APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                          - XIV -

     Walter Scott                                                                                                   STEM Publishing

     APOCALIPSA 4 - TRONUL CELUI ETERN -  ÎNTREAGA SITUAȚIE S-A SCHIMBAT

     Apoc. 4:1 - "După acestea am văzut: și iată o ușă deschisă în cer, și glasul dintâi, ca de trâmbiță, pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: Suie-te aici și-ți voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea".

     Avem aici o schimbare completă a situației. Văzătorul este răpit de pe pământ la cer. Apocalipsa 2 și 3 trasează soarta Bisericii pe pământ. Apocalipsa 4 și 5 descriu scene și evenimente din cer de-o măreție incomparabilă. Istoria Bisericii s-a încheiat, biruitorii au fost mutați pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh, iar marea masă vinovată a simplei mărturisiri creștine a fost  "vărsată". Astfel, îndepărtarea Bisericii face loc subiectelor profeției să ocupe locul care le-a fost alocat.

     4.1.1 - "După acestea" 

     Aceasta marchează un nou început. Diversele stări ale Bisericii de pe pământ s-au încheiat. Acum atenția văzătorului este preocupată cu scene profetice și viziuni. Cuvintele "după acestea" sugerează nu doar succesiunea viziunilor, ci și evenimentele care urmează în ordine naturală.

     4.1.2 - "O ușă deschisă în cer" 

     Lucrul acesta semnifică faptul că trebuie să intri în cer dacă vrei să înțelegi profeția. Acolo se află resursele binelui etern, acolo este aranjată și planificată în mod corespunzător scena viitoare a binecuvântării milenare și eterne, și acolo își au sursa judecățile pregătitoare. "O ușă deschisă în cer" i-a permis văzătorului să intre. "Cerul deschis" (Apoc. 19:11) înseamnă că sfinții ies de acolo. 

     4.1.3 - "Glasul dintâi" 

     Aici nu se referă la cel dintâi dintr-o serie succesivă, ci este o referire clară la glasul Domnului care a fost auzit deja (Apoc. 1:10). Acolo, glasul s-a auzit pe pământ; aici vorbește din cer. Glasul trâmbiței îl cheamă pe Ioan de pe pământ în cer. Scene din cer trebuie dezvăluite, și numai acolo pot fi văzute. Profeția își are sursa în cer și, de aceea, văzătorul trebuie să facă din cer punctul său de vedere dacă vrea ca viziunile profetice care urmează să treacă prin fața privirii sale captivate să fie înțelese în mod divin. În cer este trasat planul profetic, și el se află acolo, cu mult deasupra ceții și a norilor pământului și a certurilor, geloziilor și a mândriei omului, numai acolo putem distinge gândul lui Dumnezeu cu privire la viitor. Lecția morală pentru fiecare slujitor al lui Dumnezeu este una necesară.

     COMPETENȚA MORALĂ A VĂZĂTORULUI - TRONUL ȘI CEL CARE ȘADE PE EL

     Apoc. 4:2-3 - "Îndată am fost în Duh; și iată, un tron era așezat în cer și pe tron ședea Cineva. Și Cel care ședea era asemenea unei pietre de iaspis și de sardiu la înfățișare; și de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere".

     4.2.1 - "Îndată am fost în Duh"

     Chemarea divină "Suie-te aici" nu întârzie. "Îndată am fost în Duh". Viziunea lui Hristos ca Fiu al Omului în gloria de nespus în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur a fost o priveliște prea puternică pentru ochiul muritor. Văzătorul era, pentru moment, sub controlul absolut al Duhului; el trăia și se mișca într-un alt mod de existență. El "era în Duh" (Apoc. 1:10). Dar, în natura lucrurilor, acest lucru nu poate fi prelungit. Această stare a încetat. Acum, viziuni noi, cu privire la viitor, trebuie să fie văzute și scrise, astfel că, în deplină concordanță cu caracterul lor solemn, văzătorul este din nou vasul puterii Duhului. "Îndată am fost în Duh". Absența articolului pentru cuvântul "Duh" arată că este vorba despre o starea caracteristică. Viziuni ale lucrurilor din cer au fost văzute de anumiți profeți pe pământ, dar numai distinsului profet al Noului Testament i s-au arătat viziuni în cer. Numai lui Ioan i-au fost adresate aceste cuvinte: "Suie-te aici". Competența morală a văzătorului de a privi și a înțelege situația profetică viitoare nu era în el însuși, ci într-o putere din afara domeniului natural. Duhul a pus din nou stăpânire pe vasul uman și l-a ocupat în întregime. Ioan a trăit pentru un timp într-un mod și o sferă de existență cu totul nouă, în care slăbiciunea și fragilitatea umană nu aveau ce căuta. Duhul l-a umplut și l-a controlat.

     4.2.2 - "Iată, un tron era așezat în cer"

     Aceasta a fost cea dintâi priveliște pe care a văzut-o văzătorul în aceasta nouă viziune. În această scenă cerească subiectul central este tronul. El este semnul și simbolul guvernării universale a lui Dumnezeu. El "era așezat în cer". Stabilitatea acestei guvernări este transmisă prin cuvântul "așezat" sau "era așezat"; "cerul" este stabilit definitiv și precis ca sediu al autorității imperiale. Ce contrast cu tronurile clătinate ale pământului! Aici, chiar de la început, este o aluzie la faptul că Domnul (Iehova) domnește. Tronul este siguranța și puterea noastră. El este, de asemenea, marele fapt central din univers. Este garanția că voința Celui Etern va impune ascultare oricărei ființe create. Este semnul ordinii, al domniei, al autorității. Tronul așezat în cer este în contrast  cu instabilitatea tuturor guvernărilor pământești.

     Cel ce stă pe tron nu are nume, dar este descris în simboluri generale, dar semnificative. Sunt numite două pietre prețioase, iaspisul și sardiul, și prin acestea se reflectă gloria și măreția lui Dumnezeu. Cu siguranță, gloria Sa esențială nu poate fi comunicată nici măcar celei mai înalte creaturi. Dumnezeu locuiește într-o lumină de care nimeni nu se poate apropia: "pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea" (1 Tim. 6:16). Dar ceea ce poate fi văzut de creaturi este arătat. Iaspisul și sardiul sunt menționate în lista pietrelor prețioase care împodobeau pieptarul marelui preot din vechime (Exod 28:17-20), sardiul fiind numit primul, iar iaspisul ultimul; ele sunt numite, de asemenea, printre cele care descriu gloria împăratului , ca tip, al Tirului (Ezechiel 28:13), sardiul fiind din nou primul, iar iaspisul al șaselea. Întâlnim din nou aceste pietre prețioase în descrierea cetății sfinte, Ierusalimul, în autoritate guvernamentală și glorie față de lumea milenară (Apoc. 21:19-20), iaspisul în primul rând, iar sardiul în al șaselea rând. Nu există oare nicio semnificație în faptul că în aceste trei liste de pietre prețioase - care Îl reflectă pe Dumnezeu în har, în creație și în glorie - ordinea numerică este schimbată? Este aceasta o simplă coincidență sau dovada unui plan inspirat? Desigur, a celei din urmă. Strălucirea iaspisului și nuanța roșu intens a sardiului reflectă gloria și splendoarea nemărginită a lui Dumnezeu, în măsura în care acestea pot fi arătate. Gloria lui Dumnezeu, de asemenea, așa cum este simbolizată de iaspis, este lumina (Apoc. 21:11), stabilitatea (v. 18) și temelia (v. 19) Bisericii sau a miresei în viitoarea manifestare guvernamentală.

     Văzătorul continuă apoi: "Și de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere".    

     Tronul, în imensitate și măreție, este unul potrivit Domnului oștirilor. Înconjurat de un curcubeu, este o mărturie că, în exercitarea suveranității absolute, a puterii atotcuprinzătoare, Dumnezeu Își va aminti cu har și îndurare de creaturile Sale, conform legământului Său. Acesta este un semn pentru toți cei din cer că Dumnezeu Se desfătează în bunătate.

     Cercul complet, neîntrerupt, din jurul tronului proclamă adevărul: "Îndurarea Lui este pentru totdeauna". Curcubeul așezat în nori altădată, cu culorile și frumusețile sale variate, era semnul legământului lui Dumnezeu cu pământul (Gen. 9:9-17). Rareori este văzut ca un cerc complet, ci, în general, ca un arc sau semicerc, și este lecția practică a lui Dumnezeu pentru omenire, un semn public afișat pe cer pentru ca toți să vadă și să învețe că Dumnezeu este bun, o lecție de la Dumnezeu și a lui Dumnezeu pentru oameni. În ultima mențiune cu privire la curcubeu, acesta este văzut deasupra capului Domnului atunci când, în putere, El Își afirmă dreptul Său asupra pământului. El va mătura scena întinată cu mătura distrugerii, dar chiar și atunci reapare vechiul semn al bunătății divine (Apoc. 10:1). În locul combinației de culori cu care suntem obișnuiți în curcubeu, cel ceresc de deasupra tronului este "asemenea smaraldului la vedere". Verdele frumos, culoarea caracteristică lumii vegetale și singura care nu obosește niciodată ochiul, este culoarea deosebită a curcubeului văzut de văzător. Sfinții glorificați vor avea permanent înaintea ochilor lor neobosiți curcubeul în întregime; amintirea harului lui Dumnezeu față de pământ, chiar și atunci când El este pe cale să se ocupe de rasa umană în judecată.

     AUTORITATEA IMPERIALĂ A CELOR RĂSCUMPĂRAȚI

     Apoc. 4:4 - "Și de jur-împrejurul tronului, douăzeci și patru de tronuri, și pe tronuri ședeau douăzeci și patru de bătrâni îmbrăcați în haine albe; și pe capetele lor erau cununi de aur".

     Tronurile și cununile indică o ceată imperială de sfinți mântuiți și glorificați în cer, bineînțeles, nu înainte, ci după înviere (1 Cor. 15:23). Duhurile (credincioșilor, n.t.) șezând, îmbrăcate și încununate este un gând nepotrivit și complet străin Scripturii. Grupate în jurul imensului tron din cer sunt douăzeci și patru de tronuri a căror autoritate și stabilitate derivă din și susținute de tronul nemărginit al Celui Etern. "Scaune", ca în Versiunea Autorizată, este un gând slab și nepotrivit. Cuvântul "tron" este asociat cu o persoană imperială; "scaun" cu o persoană privată.

     Acești douăzeci și patru de bătrâni, sau căpetenii, reprezintă totalitatea celor mântuiți aflați atunci în cer. Ei joacă un rol important în scenele consemnate și viziunile avute în capitolul 4 până la capitolul 19, unde în versetul patru este consemnată ultima mențiune despre ei. Bătrânii(*) sunt o ceată distinctă de animalele sau făpturile vii și de îngeri. În Apocalipsa 5, acțiunea bătrânilor, spre deosebire de cea a îngerilor, face imposibilă socotirea lor ca fiind una și aceeași ceată; în versetul 11 întâlnim cele trei cete. Bătrânii cântă (v. 9), îngerii spun (v. 12). Îngerii nu sunt niciodată numărați (Evrei 12:22), bătrânii sunt. De șase ori apare numărul reprezentativ "douăzeci și patru". Nu se spune că îngerii sunt încununați, ci bătrânii. Lauda corală a cerului, prin harfă și cântare, pare să fie misiunea specifică a bătrânilor. Inteligență cerească, în special în temele și subiectele legate de răscumpărare, este atribuită bătrânilor și nu îngerilor. Așadar, prin bătrâni înțelegem mulțimea nenumărată a sfinților mântuiți, înviați și schimbați și răpiți pentru a-L întâmpina pe Hristos în văzduh (1 Tes. 4:17). Cununile și tronurile simbolizează demnitatea lor imperială; harfa și cântarea exprimă bucuria închinării, în timp ce hainele și potirele lor arată caracterul și acțiunea preoțească. Dar de ce "douăzeci și patru"? Semnificația numărului trebuie căutată în prima carte a Cronicilor 25-25. David a împărțit preoția în douăzeci și patru de ordine sau cete, fiecare ceată slujind pe rând (Luca 1:5, 8, 9). Bătrânii sau căpeteniile acestor cete ar reprezenta întreaga preoție levitică. Astfel, ar exista douăzeci și patru de preoți, capii fiecărei cete, și un mare preot(**). Slujirea lor diversificată corespundea cu cea a bătrânilor din cer, căci templul (nu mai puțin decât cortul) în ceea ce privește structura lui, vasele și slujbele, a fost alcătuit după lucrurile din ceruri. Poporul lui Dumnezeu este numit "o preoție sfântă" (1 Pet. 2:5) și "o preoție împărătească" (v. 9), iar aici sunt văzuți în acțiune în ambele caractere.

