APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                   - XXXII -

     Walter Scott                                                                                                         STEM Publishing

     APOCALIPSA 14

     INTERVENȚIA ÎNȘEPTITĂ A LUI DUMNEZEU ÎN HAR ȘI JUDECATĂ

     Punctul în care am ajuns în aceste viziuni apocaliptice este unul extrem de trist. Adevărul a căzut pe străzi (Isaia 59:14);  sângele sfinților lui Dumnezeu este vărsat ca apa; sfidarea pe față a lui Dumnezeu și lauda plină de mândrie sunt văzute și auzite; binele este aproape alungat de pe pământ (Ps. 4:6), iar credința în Dumnezeu aproape a dispărut (Luca 18:8). "Omul din țărână" (Ps. 10:18), sau Antihristul, face ravagii printre sfinți în Palestina, se glorifică și se divinizează pe sine însuși în Ierusalim și în templu, înșeală lumea și transformă întreaga scenă profetică într-un teren de joacă pentru Satan. Prima Fiară, la rândul ei, prin mândrie, persecuție și hulă, este la fel de activă în calitatea ei de puternic reprezentant al lui Satan, în sfera mai largă ce i-a fost atribuită. Acum se aude strigătul repetat de multe ori către Iehova al rămășiței iudaice, care suferă mai mult decât toți ceilalți sub o mare povară de suferință : "Până când?" Acest apel emoționant atinge o coardă sensibilă în inimile noastre, în timp ce, în duh, ne luăm partea noastră la aceste împrejurări: "De ce, Doamne, stai departe, Te ascunzi în timpuri de necaz?" (Ps. 10:1). Capitolul 14 din Apocalipsa este răspunsul la strigătul rămășiței. Acesta consemnează intervenția lui Dumnezeu în har și judecată. Am avut parte de activitatea uimitoare a lui Satan și de aparentul său triumf - căci nu sunt creștinătatea și iudaismul sferele operațiunii sale speciale? - așa că s-ar putea presupune că Dumnezeu este indiferent și că și-a abandonat poporul la mila crudă a vrăjmașului. Dar nu este așa, după cum arată în mod concludent conținutul acestui capitol.

     Am remarcat deja că aceste capitole, 12-13-14, alcătuiesc o singură profeție interdependentă. Sursa ascunsă a răului este arătată a fi balaurul; Omul după gândul lui Dumnezeu este manifestat prin copil; Israel, mama copilului de parte bărbătească, fuge de răzbunarea balaurului; acestea sunt cele trei subiecte principale ale capitolului 12 din Apocalipsa, însă nu prezentate ca istorie, ci așa cum sunt văzute în cer. Apoi, în ceea ce privește subiectele din Apocalipsa 13, avem caracterul, istoria și faptele celor două fiare prin care Satan își pune la cale planurile sale malefice pe pământ. În continuare, ni se arată, printr-o serie de evenimente, mâna lui Dumnezeu (Apocalipsa 14). Există șapte subiecte distincte în acest capitol:

     1 - rămășița cruțată a lui Iuda de pe Muntele Sion (Apoc. 14:1-5); 

     2 - mărturia finală a lui Dumnezeu, sau Evanghelia eternă (Apoc. 14:6-7);

     3 - anunțul căderii Babilonului (Apoc. 14:8);

     4 - soarta cumplită a celor care se închină Fiarei (Apoc. 14:9-11);

     5 - binecuvântarea imediată a celor care mor în Domnul (Apoc. 14:13);

     6 - secerișul pământului, judecata diferențiată (Apoc. 14:14-16);

     7 - culesul mâniei, răzbunarea necruțătoare (Apoc. 14:17-20).

     Astfel, aceste trei capitole alcătuiesc un episod de mare interes. Locul lor între trâmbițe și potire explică multe. Se a arată cine este adevăratul autor al oribilei nelegiuiri a pământului, instrumentele umane prin care este practicată aceasta și, în cele din urmă, intervenția lui Dumnezeu în această scenă. Mai mult, deoarece am avut parte de răutatea Fiarei, acum ne este prezentată judecata ei îngrozitoare prin potire. Și aceste capitole servesc ca o introducere necesară la pedepsele și mai severe aplicate  într-o succesiune rapidă și bruscă, care rezumă judecățile providențiale ale lui Dumnezeu, și sunt urmate de răzbunarea Mielului în Persoană.

