APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                        - XX -

     Walter Scott                                                                                                    STEM Publishing

     APOCALIPSA 8  - PRIMELE PATRU TRÂMBIȚE

     PREZENTARE GENERALĂ A CELOR ȘAPTE TRÂMBIȚE

     Marile evenimente viitoare care le eclipsează pe toate celelalte sunt Mutarea (sau Răpirea) la cer (1 Tes. 4:16-17) și Revenirea din cer (Apoc. 19:11-14). Numai Pavel o tratează pe prima; Ioan, mai pe larg decât oricare dintre ceilalți scriitori ai Noului Testament, o dezvăluie pe cea de-a doua. Acum, în intervalul dintre acestea două, seria înșeptită de judecăți sub peceți, trâmbițe și potire își urmează cursul. Aceste pedepse divine cresc în severitate pe măsură ce trecem de la o serie la alta. Judecățile nu sunt concomitente, ci succesive. trâmbițele succed pecețile, iar potirele urmează după trâmbițe. Se observă o secvență cronologică strictă. Simbolul general al profeției anterioare o pecete ; în a doua serie de judecăți este o trâmbiță ; în a treia este potirul sau un potir. Aceste simboluri respective imprimă un anumit caracter asupra evenimentelor grupate sub ele. Pecețile au fost deschise pentru ca părțile succesive ale revelației lui Dumnezeu cu privire la viitor să poată fi dezvăluite, dar numai pentru credință, masa mare de oameni ar considera judecățile ca fiind doar ceva providențial. Adică, astfel de lucruri se întâmplaseră și mai înainte. Dar sunetul puternic al trâmbițelor, sunat de către îngeri, sugerează o relație publică cu oamenii, cu un caracter intens judiciar. Aceste trâmbițe simbolice sună o alarmă în toată lungimea și lățimea creștinătății apostate. Astfel este sugerată intervenția publică a lui Dumnezeu în sfera vinovăției și apostaziei. Apoi, prin al treilea simbol general, cel al potirelor, sau al potirelor vărsate, mânia concentrată a lui Dumnezeu va bulversa întreaga scenă profetică de sub cer. Apocalipsa 16 dezvăluie o serie de judecăți nemaiîntâlnite până acum în amploare și severitate. În timpul desfășurării judecăților aduse prin deschiderea peceților apar în prim plan Mielul și poporul Său care suferă pe pământ, dar sub judecățile anunțate de trâmbițe Mielul dispare complet, iar sfinții sunt observați doar întâmplător, și atunci  rugându-se.

     Profeția anunțată de primele patru trâmbițe se referă la starea generală a lucrurilor, civile și ecleziastice, a imperiului roman de apus, care a reînviat atunci. Apocalipsa 8:2-13 acoperă acest aspect. Repetarea expresiei "a treia parte" (repetată de douăsprezece ori în capitolul nostru, vezi Versiunea Revizuită), indică puterea reînviată a Romei, aceeași putere care a dat sancțiunea sa legală răstignirii Domnului și i-a împrăștiat pe iudei pe tot pământul (vezi Apocalipsa 12:3-4). Apoi, a cincea trâmbiță, sau prima judecată-vai (Apoc. 8:13), cade asupra iudaismului apostat și este subiectul din Apoc. 9:1-11. A șasea trâmbiță, sau a doua judecată-vai, se ocupă în mod direct de locuitorii vinovați și apostați ai teritoriului roman și este profeția din Apoc. 9:12-21. Trâmbița finală, sau al treilea vai, are efecte universale și, prin urmare, se întinde până la sfârșitul domniei Împărăției de 1000 de ani, chiar până la "timpul să fie judecați cei morți" (Apoc. 11:18 ; 20:11-15). Efectele importante din timpul celei de-a șaptea trâmbiță sunt detaliate pe scurt în patru versete, Apoc. 11:15-18. 

     Se va observa că o "a treia parte", atât de proeminentă în capitolul 8, nu este menționată sub a cincea și a șaptea trâmbiță, ci apare din nou sub a șasea. Omisiunea din primele două poate fi explicată pe motiv că puterea romană nu apare acolo, în timp ce în cea de-a doua, adică a șasea trâmbiță, ea este subiectul imediat al răzbunării Domnului. Prin urmare, trâmbițele încep cu Apoc. 8:2 și se termină cu Apoc. 11:18. Între acestea, însă, intervine o porțiune interesantă și necesară între paranteze. Aceasta ocupă Apoc. 10 și 11:1-13.

     Am remarcat deja că pecețile, trâmbițele și potirele sunt delimitate respectiv în grupuri de câte patru și trei. Oamenii, în împrejurările și persoanele lor, sunt judecați sub peceți, trâmbițe și potire ca un întreg, dar în grupurile de trei judecăți brațul puternic al lui Dumnezeu se vede mult mai clar. Sursa tuturor acestor judecăți apocaliptice este Dumnezeu Însuși, așa cum sugerează cifra (divină) trei. Cauzele umane și instrumentele de judecată sunt proeminente în grupurile de patru, exact despre ce vorbește această cifră.

     A ȘAPTEA PECETE - Apoc. 8

     Apoc. 8:1 - "Și, când a deschis pecetea a șaptea, s-a făcut tăcere în cer cam o jumătate de oră". 

     Cartea cu cele șapte peceți, sau sulul, văzut în mâna deschisă a lui Iehova (cap. 5:1-2), are pecețile sale deschis succesiv de către Miel. Șase dintre peceți au fost rupte în capitolul 6, iar acum, în primul verset al capitolului nostru, El o deschide pe ultima, rezultatul fiind, că această carte, care conține sfaturile (sau planurile) lui Dumnezeu cu privire la pământ, se află deschisă înaintea noastră. Planurile, sfaturile Dumnezeului nostru cu privire la imensele interese ale pământului, precum și mijloacele și modul prin care aceste sfaturi vor fi puse în aplicare, nu mai sunt ascunse. Toate sunt dezvăluite. Dar de ce este pecetea a șaptea separată de cele șase precedente? Firește, s-ar presupune (dacă ar fi fost deschisă și pecetea a șaptea) că s-ar fi încheiat capitolul 6. Dar, în schimb, un întreg capitol (Apocalipsa 7) intervine între pecețile a șasea și șaptea, o întrerupere între paranteze care rupe succesiunea ordonată a evenimentelor. A șasea pecete (Apoc. 6:12-17) a anunțat o judecată de un caracter atât de îngrozitor încât, în groaza universală care a urmat, temerile oamenilor, de la împărat la rob, s-a presupus că groaza generală este marea zi a mâniei Mielului. Dar nu, și astfel, înainte ca a șaptea pecete să fie deschisă, care este pregătitoare pentru aplicarea unor judecăți și mai aspre, vălul este dat la o parte și două mari cete milenare din Israel și dintre națiuni sunt introduse în scenă, rezultatul unei ample lucrări a harului desfășurate chiar în timp ce judecata pustiește pământul (Apoc. 7).

     "Tăcerea în cer"(*) nu înseamnă că încetează cântările și laudele celor mântuiți. Tăcerea trebuie interpretată în legătură cu subiectul care vine imediat în discuție, și anume judecata. Dar, întrucât sursa acestor judecăți de pe pământ este tronul așezat în cer, tăcerea este acolo. Cursul judecății este oprit. Există o pauză atât în ce privește anunțarea, cât și executarea altor pedepse. Tăcerea este de scurtă durată. "Jumătate de oră" indică pur și simplu o perioadă extrem de scurtă în care acțiunea judecătorească este suspendată. Ruperea celei de-a șaptea peceți este urmată, nu de judecată, ci de o tăcere amenințătoare. Este o liniște înaintea unei furtuni, ca o liniște în natură care precede o furtună. Cât durează acest suspans cumplit nu suntem informați, dar între timp suntem chemați să fim martori la o acțiune cu un caracter complet diferit de orice s-a întâmplat până acum înaintea noastră și care umple intervalul de jumătate de oră, oricare ar fi durata exactă de timp indicată prin aceasta.

     (*) Hengstenberg și alți comentatori pledează pentru o tăcere pe pământ și citează ca dovadă Habacuc 2:20, Țefania 1:7, Zaharia 2:13 ; aceste pasaje vorbesc despre o tăcere pe pământ, în timp ce textul nostru, care, din câte știm, nu are niciun text paralel sau de referință în Vechiul Testament, și care vorbește despre o "tăcere în cer". Suntem convinși că forța expresiei denotă o scurtă pauză în timpul căreia cursul judecății este suspendat. Acest lucru este confirmat de analiza a două texte, în ambele semnalele prevestitoare ale judecăților viitoare sunt exprimate, în esență, cu aceleași cuvinte. În primul text, Apoc. 4:5, avem un curs ale pedepselor divine până la capitolul 6. Apoi vine o pauză care sugerează o scurtă încetare a judecății. Apoi, în al doilea text, Apoc. 8:5, este anunțată o altă aluzie similară a pedepselor divine, iar acestea din urmă își au efectul sub trâmbițe. Tăcerea este în cer, deoarece judecățile vin de acolo.

     CEI ȘAPTE ÎNGERI

     Apoc. 8:2 - "Și i-am văzut pe cei șapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu și li s-au dat șapte trâmbițe".

     8.2.1     "Cei șapte îngeri"

     Faptul că îngerii la care se face referire aici sunt un număr distins și select pare evident din adăugarea articolului hotărât, "Cei șapte îngeri", precum și cu privire la locul deosebit de onorat care le este atribuit, "care stau înaintea lui Dumnezeu". "Cei șapte" de aici se deosebesc de cei șapte care varsă potirele (Apoc. 15:1). Numai acestor îngeri, care sună din trâmbițe, li se atribuie această poziție specială ("înaintea lui Dumnezeu".