     (*)  Termenul "bătrâni" apare de douăsprezece ori. Diversele acțiuni și slujbe la care iau parte arată suficient de clar că sunt reprezentanții sfinților mântuiți și înviați. Stau pe tronuri; se prosternă și se închină; unul dintre ei îl mângâie pe văzătorul care plânge și-i interpretează gândurile cerului; au harfe și potire cu tămâie; cântă (ceea ce nu se spune niciodată despre îngeri); sunt cea mai apropiată ceată de tron și de Miel; explică în mod inteligent despre cei mântuiți de pe pământ; celebrează triumful milenar și etern al lui Dumnezeu; adaugă "amin" și "aleluia" la judecata curvei celei mari - corupătoarea pământului. Pasajele în care se găsește cuvântul "bătrâni" sunt următoarele: Apocalipsa 4:4, 10 ; 5:5-6, 8, 11, 14 ; 7:11, 13 ; 11:16 ; 14:3 ; 19:4.

     (**)  Iosif Flavius, istoricul iudeu, ne informează că familia lui făcea parte "din prima ceată dintre cei douăzeci și patru" - o ceată destul de semnificativă. Unii înțeleg că cei douăzeci și patru reprezintă numărul guvernamental "doisprezece", semnificând astfel suma sfinților din Vechiul Testament ca un singur grup și suma sfinților din Noul Testament ca un alt grup de credincioși - deci de două ori doisprezece. Considerăm că este nejustificat să se împartă simbolul în acest fel. Suntem mulțumiți totuși că referința de "douăzeci și patru" se află în 1 Cronici 24-25.

     Veșmintele albe indică puritatea și caracterul preoțesc al bătrânilor. "Pe capetele lor erau cununi de aur" care arată demnitatea imperială. Fiecare sfânt mântuit și înviat va fi încununat; aceasta nu este un fel de cunună deosebită, specifică unora, ci sugerează demnitatea și autoritatea imperială comună tuturor sfinților cerești.

     TRONUL, CENTRUL ACȚIUNII ȘI INTERESULUI

     Apoc. 4:5-6 - "Și din tron ieșeau fulgere, glasuri și tunete; și iată șapte făclii de foc, arzând înaintea tronului, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu; și înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului; și în mijlocul tronului și în jurul tronului, erau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi". 

     După ce am văzut relația sfinților cu tronul ca fiind în jurul acestuia, și autoritatea lor imperială derivată din acesta și dependentă de acesta,  avem în continuare acțiunea tronului în sine. Din el ies precursorii judecății viitoare, "fulgere, glasuri și tunete". S-a spus despre această carte că "aproape niciodată nu face referire la ceva care nu este biblic", și putem adăuga, că autorul Apocalipsei presupune că cititorul este suficient de familiarizat cu părțile anterioare ale Cărții Sfinte și, în plus, că fiecare simbol cu care cartea abundă poate fi interpretat și înțeles din utilizarea sa într-o parte sau alta a Sfintelor Scripturi. În niciun caz nu căutați interpretarea vreunei părți a Apocalipsei în afara Bibliei voastre. Semnificația fiecărui simbol trebuie căutată chiar în Cuvânt. Tripla referire la judecata imediată este potrivită perfect pentru a insufla groază în inimile celor vinovați de pe pământ. Tronul este pe cale să se impună cu putere. Dumnezeu Se pregătește să izbucnească în judecată și să Se ocupe de nelegiuirea arogantă în criza care se apropie dintre mutarea sfinților cerești și întoarcerea lor ulterioară din cer. Aceste semne ale acțiunii judecătorești sunt prevestiri ale Domnului (Iehova) despre puterea Sa în judecată (Ps. 29:3-5). Aceleași semne, cu unele completări, sunt menționate în legătură cu darea legii (Exod 19). De asemenea, este menționat efectul asupra oamenilor: "Tot poporul care era în tabăra s-a cutremurat" (v. 16). Cu mult mai răspândite și alarmante vor fi resimțite aceste dovezi ale mâniei într-o scenă a răului aproape perfectă, guvernată de Satan!

     4.5.1 - "Șapte făclii de foc, arzând înaintea tronului".

     Lucrul acesta arată plinătatea Duhului în acțiunea guvernamentală. Duhul nu este văzut aici ca mântuind oameni prin predicarea Evangheliei, nici în oricare dintre diversele Sale slujiri în Biserică, ci este văzut aici în conformitate morală cu tronul însuși. Tot ceea ce este incompatibil cu puritatea absolută a tronului trebuie judecat; prin urmare, Duhul este văzut aici în legătură cu caracterul drept al tronului. "Cele șapte făclii de foc (perfecțiune spirituală) vor cerceta și vor expune tot ce este contrar naturii sfinte a lui Dumnezeu" (comp. cu Apoc. 1:4 și Isaia 11:2).

     4.6.1 - "Și înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului".

     Imaginile din Vechiul Testament le întâlnim în mare măsură în structura Apocalipsei. Aici pare să fie o referire evidentă la ligheanul de la cort (Exod 30:18-21), și poate mai direct la marea de aramă de la templu (1 Împ. 7:23-37), ambele folosite pentru curățirea preoților. Dar marea de sticlă indică o stare stabilă de sfințenie, de curăție interioară și exterioară, în timp ce "înaintea tronului" ar indica faptul că această curăție este în concordanță cu caracterul sfânt al tronului în sine. "Asemenea cristalului"(*). Claritatea și frumusețea acestei scene de sfințenie întinse înaintea tronului sunt simbolizate de cristal. Cele două simboluri, sticla și cristalul, sunt aproape înrudite, dar nu sunt chiar același lucru. Primul este un articol fabricat, cel de-al doilea este o producție originară. Astfel, "sticla" mării indică o stare de curăție stabilă, în timp ce "cristalul" sugerează că starea este una conformă cu natura sfântă a lui Dumnezeu. Gândul divin este legat de folosirea acestui din urmă simbol (Ezechiel 1:22 ; Apoc. 21:11 ; Apoc. 22:1). Marea de sticlă este menționată din nou în Apocalipsa 15, dar "amestecată cu foc", făcând referire la încercarea de foc din care ies martirii. Ei stau pe marea de sticlă; aici, aceasta este goală.

     (*)  O mare de sticlă care exprimă netezimea și strălucirea; iar această mare cerească este de cristal, afirmând că liniștea cerului nu este, precum mările pământești, tulburate de vânturi, ci este cristalizată într-o eternitate de pace", - Wordsworth.

     Văzătorul descrie apoi o altă grupă de ființe, mai degrabă animale, ființe vii, distincte, de asemenea, de bătrâni și de îngeri, și mai strâns legate de tron decât oricare dintre ele.

4.6.2. - "În mijlocul tronului"

     Lucrul acesta arată că sunt o parte integrantă a acestuia, "și în jurul tronului" că sunt conectate în exterior cu acesta. Adică, făpturile vii (nu animale) pot fi considerate fie ca fiind legate în mod vital de autoritatea judiciară a lui Dumnezeu, sau ca fiind în afară, totuși în legătură cu aceasta. Inteligența intuitivă, plinătatea discernământului spiritual, pare a fi forța cuvintelor "pline de ochi pe dinainte și pe dinapoi".

     FĂPTURILE VII ȘI ADORAREA LOR

     Apoc. 4:7, 8 - "Cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; și cea de-a doua făptură vie, asemenea unui vițel; și cea de-a treia făptură vie, având fața ca de om; și cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur care zboară. Și cele patru făpturi vii, fiecare din ele având câte șase aripi, erau pline de ochi de jur-împrejur și pe dinăuntru; și zi și noapte nu încetau zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era și care este și care vine".

     De ce "patru" făpturi vii? Deoarece "patru" reprezintă atributele lui Dumnezeu în relația judiciară cu omul și creația. Este simbolul lumii și al rasei umane și este folosit atunci când este vorba de universalitate. Reprezentanții, sau capii creației animale, sunt numiți după cum urmează: leul pentru măreție, boul (vițelul) pentru răbdare, omul pentru inteligență și vulturul pentru rapiditatea acțiunii. Acum, aceste simboluri exprimă anumite trăsături în exercitarea guvernării divine și sunt introduse în mod potrivit aici, având în vedere exercitarea imediată a acestor atribute divine. Întreaga scenă de sub cer va intra sub incidența judecății; de unde și folosirea numărului "patru"(*). Astfel, în cele patru făpturi vii grupate la un loc, avem o imagine completă și perfectă a guvernării judiciare a lui Dumnezeu. Simbolurile sunt luate de la cele mai reprezentative animale, nu de la cele din mare. Primul atribut al tronului lui Dumnezeu, simbolizat de un leu, este măreția, puterea, omnipotența (Gen. 49:9 ; Dan. 7:4 ; Amos 3:8). Al doilea simbol este un bou sau un vițel în muncă răbdătoare, lucrând asiduu pentru binele altora (1 Cor. 9:9-10 ; Prov. 14:4). A treia făptură vie avea fața ca a unui om, arătând inteligență și rațiune (Iov 9:24 ; Ezra 9:6). Al patrulea simbol folosit este al unui vultur în zbor care sugerează o vedere ageră și o acțiune rapidă (Deut. 28:49 ; Iov 9:26 ; Hab. 1:8 ; Iov 39:27-30).Acum, aceste trăsături combinate exprimă caracterul tronului lui Dumnezeu în raport cu pământul. Ele sunt atribute de natură judiciară exercitate prin instrumente umane sau angelice, conform plăcerii suverane a lui Dumnezeu. Făpturile vii reprezintă autoritatea judiciară a tronului. De la prima menționare a heruvimilor (Gen. 3:24) până la ultima  (Evrei 9:5), același gând călăuzitor caracterizează toate pasajele, și anume atributele guvernării lui Dumnezeu (**).

     (*)  Numerele "trei" și "patru" exprimă în mod semnificativ divinul și umanul. Există trei Persoane în Dumnezeire. De trei ori serafimii vestesc sfințenia lui Dumnezeu, strigând: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor" (Isaia 6:3). Făpturile vii repetă de trei ori cuvântul "Sfânt" (Apoc. 4:8). Relația lui Iehova cu timpul și eternitatea este exprimată într-un mod triplu: "care era și care este și care vine" (v. 8). Există trei ispite specifice ale Domnului nostru (Luca 4). De trei ori Domnul nostru pe pământ a fost recunoscut public de Dumnezeu (Matei 3:17 ; 17:5 ; Ioan 12:28). În a treia zi Domnul a înviat. Întunericul care s-a adunat în jurul crucii și peste pământ a durat trei ore.

     Credința, speranța și dragostea sunt cele trei virtuți creștine fundamentale. Hristos Se anunță pe Sine Însuși în trei caractere: Calea, Adevărul și Viața. Binecuvântarea divină este exprimată de trei ori (Num. 6:23-24). "Trei" este semnătura lui Dumnezeu. 

     "Patru" este semnătura lumii. Patru diviziuni ale rasei umane : "națiuni, seminții, popoare și limbi" (Apoc. 7:9). Patru elemente. Patru vânturi. Patru anotimpuri. Patru prezentări ale lui Hristos în evanghelii. Patru făpturi vii. Patru imperii universale (Daniel 7). Patru jertfe mari, cele arse în foc (Lev. 1), darul de mâncare (Lev. 2), jertfa de pace (Lev. 3) și jertfa pentru păcat (Lev. 4). Cele patru judecăți cumplite ale lui Dumnezeu (Ezechiel 14:21). Patru femei în genealogia umană a Domnului (Matei 1). Altarul de aramă avea patru laturi și patru coarne. Altarul de aur avea, de asemenea, patru laturi și patru coarne. "Patru" este semnătura omului și, în general, a creației materiale.

     "Vechii scriitori rabinici afirmă că cele patru steaguri pentru semințiile lui Israel, în jurul cărora li s-a poruncit să-și așeze corturile de fiecare parte a cortului, ca în Numeri 2:2, erau următoarele: pentru seminția lui Iuda - un leu; pentru seminția lui Efraim - un bou; pentru seminția lui Ruben - un om; pentru seminția lui Dan - un vultur". - "Note despre Apocalipsa" de F. Brodie.

     Hengstenberg citează o veche zicală iudaică: "Patru lucruri ocupă primul loc în această lume: omul dintre făpturi, vulturul dintre păsări, boul dintre vite și leul dintre animalele sălbatice".