     1 - RĂMĂȘIȚA LUI IUDA CRUȚATĂ (Apoc. 14:1-5)

     MUNTELE SION, MIELUL ȘI RĂMĂȘIȚA IUDAICĂ

     Apoc. 14:1 - "Și am văzut: și iată Mielul stând pe muntele Sion și cu El o sută patruzeci și patru de mii având Numele Său și Numele Tatălui Său scris pe frunțile lor".

     Sionul este numit o singură dată în Apocalipsa. "Din aproximativ 110 ori când este menționat Sionul, nouăzeci sunt în termeni de mare dragoste și afecțiune a Domnului pentru el, așa că locul are o mare, foarte mare semnificație, și cerul știe și el acest lucru" (*). Prima menționare a Sionului când a fost cucerit de la iebusiți de către David (2 Sam. 5:7) este plină de interes, căci, adaugă scriitorul sfânt, "aceasta este cetatea lui David". Saul, care a fost pe tron înaintea lui David, a fost omul ales de popor și a reprezentat pe "împăratul" care va domni în Ierusalim înainte de venirea Domnului. David, adevăratul împărat al lui Israel, a fost alesul lui Iehova, iar Sionul sediul guvernării sale. El este astfel prototipul Domnului nostru, care va domni în Sion "și înaintea bătrânilor Săi în glorie" (Isaia 24:23). Pentru iudeu Sionul este bogat în amintiri sfinte. Acesta este ținta speranței lui. Este, de asemenea, cetatea aleasă de Dumnezeu. "Căci Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui" (Ps. 132:13-14). "Frumos în înălțimea sa, bucuria întregului pământ este muntele Sionului, în părțile de nord, cetatea Marelui Împărat" (Ps. 48:2). Este sediul guvernării universale pentru pământ și centrul de interes al lumii milenare (Isaia 2). Este locul unde Iehova L-a așezat, potrivit hotărârii Sale, pe Împăratul Său (Ps. 2:6). Există trei gânduri distincte legate de muntele Sion:

     1 - Este sediul puterii imperiale;

     2 - Locul intervenției lui Dumnezeu în har;

     3 - Locul suveranității lui Iehova. Dar toate acestea în legătură cu Israelul.

     (*)  "Revelația lui Isus Hristos", de WR Hartridge, pag. 54.

     Viziunea este una luminoasă și îmbucurătoare, o liniște după furtună. Hristos nu domnește încă în Sion, dar timpul este aproape și, între timp, El stă ca Mielul alături de aleșii Săi. Viziunea este una anticipativă. Atât mulțimea de națiuni mântuite (Apoc. 7:9), cât și Împărăția milenară (Apoc. 11:15 ; Apoc. 12:10) sunt viziuni anticipative care se împlinesc efectiv la venirea Domnului în putere. Aici, Mielul stă pe muntele Sionului, dar potirele încă nu au fost vărsate. Cei 144.000 de oameni la care se face referire aici sunt din Iuda; o ceată cu un număr asemănător din tot Israelul (Apoc. 7:4) formează o viziune separată. Această ceată are Numele Mielului și Numele Tatălui Său (nu al lor) scrise pe frunțile lor. Semnul Fiarei este pe fiecare dintre închinătorii ei. Numele Mielului și Numele Tatălui Său sunt, de asemenea, pe fruntea fiecărui mărturisitor al lui Hristos. Acești martori sunt văzuți ca ieșind din încercarea de foc din timpul Fiarei. Sunt iudei care au susținut cu tărie drepturile lui Dumnezeu și ale Mielului; acum sunt recunoscuți în mod public de către El. Mulți dintre frații lor au suferit până la moarte, pecetluind mărturia lor cu sângele lor. Cei de aici au fost cruțați în timpul ororilor din perioada Necazului. Presupunem că mulțimea nenumărată dintre națiuni (Apoc. 7:9) este identică cu oile care merg în viața eternă (Matei 25:34, 46); mai mult, "a treia parte", curățită ca argintul și încercată ca aurul (Zah. 13:8-9), sunt aceiași cu cei despre care se vorbește aici ca fiind cei 144.000 de sfinți iudei care ocupă locul central în Împărăția milenară pământească. Ei stau alături de Miel pe scaunul imperial. Ce schimbare! De la tirania Fiarei la părtășia cu Mielul! De la locul suferinței la scaunul puterii glorioase!