     Există distincții între oștirile îngerești. Acestea sunt distribuite în diferite ordine și ranguri, dar toate, de la arhanghel până la cel mai mic, sunt slujitori. Nu au nicio relație cu Dumnezeu bazată pe răscumpărare. Sunt slujitori și nu părăsesc niciodată această poziție și nici nu o doresc. Cele două mari caracteristici ale vieții îngerești sunt ascultarea necondiționată și activitatea în slujire (Ps. 103:20 ; Evrei 1:7,14). "Prezența îngerilor" este un concept iudaic familiar. Unii presupun că sunt identici cu cele șapte Duhuri dinaintea tronului (Apoc. 1:4), iar alții consideră termenul o expresie împrumutată din cartea apocrifă a lui Tobit. Ambele sunt greșite. De ce să ne îndepărtăm de simplitatea evidentă și să forțăm o interpretare pentru care nu există, de fapt, un motiv adecvat? Ceea ce îngerul Gabriel a spus despre sine: "Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu" (Luca 1:19), este spus aici despre acești șapte îngeri prezenți. Cât despre numărul șapte, ei reprezintă întreaga putere a lui Dumnezeu în acțiunea ei judecătorească.

     8.2.2 - "Și li s-au dat șapte trâmbițe"

     Locul de supunere este întotdeauna locul chiar și al celor mai înalte creaturi ale lui Dumnezeu. Le-au fost date trâmbițe. Acțiunea suverană este prerogativa doar a Creatorului. Dar de ce trâmbițe? Niciun alt instrument de suflat nu a fost folosit mai des în viața națională a lui Israel decât trâmbița. Aceasta îi convoca la adunarea publică. Sunetul ei puternic îi chema la război și-i îndruma când să înainteze și când să se retragă. La promulgarea legii, "sunetul trâmbiței a răsunat lung și se făcea din ce în ce mai tare". La sărbătorile lor solemne, trâmbița era folosită pe scară largă. Notele ei puternice de avertizare anunțau apropierea unui pericol sau a unui inamic. Prin sunetul trâmbiței erau conduse călătoriile în pustie. Anul jubileu și, de fapt, la toate situațiile naționale importante, se folosea trâmbița (vezi Lev. 25:9 ; Ex. 19:19 ; Num. 10:2-10 ; Lev. 23:24 etc.). Circumstanțele care cer intervenția publică a lui Dumnezeu în judecată, așa cum sunt detaliate în pasajul nostru din Apocalipsa, sunt oarecum similare cu zilele care vor veni, anunțate în Ioel 2:1-2, "O zi de întuneric și de întunecime, o zi de nori și de negură deasă". Atât Ioel, cât și Ioan se referă la sunetul trâmbiței, dând de înțeles că Dumnezeu este pe cale să Se ocupe deschis și înaintea tuturor, printr-o pedeapsă judiciară, de nelegiuirea dinaintea Lui, un anunț public și tare că El este pe cale să facă acest lucru. "Cele șapte trâmbițe" semnifică un anunț complet și deplin. Trâmbițele simbolice ale Apocalipsei nu trebuie confundate cu trâmbițele literale din timpurile Vechiului Testament. 

     ÎNGERUL PREOT

     Apoc. 8:3-5 - "Și un alt înger a venit și a stat lângă altar, având o tămâietoare de aur; și i s-a dat tămâie multă, ca să o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul cel de aur care era înaintea tronului. Și fumul tămâiei s-a suit împreună cu rugăciunile sfinților, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu. Și îngerul a luat tămâietoarea și a umplut-o din focul de pe altar și l-a aruncat pe pământ; și au fost glasuri și tunete și fulgere și un cutremur". 

     Scena din fața noastră este una de interes profund și, în plus, turnată în tiparul imaginii iudaice familiare. "Un alt înger". Cine este el? Suntem convinși că îngerul-preot este Hristos, marele nostru Preot. Slujba de la altare dovedește acest lucru, căci se referă atât la altarul de aramă, cât și la altarul de aur. Nicio simplă creatură nu ar putea adăuga eficacitate rugăciunilor sfinților, căci acest lucru nu putea fi realizat decât de către Unul care are în Sine Însuși drept și competență independente. Mai mult, acțiunea consemnată la altare are un caracter mediator, una între sfinții care suferă și se roagă pe pământ și Dumnezeu; și, întrucât creștinismul cunoaște numai "un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Omul Hristos Isus" (1 Tim. 2:5), este incontestabilă dovada că îngerul-preot este Hristos și doar Hristos, nu o persoană sau un grup reprezentativ, așa cum înțeleg unii comentatori. Există un consens destul de general de gândire printre primii comentatori ai Apocalipsei în a considera, pe bună dreptate, că îngerul de aici se referă la Hristos, excluzându-i pe toți ceilalți. Expresia "Un alt înger" este folosită de trei ori cu privire la Hristos în viziunile apocaliptice (Apoc. 8:3 ; 10:1  și 18:1). Acest titlu este unul care presupune rezervă și distanță. Denumirea de "Miel" este caracteristică Apocalipsei în ansamblu și peceților în special și pare a fi titlul ales care exprimă interesul lui Hristos față de sfinții Săi, precum și intimitatea și apropierea lor de El. Sub seria de judecăți anunțate prin trâmbițe, Hristos Se retrage moral și Se investește cu titlu și caracter angelic. Când sfinții intră în mod vizibil și proeminent în scena profetică, atunci apare titlul de "Miel" (vezi Apoc. 7:17 ; 14:1 etc.).

     8.3.1 - "Și un alt înger a venit și a stat lângă altar, având o tămâietoare de aur".

     Aici se face referire la altarul arderilor de tot care se afla în curtea cortului din vechime. Focul care a fost aprins la început în mod miraculos (Lev. 9:24), urma să fie întreținut după aceea de jertfele zilnice, anuale și alte jertfe. Acest altar este menționat de șase ori în Apocalipsa, pur și simplu ca "altarul" (Apoc. 6:9 ; 8:3, 5 ; 11:1 ; 14:18 ; 16:7). Abia în Evrei 9:4 aflăm că tămâietoarea folosită în ziua anuală a ispășirii (Lev. 16) era de aur. . Tămâietoarea era folosită pentru a transporta focul de pe altarul de aramă.

     8.3.2 - "Și i s-a dat tămâie multă, ca să o dea (eficacitate) rugăciunilor tuturor sfinților, pe altarul cel de aur care era înaintea tronului".

     Tămâia folosită în slujba de la cortul întâlnirii era compusă din patru ingrediente, specificate în Exod 30:34-36. Era o compoziție specială, alcătuită după o formulă divină. Orice preparare  sau utilizare nepotrivită (păcătoasă, nelegiuită) era pedepsită cu moartea (Exod 34: 37, 38). Fără îndoială, cele patru ingrediente prețioase, dintre care trei sunt numite o singură dată, prezintă frumusețile și perfecțiunile morale ale lui Hristos, așa cum sunt arătate în în cele patru evanghelii, dar avea nevoie de focul judecății pentru a scoate la iveală întreaga mireasmă a lui Hristos, iar acest lucru numai Calvarul îl putea realiza. Altarul de aur, menționat de două ori în Apocalipsa (8:3 ; 9:13), se afla în interiorul cortului, în locul sfânt, chiar în fața perdelei. Sângele, martorul morții și al judecății, era pus în fiecare an pe cele patru coarne ale sale (Lev. 16:18-19), precum și în alte ocazii pentru ispășire (Lev. 4:7, 18). De asemenea, se ardea tămâie pe el în fiecare dimineață și seară (Exod 30:7-10), "o tămâie permanentă înaintea Domnului". Semnificația profundă a tămâiei este mai mult decât poate spune limba sau scrie pana. Mireasma plăcută a lui Hristos, ce a fost El, ce a făcut El și ce a suferit El, este exprimată prin tămâie.

     Acum să punem laolaltă diferitele părți ale scenei și să căutăm să înțelegem adevărata ei semnificație. Întreaga acțiune este impusă de faptul că un mare număr de sfinți care suferă se află pe pământ în timpul când sună trâmbițele, iar pentru ei este nevoie de mijlocire. La început, sub a cincea pecete, este văzută deja o ceată de martiri. Sufletele lor sunt sub altar și strigă și se roagă (Apoc. 6:9). dar nu se face nicio mijlocire preoțească pentru ei; nu au nevoie de ea. Acest har este oferit pentru cei vii, nu pentru cei morți. Rugăciunile acestor sfinți, în momentul crucial al istoriei lumii în care le-a fost dat să trăiască, nu au fost consemnate. Fără îndoială, preocuparea principală va fi apelul către Dumnezeu pentru izbăvirea de asupritorii lor nelegiuiți și de judecată asupra acestora. Rugăciunile lor nu exprimă accente de har, ci mai degrabă reversul (*).

     (*)  Caracterul răspunsului, pe care l-au primit,  arată natura cererii care a fost formulată.

     

     Apoc. 8:4 - "Și fumul tămâiei s-a suit împreună cu rugăciunile sfinților, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu".