     (**)  S-a încercat identificarea heruvimilor și a făpturilor vii cu Biserica, dar această idee exagerată nu poate fi luată în considerare nici măcar o clipă, din două motive: în primul rând, heruvimii au fost realizați din aceeași bucată de aur din care a fost făcut capacul ispășirii (scaunul îndurării) - aurul Îl simbolizează pe Hristos ca fiind divin, așa cum lemnul de salcâm ilustrează umanitatea Lui sfântă și incoruptibilă; în această poziție nu suntem și nici nu am putea fi uniți cu El ca Dumnezeu. Heruvimii nu erau uniți cu capacul ispășirii, deși făceau parte din el. În al doilea rând, caracterul judiciar al heruvimilor ar interzice aplicarea la Biserică, care este pentru a arăta harul lui Dumnezeu, nu căile Sale judiciare.

     Diferențele dintre făpturile vii din Ezechiel capitolul 1, heruvimii din capitolele 9 și 10 ale aceluiași profet și făpturile vii din Apocalipsa sunt numeroase și interesante. În descrierea oferită de profetul captivității, fiecare din cele patru făpturi vii aveau patru fețe (ca de om) și patru aripi (Ezechiel 1:6). Văzătorul apocaliptic descrie doar a treia făptură vie cu fața de om și fiecare dintre cele patru cu șase aripi (Apoc. 4:7-8). Acolo aveau roți; aici nu au. Acolo tronul era deasupra lor; aici sunt în mijlocul lui și, de asemenea, în jurul lui. Acolo erau pline de ochi, "Și tot trupul lor și spatele lor și mâinile lor și aripile lor și roțile erau pline de ochi de jur-împrejur" (Ezechiel 10:12); aici sunt "pline de ochi pe dinainte și pe dinapoi" și, de asemenea, "pe dinăuntru". Multe dintre aceste diferențe pot fi explicate prin faptul că judecata lui Iuda și a Ierusalimului este tratată în mod special în Ezechiel și, întrucât această judecată urma să vină dinspre nord (Babilon), roțile ar rula pe pământ ca reprezentând cursul judecății pământești, în timp ce făpturile vii de aici nu sunt văzute încă în acțiune; ele sunt slujitorii tronului. În plus, aici este prezentată de către văzător o sferă de judecată mult mai extinsă decât Iuda și capitala sa vinovată, Ierusalimul, căci întregul pământ este pe cale să tremure sub acțiunea tronului.

     Lucrarea heruvimilor este în legătură cu gloria publică, guvernamentală a lui Dumnezeu (Ezechiel 10). Lucrarea serafimilor este în legătură cu sfințenia lui Dumnezeu; aceștia din urmă sunt menționați o singură dată în Scriptură (Isaia 6). Făpturile vii din Apocalipsă sunt o combinație dintre heruvimi și serafimi.

     Fiecare dintre cele patru făpturi vii avea "șase aripi". Serafimii din Isaia  (Isaia 6:2) aveau fiecare "șase aripi"; cu două își acopereau fața, cu două picioarele, iar două pentru rapiditatea acțiunii. Făpturile vii văzute de profetul captivității aveau fiecare "patru aripi" (Ezechiel 1:5-6). Numărul "patru" este folosit pe scară largă în acest capitol, deoarece este vorba despre guvernarea pământească a lui Dumnezeu. Cele "șase aripi" ale fiecăreia dintre făpturile vii din Apocalipsa indică o activitate dincolo de puterile naturale - o activitate supranaturală.

     Apoc. 4:8 - "Pline de ochi pe dinăuntru".

     Lucrul acesta semnifică percepția spirituală interioară a scopurilor și acțiunilor guvernamentale ale lui Dumnezeu. În partea anterioară a descrierii se spune că ochii sunt și "pe dinainte și pe dinapoi" (v. 6). Viitorul și trecutul se află în egală măsură în raza de percepție a făpturilor vii.

     După ce a oferit o descriere a făpturilor vii, văzătorul descrie în continuare închinarea lor. În acest exercițiu binecuvântat și fericit nu există relaxare: "zi și noapte nu încetau spunând". Nu există nicio imperfecțiune în slujirea lor; închinarea lor nu este caracterizată de nicio slăbiciune, de nicio oboseală. Neîncetat se închină, zicând: "Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era și care este și care vine". Putem observa aici că, în două privințe, făpturile vii seamănă cu serafimii; prin numărul aripilor, și prin tripla atribuire a închinării (comp. cu Isaia 6). Lucrările lui Dumnezeu Îl laudă, dar și mai profund, atributele Sale declară natura Sa sfântă, sfântă, sfântă, adică, ceea ce este El în Sine Însuși. Titlurile Dumnezeirii grupate aici și adevărurile respective legate de fiecare sunt celebrate neîncetat. Însăși puterile care execută poruncile drepte ale tronului (Apocalipsa 6) Îl glorifică aici în Ființa Sa divină. Făpturile vii reprezintă simbolic diferitele atribute numite mai înainte, și ele "dădeau glorie și onoare și mulțumire Celui care ședea pe tron".

     Titlurile divine sunt Domnul sau Iehova, Cel care există prin Sine Însuși; Dumnezeu, în legătură cu creația; Cel Atotputernic, în har, putere și "resurse de sprijin". Pe lângă acestea, Ființa divină este celebrată și ca Dumnezeul veacurilor, care era și care este și care vine. Pentru acesta din urmă, adică ceea ce este Dumnezeu în propria Sa Ființă și natură, vezi Apoc. 1:4. Aici, "Care era" este înaintea termenului de existență independentă și eternă, "Care este" - acesta din urmă este menționat primul în referința anterioară (Apoc. 1:4). Astfel, cele patru făpturi vii se închină lui Dumnezeu.

     ÎNCHINAREA FĂPTURILOR VII ȘI ÎNCHINAREA MAI DEPLINĂ A BĂTRÂNILOR

     Apoc. 4:9-11 - "Și, când făpturile vii dădeau glorie și onoare și mulțumire Celui care ședea pe tron, care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci și patru de bătrâni se prosternau înaintea Celui care ședea pe tron și se închinau Celui care este viu în vecii vecilor și aruncau înaintea tronului cununile lor, spunând: Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești gloria și onoarea și puterea, pentru că Tu ești Acela care ai creat toate și datorită voii Tale erau și au fost create".

     Fiecare dintre făpturile vii este un simbol caracteristic în sine al unuia sau mai multor atribute divine, și acum cele patru se unesc, înainte de a fi văzute în acțiunea guvernamentală, oferindu-I gloria, onoarea și mulțumirea cuvenite Numelui Său. Ele au anunțat, așa cum am văzut, puritatea Sa esențială în repetarea triplă a cuvântului  "Sfânt"; acum doxologia lor (v. 9), ca și cea a bătrânilor este triplă. O altă caracteristică care distinge închinarea mai profundă a bătrânilor de cea a făpturilor vii este faptul că primii se adresează în mod direct lui Dumnezeu la persoana a doua; în timp ce făpturile vii vorbesc despre Dumnezeu la persoana a treia. Este important de remarcat că oricare ar fi instrumentele, îngeri sau oameni, în exercitarea autorității judiciare a tronului, ai căror reprezentanți simbolici sunt făpturile vii, toți trebuie să se întoarcă către El cu putere și plinătate sporite. Doxologia făpturilor vii oferă o dovadă în acest sens.

     Închinarea bătrânilor are un caracter diferit față de cea a făpturilor vii. Închinarea lor este cea a persoanelor mântuite, care, având gândul lui Hristos (1 Cor. 2:16), pătrund într-un mod inteligent în gândurile lui Dumnezeu și care Îl cunosc personal în sfințenia și dragostea Lui. Este închinarea persoanelor ale căror inimi au fost câștigate prin dragostea Lui nespus de mare și ale căror conștiințe au fost curățite prin credința în mărturia divină a sângelui prețios al lui Hristos.

     "Sfinții de aici se prosternă înaintea tronului, se închină înaintea locului Său în glorie și Îl adoră în ființa Sa nemărginită și își depun gloria, care le-a fost dată, înaintea gloriei Sale supreme și proprii, atribuindu-I toată gloria ca fiind singurul vrednic de ea; dar aici, în conformitatea cu natura acestei celebrări este vorba despre Creatorul pentru care sunt toate lucrurile. În toate schimbările care au loc, acestea rămân adevărate. Se va remarca aici că făpturile vii doar celebrează și declară; bătrânii se închină într-un mod inteligent. Pe parcursul Apocalipsei bătrânii cunosc motivul pentru care se închină. Ei au inteligență spirituală" ("Sinopsisul cărților Bibliei", vol. 5, p. 595, ed. Morrish).

     Se va observa că în declarația făpturilor vii avem glorie, onoare și mulțumire; în cea a bătrânilor este glorie, onoare și putere. Mai mult, bătrânii se închină înaintea Acelui pe care Îl iubesc și Îl adoră, aruncând cununile lor înaintea tronului, recunoscând proveniența și susținerea demnității lor imperiale.

     "Natura impresionantă a scenei prezentate în Apocalipsa 4 nu poate decât să impresioneze mintea fiecărui cititor inteligent. Sfântul văzător a fost pregătit în mod corespunzător printr-o astfel de viziune impunătoare pentru dezvăluirile care urmează; iar mintea cititorului cu greu poate refuza să le cerceteze cu un interes profund. Nici chiar celui mai neînvățat nu-i poate scăpa cât de mult se aseamănă întreaga scenă cu teofaniile inaugurale din Isaia 6 și Ezechiel 1". -  "Un comentariu la Apocalipsă", de Moses Stewart, p. 514.

     Gloria creatoare a lui Dumnezeu este aici temelia închinării bătrânilor. "Datorită voii Tale", adică toate lucrurile există după voia sau plăcerea Sa suverană, "și au fost create". El le-a făcut să existe, El este originea și sursa întregii creații. Închinarea de aici este întemeiată pe cunoașterea lui Dumnezeu, ceea ce este El în propria Sa Ființă și ca Creator  și Susținător al universului. Prima și fundamentala cerință a lui Dumnezeu asupra făpturilor Sale este această recunoaștere necesară a puterii și a gloriei Sale, care a creat și susține totul - oameni și îngeri, lucruri însuflețite și neînsuflețite, toate lucrurile din sfera cerească și pământească. Cel dintâi lucru revelat în Scriptură este cel al creației și, în plus, cel dintâi în care se cere credință (Evrei 11:3). Închinarea din capitolul următor este întemeiată pe răscumpărarea prin sânge și, prin urmare, Mielul devine în mod necesar figura centrală. În capitolul nostru subiectul central este tronul în sine; în Apocalipsa 5 este Mielul în relație cu tronul.

     Capitolul pe care l-am analizat este unul plin de interes. Subiectul principal prezentat în viziune este tronul Celui Etern, garanția că El guvernează universul conform adevărului naturii Sale. Și tronul, "așezat" sau stabilit în "cer" pe baza sigură a dreptății eterne, este garanția permanenței și a siguranței. În timp ce pe "tron ședea CINEVA", doar unul, sugerează că nu va interveni nicio schimbare de împărați, niciun transfer al puterii suverane, nicio succesiune; "așezat", nu "a stat", nu vacanță, nu interimat. În capitol nu există nicio cântare, nicio viziune a unui Miel înjunghiat și nicio menționare a sângelui jertfei; acestea sunt trăsături caracteristice ale capitolului următor și, prin urmare, din cauza absenței lor aici, capitolul nu este citit atât de des precum capitolul 5. Dar tronul, cu gloriile sale simbolice, accesoriile și împrejurimile sale, conferă acestui capitol un interes profund, care se adâncește cu cât este citit și studiat cu mai multă atenție.

     

     

 

                   APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                        - XIII -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     ITRODUCERE LA A TREIA DIVIZIUNE SAU  PARTEA PROFETICĂ A APOCALIPSEI

     ȘAPTE MESAJE ADRESATE BISERICII

     Scrisorile către adunări constituie a doua diviziune a Apocalipsei: "Cele ce sunt". Biserica pe pământ exista în vremea lui Ioan și continuă până în prezent. Aceasta este explicația simplă pe care văzătorul a văzut-o în simbol (Apoc. 1:20). Apoi, starea morală a Bisericii, dar în etape succesive și parțial concomitente ale istoriei sale, este dezvoltată în șapte mesaje (Apocalipsa 2-3). Sinteza istoriei Bisericii conținută în aceste două capitole este neprețuită. A avea lumina cerului aruncată asupra stării lucrurilor pe parcursul întregii perioade a Bisericii de aproape două mii de ani este de o îndurare aproape de neegalat. Ce lecții sunt adunate aici! Cât de necesare sunt avertismentele într-o zi de relaxare morală! Cât de întăritoare sunt promisiunile în vremuri de slăbiciune!

