temelia si adevarul

                                                                        IONA
                                                                             sau
                                                 SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - VIII -



          J.A.von Poseck


          3     CE A INVATAT IONA SUB CURCUBETE

          Am ajuns acum la cea de-a doua lectie, mult mai dura, pe care profetul a trebuit sa o invete sub acea planta miraculoasa, numita de obicei curcubete. Acesta a fost cu adevarat un arbore miraculos, nu numai din pricina cresterii si uscarii sale rapide, ci si din cauza scenei minunate care a avut loc la umbra lui, scena foarte diferita de cea unde ii vedem pe Domnul si pe slujitorul Sau credincios Avraam (Geneza 18). Aici il vedem pe Avraam mijlocind pentru iertarea Sodomei, acea cetate nelegiuita care nu a aratat niciun semn de pocainta, ci dimpotriva. Aici, in contrast, il auzim pe profetul Domnului murmurand impotriva harului si iertarii daruite cetatii care se pocaise.

          "Lucrul acesta n-a placut deloc lui Iona si s-a maniat. S-a rugat Domnului si a zis: "Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu cand inca eram in tara mea? Tocmai lucrul acesta vroiam sa-l inlatur, fugind la Tarsis. Caci stiam ca esti un Dumnezeu milos si plin de indurare, indelung rabdator si bogat in bunatate si ca Te caiesti de rau! Acum, Doamne, Te rog ia-mi viata, caci mai bine este pentru mine sa mor decat sa traiesc!. Si Domnul a raspuns: Bine faci tu ca te manii?" Aici se dezvaluie adervaratul motiv al incercarii lui Iona de a fugi. Profetul nu face niciun secret din el. Am vorbit deja de motivul lui exclusiv egoist, asa ca nu vom mai starui din nou asupra acestui lucru.

          Ce limbaj din partea unui profet catre Dumnezeu, si a unui slujitor catre Domnul sau suprem si suveran! Vointa lui Iona fusese zdrobita. Dar la ce folos o vointa zdrobita, fara o inima franta de simtamantul harului care iarta si al dragostei rascumparatoare? O vointa zdrobita ne poate face capabili sa slujim Domnului, insa numai o inima zdrobita ne califica pentru o slujire asa cum se cuvine, dupa cum am remarcat deja. Cat de curand a uitat Iona zbuciumul si rugaciunea sa din pantecele pestelui, ca si izbavirea sa din acea temnita cumplita! Atunci nu putea multumi indeajuns lui Dumneze fiindca il izbavise din "adancimile Locuintei mortilor". Iar acum, cand acelasi har divin urma sa fie extins asupra unei cetati intregi plina de locuitori caiti, el murmura impotriva acestui lucru. Si de ce? Fiindca gandea ca, prin anularea judecatii vestite de el, profetia si in consecinta caracterul sau  de profet vor fi compromise. Mai degraba sa piara o cetate intreaga si milioane de suflete sa fie azvarlite in iad, decat sa fie dicreditat un profet.

          O, ce lucru ingrozitor si fara nadejde de ticalos este o inima nezdrobita, chiar atunci cand vointa a fost franta! Cat de des se intampla ca in cuptorul de foc al incercarii, sub mana disciplinatoare a lui Dumnezeu, vointa sa fie zdrobita fara insa ca inima pacatoasa, cu inclinatiile ei egoista si idolatre, sa fie cu adevarat judecata in prezenta lui Dumnezeu. Urmarea este ca, atunci cand incercare se sfarseste, radacina rea din inima, nefiind niciodata retezata de cutitul judecatii de sine, produce lastari noi si in curand isi aduce roadele amare. Asa s-a intamplat cu Iona. Mai bine sa moara decat sa traiasca discreditat ca profet. Cata indelunga rabdare in raspunsul lui Dumnezeu: "Bine faci tu ca te manii?". Domnul il trateaza cu blandete, intentionand sa-i atinga nu doar constiinta, ci si inima. Cat de calculat este modul Sau de actiune din acest ultim capitol, pentru a-Si implini scopul de har.