     CÂNTĂREȚI CU HARFA ȘI CU GURA

     Apoc. 14:2-3 - "Și am auzit un glas din cer ca un glas de ape multe și ca un glas de tunet mare. Și glasul pe care l-am auzit era ca al cântăreților cu harfa care cântă la harfele lor; și cântau o cântare nouă înaintea tronului și înaintea celor patru făpturi vii și a bătrânilor. Și nimeni nu putea să învețe cântarea, decât cei o sută patruzeci și patru de mii, cei răscumpărați (lit. "cumpărați") de pe pământ".

     Cerul se mișcă și izbucnește în cântece. Am avut odinioară sunetele babilonice ale pământului (Daniel 3:5), strigătul învingătorului amestecat cu vaietul celui învins. Am văzut Fiara călcând în picioare pământul și zdrobindu-l în bucăți (Daniel 7:23) - o demonstrație de forță brută fără simțăminte - și a tovarășului ei de crimă, Antihristul, întunecând moral și înșelând lumea. Dar acum alte priveliști încântă ochiul  și alte sunete și cântece întâmpină urechea. Întâlnim în cer o nouă ceată, deosebită de făpturile vii și de bătrâni, căci ei cântă la harfă și cântă "înaintea celor patru făpturi vii și a bătrânilor". Harfele sunt menționate de trei ori în Apocalipsa, și de fiecare dată asociate cu cântatul (Apoc. 5:8 ; 14:2 ; 15:2). Astfel este înfățișată lauda corală a celor răscumpărați și a oștirii cerești. Bătrânii, reprezentanți ai celor răscumpărați din epocile trecute și prezente, celebrează fiecare, prin cântare și harfă, intervenția lui Dumnezeu printr-un puternic har mântuitor (Apoc. 5:8-10). Apoi, din nou, ceata martirizată din Iuda își exprimă bucuria și triumful, în mod asemănător cu cel al bătrânilor (Apoc. 14:2-3 ; Apoc. 15:2-3). Înțelegem că cei care cântă la harfă din capitolul nostru și cei de pe marea de sticlă (Apoc. 15:2) sunt una și aceeași ceată. Cântarea și harfa sunt atât de îmbinate încât sunt descrise ca fiind "un glas" maiestuos ca "ape multe" și puternic ca un "tunet mare". Apoi, această ceată de cântăreți cu harfa cântă o "cântare nouă" în contrast cu vechea cântare. Prima, are ca temă răscumpărarea; cea de-a doua, are ca subiect creația" (Iov 38:7). Mielul și noua cântare sunt într-o strânsă legătură (Apoc. 5:8 ; Apoc. 14:2). Dumnezeu și cântarea veche sunt uniți. "Cântarea lui Moise" și "cântarea Mielului" (Apoc. 15:3) face legătura cu căile puterii lui Dumnezeu din trecut față de Israel cu harul Său prezent față de ei și față de noi. Mulțimea de națiuni mântuite care alcătuiesc nucleul locuitorilor milenari ai pământului se spune că stă "înaintea tronului" (Apoc. 7:9). Așadar, aici, ceata cântă "înaintea tronului". Dar, întrucât primii sunt pe pământ, în timp ce cei din urmă se află în cer, poziția diferă în consecință. Națiunile mântuite au o poziție morală înaintea tronului, în timp ce grupul iudeilor martirizați are un loc real în legătură cu tronul (ei fiind în cer).