     Aceste mesaje adresate Bisericii au fost inițial aplicabile local, dar sfera îngustă și restricționată la care s-au aplicat inițial nu s-a potrivit cu amploarea învățăturii lor. Adevărurile și principiile dezvăluite în ele își au aplicabilitatea până la limitele extreme ale Bisericii mărturisitoare. Ele sunt aplicabile atât persoanelor, în mod individual, cât și adunărilor. 

     Constituția, ordinea și disciplina Bisericii au format o trăsătură specială a lucrării lui Pavel. Luca, în "Faptele Apostolilor", dezvăluie istoria acesteia pe parcursul a treizeci de ani, de la Cincizecime până la închisoarea lui Pavel la Roma. Dar a fost rezervat văzătorului de pe Patmos sarcina de a dezvălui mai departe această istorie de la sfârșitul perioadei apostolice până la respingerea ei dezgustătoare de către Domnul.

     APLICAȚIA VIITOARE ȘI ISTORICĂ

     Partea profetică a cărții începe cu capitolul 4 și se încheie cu capitolul 22:5, formând astfel a treia diviziune: "Cele ce vor fi după acestea". Acțiunea profetică, însă, nu începe decât în Apocalipsa 6, scenele cerești consemnate în Apocalipsa 4 și 5 fiind în mod clar introductive la prima serie de judecăți detaliate în capitolul 6. De-a lungul timpului a existat un conflict între bine și rău, între lumină și întuneric, iar aceste principii respective au fost guvernate de puteri la fel de opuse, Duhul lui Dumnezeu și Satan. Prin urmare, putem înțelege cu ușurință o împlinire parțială în timpurile prezente și trecute. Dar, deși admitem în mod sincer acest lucru, precum și o asemănare trecută și prezentă cu multe evenimente din partea profetică a Apocalipsei, totuși insistăm asupra împlinirii lor depline, totale și complete în viitoarea criză de cel puțin șapte ani. Aplicația viitoare este, fără îndoială, cea corectă. Aplicația istorică este întotdeauna mai mult sau mai puțin conjuncturală, și una în care abia doi dintre exponenții săi sunt de acord. Principiul său de interpretare este de neimaginat. Istoria devine interpretul profeției. Se presupune că un eveniment sau altul este indicat prin pecete, trâmbiță sau potir. Avem două obiecții serioase față de viziunea prezentistă (*) asupra profețiilor conținute în această carte: în primul rând, de departe cel mai mare număr din poporul lui Dumnezeu este sărac și analfabetic (în timpul autorului, n.t.) și astfel ar fi practic împiedicați să le înțeleagă dacă cunoașterea istoriei este esențială pentru aceasta;  și în al doilea rând, profeția conform acestui sistem este lipsită de valoarea sa morală prezentă, căci cum poate acționa asupra sufletului ceva ce nu poate fi înțeles decât după împlinirea sa?

     (*) Tendință filozofică ce consideră că trecutul cu evenimentele lui nu poate fi înțeles decât prin prisma prezentului.

     SFINȚII RĂPIȚI ÎNAINTE DE JUDECĂȚILE APOCALIPTICE

     Acum, între sfârșitul Apocalipsei 3 și începutul Apocalipsei 4, adică între a doua și a treia parte a cărții, învingătorii au fost "răpiți" iar marea masă "vărsată", dar văzătorul nu consemnează aceste evenimente: le consideră de la sine înțelese. Pavel dezvăluie prin revelație și în detalii considerabile mutarea sfinților din Vechiul și Noul Testament (1 Tes. 4:15-17). Prezentăm trei dovezi incontestabile că sfinții Domnului, atât cei morți, cât și cei vii, sunt răpiți înainte de începerea secțiunii profetice a Apocalipsei (Apocalipsa 4).

     1 - Biserica nu se află pe pământ în perioada judecăților apocaliptice, timp în care întâlnim atât evrei, cât și națiuni, dar nu Biserica, care este compusă din ambele categorii. Cuvântul "Biserică", sau pluralul său, apare de aproximativ douăzeci de ori în primele trei capitole, și nu este nici numit, nici menționat în restul cărții până la Apocalipsa 22:17, care, bineînțeles, rezumă starea actuală a lucrurilor și nu face parte în niciun fel din viziunile profetice. Care este atunci deducția inconfundabilă din faptul că Biserica nu este pe pământ din Apocalipsa 4 până la Apocalipsa 22:5? De ce? Pentru că este în cer. Unde altundeva ar putea fi?

     2 - Cele trei diviziuni ale Apocalipsei nu se suprapun și nici nu sunt concomitente. Formularea v. 19 al primului capitol este exprimată în toată simplitatea. "Scrie deci ce ai văzut", viziunea lui Hristos pe care văzătorul tocmai a văzut-o, "și cele ce sunt", cele șapte adunări existente atunci, "și cele ce vor fi după acestea", când Biserica va fi luată și guvernarea lumii este pusă sub semnul întrebării. Duhul Sfânt Însuși a fixat diviziunea cărții într-un trecut, un prezent și un viitor. "Cele ce vor fi după acestea" semnifică faptul că "cele ce sunt" trebuie să fi încetat. Aceste diviziuni sunt succesive. A treia începe în Apocalipsa 4:1, "îți voi arăta", viziuni profetice,  "cele ce trebuie să aibă loc după acestea", adică modul în care Domnul se poartă cu adunările de pe pământ. Un set de lucruri urmează după altul.

     3 - Întreaga situație se schimbă. Aici nu mai avem pe Domnul în mijlocul sfeșnicelor sau al adunărilor de pe pământ, ci tronul este așezat în cer. Un fapt important și vital pentru înțelegerea cărții este că sfinții lui Dumnezeu sunt văzuți în cer în capitolul 4, și chiar mai departe până la Apocalipsa 19, când Îl însoțesc pe Domnul din cer pentru judecata lumii (Apoc. 19:11-14). Pe tot parcursul judecăților apocaliptice și înainte ca acestea să înceapă, totalitatea sfinților sunt văzuți în cer. Cum au ajuns acolo? Lucrul acesta poate fi explicat în mod satisfăcător doar pe baza presupunerii că Răpirea din 1 Tesaloniceni 4 a avut loc. Acest eveniment ar încheia în mod necesar relațiile Domnului cu Biserica, ar pune capăt la "cele ce sunt" și ar deschide calea pentru starea cea nouă și profetică, al cărei simbol potrivit este "tronul așezat în cer". Toate acestea sunt simple și clare și ni se par gravate pe suprafața cărții.

 

                   APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                     - XII -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     SCRISOAREA DUHULUI CĂTRE LAODICEEA - Apoc. 3:14-22

     CARACTERISTICI GENERALE

     În primele patru adunări, Hristos Se prezintă într-o anumită parte a caracterului în care este văzut de văzător în Apoc. 1:12-16, dar în fiecare din ultimele trei El oferă revelații noi despre Sine. Împrejurările din acestea din urmă sunt complet diferite față de cele din adunările timpurii și, prin urmare, prezentarea lui Hristos este în perfectă concordanță cu diversele stări finale ale Bisericii descrise aici.

     Oricare ar fi starea generală a Bisericii în orice perioadă, Hristos nu o părăsește niciodată. Când ea încetează să mai fie un vas al mărturiei pentru Dumnezeu, un purtător de lumină în întuneric, atunci sentința de respingere (Apoc. 3:16) este în cele din urmă executată, dar acea zi, deși se apropie, nu a sosit încă. Biserica, în mărturia ei exterioară pentru Dumnezeu, este recunoscută și poate fi abordată în poziția sa de Biserică. Dumnezeu nu a respins încă Biserica mărturisitoare și nici noi nu ar trebui. Deplângem relele ei și respingem complicitatea la nelegiuirea practică sub umbrela ei, dar ea este încă martorul lui Dumnezeu pe pământ, stâlpul și temelia adevărului (1 Tim. 3:15) și măslinul mărturiei (Rom. 11). Amenințarea necondiționată și executarea ei sunt lucruri foarte diferite. Prima a fost anunțată; cea de-a doua este încă viitoare. Laodiceea, reprezentând ultima fază a Bisericii mărturisitoare, nu a fost încă dezaprobată public (v. 16). Poziția sa de Biserică este un fapt la fel de pozitiv ca cel al oricăreia dintre bisericile anterioare. Poate că Laodiceea a decăzut în viață și practică mai mult decât oricare alta, dar poziția sa înaintea lui Dumnezeu este incontestabilă, și pe acest temei este ea abordată.

     În aceste două capitole, Biserica este abordată în caracterul ei public, mărturisind că este casa lui Dumnezeu, în care se bucură de cele mai înalte privilegii; de aceea, ea este scena celei mai mari responsabilități și primul subiect al judecății divine (1 Pet. 4:17). Biserica, atunci când este privită ca Trupul spiritual al lui Hristos, fiind totalul tuturor credincioșilor adevărați de pe pământ, ea este în mod necesar scutită de judecată. Conducerea umană se manifestă în mare măsură în prima (Biserică, n.t.), în timp ce în a doua (Trupul) este doar rodul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Adevărul și falsul pot pătrunde împreună în "casă" ("casa mare" - 2 Tim. 2:20). Dar în "Trup" nu poate pătrunde decât adevărul. Niciun credincios adevărat nu trebuie să se teamă că va fi implicat în amenințarea exprimată în mod categoric  cu judecata, transmisă în v. 16. "Răpiți" și "vărsați" sugerează destinul celui adevărat și al celui fals, al credincioșilor și al simplilor mărturisitori. Destinul acestora din urmă fiind atât de dezgustător pentru Hristos, încât respingerea completă de către El este singura modalitate prin care sfințenia Lui poate justificată public.

     În scrisoarea către Filadelfia nu există nicio mustrare. Aici nu există nicio laudă.

     TITLURILE VORBITORULUI DIVIN

     Apoc. 3:14 - "Și îngerului adunării din Laodiceea scrie-i: Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios și adevărat, Începutul creației lui Dumnezeu".

     Citirea marginală din Bibliile noastre în limba engleză, expresia "din Laodiceea" este corectă, și nu cea din text, "adunarea laodiceenilor". Titlurile sunt deosebit de potrivite Bisericii din zilele din urmă; ele se potrivesc exact stării actuale a lucrurilor din Laodiceea. Ca de obicei, adresarea este către înger. Prin aceasta, este recunoscut statutul adunării. Starea spirituală a acestei adunări chiar și în zilele lui Pavel, cu treizeci de ani mai înainte, i-a provocat apostolului o mare luptă interioară (Col. 2:1). Diverse cauze au contribuit la ruina acestei adunări; principale fiind mândria, bogăția materială și mulțumirea de sine. Cu acestea se lăuda ea. Cât de potrivite sunt, așadar, aceste titluri!

     3.14.1     "Acestea le spune Cel care este Amin"

     "Amin" este un cuvânt ebraic care semnifică  "ceea ce este fixat, stabilit, adevărat, neschimbat". Forța cuvântului poate fi găsită în Isaia 7:9 și 65:16, unde cuvintele "cred" și "adevăr" sunt literalmente Amin. Echivalentul său în greacă este bine-cunoscutul nostru "adevărat", duplicat (în sensul de "adevărat adevărat", folosit de Domnul, n.t.) în Evanghelia după Ioan, și nu doar acolo, apărând de aproximativ douăzeci și cinci de ori. Implică certitudine divină. Aici, însă, nu este folosit ca în alte părți ale volumului sacru ca adverb, ci utilizarea sa cu articolul hotărât "Amin-ul" indică o altă glorie, un titlu descriptiv al binecuvântatului nostru Domn. Biserica a eșuat complet în a împlini promisiunile și adevărul lui Dumnezeu. Ambele sunt asigurate în Hristos. În Persoana Lui avem garanția că fiecare promisiune și fiecare adevăr vor fi împlinite ( textual Aminate ; sau : pentru că în El este Amin-ul ; vezi 2 Cor. 1:20).

