplinește cererea. Dar, observăm, când îngerul vine , el vine la ea, - întodeauna vine la slăbiciune - iar ea merge și își cheamă soțul. Când vine, observăm că Manoah este foarte nerăbdător să afle totul din nou. El nu primește mai mult decât a primit soția lui mai înainte, adică instrucțiuni simple cu privire la nazireat. Apoi el se agită să facă ceva cu caracter religios. Trebuia să fie o sărbătoare. El îl reduce pe acest mesager, deși îl numește un om al lui Dumnezeu, mai degrabă la nivelul lui însuși. El își va arăta ospitalitatea și vrea să cunoască numele oaspetelui său, pentru ca să-l poată onora după ce toate aceste lucruri se vor împlini. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Și nu este semnificativ că chiar numele pe care mesagerul îl ascunde, nu spunând : "Numele Meu este tainic", ci : "vezi că este minunat" - sugerează Numele mai presus de orice nume? Nu sugerează acet lucru despre nazireat, despre care am vorbit? "Îl vor numi Minunat". Al cărui nume? Numele singurului Nazireu care a trăit vreodată. Este ca și cum mesagerul a arătat pur și simplu din nazireatul exterior, despre care le spusese, aplicându-l (adevărata stare de nazireu, n.t.) la Unul, nici măcar la el însusi, mesagerul lui Dumnezeu, ci către Unul care este "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternitații, Prinț al păcii", așa cum avem în capitolul nouă din Isaia. El pune pe Hristos înaintea lor și apoi, ca și cum ar vrea să-L arate mai mult, dispare în jertfă.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ceea ce s-a intenționat a fi un simplu act de ospitalitate, fără îndoială cu caracter religios, devine acum o jertfă care trebuie pusă pe stâncă. Cu siguranță, acea stâncă ne amintește din nou de Stânca veacurilor, de aceea care este singura Stâncă, singurul lucru tare într-o lume care este la fel slabă și instabilă precum apa, și în mijlocul poporului lui Dumnezeu care este la fel de instabil precum a fost Ruben la vremea lui. Stânca este Hristos Isus. Aceasta este singura bază a comuniunii cu Dumnezeu și, în loc să se instaleze sărbătoarea, ca să zicem așa, pe masa lui Manoah, jertfa este pusă pe Stânca de neclintit ca singura bază a relației, și singura bază de putere pe care o poate avea cineva care vrea să fie un nazireu și martor pentru Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Mesagerul acționează potrivit cu numele pe care l-a dat. Căci chiar acest mesager este, după cum vedem, Îngerul legământului. El este acel Străin minunat care S-a arătat deseori în dispensația Vechiului Testament, cu chipul voalat, cu identitatea ascunsă, și totuși, până la urmă, cu suficientă sugestie pentru a ne aminti că <i>D</i>omnul (Iehova) și Îngerul Vechiului Testament este, pănă la urmă, Isus al nostru, <i>D</i>omnul (Iehova) Mântuitor. Așa că El S-a descoperit acolo. Este ca și cum El ar spune acestui cuplu smerit, slab și neputincios: "Dacă vreți să fiți adevărați nazirei, trebuie să Mă urmați prin credință acolo unde sunt Eu". Trebuie să Mă vedeți în primul rând identificat cu Stânca, ca altar. Această imagine ne arată Persoana lui Hristos. Apoi jertfa de pe ea, carnea pentru arderea de tot și pentru ispășire și darul de mâncare vorbesc despre lucrarea lui Hristos. Astfel, în timp ce El Se înalță în fumul jertfei, parcă ar vrea să le spună, ca să zicem așa, "trebuie să Mă identificați cu Cel Preaînalt care v-a asociat la jertfa Sa și la Stânca prin care Și-a manifestat gloria Sa.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Orice nazireat adevărat, orice separare adevărată pentru Dumnezeu, orice mărturie adevărată pentru Dumnezeu, și astfel orice biruință, trebuie să vină prin identificarea noastră cu această Persoană minunată care nu este alta decât Hristos, binecuvântatul Hristos al lui Dumnezeu. Astfel, când vorbim despre nazireat, despre părul lung și de a renunța la aceasta sau la aceea, lucrul acesta este mai mult decât renunțare, înseamnă a avea ochiul, inima și mintea umplute de Hristos în glorie. Nu există nazireat adevărat decât dacă suntem identificați și preocupați astfel cu El. Nu este lucrul acesta ceea ce El a vrut să spună în capitolul 17 din Ioan, acel capitol sfânt, în care El vorbește Tatălui Său : "Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi pentru ei" (v. 19)? Putem să-L vedem, ca să zicem așa, în Evanghelia după Ioan trecând prin fumul jertfei la Dumnezeu. Îl putem vedea, ca să zicem așa, urcându-Se la Dumnezeu. De ce ocupă El locul acesta, sfințindu-Se pe Sine Însuși, luând locul nazireului, separându-Se de tot ce este în această lume? Este pentru a ne arăta calea adevăratei sfințiri și a adevăratului nazireat, să-L urmăm acolo și, pe măsură ce Îl urmăm, privind la El, suntem transformați în același chip.