     Apoc. 14:3 - "Și nimeni nu putea să învețe cântarea, decât cei o sută patruzeci și patru de mii, cei răscumpărați (lit. "cumpărați") de pe pământ".

     Cei care cântă în cer și cei care se află împreună cu Mielul pe muntele Sion sunt în mod evident în strânsă legătură. Pe pământ cele două grupuri alcătuiau o singură ceată. La nivel național, erau iudei, sfinți spiritual. Fuseseră tovarăși în muncă, mărturie și în suferință sub opresiunea Fiarei și a Antihristului. Mulți și-au pecetluit mărturia cu sângele lor, alții au trecut prin Necaz, păstrându-se liberi de stricăciunile scenei rele. Prima categorie este ceata celor care cântă la harfă în cer; cea de-a doua sunt cei cruțați din Iuda pe muntele Sion; de aici reiese legătura intimă dintre cele două cete. Cât de potrivit este, prin urmare, ca iudeii salvați și izbăviți de pe Sion să fie cei care, singurii de pe pământ, își însușesc și învață cântarea fraților lor "dinaintea tronului" din cer. Pe pământ ei învață; în cer ei cunosc (1 Cor. 13:12).

     Ca o ilustrare a temeiului binecuvântării, deși sunt biruitori asupra Fiarei și ocupă poziția imperială pe Sion, sunt adăugate cuvintele "cei cumpărați de pe pământ", nu "răscumpărați" ca în Versiunea Autorizată, ci "cumpărați" sau achiziționați, ca aici și în versetul patru. Toți sfinții din cer și de pe pământ sunt atât cumpărați, cât și răscumpărați. Primul termen se aplică tuturor oamenilor și tuturor lucrurilor de pe pământ, cel din urmă numai credincioșilor și lucrurilor de pe pământ la venirea Domnului (*). 

     (*)  Pentru o lămurire mai completă a adevărurilor referitoare la cumpărare și răscumpărare, consultați secțiunea referitoare la Apocalipsa 5:9. Cititorul este trimis, de asemenea, la lucrarea noastră "Rezumate doctrinale; sau, Expuneri ale unor adevăruri scripturale importante". Ediția a cincea.

     CEI O SUTĂ PATRUZECI ȘI PATRU DE MII DE PE MUNTELE SION

     Apoc. 14:4-5 - "Aceștia sunt cei care nu s-au întinat cu femei, pentru că sunt feciori; aceștia sunt cei care urmează pe Miel oriunde ar merge El. Aceștia au fost răscumpărați (lit. "cumpărați") dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel: și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină".

     În această primă viziune avem trei cete de oameni mântuiți:

     1 - Bătrânii, sfinții din veacurile trecute și prezente;

     2 - Ceata martirilor din Iuda care cântă laudă în cer;

     3 - Ceata victorioasă din Iuda care a ieșit din "Marele Necaz".

     Ultima ceată este asociată cu Mielul în triumful Său, stând pe muntele Sion, sediul Împărăției și al harului suveran. În mijlocul celor mai grosolane stricăciuni, idolatriei fățișe, laudei mândre, blasfemiei îndrăznețe și a răutății fățișe, acești sfinți nu s-au întinat. Ei au umblat în mijlocul unei scene abandonate lui Satan fără să se întineze. Ei au trăit și umblat într-o puritate virginală* (2 Cor. 11:2). Ei "s-au păstrat neîntinați de lume". Dar nu există numai o puritate virginală a vieții, ci există și o iubire virginală, o afecțiune neîmpărțită a inimii pentru Miel. Am avut puritatea lor atestată, acum suntem martori la ascultarea lor, care este deplină și necondiționată; ei "Îl urmează pe Miel oriunde merge El", ucenicia lor este incontestabilă.

     (*)  "Aceștia sunt cei care nu s-au întinat cu femei, pentru că sunt feciori". A interpreta acest lucru ca referindu-se la necurăția literală (în sensul real al cuvântului, n.tr.), așa cum fac unii, manifestă o lipsă lamentabilă de discernământ spiritual; mai mult, absurditatea unei astfel de interpretări ar limita în mod categoric ceata de pe muntele Sion doar la bărbați.