     3.14.2     "Martorul credincios și adevărat"

     Drumul veacurilor este presărat cu epave. Fiecare martor al lui Dumnezeu, individual și colectiv, a eșuat, cu excepția Unuia singur. Biserica, atât de bogat înzestrată cu adevăr și privilegii, este cea mai vinovată dintre toți cei care au mărturisit, de la Adam în jos. A fost ea o păstrătoare credincioasă a comorilor harului divin? Este ea o martoră adevărată a caracterului lui Dumnezeu? Este ea pe pământ o expresie vie a lui Isus Hristos, a ceea ce a fost și este El? Din nefericire, nu! Biserica L-a exclus. Ascultați-i sunetul triumfător: "Sunt bogat și m-am îmbogățit și n-am nevoie de nimic", nici măcar de Hristos, viața și gloria Bisericii. El, astfel alungat, totuși zăbovește la ușă, stând afară. "Iată", această minune a minunilor, "Eu stau la ușă și bat", și aceasta este atitudinea Lui astăzi. Biserica este cel mai responsabil martor care a apărut vreodată, iar acum este o epavă uriașă. Este ruinată moral, nu de vrăjmași pe față, ci de pretinși prieteni. Lăudăroși, mândri, plini de bogăție și mulțumire, în timp ce Hristos este afară! Așa era Laodiceea, așa este Biserica de astăzi. Nu a fost nici martoră credincioasă, nici adevărată. Dar Hristos este, și astfel, încă odată, inima este ușurată pe măsură ce se întoarce de la epavă și ruină către El. Ce odihnă pentru suflet! Aici este un teren solid pentru credință în mijlocul tulburărilor ecleziastice de pretutindeni. Hristos este Martorul lui Dumnezeu.

     3.14.3     "Începutul creației lui Dumnezeu"

      Creația așezată sub conducerea lui Adam, fie ea ecleziastică, socială sau guvernamentală, a mers din rău în mai rău. "Corupția celui mai bun lucru", adică a Bisericii, "este cea mai rea dintre toate corupțiile". Lumea pare să se arunce pentru ultima oară în vârtejul nelegiuirii. Ritualismul conduce spre papism, iar raționalismul spre infidelitate. Primul sistem va fi condus nu de Papă, ci de Antihrist; cel de-al doilea va fi reprezentat pe deplin într-un om pe care Cuvântul divin nu-l menționează, dar numit "fiara", caracterizat de forța brută, un personaj blasfemiator, persecutor, ucigaș, inspirat de Satan. Acești doi oameni ar putea fi în viață acum, și așa cum iudeii și națiunile s-au unit în răstignirea Domnului nostru, nu este oare potrivit ca forțele Ritualismului și ale Raționalismului, care ruinează Biserica, să fie conduse de un iudeu și de unul dintre națiuni, odată ce influențele restrictive vor fi eliminate și lucrurile vor fi pe deplin dezvoltate? Laodiceea este un cuvânt compus din două cuvinte grecești care înseamnă popor și drept, și sugerează cu adevărat lupta care se dă acum cu înverșunare în fiecare țară de către popoare pentru a-și obține drepturile, reale sau presupuse. Forțele anarhiei și cele ale ordinii se confruntă între ele, și în curând Europa, dacă nu chiar într-o zonă mai extinsă, va prezenta spectacolul sumbru al subminării oricărei autorități constituite, cu anarhia și popoarele triumfând pentru o scurtă perioadă, transformând pământul într-un haos (Apoc. 6:12-17), când din haosul moral, social și politic, o mână severă va prelua cârma - o tiranie schimbată cu alta - și în final creația va fi din nou așezată sub Hristos, începutul creației lui Dumnezeu (Ps. 8 ; Efes. 1:10-22, etc.). "Prin urmare, chiar acest titlu sugerează ruina creației vechi de acum 6000 de ani, al cărei ultim martor este Biserica. Sistemul imens și magnific al lucrurilor, cerești și pământești, animate și neanimate, despre care Hristos ca Om este numit aici "Începutul", este creația despre care se vorbește în textul nostru. Se face referire la Împărăția milenară. Dacă, prin urmare, în titlurile anterioare ale Vorbitorului divin suntem îndreptați de la Biserică la Hristos, de la mărturia ei ruinată despre El ca Asigurator al Adevărului și al Promisiunii și Martor credincios și adevărat, aici inimile noastre se odihnesc cu adorare asupra unei scene de binecuvântare de nespus, asupra unei alte creații în care Hristos este "Începutul" (*).

     (*)  Există cel puțin patru conduceri atribuite lui Hristos:

          1 - Conducerea trupului (Col. 2:19).

          2 - Conducerea rasei umane (1 Cor. 15:22, 45-49 ; adică, cei în Hristos, Gal. 3:28 ; 2 Cor. 5:17).

          3 - Conducerea creației (Col. 1:15-17 ; 2:10).

          4 - Conducerea fiecărui om (1 Cor. 11:3).

     Unirea "cu El" face referire la prima; "În El" este implicată a doua; vrednicia este văzută în a treia; iar domnia în a patra. "Începutul creației lui Dumnezeu" este un titlu care implică conducerea Sa.

     STAREA GREȚOASĂ A BISERICII

     Apoc. 3:15-16 - "Știu lucrările tale, că nu ești nici rece, nici în clocot; aș vrea să fi fost rece sau în clocot. Astfel, fiindcă ești căldicel - și nici rece, nici în clocot - te voi vărsa din gura Mea".

     "Știu lucrările tale" este repetat de șapte ori în aceste scrisori conform versiunii noastre în limba engleză, dar în cea Revizuită și în alte ediții critice ale Scripturii formularea este omisă în scrisoarea către Smirna și în cea către Pergam. Îngerului din Efes și Tiatira i se adaugă alte elemente la lucrările despre care Domnul spune: "Știu"; în timp ce în cazul Sardesului, Filadelfiei și Laodiceei, "Știu lucrările tale" se referă la starea și condiția generală a acestor adunări. Omniștiența, un atribut divin, este astfel afirmată de șapte ori despre Domnul nostru. Pentru slăbiciunea filadelfiană, această afirmație a cunoașterii absolute a Domnului despre ceea ce este necunoscut omului, dar totuși cunoscut de El, este un adevăr plin de putere. Pentru Laodiceea, în starea ei căldicică, cu etalarea, lauda și bogăția ei, ochiul atotvăzător al Domnului care cercetează adâncurile inimii trebuie să fie un gând insuportabil. Ceea ce Domnul remarcă aici în mod special este starea căldicică a îngerului. Această ultimă fază a Bisericii este cea mai rea. Oamenii ar găsi un rău mai profund în Tiatira. Domnul declară că cea mai grețoasă stare este cea în care a fost cufundată Laodiceea, mai mult, o stare în care îngerul chiar se lăuda. Termenii folosiți sunt "rece" și "în clocot", nu "mort" și "viu". Dacă ar fi fost folosiți aceștia din urmă, adevărul despre a fi mântuiți sau pierduți ar fi putut să fie pus la îndoială, dar, "nici rece, nici în clocot" este predicat în legătură cu starea lor față de El. Indiferența totală față de Hristos, nu ura, este implicată în termenul "căldicel" (*).

     (*)  "Domnul vorbește aici doar despre starea celor care se află în relație cu El Însuși", Hengstenberg (vezi lista autorilor din prima postare, n.t.). Nu este deloc vorba despre faptul dacă îngerul era viu sau mort spiritual, convertit sau neconvertit, ci despre starea morală a cuiva care se află într-o anumită relație recunoscută cu Domnul. 

     Nu susținem, ca unii, că starea căldicică din Laodiceea izvorăște din starea adunării din Filadelfia. O astfel de interpretare se confruntă cu dificultăți insurmontabile, dar,  fără îndoială, răceala și moartea Sardesului, împreună cu slăbiciunea, dar și căldura Filadelfiei, au lăsat doar o impresie slabă a stării generale a Laodiceei. Presupunem că legalismul din Tiatira, insensibilitatea morală a Sardesului și respingerea adevărului și poziției Filadelfiei, împreună cu, desigur, alte cauze, contribuie la producerea stării laodicieene a acelei adunări, adică indiferență absolută față de Hristos. Ce poate face Domnul cu ea? Dacă ar fi fost rece - adoptarea unei poziție active - sau caldă - ca manifestare a unei măsuri de activitate spirituală - atunci s-ar fi putut face ceva. Dar o poziție nehotărâtă, neutră față de Hristos și adevăr este una atât de respingătoare încât trebuie înlăturată fără întârziere. Ultima fază a Bisericii este una cea mai rea. Filadelfia este încurajată cu promisiunea: "Eu vin curând". Laodiceea este amenințată cu judecata: "Te voi vărsa din gura Mea". Atât promisiunea, cât și amenințarea sunt prezentate ca fiind imediate. S-a remarcat de mai multe ori că ultimele faze ale Bisericii se desfășoară concomitent (merg împreună, n.t.) până la sfârșit. Marea majoritate a celor din Tiatira și Sardes vor avea parte de condamnarea rostită asupra Laodiceei, în timp ce rămășița din aceste adunări împărtășesc în mod egal binecuvântarea deosebită a Filadelfiei - "răpită". În scrisoarea către Laodiceea nu este menționată venirea Domnului. Respingerea ei publică ca martor al lui Dumnezeu va fi realizată prin răpirea sfinților cerești. Cu alte cuvinte, răpirea Filadelfiei și respingerea Laodiceei sunt evenimente care coincid, cel din urmă fiind dependent de primul. Creștinătatea, care și-a început istoria prin cea mai strălucitoare lumină, va sfârși sub cel mai întunecat nor care a stat vreodată deasupra parcursului responsabilității umane. 

     LAUDĂ MÂNDRĂ ȘI CONDAMNAREA DOMNULUI

     Apoc. 3:17 - "Pentru că spui: Sunt bogat și m-am îmbogățit și n-am nevoie de nimic! și nu știi că tu ești cel(*) nenorocit și de plâns și sărac și orb și gol".

     Filadelfia nu are niciun cuvânt de spus în apărarea sa. Laodiceea da. De fapt, în aproape fiecare aspect, aceste două adunări ies în evidență printr-un contrast puternic. "Pentru că spui". Nu există doar o stare de mulțumire de sine în adunare, dar și mândria ei este consemnată aici: "Pentru că spui: Sunt bogat". Cetatea se putea lăuda cu bogățiile sale materiale, adunarea se lăuda, de asemenea, cu bogățiile ei. Mai mult, ea a adăugat la bogăția sa: "M-am îmbogățit". Fără îndoială, adunarea din Laodiceea avea influență, număr, daruri, realizări ostentative, dobândiri intelectuale și alte calități atractive și se mândrea cu acestea. Vai! aceste lucruri în detrimentul spiritualității, al unei iubiri adevărate și fierbinți față de Hristos, nu pot fi considerate decât un blestem și, mai devreme sau mai târziu, dacă nu se pocăiește de ele, trebuie să sfârșească în judecată. În propria lor părere, "nu aveau nevoie de nimic". Nu aveau nici inimă pentru Hristos, nici dorință după prezența Lui. Ei se puteau lăuda în timp ce judecata imediată era anunțată (v. 16), iar Hristos, viața și gloria adunării, stătea afară (v. 20). Starea din Laodiceea este pericolul special din aceste zile.

     (*)   Articolul hotărât este introdus de Darby, Kelly, Plumptre și alții.

     Care este estimarea Domnului cu privire la starea ei? Care este suma și caracterul bogăției laodiceene în ochii Lui? "Tu ești cel nenorocit și de plâns", pe lângă faptul ca ești "sărac și orb și gol". Articolul hotărât (omis în Versiunea Autorizată) adaugă în mod considerabil la scopul și forța judecății Domnului asupra Laodiceei. "Cel nenorocit" și "Cel de plâns" sau "vrednic de milă" reprezintă concentrarea nefericirii extreme și subiectul, dincolo de toate celelalte, al milei. Erau săraci, fiind lipsiți de adevăratele bogății; orbi față de starea lor și față de gloria Domnului; și goi, fiind lipsiți de dreptatea divină (ca haină, n.t.). Mai este o altă caracteristică care completează imaginea îngrozitoare prezentată de această adunare fără Hristos: "ȘI NU ȘTII". Starea ei reală înaintea Domnului îi era complet necunoscută. Dacă ar fi existat cea mai mică recunoaștere a nevoii ei, ar fi exista speranță. Totul era o insensibilitate deplină. Prin urmare, nu a mai rămas nimic altceva decât o respingere dezgustătoare. 

     TRIPLA STARE A LAODICEEI ȘI TRIPLA OFERTĂ DE HAR A DOMNULUI

     Apoc. 3:18 - "Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să fii bogat, și haine albe, ca să fii îmbrăcat și să nu se vadă rușinea goliciunii tale, și alifie pentru ochi, să-ți ungi ochii, ca să vezi".