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> El lasă pur și simplu în urma Sa parfumul Numelui Său minunat și parfumul a ceea ce este El înaintea lui Dumnezeu, ca putere pentru mărturia noastră de nazirei aici jos. Acolo este, fraților, locul de naștere al lui Samson. Acolo este locul de naștere spirituală al fiecărui nazireu pentru Dumnezeu. Acolo găsim vitejii lui Dumnezeu; acolo este locul unde se nasc; acesta este singurul fel de oameni viteji pe care îi are Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Am observat vreodată acest lucru în Samuel? David îl descrie pe adevăratul împărat în capitolul douăzeci și trei din 2 Samuel. El are înaintea ochilor un Împărat ideal și trebuie să spună imediat : "Casa mea nu este așa înaintea lui Dumnezeu". Dar după ce a spus aceasta urmează imediat : "Acestea sunt numele vitejilor pe care-i avea David". Cât de izbitoare este această legătură. Acolo este un Împărat ideal; acolo este Unul care este ca dimineața fără nori. Și astfel, Hristos în glorie umple sufletul oamenilor viteji. Oamenii viteji ai lui Dumnezeu sunt acolo. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> La fel ca Ilie, ca tip al lui Hristos care Se înalță la ceruri urcând acolo unde era locul Sau, când îi zice lui Elisei : "Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, așa îți va fi" (2 Împ. 2:10), adică o parte dublă din duhul lui îi va fi dată. Când Elisei îl vede pe Ilie urcând, mantaua lui Ilie cade peste el și el devine practic reprezentantul celui care urcase. Scriptura este clara în această privință. Vedem ucenicii conduși la Muntele Măslinilor. Cât de sugestiv este fiecare cuvânt al Scripturii; la muntele care vorbește despre măslin, cu siguranță Duhul Sfânt, care i-a dus de la Muntele Măslinilor până la Betania, casa smereniei. Ah, iubiți frați, ce lecții sunt în aceste lucruri! Ei sunt conduși acolo unde Duhul Sfânt poate să mărturisească nestingherit inimilor care nu au ca scop decât smerenia, decât propria lor slăbiciune, și acolo Il văd pe El înălțându-Se, iar pe măsură ce El Se înalță, ei se întorc pentru a fi martori pentru El, ocupând locul Său, locul pe care El l-a lăsat pe pământ.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Iată deci, spun, acolo găsim locul de naștere al nazireilor spirituali. În Cel ce Se suie în parfumul jertfei de pe Stâncă avem secretul spiritual al tuturor mărturiilor adevărate pentru Dumnezeu și al biruinței pentru Dumnezeu. Samson începe de aici, și începe să-și arate vigoarea, vigoarea vieții pe care a avut-o, înainte să apară vreun conflict în viața lui. El a arătat ce fel de viață era în el. El a început să fie mișcat în tabăra lui Dan împotriva filistenilor. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Vom fi cu toții nazirei exact în proporția în care privim prin credință acolo unde a plecat Domnul nostru. Toți vom fi martori pentru El doar în această proporție. Adică, vreau să spun, că vom fi samsoni. Nu vom fi samsoni din punct de vedere istoric. Pentru că nu a reușit să trăiască în modul în care harul lui Dumnezeu i-a trasat viața, bietul de el, a încetat să mai fie nazireu pentru Dumnezeu, și a devenit un monument a ceea ce înseamnă îndepărtarea de Dumnezeu!</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dorim noi poziția de nazireu? Să nu facem mai mult, ci să intrăm prin credință în ceea ce ne va face biruitori asupra formalismului mort care este în jurul nostru. Un nazireu este un om ceresc, unul ale cărui speranțe sunt acolo, a cărui viață este "ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" (Col. 3: 3). </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #2b00fe; font-size: large;"><b> 12 Samson - Alianțe și conflicte (Jud. 14 la 15)</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Capitolul precedent a fost în mare măsură și neapărat introductiv în viața lui Samson, și de aceea am spus foarte puțin despre el, ci mai degrabă despre ceea ce avea să-i caracterizeze viața și slujirea, conform planului lui Dumnezeu, și caracterul deosebit al vrăjmașului împotriva căruia trebuia să fie folosit de Dumnezeu, pentru eliberarea lui Israel.