     Rugăciunea pentru judecată va fi atunci dreaptă și divină, în concordanță cu caracterul și duhul dispensației (perioada de timp când se întâmplă aceste evenimente, n.t.), deoarece ar fi total nepotrivită acum și contrară duhului acestei perioade (Dispensația harului, a Bisericii, n.t.) a îndelungii răbdării a îndurării lui Dumnezeu. Rugăciunea spirituală, în cel mai bun caz, este în mod necesar imperfectă, așa că Hristos Își adaugă propria perfecțiune în viață și moarte. Astfel, fumul tămâiei, adică mireasma lui Hristos și rugăciunile sfinților, s-au înălțat împreună, nu din tămâietoare de aur, ci "din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, mai intim, mai sigur decât "tămâietoarea de aur". Cât de eficiente sunt atunci rugăciunile , chiar și ale celui mai slab sfânt, atunci când sunt însoțite de mireasma plăcută a Preaiubitului lui Dumnezeu. Îngerul (Hristos), după ce a mers de la altarul arderilor de tot la altarul tămâierii și a prezentat lui Dumnezeu rugăciunile "tuturor sfinților" aflați atunci pe pământ, adăugând la ele mireasma plăcută a vieții și a jertfei Sale, Se întoarce la altarul arderilor de tot și Își umple tămâietoarea acum goală cu foc de pe altar. Nu cu tămâie, căci aceasta era destinată pentru sfinți. Judecata, judecata pură, va fi aplicată pământului apostat, iar cu privire la aceasta avem o aluzie severă în acțiunea violentă a îngerului care "a luat tămâietoare și a umplut-o din focul altarului și a aruncat-o pe pământ". O aluzie izbitoare a procedurii juridice. Dumnezeu este pe cale să pedepsească pământul și, așa cum altarul a fost expresia sfințeniei și a dreptății Sale în tratarea păcatului poporului Său din vechime, tot așa, aceeași sfințenie și dreptate va cerceta pământul și-l va judeca și pedepsi în consecință. Actul îngerului este urmat imediat de semnele simbolice ale puterii atotputernice. "Au fost glasuri, tunete, fulgere și un cutremur", vestitori ai izbucnirilor succesive ale mâniei divine asupra pământului. "Acești termeni alcătuiesc o FORMULĂ A CATASTROFEI; iar caracterul împătrit (al acestor semne) de aici denotă universalitatea catastrofei în ceea ce privește lucrul afectat" (*). Aceeași formulă divină care prefigurează judecata imediată o avem repetată în mod substanțial de patru ori (Apoc. 4:5 ; 8:5 ; 11:19 ; 16:18). În prima dintre aceste referințe, concentrarea mâniei viitoare este limitată la aceste semne: "fulgere, glasuri și tunete". În a doua și a treia referință se adaugă un "cutremur"; în timp ce în a patra (Apoc. 16:21) întâlnim o altă adăugare! "și grindină mare". Dar în cele patru texte avem, cu ușoare variații în ordinea termenilor, "fulgere, glasuri și tunete".

     (*) Apocalipsa lui Isus Hristos după Ioan, p. 341 - Hooper.

     PREGĂTIREA PENTRU SUNAT

     Apoc. 8:6 - "Și cei șapte îngeri, care aveau cele șapte trâmbițe, s-au pregătit să sune din trâmbițe".

     Acești șapte îngeri nu execută ei înșiși judecățile pe care le anunță. Cei patru îngeri ai judecății (Apoc. 9:14) se deosebesc de cei șapte îngeri cu trâmbițe. Cei șapte îngeri prezenți și-au primit trâmbițele înainte de episodul mijlocirii îngerului-preot (v. 2). Dar măreția și solemnitatea lucrării în desfășurare sunt sugerate de semnele și dovezile puterii atotputernice. Îngerii se pregătesc acum. Nu există grabă, dar semnele prevestitoare făcute de Hristos și pregătirea atentă din partea îngerilor indică, cu siguranță, natura gravă a situației, una care cere o judecată necruțătoare.

     PRIMA TRÂMBIȚĂ

     Apoc. 8:7 - "Și cel dintâi a sunat din trâmbiță: și s-a făcut grindină și foc amestecat cu sânge și au fost aruncate pe pământ; și a treia parte a pământului a fost arsă; și a treia parte din copaci a fost arsă, și toată iarba verde a fost arsă".

     8.7.1 - "Și s-a făcut grindină și foc amestecat cu sânge"

     Acestea nu trebuie înțelese ca agenți distructivi în mod literal. Ele sunt simboluri. A șaptea plagă din Egipt a fost una de "grindină și foc", o furtună fără precedent în istoria celei mai vechi împărății (Exod 9:18-25). Judecata viitoare anunțată aici va avea un caracter mai îngrozitor, mai distructiv și mai răspândit, și, în plus, nu va fi una provocată de forțele distructive ale naturii, "grindină și foc". Introducerea unui al treilea element, nu ca un agent nimicitor separat, ci a primelor două, "amestecate cu sânge", imprimă un caracter particular și supranatural acestei judecăți. Este una care, în combinația sa singulară de forțe, este cu totul în afara domeniului natural. Judecata nu este de un fel providențial (*), nu este o furtună literală cu grindină și foc. Ce ne învață atunci aceste simboluri? Cum să le citim și să le înțelegem? Scriptura nu tace nicidecum în privința aceasta.

     (*) De-a lungul timpului, în istoria relațiilor lui Dumnezeu cu omul, Dumnezeu a acționat deschis , pe față, la vedere, fie în bine, fie în rău, fie în binecuvântare, fie în pedeapsă. Dar în același timp El a făcut-o în mod ascuns - providențial -  fie  față de persoane în mod direct, fie prin împrejurări. Acțiuni directe în viața personală: boală, vindecare, prosperitate, lipsă, etc.; prin împrejurări: ploaie, secetă, epidemii, invazii inamice, etc. În cazul de față, Apoc. 8:7, Dumnezeu acționează în mod direct, nu în ascuns, ca din spatele unei perdele- providențial, n.t. 

    Grindina semnifică o judecată bruscă, aspră și copleșitoare de sus, Dumnezeu fiind executorul ei (vezi Isaia 28:2, 17 ; Apoc. 11:19 ; Apoc. 16:21).

     Focul este expresia mâniei lui Dumnezeu. Ca simbol, este folosit mai des decât oricare altul în Volumul Sacru. O judecată temeinică, necruțătoare și chinuitoare este simbolizată prin foc. El are, desigur, și alte semnificații, dar aici ne preocupă doar aplicarea ei juridică (vezi Deut. 32:22 ; Isaia 33:14 ; Luca 16:24 ; Apoc. 20:10, 14, 15). 

    Sângele semnifică moartea, atât fizică cât și morală. În aceasta din urmă, ar lua forma sau caracterul apostaziei, adică abandonarea completă a adevărului revelat, renunțarea la orice mărturisire religioasă (*) ; pentru sânge, ca moarte fizică, vezi Gen. 9:5-6 ; Ez. 14:19 ; ca moarte morală, vezi Faptele Apostolilor 2:19-20 ; Apoc. 6:12 ; 16:3-6. Deși cele două simboluri anterioare, "grindină și foc", pot fi considerate separat, nu îl putem trata la fel pe al treilea. "Sângele" a fost amestecat cu aceste două elemente ale distrugerii. Combinate, ele exprimă o izbucnire cu adevărat cumplită a mâniei divine, indiferent cine sau care ar fi agenții care duc la împlinirea scopului divin. Trâmbița sună, iar judecata este una publică.

     (*)  Iuda 12 : "de două ori morți" ; mai întâi ca morți în păcate, al doilea ca morți în apostazie.

     8.7.2 - "Și au fost aruncate pe pământ"

     Astfel, această judecată acoperă exact aceeași sferă pe care îngerul a aruncat focul de pe altar (v. 5). În ambele cazuri (v. 5 și 7), termenul  "aruncat" implică o putere irezistibilă în spate. Faptul că judecata grindinei și a focului amestecat cu sânge nu este atribuită unor cauze naturale este evident din faptul că acestea au fost aruncate, nu căzând din ceruri într-un mod obișnuit, ci impulsionate de un braț nevăzut, dar puternic. Zona afectată se spune că este pământul. Dar, deoarece pământul și marea sunt menționate separat în simbolismul Apocalipsei, trebuie să ne întrebăm ce semnifică ele în mod efectiv. În Apocalipsa 10 avem o viziune a lui Hristos caracterizat prin însemnele maiestății divine. El coboară din cer pentru a revendica lumea în ansamblu. Este a Lui. Prin urmare, în mod semnificativ, în afirmarea dreptului Său universal și suveran, El Își pune piciorul drept pe mare și cel stâng pe pământ, luând astfel în stăpânire întreaga scenă de sub cer. Aceste două părți ale creației naturale prezintă o imagine a neliniștii, tulburării (marea) și a stabilității (pământul). Aceleași reprezentări simbolice din alte părți ale Apocalipsei, ca și în alte locuri din Scriptură, fixează și determină un sens la fel de precis și complet ca și cum ar fi folosite cuvintele și nu simbolurile. Un simbol aduce în minte o imagine completă a ceea ce se dorește a fi transmis, adesea mult mai puternic decât prin folosirea unei afirmații lungi;  de unde și universalitatea simbolurilor în exprimarea gândirii umane. Pământul, așadar, indică acea parte a lumii civilizată și aflată sub o autoritate constituită, guvernare fixă și stabilă. Marea, dimpotrivă, reprezintă acea parte a lumii aflată în dezordine, scena anarhiei și a revoltei sălbatice, fără guvernare civilă și divină (*). Respingerea publică a lui Dumnezeu va fi urmată rapid de respingerea autorității civile și religioase, iar când fărădelegea și necredința vor atinge apogeul, atunci Dumnezeu va interveni în judecată. Partea profetică a apocalipsei oferă o mărturie izbitoare despre aceasta, așa cum sperăm să vedem pe parcursul acestor studii.