     Cele trei trăsături principale ale Laodiceei erau sărăcia, goliciunea și orbirea lor; și acestea sunt ceea ce Domnul, mereu plin de har, oferă aici pentru a satisface. Ar fi putut porunci, dar nu, El sfătuiește: "cumpără de la Mine aur curățit prin foc". Cuvântul "cumpără" nu trebuie să prezinte nicio dificultate. Hristos are la dispoziție comorile harului, bogățiile cerului. El stabilește condițiile în care vinde: "Voi, toți cei însetați, veniți la ape, și cei care nu aveți bani, veniți, cumpărați și mâncați. Da, veniți, cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată!" (Isaia 55:1). Dreptul vostru de a veni, de a cumpăra, este nevoia și sărăcia voastră. "Aurul" curățit sau rafinat prin foc indică dreptatea divină, testată și încercată; fără el, oh, ce sărăcie! cu el, ce bogăție! "Hainele albe" sunt arătate ca fiind dreptatea sfinților, adică faptele lor drepte Apoc. 19:8), care le-ar acoperi goliciunea morală și rușinea acesteia. "Alifie pentru ochi" este pentru discernământul spiritual.

     ULTIMUL APEL AL DOMNULUI

     Apoc. 3:19 - "Eu îi mustru și îi disciplinez pe toți câți îi iubesc; fii plin de râvnă deci și pocăiește-te!" 

     Domnul nu vorbește, așa cum presupun unii, în prima parte a pasajului nostru despre sfinții din Laodiceea. El afirmă un adevăr comun ambelor Testamente (Prov. 3:11-12 și Evrei 12:5-6). Pasajul nu își afirmă aplicarea la vreun grup special de sfinți. Domnul tocmai vorbise pe un ton de o severitate neobișnuită. Circumstanțele o cereau. Mustrările severe adresate îngerului aveau să fie urmate de un act de judecată iremediabilă - "vărsat (vomitat)". Dar creștinii, de atunci și de acum, trebuiau să știe că mustrările Domnului, și mai severe pedepsele Lui, au fost rodul iubirii, nu al unui comportament arbitrar, cum s-ar putea întâmpla, din partea unui părinte pământesc. "Fii plin de râvnă deci și pocăiește-te". Domnul voia să-i trezească din toropeala și insensibilitatea în care se afundaseră. El voia să le reaprindă interesul. A ajuns acest îndemn de a fi "plini de râvnă și pocăință" la conștiința adunării laodiceene? Acesta este primul pas spre recuperare. A fost făcut el? De către marea masă nu. Mulțumiri fie aduse Domnului, persoane în mod individual au luat aminte și au auzit chemarea la pocăință. Dar masa generală se îndepărtează, iar Laodiceea este acum pe deplin dezvoltată ca stare caracteristică a Bisericii de astăzi. Judecata creștinilor mărturisitori (care nu au și realitatea, viața, n.t.), așa cum este anunțată în v. 16, este inevitabilă și imediată.

     HRISTOS STĂ, BATE ȘI VORBEȘTE

     Apoc. 3:20 - "Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el, și el cu Mine".

     Această chemare mișcătoare și tandră a fost timp de secole temelia cântărilor și predicilor creștine. Ultimul apel adresat adunării în mod colectiv este conținut în versetul 19; acesta (v. 20) este adresat persoanelor în mod individual. Între amenințarea respingerii (v. 16) și executarea acesteia, Domnul ia un loc în afară: "Iată, Eu stau la ușă", renegând astfel, din punct de vedere moral, creștinătatea mărturisitoare (doar mărturisitoare, neavând și realitatea, n.t.). Domnul bate și vorbește. Ce bogată demonstrație de har în cele mai grele circumstanțe! Domnul nici nu poruncește să cumpere (v. 18), nici nu forțează să intre. El sfătuiește într-un caz (v. 18), și bate în celălalt (v. 20). "Eu stau... și bat". Este o acțiune prezentă și continuă. 

     Continuitatea ambelor acțiuni este afirmată: El stă, El bate. Domnul nu-Și va forța prezența unde și când nu este dorită. Călătorilor întristați spre Emaus "S-a făcut că merge mai departe" (Luca 24:28). Ei L-au silit să intre, zicând: "Rămâi cu noi, fiindcă este spre seară și ziua aproape a trecut" (v. 29). În prezența lui Isus înviat, totul se schimbă, El devine gazda, iar ei oaspeții Săi (v. 30). "Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el, și el cu Mine". Este ultimul timp de comuniune înaintea de a veni noaptea judecății. Această promisiune este în esență în mod individual. Dacă ți se refuză comuniunea cu Biserica, cât de dulce este această promisiune! Glasul de aici nu este cel al lui Hristos în puterea dătătoare de viață, nici nu este bătaia mântuirii în inima unui păcătos. Cuvântul către păcătoși este : "Eu sunt ușa: Dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit" (Ioan 10:9). Nu trebuie să bată, căci este o ușă mereu deschisă și trebuie pur și simplu să intre. Pentru credincioși, cuvântul este: "Bateți, și vi se va deschide" (Luca 11:9). Dar în pasajul nostru, El continuă să stea și să bată. El Își dorește locul în inimile alor Săi. El va pregăti o sărbătoare pentru noi chiar de acum; împreună cu El ne bucurăm și ne veselim, dar El este cel care împarte bucuria.

     PROMISIUNEA CELUI CARE ÎNVINGE

     Apoc. 3:21 - "Învingătorului îi voi da să șadă cu Mine pe tronul Meu, după cum și Eu am învins și M-am așezat cu Tatăl Meu pe tronul Său".

     "Tronul" este semnul și simbolul autorității și al stăpânirii imperiale. Cum a ajuns Isus pe tronul Tatălui Său și cum S-a așezat împreună cu El pe acest scaun înalt? Nu doar prin dreptul Său intrinsec! Ci prin viața Sa plină de răbdare și moarte pentru gloria Tatălui Său. Calea învingătorului ne este deschisă. Exemplul Său este bucuria noastră. Urmele pașilor Săi sunt semnele noastre călăuzitoare. Răsplata pentru biruitor este, fără îndoială, una glorioasă, dar în niciun caz nu le depășește pe cele adresate biruitorilor din Filadelfia. Asocierea cu Hristos ca Fiu al Omului în Împărăția Sa este aici binecuvântarea promisă. Împărăția va fi universală ca întindere (Ps. 72:8 ; Zah. 14:9 ; Ps. 8); dreaptă în administrare (Ps. 72:1-7 ; Ps. 45:7 ; Isaia 32:1); și eternă în durată (Daniel 7:27 ; 2 Pet. 1:11 ; Daniel 4:34). Ierusalimul de sus va fi sediul central al guvernării cerești a Împărăției (Apoc. 21). Ierusalimul de pe pământ formează cetatea metropolitană a Împărăției de aici (Ier. 3:17). Învingătorului laodiceean i se promite asocierea cu Hristos în Împărăția și gloria Sa. Cu siguranță, aceasta este o răsplată bogată și deplină pentru lupta scurtă, chiar dacă a fost grea, pentru a depăși elementul laodiceean care ne înconjoară din toate părțile. Dar lupta trebuie dusă până la sfârșit.

     Apoi urmează chemarea obișnuită de a asculta, care încheie în mod potrivit aceste scrisori către adunări.

  

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                       - XI -

     Walter Scott                                                                                                        STEM Publishing

      SCRISOAREA DUHULUI CĂTRE FILADELFIA - Apoc. 3:7-13

     FILADELFIA : ÎNSEMNĂTATEA ȘI IMPORTANȚA EI PRACTICĂ

     Filadelfia a fost ultimul oraș creștin care s-a supus turcilor și, dintre cele șapte cetăți menționate în aceste scrisori, a avut cea mai lungă existență; mai mult, este singurul dintre cele șapte al cărui nume s-a păstrat în aceste timpuri moderne - prin numele cunoscutului oraș american fondat de William Penn.

     Filadelfia înseamnă "dragoste frățească" și indică în mod evident trăsătura caracteristică a lucrării lui Dumnezeu în zilele noastre. Suntem satisfăcuți că starea filadelfiană își are ascensiunea, caracterul unic și dezvoltarea în egală măsură cu celelalte stări ale Bisericii care au fost înaintea noastră. De ce ar trebui ca Filadelfia, cu un caracter la fel de pronunțat ca oricare dintre celelalte, să nu aibă o origine istorică? Credem că are. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, creștinătatea intrase în amorțeala morții. Protestantismul trăia prin numele său. Acel secol nu a fost nicidecum cel mai rău dintre secolele creștine, dar a fost cel mai rău în ochii lui Dumnezeu în ce privește starea sa morală. Considerăm că epoca filadelfiană a Bisericii și strigătul de la miezul nopții (Matei 25:6) sunt evenimente asociate; dacă, într-adevăr, acesta din urmă nu face parte integrantă chiar din mișcarea filadelfiană. Aceasta a fost o adevărată renaștere, o reformă spirituală. O lucrare nu cu un caracter atât de public precum Reforma, dar una de o importanță egală cu aceasta. Renașterea adevărurilor de mult uitate și aplicarea lor la sufletele și viețile sfinților lui Dumnezeu a fost opera Filadelfiei de acum optzeci de ani. Multe doctrine și adevăruri ale Noului Testament, de-o importanță vitală pentru poziția și starea sfinților, au fost uitate la scurt timp după moartea apostolilor. Mulțumim lui Dumnezeu pentru reînvierea lor în zilele noastre. Mulți care, în aparență, au pășit în harul binecuvântat câștigat pentru ei și pentru noi prin energia Duhului lui Dumnezeu, acum renunță la el. Ce urmează? Ce rezultă? Pur și simplu Laodiceea. În Filadelfia, adevărații sfinți sunt răpiți în văzduh pentru a-l întâlni pe Hristos. În Laodiceea, simpli mărturisitori (fără să aibă și realitatea, n.t.) sunt vărsați din gura Lui; în prima, Biserica va fi păzită, în cea de-a doua, marea masă este respinsă.

     "Dragostea frățească" indică o grupare exclusivă. Dragostea divină, în toate aspectele ei, este o dragoste sfântă, care nu tolerează răul, căci Dumnezeu este dragoste. Prin urmare, "dragostea frățească" trebuie să împărtășească caracterul sursei sale, care este Dumnezeu Însuși. În acest sens, Filadelfia iese în evidență în contrast puternic cu Sardes; aceasta din urmă reprezintă masa creștinilor declarați, distingând în același timp o rămășiță; în timp ce prima pune în evidență o grupare cu o inimă sinceră, ai cărei reprezentanți pot fi împrăștiați în întreaga lume, dar una caracterizată de dragoste, o dragoste sfântă și adevărată în caracterul ei și una nu mai îngustă decât cercul divin, "casa lui Dumnezeu" (Efes. 2:19).

     ATRIBUTE PERSONALE ȘI AUTORITATE ADMINISTRATIVĂ

     Apoc. 3:7 - "Și îngerului adunării din Filadelfia scrie-i: Acestea le spune Cel Sfânt, Cel Adevărat, care are cheia lui David, care deschide și nimeni nu va închide, și care închide și nimeni nu va deschide".

     Trebuie remarcat cu atenție că Hristos nu se prezintă aici în caracterul gloriei Sale, așa cum se vede în capitolul unu. El Își asumă o atitudine morală față de adunarea din Filadelfia, una care se potrivește exact stării sale de slăbiciune manifestată. Aici, deci, Îl vedem pe Hristos în caracterul Său personal, ceea ce este El în esență. El este Cel Sfânt, Cel Adevărat. Alții, totuși, pot fi așa într-o oarecare măsură, astfel încât aceasta abia dacă dă puterea cuvintelor, "cel sfânt, cel adevărat". El este ambele în propria Sa Persoană. El este întotdeauna întruchiparea sfințeniei și a adevărului. Atât personal, cât și prin natura Lui, El este "Cel Sfânt" și "Cel Adevărat". Privite în esență, acestea sunt atribute divine (Osea 11:9 ; Ier. 10:10 ; Apoc. 4:8 ; 1 Tes. 1:9 ; Isaia 6:3 ; 1 Ioan 5:20).  Persoanele și lucrurile sunt descrise ca fiind sfinte și adevărate, dar nicio ființă creată nu are gloria morală esențială de a fi Cel Sfânt și Cel Adevărat. Așa cum sunt folosite în textul nostru , acestea sunt de fapt titluri divine.

     3.7.1     "Care are cheia lui David".

     În aceste cuvinte și în cele care urmează se face referire la Isaia 22:22. Șebna este deposedat și destituit. Trezorierul casei împărătești a lui David și-a folosit funcția înaltă pentru a se imortaliza (v. 16). Apoi, profetul a anunțat investitura lui Eliachim în administrarea autorității imperiale. Termenii profeției, în profunzime și plinătate, sunt în mod caracteristic mesianici, depășind cu mult circumstanțele istorice din zilele lui Ezechia. Anunțul profetic al lui Isaia (Isaia 22:22) și cuvintele văzătorului (v. 7 din capitolul nostru), aproape identice verbal, implică autoritate administrativă; prima în legătura cu împărăția lui Iuda, cea de-a doua în legătura cu harul față de Biserică. "Cheia" simbolizează dreptul necontestat de a intra și de a exercita toată autoritatea necesară.