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ne amintim că am văzut că filistenii reprezintă acea religie carnală, lumească, care introduce carnea (firea veche, n.t.) în lucrurile lui Dumnezeu; religie care corespunde în mare măsură la biserica din Roma și la toate principiile bisericii Romei. Este o religie carnală, cu toate incertitudinile ei cu privire la Dumnezeu și cu toate tiraniile ei cu referire la om. În legătură cu aceasta avem nu doar introducerea legalismului, ritualismului și formalismului de diferite feluri, dar și tirania preoției, clericalismului și tot ceea ce duce în robie preoți și oameni liberi ai lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Cel care trebuie să răstoarne toate acestea trebuie să fie un nazireu, trebuie să fie separat de rău. Acesta este o personalitate separată, o umblare separată și o mărturie separată care singură poate avea putere asupra a ceea ce este în exterior, carnal și formal. Am putea spune că întreg capitolul treisprezece este dedicat accentuării faptului că Samson trebuie să fie un adevărat nazireu. El a fost promis de Dumnezeu, scopul lui Dumnezeu a fost declarat, și astfel el trebuia să-L reprezinte pe Dumnezeu Însuși în relația lui cu filistenii, - separarea. Astfel, el avea să aibă putere asupra lor.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000; font-size: medium;"><b> 12.1 Primele etape din viața lui Samson</b></span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Avem acum înaintea noastră istoria lui Samson, și, din nefericire, iubiți frați, sunt sigur că toti dintre noi care știm ce înseamnă harul în sufletele noastre, realizăm că scopul lui Dumnezeu și împlinirea lui în viața noastră sunt două lucruri foarte diferite. Tocmai am cântat ceea ce suntem în Hristos. Uneori cuvintele par aproape prea puternice pentru a descrie un loc pe care păcătoșii prin natura și practica lor ar trebui să îl ocupe, și totuși nu sunt prea puternice, căci sunt cuvintele Scripturii, și ele ne arată locul nostru în Hristos, numai în El. Dar în ceea ce privește manifestarea practică a acestui lucru în viață, - de a transforma harul în istorie, de a transforma gândurile dragostei lui Dumnezeu în realitate practică care poate fi arătată, care poate să fie vizibilă și în ochii lumii, aceasta este un lucru foarte diferit. Deci, Samson, în gândul lui Dumnezeu, este un nazireu complet : dar, în caracterul real al vieții sale, ce a fost el? Lucrul acesta trebuie să-l învățăm, și ce lecție umilitoare este.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;">12.1.1 Coborârea la Timna</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Chiar prima faptă a vieții sale arată că nu putem da prea multă importanță primului său pas. Este primul pas care costă. Este primul pas care deschide calea către toti pașii noștri următori. Pentru un tânăr care urmează să intre într-o lucrare de slujire a lui Dumnezeu, cât de absolut necesar este ca primul pas pe care îl face să fie în direcția corectă. Așa că, uitându-ne la primul pas al lui Samson, și ce a fost el? A fost un pas <i>în jos</i>.</span></div><div style="text-align: justify;"> <span style="font-family: arial;">Ne amintim că am citit într-unul din capitole că Îngerul <i>D</i>omnului S-a suit de la Ghilgal la Bochim; a fost o ascensiune. Gândul sugerat era că smerenia este locul care se cuvine poporului lui Dumnezeu, smerenie în prezența lui Dumnezeu; adică jos, la Ghilgal. Orice plecare din Ghilgal este o înălțare, o nebunie mare și grozavă. În timp ce a coborî la Ghilgal este un lucru binecuvântat. Atunci, găsim ceva încurajator la Samson, pentru că el a coborât? Ah, iubiți frați, el nu a coborât la Ghilgal. Noi trebuie să coborâm în relație cu Dumnezeu; în relație cu omul (cu lumea) trebuie să urcăm (în sensul de separare, îndepărtare, n.t.).