     (*)  S-a afirmat că simbolismul iudeilor a fost împrumutat din Egipt și Asiria, unde în ambele regate sistemul de reprezentare atinsese un grad înalt de excelență. Dar oare trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu ar fi împrumutat de la popoarele păgâne ale antichității? Gândul trădează o ignoranță crasă și, în concepția sa, este complet necredincios. Adevărul este că simbolismul este mult mai vechi decât regatele la care se face referire și este contemporan cu existența rasei umane. Astfel, în cea mai veche perioadă revelată (Geneza 2), pomii simbolici ai vieții și ai cunoașterii binelui și răului ne atrag atenția ca fiind primele simboluri prezentate oamenilor. Face parte din limbajul universal. Un simbol prezentat minții transmite într-un mod puternic trăsăturile sau caracteristicile morale ale lucrului avut în vedere. Astfel, un leu, "stăpânul junglei", sugerează imediat ideea de măreție, de putere regală ; prin urmare, aceste caracteristici morale indicate de simbol pot fi aplicate lui Hristos (Apoc. 5:5) sau primului dintre marile imperii universale (Dan. 7:4). Nu este vorba că leul Îl reprezintă fie pe Hristos, fie pe puternicul imperiu babilonian, ci mai degrabă caracteristicile leului în măreție și maiestate și, bineînțeles, aceste calități pot fi aplicate persoanelor sau obiectelor, după caz. Simbolul reprezintă o anumită caracteristică sau idee morală. Nu trebuie să se presupună că utilizarea frecventă a simbolurilor este un semn al sărăciei limbajului. De fapt, în fiecare limbă și printre toate popoarele, civilizate și barbare, este utilizat în mod general un sistem de vorbire reprezentativ. Limbajul simbolurilor a fost rapid încorporat în religiile lumii antice. "Era limba altarului, a oracolului și a templului". Multe realități invizibile sunt mai ușor de conceput atunci când sunt reprezentate prin obiecte prezentate ochiului și minții. Cititorii noștri vor găsi ajutor în lectura "Simbologie sacră" de John Mills; dar mai ales într-un articol intitulat "Simboluri" din vol. 1 al lucrării "Note și Comentarii asupra Scripturii, de regretatul JN Darby.

     8.7.3 - "A treia parte a pământului a fost arsă; și a treia parte din copaci a fost arsă, și toată iarba verde".

     Acum suntem martori la rezultatele cumplite produse de această judecată manifestată din cer. Acele țări în care creștinismul a strălucit atât de puternic sunt apoi date judecății. Dumnezeu, în relația Sa supremă față de națiuni, a fost, pe parcursul trâmbițelor, părăsit, iar creștinismul abandonat. Ce mai rămâne atunci decât ca brațul puternic al lui Dumnezeu să fie dezgolit pentru judecată? Elementele simbolice distructive au fost aruncate asupra pământului. Rezultatele sunt triple.

     8.7.3.1     "A treia parte a pământului a fost arsă"

     Această afirmație este omisă în întregime în Versiunea Autorizată, dar introdusă în Versiunea Revizuită bazată pe o autoritatea incontestabilă. Partea vestică a pământului profetic este desemnată aici ca a treia parte (*). Imperiul (roman) reînviat, cu capul său personal, persecutor și blasfemiator, "cornul mic" (Dan. 7:8), cu capitala sa antică și renumită, Roma (Apoc. 17:18), va domina din nou pământul, dar imperiul, cel puțin în partea sa cea mai vinovată, vestul, va fi abandonat pentru a simți răzbunarea Domnului. Nu știm dacă termenul "ars" se referă la ravagiile devastatoare ale războiului sau la alte acțiuni trimise din cer, dar pare evident că imperiul va fi devastat și pustiit de mai multe judecăți combinate.

     (*)  Cele patru imperii universale, și sunt doar patru, sunt reprezentate prin metale (Daniel 2) și fiare (animale sălbatice) (Daniel 7). Acestea sunt : Babilonul, Persia, Grecia și Roma. Primele trei sunt numite în mod expres în Scriptură de către profetul evreu. Al patrulea, sau imperiul roman, este indicat în Luca 2:1 : "A ieșit un decret de la Cezar August, ca să se facă un recensământ pe tot pământul locuit". Roma a fost fondată în anul 753 î.Hr, cu puțin timp înainte ca cele zece seminții sa fie luate captive de Salmanasar. Romolus, primul său rege, a dat numele cetății, care era destinat să joace un rol atât de important în istoria lumii. Cartagina, rivala africană a Romei, a fost singura putere care părea să-i oprească măreția crescândă. Africanul era cel mai mare dintre cei doi și avea o mare bogăție. Dar Ham a trebuit să cedeze în fața lui Iafet. Roma a crescut în putere și întindere teritorială până când lumea cunoscută a stat la picioarele ei (Luca 2:1). Gibonn spune: "Imperiul romanilor a umplut lumea". După cucerirea Greciei, virtuțile timpurii ale caracterului roman au fost afectate și a început degenerarea. Integritatea și dreptatea, odinioară atât de caracteristice Romei timpurii, au fost sacrificate acum și călcate în picioare fără menajamente, în timp ce ambiția personală - în loc de grija pentru Stat și interesele acestuia - a devenit trăsătura dominantă a împăraților și generalilor săi. După ce imperiul a existat mai bine de cinci sute de ani, nedivizat și universal, a avut loc o dezmembrarea a sa în secolele al IV-lea și al V-lea. A încetat să mai existe. Ascensiunea papalității și declinul imperiului au fost evenimente contemporane și conexe. Supremația Scaunului Romei datează din secolul al IV-lea. Situația europeană actuală, cu numeroasele și conflictualele sale interese, este, de fapt, rezultatul destrămării complete a imperiului odinioară nedivizat al Cezarilor. Pana istoricului a urmărit istoria Romei de la ascensiunea sa, în anul 753 î.Hr., până la căderea sa lipsită de glorie, în anul 476 d.Hr., dar aici ea se oprește. Dumnezeu ridică vălul și arată viitorul imperiului acum defunct. Profetul evreu (Dan. 2:7) și apostolul creștin (Apocalipsa 17 și 19) arată clar că imperiul va fi reînviat, și va fi demonstrat că el va exista la venirea Domnului în putere. Nimicirea sa completă de către Domnul în Persoană va fi urmată imediat de Împărăția milenară și universală a Domnului nostru Isus Hristos, care va întrece în măreție, caracter și întindere teritorială orice putere de pe pământ de la începutul lumii (Dan. 7:26-27). 

     8.7.3.2 - "A treia parte din copaci a fost arsă"

     Aici, mâna severă a judecății se întinde asupra celor mari și distinși; asupra oamenilor aroganți, plini de mândrie și de poziția lor. Nimicirea îi cuprinde pe toți aceștia, cu siguranță, pe toți cei din sfera avută în vedere în profeție. Un copac este o imagine potrivită și familiară a măreției umane; a mândriei și a poziției înalte printre oameni (Ezechiel 1 ; Dan. 4:4-27 ; Jud. 9:8-15 etc.).

     8.7.3.3 - "Toată iarba verde a fost arsă".

     Aici nu există nicio limită, nicio "a treia parte " sau chiar o  "a patra parte", ca la pecetea a patra (Apoc. 6:8). Iarba se referă la poporul lui Israel (Isaia 40:7) ; rasa umană este, de asemenea, numită iarbă (1 Petru 1:24). "Iarba verde" ar semnifica, în mod natural, o stare de prosperitate deosebită pentru locuitorii imperiului în mod general. Asocierea copacilor cu iarba, așa cum se întâmplă în Apoc. 9:4 și, de asemenea, aici, ar sugera o judecată asupra tuturor, celor de sus și a celor de jos, implicând o scenă generală de pustiire. Ce zile îngrozitoare le așteaptă pe aceste țări, atât de binecuvântate și favorizate acum, dar apoi, prin dreptate retributivă (adică vor primi potrivit cu ceea ce au făcut, n.t.), predate judecății aspre a lui Dumnezeu.  

 

                                                            ASIRIANUL

                        Ezechiel 38:20-23 ; Daniel 11:40 ; Isaia 31:8-9 ; Matei 24:15-16 ; etc.

     Arend Remmers

     1     Cine este Asirianul ?

     Asiria, numită și Asur în Biblie, este una din cele mai vechi împărății ale lumii. În antichitate, ea acoperea o mare parte din peninsula arabică și din ceea ce este astăzi Irakul, Iranul, Turcia și Siria.

     Asur sau Asiria nu a apărut decât destul de târziu în Biblie (2 Împ. 15:19, etc.), în afara primelor și scurtelor mențiuni din Geneza 2:14 și 10 Ș10-11. Pe lângă Babel / Babilon, Asiria a jucat un rol important ca vrăjmaș al poporului pământesc al lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a folosit de puternica împărăție din nord ca de o nuia de corecție (sau toiag disciplinar) pentru poporul Său. La sfârșitul timpurilor, această împărăție va constitui, împreună cu Antihristul și imperiul roman, unul din cei trei agenți principali ai vrăjmășiei împotriva lui Hristos.

     Asirienii erau idolatri și se mândreau disprețuindu-L pe singurul Dumnezeu adevărat și se credeau mai presus de toate națiunile. În viitor va fi la fel ca în trecut (2 Cr. 32:10-15 ; Isaia 10:10-11). Dar, spre deosebire de imperiul roman care se va alia cu iudeii într-o ostilitate comună față de Dumnezeu și față de Hristosul Său, Asirianul va fi vrăjmaș atât al lui Dumnezeu, cât și al iudeilor. Acest lucru pare să se manifeste deja în Orientul Mijlociu.

     Asirianul din viitor apare în mai multe cărți profetice ale Vechiului Testament (în special Isaia, Daniel, Ioel, Mica, Naum și Țefania) ; de asemenea, el este numit "împăratul din nord" (Dan. 11:40) ; totuși, în versetele precedente, acest termen se referă la diferiți împărați istorici ai Siriei).

     În Noul Testament, în schimb, nu se găsește decât o vagă aluzie. Aceasta deoarece Israel nu are un rol predominant în profețiile Noului Testament. Scopul profețiilor din Vechiul Testament este, în esență, introducerea lui Hristos ca Împărat al lui Israel și al lumii. În acest context, sunt menționate numeroase popoare care au fost sau vor fi în relație cu Israel. În Noul Testament este diferit. De fapt, numai imperiul roman ocupă un loc important acolo, căci acest imperiu a domnit în timpul lui Hristos pe pământ, și va renaște în timpurile de la urmă. Numai popoarele menționate în Apocalipsa 9:14 și 16:12, aflate la răsărit de Eufrat, s-ar putea să se refere la Asirianul viitor.