     Unii, în mod ciudat, leagă "cheia casei lui David" cu "cheile morții și ale Locuinței morților ( hades)". Nu sunt identice. Prima face referire la suveranitatea lui Hristos în timp, cea de-a doua se referă la influența Sa în lumea nevăzută în tot ceea ce privește trupurile și sufletele oamenilor. "Cheile Împărăției cerurilor" (Matei 16:19) au fost încredințate lui Petru doar pentru a semnifica autoritatea delegată, care a încetat în mod necesar odată cu încheierea lucrării sale. Petru, prin predicarea sa, a deschis ușa Împărăției pentru iudei în Fapte 2, și pentru primirea națiunilor în Fapte 10. Cheile au fost folosite și ușile deschise, acordarea unui drept succesoral "cheilor Sfântului Petru" este absurd. Petru a lăsat ușile deschise; prin urmare, acestea (cheile, n.t.) nu mai sunt de niciun folos.

     3.7.2     "Care deschide și nimeni nu va închide, și care închide și nimeni nu va deschide".

     Acesta o face în virtutea faptului că are "cheia lui David", adică suveranitate completă. Dar referirea aici nu este la primirea și respingerea legate nici de Biserică, nici de Împărăție. Există o "ușă" pentru slujire și mărturie care este deschisă sau închisă conform plăcerii suverane a lui Hristos (comp. Fapte 14:27 ; 1 Cor. 16:9 ; 2 Cor. 2:12 ; și cu cuvintele care urmează: "Iată, am pus înaintea ta o ușă deschisă"). Comorile harului și ale binecuvântării sunt sub controlul absolut al lui Hristos, "El are cheia" și nu o va da altuia. Prin urmare, atunci când El deschide sau închide o ușă, cine o poate închide sau deschide? Dreptul Său de a-Și îndruma slujitorii este incontestabil, autoritatea Sa irezistibilă.

     SINGURUL CARE POATE AVEA ACCES LA GÂNDUL LUI HRISTOS

     Râvna multora este nemărginită, ortodoxia altora este incontestabilă, numeroase adunări de sfinți și-au asumat o poziție eclesiastică scripturală și totuși, cu toate acestea, s-ar putea să nu existe un răspuns real către El, Cel Sfânt, Cel Adevărat. Considerăm că este imposibil să arătăm spre vreo ceată de sfinți de pe pământ și să spunem: "Iată ceata Filadelfiei" din Apoc. 3:7-13. Singurul lucru care se poate potrivi gândului Domnului (și niciun sfânt cu inima sinceră nu ar dori să-i lipsească) este o stare morală, reflectarea a ceea ce este El în caracterul Său moral esențial. Dumnezeu vrea să imprime sfințenie și adevăr asupra poporului Său și, în aceasta, să-i asocieze moral cu Fiul Său iubit. Dar lucrarea trebuie să înceapă și să fie continuată în interior, în suflet, iar acest lucru va duce la o manifestare exterioară în ochii Domnului, în care El Se poate desfăta. Sardes este o priveliște pentru lume ; Filadelfia este pentru Domnul. Totuși, realizând cu durere sărăcia răspunsului nostru către Cel care este Cel Sfânt, Cel Adevărat, trebuie să ne încurajăm în gândul că autoritatea administrativă deplină a Împărăției este cu El. El poate împlini orice dorință de sfințenie și de asemănare morală cu Sine. Împreună cu El detestăm orice umbră a falsității. El trezește integritatea omului nou din noi ca să dorească numai adevărul. El are și păstrează întotdeauna cheia lui David și descuie comorile puterii și binecuvântării pentru poporul Său iubit. Dar suntem siguri că  pretenția, lăudăroșia și afirmarea a ceea ce suntem, moral sau ecleziastic, sunt în orice fel opuse condiției morale potrivite Lui. Oamenii asemănători lui Hristos nu sunt preocupați cu starea sau progresul lor. Procesul de transformare (2 Cor. 3:4) încetează atunci când eul, adică ceea ce suntem și ceea ce am făcut, este înaintea sufletului.

     ÎNCURAJARE ȘI LAUDĂ

     Apoc. 3:8 - "Știu lucrările tale: iată, am pus înaintea ta o ușă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, căci ai puțină putere și ai păzit Cuvântul Meu și nu ai tăgăduit Numele Meu".

     Adunarea din Sardes a mers mână în mână cu lumea și, prin urmare, trebuie să împărtășească soarta ei (Apoc. 3:3 și 1 Tes. 5:2). Nu tot așa este cu adunarea din Filadelfia. Ea a mers separată de lume și, prin urmare, sfârșitul ei este luminos (v. 12). Poziția publică a primei, cu bogata ei mașinărie religioasă și lucrările sale la scară largă și documentate corespunzător, este în contrast puternic cu cea de-a doua, care nu are statut lumesc, nici o organizare ecleziastică și nici lucrări pe care lumea să le poată admira sau recunoaște public. Lucrările din Filadelfia nu atrag admirația sau interesul lumii. Acest lucru este suficient pentru credincioși: "Știu lucrările tale". Un filadelfian, unul care corespunde acestui caracter, crește spiritual în ascuns. Acolo, și nu sub patronajul sau zâmbetul lumii, își petrece cele mai profunde momente de comuniune cu Domnul. "Știu lucrările tale", oricât de sărace și slabe ar fi, în cel mai bun caz, sunt suficiente pentru încurajare și întărire până la sosirea zilei răsplătirii.

     Însă slăbiciunea Filadelfiei nu trebuie să împiedice slujirea și mărturia, nici să le împiedice să aibă cel mai adevărat caracter. Lui Isus pe pământ, a cărui singură dorință era să facă voia Tatălui Său cu orice preț, portarul I-a deschis și nimeni nu a mai putut închide. Astfel, aici, Hristos are dreptul necontestat de a folosi cheia, fiindu-I încredințată toată autoritatea în cer și pe pământ (Matei 28:18). El pusese înaintea îngerului "o ușă deschisă". Slujirea pentru El, mărturia despre El, trebuiau să fie lucrarea fericită a Bisericii. Nu trebuie să se teamă, căci nicio ființă creată nu poate închide această ușă deschisă. Ce putere! În persoane sau asociații, puterea creată este neputincioasă să împiedice slujirea sau să zdrobească mărturia celor chemați la asocierea personală cu Hristos. Singura noastră apărare este slăbiciunea noastră. Realizăm noi aceasta? Avem o ușă închisă în Fapte 16:6-7 și o ușă deschisă în 1 Corinteni 16:9.

     Apoi, după această încurajare plină de har și bogăție, Domnul continuă într-un șir neîntrerupt de laude. Niciun cuvânt de mustrare. Adunarea din Smirna era în suferință, iar adunarea din Filadelfia în slăbiciune, așa că niciuna din ele nu este învinovățită; singurele dintre cele șapte care sunt scutite de mustrare.

     3.8.1     "Ai puțină putere". 

     Nu "tărie", ca în Versiunea Autorizată. La începutul creștinismului Duhul a lucrat cu o energie irezistibilă în mărturie și predicare, și dacă Biserica și-ar fi continuat viața de ascultare și dependență, puterea Duhului ar fi rămas în toată plinătatea ei. 

     Domnul a binevoit să facă ca plinătatea puterii spirituale să depindă în mare măsură de credincioșia noastră individuală și colectivă, dar nu și prezența Duhului în Adunare; acesta din urmă este un fapt mereu prezent, garantat de însuși Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 14:16). Nu era prea mult de văzut, nici energie spirituală deosebită, dar exista puțină putere. Biserica, în mărturia ei, este o epavă, și ar fi o negare virtuală a corupției și a ruinei să ne așteptăm la o energie paulinică sau petrinică a Duhului. Dumnezeu nu poate să lucreze cu putere imensă într-o stare de lucruri care este spre tăgăduirea Numelui Fiului Său, Cel Sfânt, Cel Adevărat. Puterea era mică, dar era folosită activ, nu păstrată ca o simplă mărturie pasivă. Ceea ce l-a caracterizat pe îngerul din Filadelfia au fost activitatea în slujire și credincioșia față de Cuvântul și Numele lui Hristos.

     3.8.2     "Ai păzit Cuvântul Meu și nu ai tăgăduit Numele Meu". 

     Mărturia lui Hristos a avut atât un caracter pozitiv, cât și unul negativ. Tu "ai păzit Cuvântul Meu" (*) - pozitiv, și "nu ai tăgăduit Numele Meu" - negativ. Prima implică o supunere deplină a sufletului și a conștiinței față de Cuvântul scris. Pentru a "păzi" Cuvântul, ascultarea de acesta trebuie să fie promptă și necondiționată. O citire neglijentă a Scripturii ca o chestiune de datorie, sau chiar studiul ei pentru inteligență și pentru a pregăti pe cineva mai temeinic pentru slujirea pastorală nu face pe cineva un împlinitor al Cuvântului. A păzi Cuvântul lui Hristos cu orice preț poate implica pierderea aprecierii sociale și civile și abandonarea poziției în Biserica mărturisitoare și în lume. Pentru un adevărat sfânt din Filadelfia, Cuvântul lui Hristos este ceea ce îl separă de toți ceilalți și îl apropie doar de Hristos, indiferent de costul personal.

     (*)  "Cuvânt", adică gândul Domnului în ansamblu; "cuvinte", detalii; "porunci", expresii ale autorității Sale (vezi Ioan 14).

     Cu siguranță, într-o situație în care aproape fiecare urâciune religioasă este atașată sfântului Nume al Domnului,  dacă aceasta aduce dezonoare lui Hristos, este foarte important să stai deoparte, să respingi orice asociere, chiar dacă oameni renumiți și învățați o susțin. Ilie în vremea sa, Pavel în timpul său și Luther într-o epocă ulterioară au fost martori deosebiți ai lui Dumnezeu. În timpul acelor perioade critice și al altora asemenea, Dumnezeu a avut întotdeauna o ceată de martori negativi. Este înviorător din punct de vedere moral să urmărim pașii, să socotim forțele împotrivitoare și să  remarcăm cariera strălucită a oamenilor care au luptat cu curaj pentru Dumnezeu și pentru adevăr; dar să nu trecem cu vederea, așa cum a făcut Ilie, pe cei 7000 care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (1 Împ. 19:18). Mărturia lui a fost, fără îndoială, cea mai măreață dintre cele două, dar și a lor a fost prețuită de Domnul.

     Un nume reprezintă o persoană și presupune în mod necesar absența acesteia. Valoarea a ceea ce este o persoană își are forța în nume. În Numele lui Hristos, rugăciunea este atotputernică (Ioan 14:13-14); numai în acest Nume îi adună Dumnezeu pe sfinții Săi (Matei 18:20); în virtutea lui (a Numelui, n.t.) păcatele noastre au fost iertate (1 Ioan 2:12); și datorită lui Își călăuzește Dumnezeu poporul pelerin pe cărările dreptății (Ps. 23:3). Prin urmare, nu este o chestiune de mică importanță să fii păzit de tăgăduirea lui Hristos în zilele în care nelegiuirea s-a înmulțit. Dacă nu putem avea o mărturie îndrăzneață, clară și fără compromisuri caracteristică lui Ilie, haideți să avem cel puțin una tăcută, dar una care să nu tăgăduiască Numele binecuvântat al Domnului.

     CONDAMNAREA IUDAISMULUI MODERN

     Apoc. 3:9 - "Iată, îți dau din sinagoga lui Satan pe cei care spun că sunt iudei și nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină și să se închine înaintea picioarelor tale și vor cunoaște că Eu te-am iubit".