</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Trebuie să păstrăm o poziție de smerenie față de Binecuvântatul nostru Dumnezeu. Sentimentul sfințeniei Sale și al nimicniciei și neputinței noastre ar trebui să ne țină smeriți înaintea Lui; dar când este vorba despre om (lume) nu trebuie să luăm un loc de jos. Nu mă refer la relația noastră unii cu alții, ca creștini. Cu siguranță, trebuie să ne încingem cu smerenia, unii față de altii; dar în legătură cu lumea nu trebuie să luăm un loc de jos. Trebuie să ne menținem locul înalt, poziția noastră de oameni cerești, separați de ea. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Așa că, atunci când citim că Samson coboară, lucrul acesta este evident pentru el. Primul pas pe care îl face este un pas în jos. Dar mai mult decât atât; s-a coborât, după cum vedem, la Timna, și a văzut o femeie în Timna, dintre fiicele filistenilor. El coboară la ceea ce este pretins ca fiind "o parte" a filistenilor, și coborând acolo încheie o alianță cu vrăjmașii săi. Prin urmare, primul pas pe care l-a făcut Samson, a fost o alianță cu vrăjmașii lui Dumnezeu.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Să privim lucrurile în mod natural. Iată un tânăr care urmează să intre într-o lucrare de slujire pentru Dumnezeu. Cât de important este ca el să nu facă nicio alianță care să îi împiedice utilitatea și slujirea. Cât de important este ca fiecare pas să fie făcut în dependență de Dumnezeu, cu rugăciune stăruitoate pentru călăuzire, mai ales într-un pas atât de important ca alegerea unui partener, a unui tovarăș. Cât de important este ca ea să aibă aceeași găndire ca el. În primul rând ea ar trebui să fie din poporul Domnului, cu siguranță, și în plus ea ar trebui să aibă aceeași credință și ascultare ca și el.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar iată un om a cărui mărturie este una de separare, iar primul lucru pe care îl face este să se lege (prin căsătorie) cu vrăjmașul. Astfel, el a rezolvat dintr-odată întreaga problemă a relației și a mărturiei sale. Cineva care poate primi un filistean la sânul său nu poate fi un martor fără compromis împotriva lor. Fie ca s-o aplicăm în mod personal relației noastre cu această lume. Cine primește lumea la sânul său poate apoi să dea mărturie fidelă împotriva ei? Să ne-amintim ce este filistinismul, din punct de vedere spiritual, cine se poate asocia cu o religie carnală? Cine se poate asocia cu formalismul, cu sacerdotalismul, cu tot ceea ce este sugerat de această imitație filisteană a realității? Cine o poate lua la sân și apoi să se aștepte să mențină o mărturie evlavioasă împotriva ei?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ah, câți sunt cei care doresc să fie nazirei pentru Dumnezeu, și totuși primul pas pe care l-au făcut a fost să se asocieze cu un sistem care este împotriva voinței lui Dumnezeu. Cum putem lupta împotriva filistenilor dacă am luat unul dintre ei la sân? Cum putem menține cu adevărat o mărturie împotriva unui sistem religios dacă ne-am identificat cu acesta în cel mai apropiat mod? Costă, doare, să menținem o poziție separată, dar Samson și-a distrus întreaga mărturie prin acest prim act al său. El nu a mai recăpătat niciodată și pe deplin ceea ce a pierdut prin acel pas.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dacă îl vom privi în detaliu vom vedea că nu are niciun gând cu privire la Dumnezeu în pasul pe care l-a făcut, dar Dumnezeu are gândul Său în aceasta, binecuvântat să fie Numele Lui. El este deasupra nebuniilor și greșelilor noastre. Părinții lui, ni se spune, nu știau că era de la Domnul lucrul acesta, ca să găsească o ocazie împotriva filistenilor. Dar una este ca Dumnezeu să aibă planul Său cu mine și cu totul altceva este ca eu să împlinesc acest plan. Planurile lui Dumnezeu vor fi împlinite în ciuda neascultării mele, dar nu pot folosi niciodată planurile Lui pentru a susține neascultarea mea. Nu pot avea comuniune cu Dumnezeu atunci când nu-L ascult, așa că aici, deși Dumnezeu intenționa să treacă peste aceasta neascultare, pentru a-l aduce pe Samson în conflict chiar cu oamenii cu care el căuta o asociere, totuși nu ne putem obține niciun folos și nici Samson nu poate obține vreun folos, de la un astfel de compromis, căci nu-L avea pe Dumnezeu în gândurile lui.