     14.4.1 - "Cumpărați dintre oameni" și "cumpărați de pe pământ" (v. 3). 

     Semnifică rasa și, respectiv, locul din care Dumnezeu, în harul Său, i-a luat. Cumpărarea lor este considerată un act special al harului suveran.

     14.4.2 - "Cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel".

     Acesta este o arvună a binecuvântării viitoare a pământului. Dumnezeu și Mielul trebuie să strângă o recoltă bogată și îmbelșugată, iar aceștia sunt un exemplu. Prioritatea în timp (cel dintâi rod, sau "pârga", n.tr.) și binecuvântarea unui caracter similar sunt indicate prin termenul "cel dintâi rod (sau "pârga")" (vezi Rom. 8:23 ; 1 Cor. 15:20-23 ; Iac. 1:18, etc.).

     14.5.1 - "În gura lor nu s-a găsit minciună".

     I-a caracterizat adevărul în cuvânt. Mărturisirea lor despre Hristos ca adevăratul Mesia era una adevărată (1 Ioan 2:21-27), spre deosebire de mulțimea care ajunge să creadă o minciună, primindu-l și recunoscându-l pe falsul Mesia, Antihristul (2 Tes. 2:11 ; 1 Ioan 2:22).

     14.5.2 - "Sunt fără vină". 

     Așa se încheie frumosul caracter care îi descrie pe cei 144.000 de pe muntele Sion. Versiunea Autorizată înlocuiește termenul "minciună" cu "viclenie" și adaugă "fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu". Aceasta este o intercalarea serioasă. Semnificația și forța primei afirmații, "sunt fără vină", este că ei erau așa în mod practic și în conduită, în general. Au refuzat să se conformeze edictelor persecutoare și hulitoare ale Fiarei, nici nu au mers după Fiară, nici nu i s-au închinat. De asemenea, seducțiile Antihristului, prin care mulțimea a fost înșelată, au fost evitate cu un dezgust sfânt. În această privință "sunt fără vină". Dacă sfințenia absolută a lui Dumnezeu, pretențiile tronului și a naturii Sale  sunt în discuție, nimeni de pe pământ nu ar putea spune : "Sunt fără vină în mine însumi". Pasajul nu afirmă acest lucru, ci este pur și simplu aprecierea lui Dumnezeu asupra conduitei lor practice din timpul Fiarei.

     REZUMAT

     Viziunea care deschide acest capitol este cea a Mielului stând pe muntele Sion, gata pregătit pentru asumarea puterii Sale imperiale ca Împărat al lui Israel. Cu El este asociat un număr bine definit dintre iudei care au ieșit din marele Necaz. Ei poartă în mod public Numele Mielului și Numele Tatălui Său și, astfel, în lumina strălucirii depline a gloriei milenare, sunt recunoscuți în mod deschis de Dumnezeu. Apoi se aude un glas "din" cer, sau care vine din cer, de o măreție grandioasă, puternic și răsunător. Este "un singur" glas în care sunt exprimate cântecul la harfă și cântecul multora. Cei care cântau la harfă și cântăreții sunt în cer. Cine sunt ei? Ei sunt o ceată diferită de bătrâni, cei înviați și schimbați, menționați în 1 Tes. 4:15-17. Corul celor care cântă la harfă este alcătuit din frații celor de pe muntele Sion. Ei și-au dat viața mai degrabă decât să cedeze Fiarei și asociatului ei (Antihristul) care domina conștiința mulțimilor. Ei sunt văzuți aici doar ca fiind înălțați în viziune; de fapt, întreaga scenă de aici este una care anticipează mileniul. Numai frații lor de pe pământ, odinioară tovarăși în mărturisire și suferință, pot învăța cântarea cerului. Cât de aproape este cerul de pământ în acele zile! Cât de interesantă și cât de reală este părtășia sfinților din cer cu cei de pe pământ! Este ziua din Osea 2:21-22 și ziua din Ioan 1:51.