     În timpurile de la urmă, împăratul din sud se va ridica împotriva lui, iar împăratul din nord se va năpusti asupra lui ca o furtună cu care de luptă, călăreți și multe corăbii ; va intra în țară și se va revărsa și va trece mai departe (Daniel 11:40).

     2     Asaltul asirian

     Ca "nuia de corecție" (Prov. 22:15) trimisă de Domnul, Asirianul, la fel ca în trecut, va pedepsi pe iudeii din viitor din cauza răzvrătirii lor împotriva lui Dumnezeu, a idolatriei lor și a respingerii lui Mesia (vezi Isaia 10:5 ; Daniel 9:27 ; Mica 5:1). Când în a doua jumătate a ultimei săptămâni de ani, înainte de apariția lui Hristos, poporul sub conducerea împăratului său, Antihrist, și în alianță cu imperiul roman, va atinge culmea nelegiuirii sale, Dumnezeu va lăsa Asirianul și pe aliații săi să invadeze țara ca un potop puternic (Isaia 8:7,8). Imaginea apei tumultoase care inundă totul este o caracteristică a Asirianului (Isaia 28:2, 15-18 ; 59:19 ; Ieremia 47:2 ; Daniel 11:40). Nici Ierusalimul nu va fi scutit. Templul, reconstruit în necredință și în care Antihristul se va face adorat, va fi atunci distrus (vezi 2 Tes. 2:4 ; Ps. 74:3,7 ; Isaia 63:18 ; 66:1-6 ; Dan. 12:11 ; Matei 24:15).

     "Când veți vedea deci urâciunea pustiirii, despre care s-a spus prin profetul Daniel, stând în loc sfânt (cine citește să înțeleagă), atunci cei care sunt în Iudeea să fugă în munți" (Matei 24:15-16).

     Atacurile asiriene descrise în Isaia 10:5-11 și 28:14-22 sunt ultimele accese de mânie ale lui Dumnezeu asupra poporului Său pământesc. Dumnezeu îi va folosi pe asirieni pentru a jefui pe poporul Său și a-l călca în picioare pe străzi. Niciun alt vrăjmaș al lui Israel nu este zugrăvit atât de clar ca instrument de pedeapsă în mâna lui Dumnezeu.

     Asirianul va ataca Ierusalimul de două ori. Prima dată, el va înainta din locul său de origine, adică din nord-est. Locurile menționate în Isaia 10:28-32 (Aiat, Migon, Micmaș, Gheba, Rama, Ghibea, Galim, Lais, Anatot, Madmena, Ghebim, Nob) sunt la nord de Ierusalim. În al doilea atac, el va veni dinspre Egipt, adică din sud, împotriva Ierusalimului și își va așeza tabăra între Mediterană și Ierusalim (vezi Daniel 11:40-45).

     Iudeii nelegiuiți din timpurile de la urmă îl vor fi primit deja pe Antihrist ca și conducător al lor, - cel care "vine în numele lui însuși" (Ioan 5:43). Acesta va încheia literalmente cu conducătorul imperiului roman un "legământ cu moartea" în sensul cel mai adevărat, și o "învoială cu Locuința morților (Șeol)" ; acest conducător al imperiului roman este fiara care se ridică din adânc, iar puterea sa este de origine satanică (Isaia 28:15 ; Daniel 9:27 ; Apoc. 13 ; Apoc. 17:8). 

     La primul atac al Asirianului, o parte a poporului iudeu va căuta refugiu în Egipt, dar Asirianul îi va scoate de acolo (Isaia 30:2 ; Dan. 11:42). Apoi în urma unor zvonuri venite din răsărit și din nord (probabil, în fapt și parțial, vestea despre desfășurarea armatei imperiului roman) - îl vor determina să se întoarcă în Israel (Dan. 11:44,45). Va urma al doilea asediu asupra Ierusalimului de către Asirian. Acest asediu este descris în Isaia 29:1-8, precum și sfârșitul atacatorului - fără ca numele său să fie menționat.

     3     Sfârșitul Asirianului

     Acum vine judecata puterii mondiale pe care Dumnezeu a folosit-o ca "nuia de corecție" împotriva iudeilor nelegiuiți din timpul primului atac. Căci Domnul Isus va coborî din cer pentru a izbăvi rămășița credincioasă dintre iudei. El va nimici mai întâi armata și pe conducătorul imperiului roman, precum și pe Antihrist la Armaghedon, apoi El va zdrobi pe Asirian și aliații săi pe munții lui Israel (Isaia 14:25 ; 31:8,9 ; Isaia 9 ; Daniel 11:45 ; Apoc. 16:13-16 ; 19:19-21).

     Asirianul nu va fi conștient că este un instrument al lui Dumnezeu și va acționa cu aroganță și îngâmfare. Acesta este un alt motiv pentru care Dumnezeu îl va nimici la sfârșit. "Și va fi așa : după ce Domnul va împlini toată lucrarea Sa peste muntele Sion și peste Ierusalim, voi pedepsi rodul îngâmfării inimii împăratului Asiriei și gloria ochilor săi trufași" (Isaia 10:12-15).

     Această lucrare a lui Dumnezeu de pedepsire prin mâna Asirianului este numită lucrarea Sa "ciudată" și "neobișnuită" (Isaia 28:21). Aceasta înseamnă că nu este vorba nici de pedeapsa răului în sine, nici de judecata poporului Său pe care îl iubește. Dumnezeu nu este doar dragoste, ci și lumină, și deci "Dumnezeul judecății" (Isaia 30:18). Ceea ce este ciudat și neobișnuit, este că, pentru a-Și executa judecata, Dumnezeu folosește ca instrumente oameni care sunt chiar mai păcătoși decât cei care sunt pedepsiți.

     Cuvintele din Isaia 10:32-34 se vor împlini abia după ce Asirianul, îngrozit de zvonurile din răsărit și din nord, va pleca din Egipt spre Țara Sfântă. Dumnezeu Își va fi atins scopul cu poporul Său și nu va îngădui vrăjmașului, care a fost toiagul Său disciplinar (nuiaua de corecție) în timpul primului atac, să ridice din nou mâna "împotriva muntelui fiicei Sionului, a dealului Ierusalimului". Puternica armată asiriană, care s-a înălțat ca o pădure de copaci mari și impunători înaintea cetății, este acum doborâtă și nimicită cu o forță teribilă. "Astfel va ajunge la sfârșitul său și nu va fi cine să-l ajute" (Dan. 11:45). Chiar dacă inamicul se năpustește "ca un râu", el va fi pus pe fugă de "suflarea Domnului"(*). Sabia folosită pentru a lovi, iese din gura Domnului (Isaia 59:19 ; vezi Isaia 14:25 ; 31:8 ; Daniel 8:25 ; 11:45).

     (*)  Notă Bibliquest : în Biblia germană (Elberfeld-CSV), Isaia 59:19 este tradus în modul următor : "Când atacatorul va veni ca un râu, suflarea Domnului îl va pune pe fugă", în timp ce Darby în franceză a tradus : "Când vrăjmașul va năvăli ca un râu, Duhul Domnului va ridica un steag împotriva lui". Cu privire la "suflarea gurii" Domnului, vezi 2 Tes. 2:8. Referitor la sabia care iese din gura Sa pentru a lovi națiunile, vezi Apoc. 19:15.

     "Și Asiria va cădea prin sabie, nu a unui om mare; și sabia, nu a unui om de rând, o va sfâșia. Și va fugi de sabie, iar tinerii ei vor fi supuși tributului. Și, de teamă, el va trece spre stânca lui și căpeteniile lui se vor înspăimânta înaintea steagului, zice Domnul, al Cărui foc este în Sion și al Cărui cuptor este în Ierusalim" (Isaia 31:8,9).

     Când Asirianul își va împlini misiunea, mânia lui Dumnezeu împotriva lui Israel va lua sfârșit atunci. "După ce Domnul va împlini toată lucrarea Sa peste muntele Sion și peste Ierusalim", când mânia Sa împotriva poporului Său apostat și idolatru va fi stinsă, atunci El va nimici instrumentul pe care L-a folosit datorită mândriei și aroganței sale de nespus (Isaia 10:12 ; conf. 40:2). Cu nimicirea Asirianului (și nu a Antihristului și imperiului roman, care au fost judecați deja mai înainte) mânia Domnului va lua sfârșit. Contrar Antihristului și a conducătorului imperiului roman împreună cu armatele lor, care își vor găsi sfârșitul la Armaghedon (Meghido), nimicirea armatei asiriene va avea loc aproape de Ierusalim, în Valea lui Iosafat ("Domnul judecă"), și cu această ocazie Domnul Isus va sta pe Muntele Măslinilor (Ioel 3:12 ; Zah. 14:1-4). 

     Dar judecata conducătorului Asiriei și a armatei sale nu se va sfârși. Există un "apoi" : vrăjmășia națiunilor împotriva lui Israel nu se va încheia definitiv decât prin apariția lui Hristos. "În ziua aceea va fi o cale largă din Egipt în Asiria și asirianul va veni în Egipt și egipteanul în Asiria; și Egiptul va sluji (Domnului) împreună cu Asiria" (Isaia 19:23-25). Cât de mare este harul lui Dumnezeu!

     4     Gog și Magog din adâncurile nordului

     Când toate judecățile împotriva națiunilor ostile lui Dumnezeu și a poporului Său se vor încheia, pacea atât de mult așteptată va veni sub domnia lui Mesia. Dar tocmai în acel moment, va fi un ultim atac violent venind dinspre nord. Asirianul, viitorul împărat din nord, nu a fost decât un reprezentant și un precursor al acestei puteri vrăjmașe (*).