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #990000;">12.1.2 Samson atras de ceea ce era "plăcut în ochii săi"</span></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> "Ia-mi-o, pentru că este plăcută în ochii mei". Care este gândul unui nazireu? Să refuze orice plăcere de sine. Lepădarea de sine era una dintre caracteristicile unui nazireu. El trebuia să respingă tot ceea ce era în mod natural plăcut cărnii. S-ă respingă multe lucruri de care oamenii obișnuiți se bucurau. Iată aici un om, care ar trebui să fie caracterizat de lepădarea de sine, dar primul lucru pe care îl face este să-și facă plăcerea. Cât de des este urmărită o cale de unire cu lumea, pur și simplu pentru că este plăcută. Samson nu a întrebat dacă va fi plăcut Domnului, dar i-a plăcut lui. Nu cerem noi de multe ori călăuzirea Domnului după ce ne-am format dorințele? Ceva ne face plăcere și apoi Îl vom întreba pe Domnul dacă Îi place. Nu trebuie să fim surprinși dacă nu primim un răspuns clar; căci Domnul nu va vrea niciodată locul doi. Dacă ne-am hotărât să urmăm un anumit drum, putem fi siguri că trecerea prin formalismul de a cere consimțământul lui Dumnezeu nu ne va face să ne răzgândim și nici nu ne aduce un răspuns de la El. Nu, Dumnezeu trebuie să fie onorat, și El nu poate fi niciodată onorat decât dacă are primul loc. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Părinții lui Samson sunt legați de el în tot acest capitol. El îi atrage complet în această întinare, făcându-i părtași la propria lui nebunie. Nu au fost indicații în toate acestea? Căci părinții lui fuseseră instruiți de Dumnezeu și nu aveau nicio scuză. A fost un eșec din partea lor, indiferent de eșecul lui Samson. Ce răspuns putea să-i dea Manoah Îngerului Domnului care i-a dat instrucțiuni atât de clare despre cum să-l crească? Ce răspuns putea să-I dea Domnului atunci când Samson i-a purtat pe calea sa? Ei ar fi putut spune : "Noi l-am crescut ca nazireu, dar s-a îndepărtat de calea ascultării când a devenit matur". </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar ei nu au putut să spună așa, pentru că au mers împreună cu el în neascultarea lui. Au protestat, dar au mers împreună cu el. Câți oameni protestează dar apoi merg împreună. Câți par să-și liniștească conștiința protestând, spunând că un anumit lucru nu este de la Domnul, și că este neascultare, apoi merg liniștiți împreună. Câți sunt conectați astăzi cu sisteme de lucruri care nu pot rezista testului adevărului lui Dumnezeu. Ei nu poartă pecetea nazireatului, și totuși se știe bine, că acești oameni scumpi care știu că acel lucru nu este de la Domnul, protestează împotriva lui, dar apoi cedează și-l urmează liniștiți. Eu cred, așa cum am spus, că au fost instrucțiuni reale, avertismente reale în această cale a părinților, cu privire la slăbiciunea lor de a se supune plăcerii de sine a lui Samson. </span></div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5873258685561836648.post-71828109835489032912023-04-04T22:18:00.002+03:002023-04-04T22:18:56.498+03:00<div><br /></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="font-size: x-large;"><b>Meditații Asupra Cărții Judecători</b></span></span></div><div><span style="font-family: arial; font-size: large;"><b><br /></b></span></div><div><span style="font-family: arial; font-size: large;"><b> - XVI -</b></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> Samuel Ridout</span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div><span style="font-family: arial;"> <span style="color: #cc0000;"> <span style="font-size: medium;"><b>11.3 Cel pe care îl va ridica Dumnezeu pentru a elibera poporul de filisteni - un Nazireu</b></span> </span></span></div><div><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Care este acum caracterul persoanei pe care o va ridica Dumnezeu pentru a elibera de acești filisteni? Este caracterul omului care va răspunde, așa cum a făcut Ghedeon la vremea lui, nevoii speciale. Îl găsim în istoria lui Samson. Sunt două lucruri distincte: Ce a intenționat Dumnezeu să fie Samson și ce a fost el. Acestea sunt două lucruri foarte diferite. Istoria lui Samson, așa cum a fost el, oferă material din belșug pentru atenționare, dar istoria lui Samson, așa cum a vrut Dumnezeu să fie, ne arată cine și ce este singurul care poate să elibereze pe poporul lui Dumnezeu de sub puterea filistenilor, de sub puterea unei simple religii carnale.