          "Si Iona a iesit din cetate si s-a asezat la rasarit de cetate. Acolo si-a facut un umbrar si s-a asezat sub el, pana va vedea ce se va intampla cu cetatea". Chiar dupa ce trecusera cele patruzeci de zile, el nu putea sa creada ca Domnul ii va discredita in intregime profetia. In mod clar el inca mai nutrea speranta ca Dumnezeu va judeca cetatea in cele din urma, chiar daca nu asa de aspru.

          Asa ca isi face un umbrar la rasarit de cetate si se aseaza in asteptarea unei judecati. "Domnul glorie", care l-a tratat atat de bland pe profetul Sau nemultumit, a fost El Insusi rastignit noua sute de ani mai tarziu, la apus de cetatea Ierusalim, pentru a putea purta judecata cuvenita poporului lui Iona si noua. Soarele indurarii si bunatatii lui Dumnezeu, care luminase mai mult de o mie de ani aceasta cetate, era acum la asfintit. Si in timp ce alte maini care hranisera mii de infometati si vindecasera nenumarati suferinzi, si acele picioare binecuvantate si neobosite care-L dusesera pe Mesagerul pacii din loc in loc, ca sa faca bine si sa vindece pe cei inrobiti de puterea Diavolului, urmau sa fie tintuite pe cruce, s-a inaltat catre Dumnezeu din inima si de pe buzele Domnului rastignit acea neasemuita mijlocire: "Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac".

          Ce rugaciune intr-un asemenea moment, iubite cititor crestin! Nu putea veni decat de la Acela care plansese pentru Ierusalim. Martorul Sau Stefan s-a rugat mai tarziu in acelasi duh, insa a putut face acest lucru doar din pricina crucii si a biruintei Celui binecuvantat. Cititorule! Cat de mult ne-am lasat noi patrunsi de duhul acestui Invatator plin de har care spune: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei care va blestema, faceti bine celor care va urasc si rugati-va pentru cei care va insulta si va prigonesc:?

          Iona cunostea foarte putin din acest duh atunci cand murmura la rasarit de Ninive impotriva harului divin, in timp ce soarele indurarii lui Dumnezeu tocmai rasarise deasupra cetatii. Insa Dumnezeu, "care este bun si a carui indurare tine in veac", ofera sarmanului Sau slujitor o noua dovada a purtarii Sale de grija, pentru a-i alina durerea. Apare acum o noua veriga in lantul providentei sale intelepte. "Si Domnul Dumneze a facut sa creasca un curcubete, care s-a ridicat peste Iona, ca sa faca umbra capului lui si sa-l scoata din necaz. Iona s-a bucurat foarte mult de curcubetele acesta". Dezamagitul profet, bucurandu-se de acum de umbra racoroasa, se face cat poate de comod in tristul sau post de observatie.

          Exista patru copaci in Scriptura care, cu privire la subiectul nostru, sunt plini de invataminte. Doi dintre ei ii gasim in Vechiul, iar doi in Noul Testament. Primii doi sunt copaci ai nemultumirii si cartirii, fiindca vedem in persoanele de acolo roada Meribei. Pe ceilalti doi ii putem numi copaci ai binecuvantarii, caci in cele doua persoane asociate cu ei se vad roadele rugaciunii adevarate si fierbinti si ale increderii in Domnul Isus. Primul dintre acesti patru copaci este ienuparul, sub care il gasim pe profetul Ilie. Cel de-al doilea este copacul miraculos sau curcubetele din Iona 4, avandu-l la umbra lui pe profetul Iona. al treilea este smochinul (Ioan1) cu Natanael rugandu-se sub el; iar al patrulea sicomorul, in varful caruia il vedem pe Zacheu. Sub care din acesti copaci se afla cititorul acestor randuri? Sub cei doi ai nemultumirii din Vechiul Testament, sau sub cei doi ai binecuvantarii din Noul?

          Cateva remarci cu privire la fiecare dintre ei vor fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, de folos pentru unii dintre noi.