    (*)  Majoritatea profeților Vechiului Testament au o "viziune îndepărtată" și nu fac deosebire între Asirian și Gog, dar nu trebuie confundat cu "Gog și Magog" din Apoc. 20:8, care nu va apare decât la sfârșitul Împărăției milenare.

     Acest atac descris în Ezechiel 38 și 39 va veni în momentul care urmează restaurării complete a poporului Israel în țara promisă, conform capitolelor precedente 36 și 37. În acest context, modul de a-l caracteriza pe împăratul din nord, Asirianul, în Daniel 8:24 este remarcabil : "Și puterea lui va fi mare, dar nu prin propria lui putere". Aceste cuvinte indică faptul că, în spatele acestui împărat, există o altă putere, mai mare : aceasta este Gog și Magog. 

      Dumnezeu îl cheamă pe acest ultim atacator "Gog din țara lui Magog, căpetenia Roșului, a Meșecului și a Tubalului" care va veni "din adâncurile nordului" (Ez. 38:1,15 ; 39:2). În general, numele Roșu (Rusia ;  în rusă "Rossya"), Meșec (Moscova) și Tubal (Tobolsk) sunt considerate rămășițe ale unei puteri statale din nordul îndepărtat, Rusia. În pofta ei nestăvilită de a jefui și ucide, va sosi cu o imensă armată alcătuită din multe popoare. Ea este marcată de expresiile : "Ca să iei jaf și să iei pradă, ca să-ți întorci mâna împotriva locurilor pustiite care sunt locuite acum, și împotriva unui popor adunat dintre națiuni, care și-a câștigat vite și bunuri, care locuiește în mijlocul țării (sau "al pământului")" (Ez. 38:12). Putem vedea în aceasta o anumită asemănare cu descrierea Asirianului : "Îl voi trimite împotriva unei națiuni fățarnice (sau "profane", "neevlavioase") și îi voi da un ordin împotriva poporului mâniei Mele. ca să-i prădeze și să-i jefuiască și să-i calce în picioare ca pe noroiul de pe străzi" (Isaia 10:6). Această asemănare indică de asemenea existența unei relații între aceste două puteri (*). 

     (*)  Aceasta relație o vedem încă din timpurile noastre între Rusia, Iran, Irak, Siria și Turcia, n.t.

     Atacul lui Gog și Magog are probabil ca scop răzbunarea aliatului său dispărut, Asirianul, dar poate și pentru a-și însuși puterea mondială după nimicirea imperiului roman. Acest obiectiv presupune ca Israelul, care se află în "mijlocul pământului" și de unde se răspândește stăpânirea mondială, să fie la rândul lui nimicit (vezi Isaia 2:2-4 ; Ez. 38:12). Dar cel care nu-L cunoaște nici pe Dumnezeu, nici puterea Sa, va fi exterminat și nimicit pe pământul lui Israel prin confuzie (încurcătură), boală și forțele naturii, pentru că Numele Domnului să fie glorificat și sfințit (Ez. 38:20-23).

     "Și voi intra la judecată cu el cu ciumă și cu vărsare de sânge. Și voi ploua peste el și peste cetele lui și peste popoarele cele multe care sunt cu el, o ploaie torențială și pietre mari de grindină, foc și pucioasă. Și Mă voi preamări și Mă voi sfinți și Mă voi face cunoscut în ochii multor națiuni. Și vor cunoaște că Eu sunt Domnul" (Ez. 38:22-23).

     Numai atunci adevărata dreptate și adevărata pace vor domni pe pământ o mie de ani. Numai Domnul Isus, adevăratul Melhisedec, poate realiza aceasta, fiind socotit ca "Împărat al dreptății, și apoi și Împărat al Salemului, adică Împărat al păcii" (Evrei 7:2). În Împărăția Lui, toate căile lui Dumnezeu în creația prezentă își vor găsi împlinirea pașnică și dreaptă.

                        .........................................................//.....................................................................

     

     

     

 

                         

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                        - XIX -

     Walter Scott                                                                                                       STEM Publishing 

     VIZIUNI ALE HARULUI ÎN PARANTEZE  (continuare)

     MAREA MULȚIME DINTRE NAȚIUNI MÂNTUITĂ ȘI STRIGĂTUL LOR

     Apoc. 7:9 - "După acestea am văzut: și iată o mulțime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice națiune și seminții și popoare și limbi, stând înaintea tronului Mielului, îmbrăcați în haine albe, și cu ramuri de palmier în mâinile lor".

     Am remarcat deja că mulțimea în haine albe și purtătoare de ramuri de palmier vine din necazul cel mare și, deși binecuvântarea lor este strict milenară ca și caracter și timp, nu trebuie confundată cu o altă grupă de națiuni care vor fi mântuiți la începutul erei milenare, după încheierea necazului cel mare; de unde și poziția specială și binecuvântările caracteristice ale "mulțimii nenumărate" la care se face referire aici. Atât poziția, cât și binecuvântarea sunt în perfectă concordanță cu încercarea anterioară, din care au ieșit și în care mulți dintre frații lor, iudei și națiuni, au fost uciși. "Din orice națiune și seminție și popoare și limbi". Am întâlnit deja această împărțire împătrită a rasei umane (Apoc. 5:9). Este o formulare tehnică care exprimă universalitatea (vezi și Apoc. 11:9).

     Această mare mulțime, dincolo de orice numărătoare și, în acest sens, în contrast puternic cu numărul mai limitat și bine definit al lui Israel, este mărturisită de văzător ca "stând înaintea tronului și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, și cu ramuri de palmier în mâinile lor". Acești sfinți sunt pe pământ. "Stând înaintea tronului și înaintea Mielului" este, cu siguranță, o poziție de înaltă demnitate, dar tronurile sfinților cerești sunt "în jurul" tronului lui Dumnezeu (Apoc. 4:4) și al Mielului (Apoc. 5:6). În plus, ei sunt așezați pe ele (vezi și Apoc. 20:4). Nu se spune că acești sfinți de pe pământ au tronuri și cununi; cei cerești le au pe amândouă. În aceste privințe și în altele, ceata cerească a celor răscumpărați ocupă o poziție de demnitate mult mai înaltă decât "mulțimea nenumărată" care se află pe pământ înaintea tronului - o desemnare a forței morale.

     7.9.1 - "Îmbrăcați în haine albe"

     Ei au păzit drepturile și cerințele lui Dumnezeu împotriva unei lumi răzvrătite și apostate, în mijlocul unor împrejurări de tristețe și suferință fără egal (Marcu 13:19). Acum, Dumnezeu Își amintește și le răsplătește credincioșia, ei sunt "îmbrăcați în haine albe", haine ale dreptății (vezi Apoc. 19:8). "Ramurile de palmier" exprimă bucuria eliberării complete (Lev. 23:40 ; Ioan 12:13). Dumnezeu i-a condus în siguranță prin perioada cumplită de suferință hotărâtă, numită "necazul cel mare" (Apoc. 7:14), iar acum ei se bucură în triumful Dumnezeului lor. Palmierul este singurul copac numit în construcția templului milenar (Ez. 40:41); este numit în mod special în legătură cu sărbătoarea Corturilor, ultima și încheierea sărbătorii pline de bucurie a lui Israel (Lev. 23:40). Mulțimea în robe (sau mantii, n.t.) este singura ceată din Apocalipsa despre care se spune că are palmieri; cuvântul apare o singură dată în Apocalipsa.

     Apoc. 7:10 - "Și strigau cu glas tare, spunând: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe tron, și a Mielului!"

     Luptele și încercările lor s-au sfârșit. Tronul înaintea căruia stau este acum și pentru totdeauna puterea și siguranța lor. Nenumăratele mulțimi ale acestor mântuiți izbucnesc într-un strigăt puternic și unit. Care este încărcătura acestui strigăt intens și emoționant? Mântuirea, în sensul cel mai cuprinzător, este atribuită lui Dumnezeu și Mielului. Niciun membru al acelei oștiri mântuite nu tace. "Strigau cu glas tare". Harul suveran și-a făcut lucrarea sa puternică. A adunat din toate țările și limbile o mulțime de națiuni care depășește dincolo de orice calcul omenesc - fiecare și toți laolaltă "morți în păcate" - și i-a așezat mântuiți și binecuvântați înaintea tronului lui Dumnezeu. Cât de potrivit este, deci, ca triumful harului divin să fie celebrat cu măreție și urmărit până la sursă - Dumnezeu în suveranitatea divină, și până la Miel, expresia iubirii și a harului Său.

     RĂSPUNSUL OȘTIRII ÎNGEREȘTI

     Apoc. 7:11-12 - "Și toți îngerii stăteau în jurul tronului și al bătrânilor și al celor patru făpturi vii; și s-au prosternat înaintea tronului și s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: Amin! Binecuvântarea și gloria și înțelepciunea și mulțumirea și onoarea și puterea și tăria fie a Dumnezeului nostru, în vecii vecilor! Amin".