     Întâlnim același grup aici ca și în scrisoarea către Smirna. Caracterul împotrivirii poate să nu fie același în ambele perioade ale Bisericii, căci tacticile lui Satan sunt variate, dar în ambele împotrivirea este numită "sinagogă a lui Satan". Grupul pare mai format și consolidat în epoca filadelfiană a Bisericii; avem acum "sinagoga lui Satan". Cei la care se face referire aici sunt în mod necesar de naționalitate iudaică, dar, așa cum iudeii pretindeau că sunt poporul lui Dumnezeu pe pământ, și aceasta cu excluderea tuturor celorlalți, tot așa și aici se presupune o ordine și o poziție tradițională, succesorală a Bisericii. Adevăratul său caracter este dezvăluit de Domnul adunărilor. Aceasta este o adunare sub conducerea lui Satan, și este cu atât mai rea cu cât i-a adăugat Numele Celui sfânt și adevărat. Pretenția de a fi Biserica, de a fi poporul lui Dumnezeu, este un falsă, "o minciună". Sufletele și conștiințele noastre s-au tocit oarecum de starea solemnă a lucrurilor din jurul nostru, în care sunt amestecați atât de mulți sfinți adevărați. Asocierea dintre Biserică și stat din ziua de azi este pur și simplu iudaism dezvoltat, cu anumite ritualuri și doctrine creștine adăugate la acesta. Cei mântuiți și cei nemântuiți sunt numiți împreună "frați". Acuzația ar putea fi dovedită cu ușurință și în mod deplin. Trebuie doar să citim Noul Testament și să-i comparăm învățăturile cu protestantismul în ansamblu și apoi să ne întrebăm: Nu avem în mijlocul și în jurul nostru un sistem uriaș de iudaism în principiile, tradițiile, practicile și caracterul său? Iudaismul modern se confruntă aici cu condamnarea usturătoare a Domnului. Popularitatea, numărul, bogăția și influența sunt de partea lor. Sfinții din Filadelfia sunt puțini, slabi și fără valoare. Confruntați din toate părțile cu un caracter fals al creștinismului, care se adaptează la orice varietate de gusturi și temperamente, pericolul special este ca nu cumva să se renunțe la poziția separată, să se caute o cale mai ușoară în detrimentul unei abateri de la adevăr și sfințenie. O grupare numeroasă și în creștere din Biserica mărturisitoare este numită aici "sinagoga lui Satan". Ce altceva ar putea fi? Nu a exista niciodată un moment în care caritatea umană să fie atât de mult în ascensiune și, cu siguranță, niciodată un moment în care dragostea divină să fie atât de necesară. Primul spune "Unirea face putere", cel de-al doilea spune "Unirea în ascultare este putere". Dar pozițiile relative ale celor care alcătuiesc "sinagoga lui Satan" și Biserica Filadelfiei se vor inversa în curând. Primii vor fi smeriți; ceilalți înălțați. Ce răsturnare a ordinii actuale a lucrurilor! Dar, mai mult, aceștia care pretind a fi Biserica vor ști că cei pe care i-au disprețuit sunt obiecte speciale ale iubirii divine. Ei "vor ști că te-am iubit". 

     PĂZIRE DE CEASUL ÎNCERCĂRII CARE VINE

     Apoc. 3:10-11 - "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ. Eu vin curând: ține cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa".

     3.10.1     "Cuvântul răbdării Mele"

     Răbdarea sau rezistența lui Hristos a fost testată la maxim, dar încercarea a scos la iveală nu nerăbdare și neliniște, așa cum se întâmplă adesea la noi, ci perfecțiune de-o așa manieră încât s-a înălțat la Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. Însă, "cuvântul răbdării Mele", nu face referire la trecutul Său - înmiresmat de frumusețe morală - ci se referă la atitudinea prezentă a Domnului nostru. El stă acum la dreapta lui Dumnezeu, așteptând cu răbdare până când Dumnezeu îi va face pe vrăjmașii Săi așternut al picioarelor (Ps. 110 și Evrei 10:12-13) sau, cu alte cuvinte, El așteaptă instaurarea Împărăției milenare în putere și glorie. Pentru această Împărăție, Hristos așteaptă cu răbdare în cer. Când va sosi timpul lui Dumnezeu, moștenitorii sunt adunați, schimbați și glorificați (1 Tes. 4:17 ; 1 Cor. 15:51-55); apoi, Dumnezeu va aduce în lume pe Întâiul Său născut, însoțit de toți sfinții Săi cerești (Iuda 14) și de sfinții îngeri (Matei 25:31). "Și I s-a dat stăpânire și glorie și o împărăție, pentru ca toate popoarele, națiunile și limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire eternă, care nu va trece, și împărăția Lui nu va fi nimicită" (Daniel 7:14). Ce perspectivă glorioasă se deschide astfel! O perspectivă măreață pentru noi, dar infinit mai mult pentru Acela care așteaptă cu răbdare pe tronul Tatălui Său. Sfinții din Filadelfia au reînviat această mărturie și au păzit-o; această mărturie este numită aici "cuvântul răbdării Mele"; au păzit-o în mijlocul disprețului și batjocorii celor mândri, lumești, și cu pretenții din Biserica mărturisitoare, ale cărei pretenții arogante cu privire la tradiție și succesiune în slujire, preoție și drept exclusiv de a distribui sacramentele i-au epuizat pe sfinți și a necesitat mai mult decât o răbdare obișnuită. "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării". Cât de mare este răsplata pentru măsura credincioșiei păstrate în adunarea din Filadelfia. Lupta nu a fost una ușoară. Conflictul din Smirna fusese cu lumea păgână. Lupta din Filadelfia cu puterea religioasă. Biserica a răbdat ca și cum L-ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut și a așteptat cu răbdare, așa cum a făcut Domnul, intervenția lui Dumnezeu.

     3.10.2     "Ceasul încercării"  

     Formularea promisiunii este la fel de precisă pe cât este de plină de har, și înlătură eficient teoria avansată de unii, și spre frica și spaima credincioșilor, că Biserica sau o parte a acesteia va trebui să treacă prin necazul viitor pentru a se curăți de necredința ei. Nu, garanția este: "Te voi păzi de ceasul încercării", nu trecând prin el sau păzit în el, ci scutit complet de el. Nicio parte a Biserici nu va fi în necaz (cel mare, n.t.). Iudeii, în special, vor suferi cel mai mult, căci acesta este în mod deosebit necazul lui Iacov (Ier. 30:7). Și națiunile, de asemenea, vor fi afectate de el (Apoc. 7:9-17). Lot și Noe au fost păziți prin necazurile respective ale zilelor lor; pe de altă parte, Avraam și Enoh au fost păziți în mod divin de aceleași perioade de încercare. Aceștia din urmă sunt cei care reprezintă Biserica. Ceasul încercării "este gata să vină". Se apropie cu fiecare zi și, prin natura lucrurilor, nu poate fi amânat mult timp.

     3.10.3     "Tot pământul locuit" 

     Această expresie se referă la partea civilizată a pământului. Cuvântul folosit aici este același ca în Luca 2:1, indicând Imperiul Roman. Toți cei aflați în afara limitelor imperiului erau considerați ca fiind în afara limitelor civilizației. Sfera geografică a celor patru monarhii universale ale națiunilor (Daniel 2), scena unei lumini și privilegii speciale, va fi supusă unei perioade scurte, dar cumplite de încercare. Această criză din istoria lumii își are locul în ultima săptămână a celebrei profeții a lui Daniel despre cei șapte ani (Daniel 9:27). Creștinătatea încă nu a dat socoteală lui Dumnezeu pentru abuzul de lumină asigurat și pentru privilegiile acordate. Creștinismul (prin învățăturile creștine, n.t.) va judeca creștinătatea. Conștiința și mărturia creației îi va judeca pe păgâni. Dar există o categorie separată, una cu o semnificație sinistră, "cei care locuiesc pe pământ". Această expresie singulară de importanță morală își are rădăcina în Filipeni 3:18-19. Acești vrăjmași ai crucii s-au stabilit pe pământ, făcând din el locuința lor, lucrurile și interesele pământului mărginindu-le orizontul. Ca o categorie deosebită din punct de vedere moral, ei sunt menționați frecvent în Apocalipsa (Apoc. 6:10 ; 11:10 ; 14:6, etc.). Alegând în mod voit pământul în locul cerului, ei sunt încercați în ceasul care va veni, când drepturile lui Hristos asupra pământului, adică mărturia profetică a acestei cărți, vor fi împlinite prin judecată, în special în Palestina. 

     3.10.4     "Eu vin curând"

     Acesta este anunțul întoarcerii grabnice a Domnului din cer. Este repetat de trei ori în ultimul capitol al cărții (Apoc. 22:7, 12, 20). Cum poate fi împăcat "curând" cu o întârziere prelungită de aproape două mii de ani? Ah! trebuie să ne ajustăm modurile de a calcula și să măsurăm timpul așa cum o face Domnul. "Dar să nu vă fie ascuns acest lucru, preaiubiților, că, înaintea Domnului, o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi" (2 Pet. 3:8). Astfel, aproximativ două zile măsoară perioada dintre cele două, prima și a doua Sa venire.

     3.10.5     "Ține cu tărie ce ai"

     Bunurile caracteristice Filadelfiei erau Cuvântul lui Hristos, Numele lui Hristos, Răbdarea lui Hristos și Venirea lui Hristos. Acestea trebuiau păstrate. Moartea, abandonul și compromisul puteau subția ceata și-o puteau reduce la un număr nesemnificativ și slab. Dar cu atât mai mult este nevoie "să ținem cu tărie" și să nu renunțăm în niciun caz la adevăr. Caracterul vremurilor cere o credincioșie neclintită față de credință și un devotament neclintit față de Hristos și față de toți cei pe care El i-a încredințat în grija noastră. "Nu știți că cei care aleargă la curse, toți aleargă, dar unul singur primește premiul? Alergați astfel, ca să câștigați" (1 Cor. 9:24). Nu începutul, ci sfârșitul, determină capacitatea de a purta cununa. Un adevărat filadelfian este cel care continuă să lupte până la capăt. Cât de necesare sunt, prin urmare, cuvintele de avertizare adresate tuturor, conducătorilor, dar și celor care îi urmează: "Ține cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa" Ce pierdere ireparabilă!

     RĂSPLĂTIRILE FILADELFIEI

     Apoc. 3:12 - "Pe învingător îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară nicidecum; și voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, și Numele Meu cel nou". 

     Un biruitor (*) în Filadelfia este cel care, deși în slăbiciune, totuși își ține drumul. Înaintarea sa nu este marcată de realizări deosebite, dar el continuă să lupte. Conflictul tot mai profund întărește credința și duce la o credincioșie tot mai mare. El se ține strâns cu putere de Cuvântul, Numele, Răbdarea și Venirea lui Hristos. Poate renunța la viață, dar nu și la lucrurile care constituie cununa mărturiei sale. Slăbiciunea pământului va fi schimbată cu stabilitatea cerului. "Îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu". În cer nu va exista un templu material (Apoc. 21:22); va fi unul pe pământ în timpul judecăților apocaliptice (Apoc. 11:1-2). "Templul Dumnezeului Meu" se referă la sanctuarul de sus. Solomon a ridicat doi stâlpi imenși de aramă în pridvorul templului, deosebiți prin puterea și soliditatea lor (1 Împ. 7:21). Numele acestor stâlpi erau Iachin, care înseamnă "El va întări", și Boaz, "În El este putere". Aluzia din textul nostru este la acești stâlpi. Credinciosul slab și încercat din Filadelfia, chiar dacă este exclus din adunarea ortodoxă (**) și populară de pe pământ, va fi așezat și întărit în fericirea eternă a cerului. Această poziție înaltă este una stabilă și eternă: "Nu va mai ieși afară nicidecum".

     (*)  În Evrei 11, martori ; în Apoc. 2-3, învingători. Primii, se referă la cei vrednici din Vechiul Testament, cei din urmă, la sfinții din Noul Testament.

     (**) Nu se face referire la Biserica Ortodoxă, ca sistem religios, ci la pretenția pe care și-o arogă de a deține "dreapta credință" (fără a deține și realitatea mărturiei), n.t.

     3.12.1     "Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu"

     Binecuvântarea cunoașterii lui Dumnezeu va fi, de asemenea, partea fericită a biruitorului. Dar revărsarea harului nu este încheiată încă. Cetatea Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care își are locuința sa în cer (Apoc. 21:9-10), își revarsă bogăția binecuvântării pentru a-l încununa pe învingător. Apoi, în final, dar nu în ultimul rând, noul Nume al lui Hristos va fi gravat pentru totdeauna pe fiecare dintre cei biruitori. Noul Său Nume indică relația Sa specială cu întreaga scenă și cu suma binecuvântărilor cerești. Deși El este mai presus de toate lucrurile, totuși, cu siguranță, putem interpreta aceste promisiuni deosebit de bogate și depline ca sugerând asocierea cu Hristos în scena viitoare a gloriei. Cât de mult îi place lui Hristos să ne asocieze cu Sine în enumerarea acestor răsplătiri! Dumnezeul Meu, Numele Meu, etc., apărând de cinci ori.

     Scrisoarea către îngerul adunării din Filadelfia se încheie cu chemarea obișnuită la ascultare. Fie ca o ureche ascultătoare să fie dată fiecărui cititor.