          Primul dintre acesti copaci il gasim in 1 Imp.19. Ilie, profetul credincios si "omul lui Dumnezeu", tocmai il glorificase pe Dumnezeu (cap 18) prin curajul si credinta sa. In acea imprejurare unica de credinta eroica si de decizie pentru Dumnezeu, el slujise ca un instrument al harului Sau, pentru a restabili Israelul apostat si idolatru si pentru a-l aduce inapoi la Domnul, singurul Dumnezeu adevarat. Insa Satan era si el la lucru. El a cautat sa-l preocupe pe profet cu sine insusi si cu vitejia sa fara pereche de care daduse dovada. Se pare ca ispititorul a reusit destul de bine sa faca acest lucru, dupa cum dovedesc chiar cuvintele lui Ilie (v.10). Increderea in sine a lui Petru a fost urmata de lasitatea lui. Dupa ce i-a taiat urechea robului marelui preot, a urmat lepadarea. Aceasta este ordinea fireasca a lucrurilor, din vremea lui Ilie si Petru pana astazi. Petru s-a temut de cuvintele unei slujnice, iar Ilie a intrat in panica la cuvintele unei imparatese nelegiuite. Il gasim in pustie, sub ienupar, rugandu-L pe Dumnezeu (cu aproape aceleasi cuvinte ca ale lui Iona, patruzeci de ani mai tarziu) sa-i ia sufletul.

          Insa acelasi Dumnezeu indurator si plin de mila, care i-a oferit lui Iona umbra racoroasa a curcubetelui pentru a-i mai usura necazul, a trimis pe ingerul Sau cu mancare si bautura, pentru a-l inviora pe profetul descurajat. Insa dupa ce a ajuns la poalele muntelui Horeb, "muntele lui Dumnezeu", Ilie a fost nevoit sa auda intrebarea umilitoare "Ce faci tu aici, Ilie?". Era acela locul pentru un profet al lui Dumnezeu? El trebuia sa fie la portile cetatii, in piata, la intrarea templului, sau oriunde poporul se strangea in numar mare si, in consecinta, marturisirea adevarului divin era publica, decisa si implica pericolul. Ce diferenta intre pozitia lui Ilie din capitolul 18 si cea din 19!

          Si care a fost raspunsul profetului la intrebarea rascolitoare pusa de Stapanul lui divin? Se smereste el oare si isi marturiseste lipsa de credinciosie si de curaj? Nu. Cuvintele lui sunt spre inaltarea de sine si spre condamnarea celorlalti, asa cum se intampla totdeauna cand un credincios se departeaza de la drumul ascultarii si refuza sa se judece si sa-si marturiseasca pacatul. Ilie spune: "Am fost plin de ravna pentru Domnul, Dumnezeu ostirilor; caci fii lui Israel au parasit legamantul Tau, au sfaramat altarele Tale si au ucis cu sabia pe profetii Tai; am ramas numai eu singur si ei cauta sa-mi ia viata!". Aceste cuvinte tradau starea de suflet necorespunzatoare a profetului, care se caracteriza prin trei lucruri. In primul rand, inaltarea de sine. In al doilea, o acuzatie nedreapta impotriva poporului lui Dumnezeu, pe care-l acuza de idolatrie si de prigoana impotriva profetilor, iar ei tocmai se intorsesera la Dumnezeul cel viu si adevarat si-l ajutasera pe profet sa-i omoare pe preotii lui Baal. In sfarsit, in al treilea rand, o totala lipsa de comuniune, in duhul din Maleahi 3:16, cu ramasita credincioasa a lui Dumnezeu din Israel. Erau sapte mii in Israel care nu-si plecasera genunchiul inaintea lui Baal, iar Ilie nu cunostea pe niciunul dintre ei.

          Cat de adevarat este faptul ca cel ce se inalta pe sine nu face decat sa se coboare. In timp ce-i acuza pe altii, el se acuza si se condamna pe sine insusi; propriile lui buze il tradeaza si il judeca. Departe de mine gandul ca prin aceste cuvinte sa-l pun intr-o lumina proasta pe acest slujitor credincios al lui Dumnezeu. Din zilele lui Moise nu mai fusese Dumnezeu atat de glorificat de vreunul din slujitorii Lui, asa cum s-a intamplat in scena impresionanta de credinciosie si de biruinta asupra lui Satan, descrisa in capitolul 18 din prima carte a Imparatilor. Insa Ilie a esuat acolo unde si noi esuam frecvent in lupta noastra de credinta impotriva duhurilor rautatii din locurile ceresti. El nu a ramas in picioare, dupa ce a biruit totul (Efeseni 6). Ca si Moise, el a gresit prin faptul ca nu a dat intreaga glorie lui Dumnezeu mai presus de toate.