     Avem două scene cerești distincte în care tronul este imaginea centrală, aici și în capitolul 5:11-12). În ambele scene, îngerii alcătuiesc cercul exterior din jurul tronului. În aceste viziuni sublime avem doxologia oștirii îngerești exprimată printr-o închinare înșeptită. În prima scenă (Apoc. 5:11-12) Mielul este obiectul laudei; în a doua viziune (Apoc. 7:11-12) obiectul adorării este Dumnezeu. Poziția îngerilor, în ambele scene, este în jurul tronului, în timp ce bătrânii și făpturile vii alcătuiesc cercuri interioare. Ordinea în care sunt prezentați aceștia din urmă, adică bătrânii și făpturile vii, diferă în cele două scene. În prima viziune, bătrânii alcătuiesc cercul cel mai interior; în cea de-a doua, făpturile vii sunt cele mai apropiate de tron. Diferența este ușor de explicat. În prima, cel care este avut imediat în vedere este Mielul, iar cei mântuiți din cer (bătrânii) sunt adunați în mod natural în jurul Lui; în timp ce în cea de-a doua viziune, este avut în vedere Dumnezeu, stând pe tronul Său, simbolul suveranității universale. Lucrul acesta ar explica locul apropiat al făpturilor vii care reprezintă autoritatea executivă a tronului. Mulțimea națiunilor de pe pământ atribuie mântuirea "Dumnezeului nostru", dar El este și Dumnezeul îngerilor; de aceea, și ei, în locul lor din ceruri, spun "Dumnezeul nostru". La strigătul triumfător al celor răscumpărați, îngerii, care sunt la fel de numeroși ca oștirea celor răscumpărați de pe pământ, de care sunt atât de profund interesați, se prosternă și se închină, spunând, Amin. Cât de profundă poate fi închinarea lor se poate deduce din poziția lor, s-au prosternat înaintea tronului. La strigătul mulțimii se răspunde prin "Amin-ul" îngerilor. Termenii din doxologia angelică diferă în ordinea lor de cea conținută în capitolul 5. Acolo, ultimii doi termeni, glorie și binecuvântare", sunt primii numiți în capitolul nostru. Acolo este vorba despre "bogății", aici este vorba despre "mulțumirea" (*).

     (*) W. Kelly, FB Hooper, episcopul Ellicott și alții, în lucrările lor despre Apocalipsa, citează versetul 12 cu articolul hotărât la sfârșitul fiecărui substantiv, astfel: "Binecuvântarea, gloria, înțelepciunea, mulțumirea, onoarea, puterea și tăria". Un scriitor competent a spus: "Forța articolului este de a exprima fiecare calitate în cel mai înalt grad și excelență".

     Cele două grupuri mântuite de pe pământ din capitolul nostru sunt cei aleși din Israel și mulțimea dintre națiuni îmbrăcată în haine albe. Grupurile din cer sunt alcătuite din îngeri, bătrâni și făpturile vii. Niciunul din ultimele două nu participă la celebrarea laudei adusă de către îngeri. Aceasta se limitează la mulțimea dintre națiuni de pe pământ și la îngerii din cer. Obiectul special al întregului pasaj (v. 9-17) este relația mulțimii purtătoare de ramuri de palmier cu Dumnezeu și cu Mielul. Aceasta este, de fapt, greutatea strigătului lor, pe care îngerii și-l asumă pe deplin adăugând "Amin-ul" lor (*). Relația bătrânilor și a făpturilor vii cu Dumnezeu este dezvăluită în capitolele 4 și 5 și, prin urmare, în acele pasaje, închinarea lor este introdusă în mod potrivit, nu aici.

     (*)  Primul "Amin" este răspunsul la strigătul mulțimii mântuite. Al doilea "Amin" este o confirmare a adevărului propriei lor laude.

     ÎNTREBAREA ȘI RĂSPUNSUL BĂTRÂNULUI

     Apoc. 7:13-17 - "Și unul dintre bătrâni a răspuns, zicându-mi: Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt și de unde au venit? Și i-am răspuns: Domnul meu, tu știi. Și mi-a spus: Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare și ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în templul Său; și Acela care șade pe tron Își va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arșiță; pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori și-i va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor".

     Văzătorul  a rămas într-o uimire tăcută. A auzit strigătul de triumf al oștirii mântuite și a privit la bucuria lor, dar nu a participat personal la niciuna dintre acestea. "Unul dintre bătrâni a răspuns", nu la întrebarea rostită, ci la cea nerostită, din inima văzătorului. Bătrânii sunt caracterizați de cel mai înalt caracter de închinare și inteligență cu privire la gândurile și la căile lui Dumnezeu. Ei înșiși au fost mântuiți de pe pământ și, prin urmare, era potrivit ca unul dintre ei, și nu o ființă cerească fără păcat, să fie interpretul lui Ioan și, prin el, nouă, referitor la originea și istoria acestei remarcabile cete văzute pentru prima dată de către văzător. Ioan nu era nefamiliarizat cu slujba cerească a bătrânilor. Într-o viziune anterioară (Apoc. 5:4-5), unul dintre ei îl mângâiase și îl instruise. Prin urmare, cele două întrebări adresate lui Ioan exprimau ceea ce dorea el să știe: "Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt și de unde au venit?"

     Nu este lipsit de semnificație faptul că atenția este atrasă de trei ori asupra "hainelor albe" (v. 9, 13, 14). Acceptarea lor publică de către Dumnezeu, recunoașterea lor de către El în curăția perfectă a caracterului și a căilor, sunt mărturisite prin aceste haine (sau robe) de un alb pur (*).

     (*)  Un vechi teolog scoțian remarca cu privire la acest pasaj: "Cuvântul tradus prin "robă" semnifică în mod cuprinzător o robă de nuntă; și, întrucât atât acest cuvânt, cât și cel tradus prin "alb" sunt însoțiți de articol , aceasta conferă o forță și o frumusețe deosebită expresiei. Aluzia este la o robă de nuntă cu cel mai bogat și splendid aspect. Pentru a înțelege pe deplin sensul expresiei, aceasta ar trebui redată astfel: "Cine sunt aceștia îmbrăcați în cele mai bogate robe de nuntă, robe de cel mai pur alb?"

     NECAZUL CEL MARE

     7.14.1 - "Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare". 

     Respectabila noastră Versiune Autorizată este greșită aici. Se citește: "Aceștia sunt cei care au venit din necazul (nearticulat, n.t.) cel mare". Dar Versiunea Revizuită și alte traduceri dau, fără îndoială, sensul Duhului, "vin", nu "au venit", și "necazul" (articulat, n.t.), nu pur și simplu "necaz". (Așa este redat și în trad. rom.). Nu este înregistrarea unui act ce a avut loc în trecut, ci ei "vin" sau "ies". Este considerată o acțiune caracteristic prezentă. "Necazul" indică o perioadă definită și nu pur și simplu necazul în general de care au parte toți sfinții. "Necazul cel mare" (*) nu înseamnă necazurile generale care au afectat poporul lui Dumnezeu în toate veacurile. Introducerea articolului hotărât marchează specialitatea sa. Persecuțiile neroniene (**) și alte persecuții păgâne și papale au fost denumite în mod diferit "necazul cel mare" de către școala istorică a comentatorilor (cei care comentau textele biblice, n.t.). Mai frecvent, se crede că expresia se referă la necazurile generale ale vieții. Dar fiecare interpretare a Apocalipsei care are ca bază istoria și nu Cuvântul lui Dumnezeu este în mod neapărat confuză și incertă. Forța și importanța termenului trebuie căutate în Scriptură și nu în relatările istoriei umane. Interpretarea Cuvântului, precum și aplicarea lui la conștiință, este prerogativa exclusivă a Duhului Sfânt care l-a inspirat.

     (*)  "Din necazul, cel mare" - Alford.

     (**) "Primele zile ale creștinismului", p. 448 - Dean Farrar.

     "Necazul cel mare" este încă viitor. Acesta presupune că națiunea iudaică restabilită în Palestina în necredință pentru a servi scopurilor politice ale națiunilor, și va fi adusă acolo prin intervenția activă a unei mari puteri maritime (Isaia 18). Durata ceasului încercării care va veni, care în intensitatea lui va depăși toate necazurile trecute și ulterioare îndurate pe pământ (Marcu 13:19), este limitată la a doua jumătate a săptămânii profetice de șapte ani a lui Daniel (Daniel 9:27) împreună cu Matei 24:15) sau, mai corect vorbind, la 1260 de zile, adică 42 de luni a câte 30 de zile fiecare (*) (Apoc. 11:13 ; 13:5). Satan, aruncat din cer pe pământ, este instigatorul acestei izbucniri de furie și ură fără precedent împotriva martorilor lui Dumnezeu, iudei și națiuni (Apoc. 12:7-17). Principalii persecutori ai lui Satan vor fi "fiara", adică puterea imperială reînviată a Romei în persoana capului său , "cornul mic" (Daniel 7:7, 21 ; Apoc. 13:1-18); Antihristul, numit astfel doar în epistolele lui Ioan, aliatul și complicele fiarei (Apoc. 13:11-17); și împăratul de la miazănoapte, sau asirianul (Daniel 8:11 ; Isaia 10:24-34) (**). Primii doi vor fi agenți activi în persecutarea sfinților; cel din urmă va fi ostil, din punct de vedere politic, față de comunitatea iudaică restaurată, dar sfinții iudei vor trebui să sufere și ei ca parte integrantă a națiunii. "Necazul cel mare", deci, cuprinde atât pe națiuni, cât și pe iudei. Creștinătatea apostată va fi sfera largă care va ajunge sub judecata directă a lui Hristos în ziua viitoare, și sabia nu va fi scoasă din teacă până când păgânii nu vor simții și ei lovitura (1 Petru 4:17). Însă, în timp ce necazul îi va cuprinde pe iudei și pe națiuni, primii vor suferi cel mai mult (Ieremia 30:7). Ceata națiunilor din textul nostru vine din necazul cel mare. Aceștia au fost păstrați, în timp ce creștinătatea, și în special Iudeea, au fost scăldate în sângele sfinților lui Dumnezeu (***).

     (*)  "Necazul se termină înainte de venirea lui Hristos ca să domnească (Matei 24:29); și cred că se va încheia în mod practic prin vărsarea potirelor (Apoc. 16). Zvârcolindu-se sub aceste chinuri, atât fiara, cât și complicii ei nu vor mai fi în stare să-i mai persecute . Așa mi se pare mie.