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este interesant de văzut cât de departe putem privi înapoi în istoria lui. Acum, ca în cazul lui Ghedeon, Dumnezeu nu lucrează numai în persoana în cauză. De fapt, El lucrează în părinți lui Samson. Și este frumos de văzut, ca și cum ar scoate în evidență lecția slăbiciunii, pe care am am învățat-o permanent, că El alege în primul rând o femeie <b><span style="color: #38761d;">(*)</span></b>, și ea este o femeie fără nume. Ea este una care se află în locul de supunere, și fără suficientă importanță, am putea spune, cel puțin în ochii lumii, pentru ca numele ei să fie menționat. Cine s-a gândit vreodată la numele mamei lui Samson? De asemenea, uităm uneori că mama lui Moise are numele dat în Scriptură. Ea este eclipsată de fiul ei. Aici Duhul lui Dumnezeu nici măcar nu ne dă numele femeii.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> <b><span style="color: #38761d;"> (*) După cădere vedem cum Dumnezeu a încredințat omului (bărbatului) autoritatea; în familie, în viața socială și, în mod special, în viața spirituală, de relație cu Dumnezeu vedem cum acest loc a fost încredințat bărbatului, dar în momente de slăbiciune și de faliment ale poporului vedem, de asemenea, cum Dumnezeu S-a folosit și de femei. În această privință avem exemple ca : Debora, Ana, mama lui Samuel, profetesa Hulda, din timpul lui Isaia, și nu în ultimul rând Maria, mama Domnului, și, cu siguranță, altele (n.t.).</span></b> </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar mai este o altă problemă legat de ea, o problemă pe care ea a împărtășit-o împreună cu multe femei pe care Dumnezeu le-a ridicat pentru a fi un canal de binecuvântare pentru poporul Sau. Ea este stearpă. Ca Sara, ca Rebeca, ca Ana, nu există nimic din energia și puterea naturală în ea. Total dezolată, total neajutorată. Să nu fie chiar faptul că ea a simțit acest lucru, - pentru că, deși nu se spune nimic despre aceasta, totuși știm dorința puternică, sentimentul apăsător de rușine printre femeile israelite, - care ar fi putut să producă în sufletul ei o stare care a pregătit-o pentru ca Dumnezeu să-i descopere voia Sa? Așa cum avem în Ana o persoană adânc mișcată înaintea lui Dumnezeu cu privire la nevoia ei încât El poate să răspundă la cererea sufletului ei.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Avem aici o sărmană femeie neputincioasă și fără nume; ce poate fi mai slab de atât? Ai o neputință de caracter atât de intensă, atât de generală, atât de vagă, încât nici nu poți să-i dai un nume? Neputința fără nume este atinsă de Cuvântul lui Dumnezeu, iar acest Cuvânt care este viu îi dă asigurarea ca va fi viață si putere în ea, cea fără nume, a cărei slăbiciune apelează numai la Dumnezeu. Cănd a apelat vreodată slăbiciunea la El în zadar? Cănd s-a lăsat vreodată sentimentul de neputință totală la picioarele lui Dumnezeu fără ca El să Se folosească de ea? Trebuie numai ca El să zdrobească în bucăți puterea noastră, energia noastră. El poate folosi doar neputința noastră, doar lipsa noastră totală de valoare.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Mesagerul se duce la ea, nu la soțul ei Manoah. Este mesajul unui eliberator, unul care va elibera pe Israel, în ceea ce privește scopul lui Dumnezeu, din cea mai subtilă, periculoasă și apăsătoare cursă care i-ar putea ține, cea a Filistiei. Acum, ce accentuează El pentru ea, și apoi pentru soțul ei Manoah, când se roagă să primească mesajul și instrucțiunea pentru sine însuși?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Este subliniat un lucru deosebit în legătură cu acest copil, care urmează să fie dat ca eliberator pentru Israel. Într-un cuvânt, el trebuia să fie un nazireu. El trebuia să se abțină de la vin, băuturi tari și tot ce este din struguri; trebuia să se păzească de tot ceea ce iese din viță. Mai mult de atât, mama însăși trebuie să se ferească de toate acestea, iar când se va naște copilul, de la nașterea lui nu va trece briciul peste capul lui. El trebuie să fie nazireu pentru Dumnezeu, așa cum a fost Samuel, Ioan Botezătorul, un nazireu din pântecele mamei sale.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Ce este un nazireu? Să ne întoarcem la capitolul 6 din Numeri și vedem acolo destul de clar ce înseamnă nazireatul. Cuvântul însuși înseamnă separare. Cât de tranșant este acest cuvânt : "separare"; cât de dureros; cât de ipocrit sună; dar, fraților, Dumnezeu spune că dacă va fi vreo biruință adevărată pentru poporul Său, aceasta va fi doar pe linia nazireatului, a separării de lucrurile pe care lumea le consideră absolut necesare.