          Toate aceste lucruri au fost scrise pentru invatatura noastra. Dumnezeu l-a cinstit in cele din urma pe profetul credincios. ca si Enoh, el n-a vazut moartea, fiind rapit la cer intr-un car de foc. Insa, inainte de aceasta, el a trebuit sa invete o lectie umilitoare pe muntele Horeb, acelasi munte la poalele caruia Dumnezeu Se aratase lui Moise in rug. Dumnezeu, care pe muntele Sinai, muntele legii, facuse sa treaca toata bunatatea Lui pe dinaintea lui Moise, atunci cand acesta a cerut sa-I vada gloria, a facut sa treaca, pe muntele Horeb, solii puterii Sale - vantul, cutremurul si focul - pe dinaintea profetului inspaimantat. Acesta, plin de simtamantul zdrobitor al nimicniciei sale, s-a ascuns in cel mai indepartat colt al pesterii dinaintea acestor dovezi ale puterii divine. Insa Dumnezeu nu era nici in vant, nici in cutremur si nici in foc. Insa dupa acesta din urma a venit un "susur bland si subtire", glasul harului lui Dumnezeu. "Legea a fost data prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Isus Hristos". "Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut". Indata ce Ilie aude susurul bland si subtire, isi acopera fata cu mantaua si iese la gura pesterii pentru a-L intalni pe Dumnezeu.

          Acest susur este acelasi glas bland care vorbeste pacatosului cait si zdrobit, dar increzator, spunandu-i: "Nu-Mi voi aduce aminte de pacatele tale", dupa ce lumea aceasta L-a lepadat si rastignit pe Acela care in Persoana Sa era "susurul bland si subtire" atunci cand Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu Sine si netinandu-le in socoteala pacatele. Iar acum, acelasi susur care s-a adresat prima oara pacatosului , se adreseaza de aici inainte inchinatorului care, prin sangele lui Hristos, are libertatea de a intra in Locul Preasfant, de a se apropia "cu o inima curata". Binecuvantat sa fie Numele Lui glorios si plin de har!

          Insa harul deplin al lui Dumnezeu in Hristos nu era cunoscut de Ilie, desi el a simtit atractia dulce a acelui susur si, intr-un fel exterior, s-a apropiat de Dumnezeu, eliberat de teama. Din nou, acel glas indelung rabdator spune: "Ce faci tu aici, Ilie?". Era acelasi glas care intrebase in Eden: "Unde esti?". Din nefericire, inima lui Ilie fusese doar eliberata de teama, nu si inmuiata, de susurul bland si subtire. Auzim din nou acelasi raspuns lamentabil: "Am fost plin de ravna", etc. Profetul nu invatase aproape nimic. El a putut sa faca sa cada foc din cer peste vrajmasii lui Dumnezeu si ai adevarului Sau, dar nu intelesese inca faptul ca dupa foc vine "susurul bland si subtire" al harului, si ca judecata este lucrarea ciudata (anormala) a lui Dumnezeu, iar harul este cea normala. De indata ce Ilie raspunde din nou ca prima oara, Domnul ii porunceste sa se intoarca pe drumul lui pana la desertul Damascului si sa unga nu numai doi imparati pentru Siria si Israel, ci si pe un profet in locul lui. Ca si Moise, intemeietorul legii, si Ilie, cel care a restabilit-o, a ramas in urma gloriei si harului lui Dumnezeu. La fel ca Moise, Ilie nu mai trebuia sa ramana in slujba lui, ci trebuia sa o transfere unui succesor, care avea sa stie mai bine cum sa abordeze harul lui Dumnezeu si cum sa actioneze in duhul acestui har.