     "Cele 1260 de zile de persecuție (Apoc. 11:3), sau 42 de luni, numărând câte 30 de zile pe lună, se vor încheia înainte de sfârșitul celor trei ani și jumătate. Le lipsește 17 zile din această ultimă perioadă, sau mai exact 17 zile și jumătate. Până la sfârșitul celor 42 de luni, puterea fiarei este de necontestat (Apoc. 13:5). A șaptea trâmbiță sună și taina lui Dumnezeu se sfârșește atunci. De acum înainte, El se va ocupa în mod direct de apostați, așa cum descriu potirele. Nu va mai fi nicio taină în privința aceasta."

     "Zilele vor fi scurtate, deoarece timpul puterii fiarei va fi scurtat cu zilele menționate mai sus, care vor rămâne din cei trei ani și jumătate ai săptămânii (Daniel 9:27). Scurtarea sau prelungirea zilelor, nu a unei zile, se referă la o perioadă de timp și nu la o zi naturală de douăzeci și patru de ore."

     "Indiciul pentru mine în toate acestea este diferența dintre 1260 de zile și trei ani și jumătate. Primul număr nu poate fi în niciun caz egal cu cel de-al doilea. La sfârșitul acestuia din urmă, Domnul vine să împărățească. La sfârșitul primului (1260 zile) sună trâmbița; și restul de zile dintre cele 1260 de zile și cei trei ani și jumătate lasă loc pentru vărsarea potirelor". - "Adevăr pentru zilele din urmă", nr. 4, p. 163, C.E.S. Vezi și articolul "Profeția celebră a celor șaptezeci de săptămâni".

     (**)  Vezi articolul "Principalii actori ai crizei care urmează să vină".

     (***)  Locația cetei a celor mântuiți dintre națiuni, atunci când mărturia lui Dumnezeu a ajuns la conștiința lor, nu trebuie limitată la limitele teritoriale ale creștinătății. Mărimea scenei descrise în versetul 9 sugerează o întindere care probabil acoperă întreaga lume a națiunilor. Cei care resping harul lui Dumnezeu - harul vestit acum pe deplin și liber - vor avea parte în timpul necazului de judecată (2 Tes. 2:10-12) și vor fi pedepsiți cu distrugere eternă la arătarea lui Hristos (2 Tes. 1:6-9). Prin urmare, acești apostați sunt împiedicați să ia parte la lucrarea harului - lucrare desfășurată pe scară largă și rapid (durata de timp este incertă) între Răpire și Arătare.

     Albul hainelor (sau robe) lor derivă în mod exclusiv din sângele Mielului

     

     Apoi avem poziția și statutul mulțimii celei mari. "De aceea sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu". Sângele vărsat al lui Hristos este singurul care dă dreptul oricui să stea înaintea tronului. "Acest har în care stăm" (Rom. 5:2) este un temei comun tuturor sfinților. Pronumele demonstrativ nu se referă la har în general, ci la acel har special al lui Dumnezeu, care a fost revelat în moartea și învierea Domnului.

     7.14.2 - "Au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. De aceea sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu". 

     Spălarea hainelor este una dintre acele expresii specifice Apocalipsei. Oricare ar fi fost  mărturia specială încredințată acestor națiuni (*), este evident că sângele Mielului era trăsătura sa măreață și distinctivă. Numai hainele lor puteau fi albite în sânge. Terenul pe care stăteau ei înaintea tronului lui Dumnezeu este unul comun tuturor sfinților din timp și din eternitate. Sângele Mielului, vărsat în scop divin de la întemeierea lumii, este singura, dar suficienta, bază pentru a ne înfățișa înaintea tronului lui Dumnezeu. "De aceea", sau din acest motiv, "sunt ei înaintea tronului", adică datorită sângelui. Sângele i-a făcut pe acești păcătoși sfinți; necazul i-a făcut suferinzi.

     (*)  Nu citim despre nicio mărturie depusă de ei.

     7.15.1 - "Și-I slujesc zi și noapte în templul Său"

     Am văzut originea istorică a acestei nenumărate cete mântuite (v. 9); victorioase și atribuind mântuirea lui Dumnezeu și Mielului (v. 9, 10). Apoi, atenția ne este atrasă asupra faptului că ei vin din necazul cel mare, în timp ce nu suferințele lor, ci sângele Mielului le dă capacitatea divină de a se înfățișa înaintea tronului lui Dumnezeu. Apoi avem slujirea lor neîncetată, ei "Îi slujesc zi și noapte în templul Său". O altă dovadă este oferită aici că acești sfinți sunt pe pământ, și nu în cer, căci, spune văzătorul într-o viziune ulterioară, "nu am văzut niciun templu în ea" (Apoc. 21:22). Ierusalimul de pe pământ va avea templul său, unul de proporții imense, în care iudeii și națiunile se vor închina și vor sluji în zilele milenare (Ez. 40-44 ; Isaia 56:5-7). Ei sunt văzuți aici ca o ceată de închinători, preoți ai lui Dumnezeu (*). 

     (*) "Ei nu sunt doar ca Israelul în curte (templului), sau ca națiunile în lume; ci ei ocupă o poziție preoțească în templul de pe pământ (sau din lume). Mulțimile milenare (din mileniu) sunt închinători, în timp ce aceștia de aici sunt preoți. Ca Ana, fiica lui Fanuel, chiar și în templul, ei au acces întotdeauna la tron" - "Sinopsisul cărților Bibliei", (JND) vol. 5, p. 603, ed. Morrish.

     7.15.2 - "Acela care șade pe tron Își va întinde cortul peste ei"

     Versiunea Autorizată spune "va locui printre ei"; o redare slabă și complet nepotrivită a gândului divin exprimat aici. Dumnezeu Și-a întins locașul (sau norul) Său peste cortul întâlnirii de altă dată, care a devenit astfel centrul și odihna miilor de israeliți. Acesta i-a acoperit în pustie. Două milioane și jumătate de oameni, imaginea oștire răscumpărate a lui Iehova, au fost adăpostiți de soarele arzător și de vânturile iernii de către imensul acoperământ pe care Dumnezeu l-a întins peste ei. Acesta a fost gloria și protecția națiunii. Nota de pe lateralul paginii din Versiunea Autorizată, pe bună dreptate, ne îndrumă către Isaia 4:5-6 : "Și Domnul va crea peste orice locuință a muntelui Sion și peste adunările lui un nor și un fum ziua, și strălucirea unei flăcări de foc noaptea; căci peste toată gloria va fi un acoperământ. Și ziua va fi o colibă pentru umbră împotriva căldurii și ca refugiu și ca loc de ascuns împotriva vijeliei și a ploii". În starea eternă, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii (Apoc. 21:3); în timpurile milenare, cortul lui Dumnezeu va fi peste ei (Apoc. 7:15). Ce sentiment de siguranță va simți mulțimea îmbrăcată în haine albe, în timp ce se va odihni sub cortul glorios întins peste ei, fiecare membru din această mare mulțime fiind în mod egal adăpostit, în mod egal protejat! Cortul lui Dumnezeu este întins peste ei, iar tronul, în toată puterea  și măreția lui, pentru ei!

     În continuare sunt prezentate binecuvântările speciale milenare ale națiunilor, atât negativ cât și pozitiv, și adaptate exact noii ordini a lucrurilor sub conducerea personală a lui Hristos. În enumerarea acestor binecuvântări pământești, nu se poate să nu se vadă cât de superioare sunt cele de care se bucură sfinții care sunt în cer. Gloria împreună cu Hristos în ceruri și binecuvântare sub Hristos pe pământul milenar sunt stări care fac diferența.

 

     7.16.1 - "Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arșiță".

      Acestea fac referire la zilele milenare (vezi Isaia 49:10). Prin aceste negativisme categorice (*), mulțimea mântuită dintre națiuni este asigurată că privațiunile vieții, foamea și setea, persecuția și necazul, soarele și arșița, nu vor vor mai fi niciodată soarta lor tristă. Nu va exista nicio revenire a relelor trecute. 

     (*)  "Nu mai" sau "Niciodată" este un mod de negare atât de des repetat în Apocalipsa (conf. Apoc. 18:22-23) încât este oarecum specific acestei cărți în ceea ce privește frecvența" - "Comentariu asupra Apocalipsei", p. 561 - Moses Stuart.

     7.17.1 - "Pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori și-i va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor".

     Mielul  "în mijlocul tronului"(*), exercitându-Și puterea și exprimându-Și în Sine Însuși măreția, va îngriji cu bunătate de orice nevoie. Nu o grijă angelică și providențială ca acum (Evrei 1:14), ci harul păstoresc al Mielului va fi atunci activ - îngrijind, păstrând și călăuzind pe fiecare și pe toți membrii mulțimii națiunilor mântuite. El "îi va duce la izvoarele apelor vieții", nu doar la canale sau râuri, ci la izvoarele vieții. Plinătatea și bucuria binecuvântării pământești vor fi partea lor, Mielul Însuși fiind Călăuza lor spre aceste izvoare de desfătare netulburate (vezi Isaia 12:3).

     (*) Vezi observațiile de la cap. 5:6.

     Cuvintele de încheiere sunt inegalabile prin combinația profunzimii și a tandreții lor: "Și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor", nu Mielul, să observăm, ci Dumnezeu, împotriva căruia ei și noi am păcătuit, El Însuși va îndepărta cauzele și ocaziile de întristare. Dacă El șterge orice lacrimă, ei nu vor mai plânge niciodată. "Mângâierea eternă" este partea fericită și sigură a întregului Său popor, ceresc și pământesc. Cuvintele din textul nostru sunt repetate verbal în Apocalipsa 21:4. Acolo se are în vedere starea eternă; aici este în discuție condiția milenară. Ambele pasaje se aplică oamenilor mântuiți de pe pământ, nu celor din cer.