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Vinul, strugurii, sunt o imagine a bucuriei și a puterii omenești. Vremea culesului, când se strângea recolta și izbucnea sângele strugurilor în cuve, era însoțită întotdeauna de sărbătoare, de cântece și veselie; era vremea bucuriei. Ne amintim că într-unul din psalmi, psalmistul spune: "Tu mi-ai pus bucurie în inimă mai mult decât în timpul când grâul lor și mustul lor erau din belșug" (Ps. 4:7). El compară pur și simplu cele mai mari bucurii din natură cu o bucurie mai mare și mai profundă. Vinul este imaginea bucuriei omenești. El este ca o încununare a anului, când totul ajunge în cuve, când totul este copt, gata pentru bucurie. Timpul pentru muncă a trecut, acum a venit timpul odihnei și al plăcerii. Lucrătorul își poate odihni mâinile obosite și se poate bucura de momentul recoltei.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dar vinul este și o imagine a stimulării, care stimulează omul natural; "întărit de vin" este o expresie comună; "cel care strigă din cauza vinului" (Ps. 78:65), simțind sângele curgând prin vene, fiecare mușchi se încordează sub impulsul dat (de vin), dar, din nefericire, este doar o forță fictivă. In acest fel, vinul vorbește despre bucuria și tăria omenească.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Bucuria noastră vine dintr-un izvor mai pur decât cuva de vin - tăria noastră vine dintr-un izvor mai puternic decât cel care doar stimulează natura. Prin vin, Scriptura înțelege, desigur, nu lucrul literal, material; ci înțelege ceea ce stimulează carnea (firea veche, n.t.), orice ar fi. Cineva poate fi un abstinent cu privire la folosirea vinului, și totuși să fie absolut sub puterea lui, din punct de vedere spiritual vorbind. Tot ceea ce pur și simplu oferă energie trupească, stimularea cărnii, sau entuziasmul carnal în lucrurule lui Dumnezeu, trebuie să fie evitat.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dumnezeu nu poate folosi carnea. Auzim uneori că o voință puternică este un lucru bun, acea vorbire simplă este un lucru bun dacă se folosește într-un mod corect. Aceasta înseamnă că Dumnezeu poate folosi vinul, că Dumnezeu poate folosi stimularea naturală a acestei lumi în lucrurile Sale. Nu, El nu vrea voință puternică, fie că este de partea Lui, sau de partea vrăjmașului. Cred că Dumnezeu ar prefera ca să vadă voința proprie de partea vrăjmașului decât de partea Sa. Nu, cu adevărat nu poate fi de partea Sa. Sunt convins că vorbirea simplă, așa cum este numită ea, în marea majoritate a cazurilor înseamnă doar egoism, îngăduința cărnii, simpla îngăduință a mândriei, absența stăpânirii de sine. Nu-mi pasă cât de sincer vorbește cineva, dacă nu vorbește prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Dacă este vorbire simplă fără Duhul, înseamnă vorbire cărnii; iar dacă este o voință puternică, înseamnă o voință carnală. Aceasta nu este pentru Dumnezeu. Este doar o stimulare naturală a vinului. Aceasta nu este nazireat.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Nazireatul înseamnă absența tuturor acestor lucruri. Poate că avem o voință puternică, iar dacă avem o astfel de voință ea trebuie zdrobită, să fim siguri de aceasta. Dacă avem o voință puternică, trebuie zdrobită, altfel ea nu va avea nicio valoare până nu va fi zdrobită. Unii spun că Saul din Tars a fost, în mod natural, un caracter puternic și asta explică viața lui după convertire. Dacă este așa, harul lui Dumnezeu este o ficțiune. Dacă Saul din Tars s-a folosit pur și simplu de energia pe care a folosit-o altădată în slujba legii, în iudaism, dacă a deturnat pur și simplu această energie spre creștinism, - nu există niciun miracol al harului în aceasta.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Care a fost miracolul harului? Cine cunoaște istoria spirituală a lui Pavel ar spune pentru o clipă că el a întors întregul curent al voinței sale puternice, și a intelectului său puternic în canalul voinței lui Dumnezeu, și, prin urmare, El a folosit-o. Nu este așa, iubiților. Acolo era un vas de lut, și unul frumos, într-adevăr. Acolo era puterea omului, și Dumnezeu zdrobește această putere cu un țepuș în carne, pentru ca prin sine însuși să nu fie nicio putere, iar cuvântul lui Hristos către el nu a fost : "Puterea Mea este făcută desăvârșită în puterea ta, când puterea ta merge împreună cu a Mea", ci : "Puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune". </span><span style="font-family: arial;">Aceasta este lecția nazireatului, iar ea este o lecție greu de învățat; este o lecție care cercetează sufletul.</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> După abstinența de la vin urmează menționarea părului lung, care spune, nu despre laudă, ci despre rușine; nu despre vigoare naturală, ci dimpotrivă. Vorbește despre locul de supunere, slăbiciune și dependență al femeii. Aceasta va folosi Dumnezeu. În al treilea rând, a fost interzis în mod absolut contactul cu moartea. Un bărbat care se atingea de un cadavru își pierdea nazireatul. Dumnezeu este "Dumnezeul cel viu", și tot ce nu vine de la El întinează. Multe din lucrurile care par bune la prima vedere intră sub incidența morții. </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Astfel, acest capitol treisprezece subliniază adevărul că eliberatorul de sub apăsarea filistenilor trebuie să fie un nazireu; trebuie să fie unul care evită stimularea naturală (vinul), el ia locul unei femei (părul lung) care reflectă neputință și slăbiciune totală, în el trebuie să se regăsească doar energia vieții divine. Și astfel, pentru a fi eliberați de o religie carnală, trebuie să ne separăm ca adevărați nazirei. Slabi cu adevărat prin noi înșine și refuzând orice ajutor și putere din partea făpturii, în neputința și slăbiciunea noastră totală, trebuie să lăsăm ca puterea lui Hristos să se manifeste în noi. Cât de mult ar trebui să ne bucurăm de acest gând! Suntem noi dispuși ca Dumnezeu să ne folosească ca nazirei? Suntem noi dispuși ca El să Se folosească de noi pentru a sublinia umilirea cărnii, umilirea stării naturale, pentru ca toată excelența să fie a lui Hristos, doar a Lui și nu a noastră?</span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> Dacă vrem să fim nazirei este bine să știm că acesta este un lucru benevol. Trebuie să fim dispuși să fim nazirei. "Când va face o promisiune specială (sau "când va dori să facă o promisiune") de nazireu (promisiune de despărțire)" (Numeri 6:2). A fost doar un singur nazireu adevărat care a umblat vreodată pe acest pământ, iar nazireatul Său nu a fost un simplu lucru negativ, ci a fost acel lucru pozitiv care L-a asociat mai degrabă cu Dumnezeu decât să-L despartă de lume. De fapt, El nu a fost un nazireu în sens literal. Ioan Botezătorul a fost un nazireu în sens literal. El a fost un om care s-a abținut de la tot felul de lucruri; Ioan a venit "nici mâncând, nici bând", iar complimentul pe care l-a primit a fost că avea diavol. A venit Fiul Omului "mâncând și bând". El a fost un Om între oameni. Binecuvântatul Domn nu avea nevoie, în cel privește, de nicio separare exterioară. Ah, sufletul Său sfânt era complet separat pentru Tatăl Său și nu avea nevoie de nimic pentru a mărturisi în exterior. Nimeni nu a putut să se apropie vreodată de El ca să-L întineze, nimeni nu a putut să lege Numele Său sfânt, chiar și cu gândul, de păcat. A fost absorbit atât de complet în voia Tatălui Său, dedicat atât de complet Tatălui Său, încât chiar însuși degetul lumii cu greu putea să-L arate ca orice altceva decât ceea ce El era. A fost o minciună atât de palpabilă, când vorbeau despre El ca despre un om mâncăcios și băutor de vin, încât nici măcar nu a fost nevoie să contrazică. El a luat acest reproș pentru Sine Însuși. Da, El este Prietenul păcătoșilor și Se asociază cu această expresie. Să nu se bucure oare inimile noastre să-L cunoască în felul acesta! Dar cine se gândește la El ca la un prieten al păcătoșilor în alt fel, decât să-i scape de păcatele lor? Cine se gândește El ca identificându-Se în vreun fel cu starea joasă din jurul Său, decât în har, venit pentru a lua asupra Lui consecința îndepărtării omului de Dumnezeu, pentru ca El să-Și poată asocia poporul cu Sine în adevăratul Său nazireat pentru Dumnezeu! </span></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-family: arial;"> </span> </div>Unknownnoreply@blogger.com0