     Apoi avem temeiul (menționat de două ori) pe care acești mântuiți stăteau în comuniune sfântă și imperială cu Mielul. Ei fuseseră cumpărați - cu ce preț! - chiar cu sângele Mielului. Apoi avem conduita lor practică (nu starea interioară), care este la fel de adevărată, în principiu, pentru fiecare copil al lui Dumnezeu:

     1 - Separare, completă și necondiționată, de răutatea și idolatria din jurul lor. Ei au păstrat puritatea virgină față de rău (fiind feciori, n.tr.) și afecțiunea virgină pentru Hristos. 

     2 - Ascultare și Ucenicie, sunt trăsături care i-au marcat. Ei L-au urmat pe Miel oriunde a mers, într-un timp și într-o criză când toți, cu excepția celor aleși, au rătăcit după Fiară. A-L urma pe Miel este un adevăr caracteristic. El L-au urmat în respingerea Lui; ei Îl urmează în egală măsură în glorie. Verbul "a urma" este la timpul prezent. 

     3 - Adevărul, în cuvânt și în mărturisire, este o altă trăsătură a caracterului practic al acestor sfinți. Când creștinătatea, în ansamblu, a fost lăsată să creadă minciuna diavolului (2 Tes. 2:11), acești sfinți iudei s-au agățat de adevărul Sfintei Scripturi și de învățăturile ei cu privire la adevăratul Mesia și Profet.

     4 - Fără vină, în conduita lor exterioară și în umblarea lor înaintea oamenilor, nu "înaintea tronului lui Dumnezeu" (intercalarea din Versiunea Autorizată) este un simbol potrivit și concentrat al caracterului lor practic și al vieții lor. Ei au fost cel dintâi rod al recoltei strânse din Israel, o bucurie pentru Dumnezeu și pentru Miel.

      

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                     - XXXI -

     Walter Scott                                                                                                     STEM Publishing

     APOCALIPSA 13:11-18

     A DOUA FIARĂ

     CONTRASTUL DINTRE CELE DOUĂ FIARE

     Cele două fiare din capitolul nostru prezintă o serie de contraste izbitor de pronunțate. Prima a  apărut într-o stare de lucruri instabilă - marea ; a doua apare dintr-o condiție stabilă și liniștită bazată pe o guvernare civilă și politică - pământul. Prima este o putere seculară; cea de-a doua una religioasă. Prima Fiară avea zece coarne; a doua are două. Prin influența subtilă și distrugătoare a sufletelor , a doua este cea mai periculoasă dintre cele două instrumente executive ale lui Satan, dar prima este esențială ca autoritate civilă și militară. A doua Fiară este în mod clar subordonată primei și, de fapt, folosește forțele militare și alte forțe ale imperiului pentru a-și îndeplini scopul - divinizarea primei Fiare. A doua este locotenentul primei. Prima este dintre națiuni, a doua un iudeu. De asemenea, cronologic, a doua Fiară urmează după ascensiunea primei. Există o confuzie considerabilă în mintea multora cu privire la sferele de acțiune respective ale acestor două fiare. Prima este un vast sistem politic și militar și, ca atare, piere la venirea Domnului. Deși întinderea teritorială a imperiului este mai limitată decât era în trecutul său caracter imperial, autoritatea și influența sa se extind în toate părțile civilizate și creștinizate ale pământului, cuprinzând numeroase națiuni și popoare. Satan îi dă tronul și autoritatea sa, ceea ce Hristos a refuzat să primească de la Satan (Luca 4:6-7). El primește de la Tatăl Său (Psalmul 2:8). Nicio putere nu se poate împotrivi Fiarei. Ea este puterea dominantă pe pământ.

     A doua Fiară domnește în Palestina, dar puterea sa politică scade curând, pe măsură ce prima Fiară, în persoana conducătorului său, se amestecă în chestiunile politice și religioase și este, pentru o vreme, stăpânul din umbră al Palestinei. Antihristul este văzut ca o Fiară la începutul istoriei sale, dar la sfârșit el piere ca profet fals, pierzându-și suveranitatea temporală. Autoritatea princiară și imperială pe pământ sunt contopite în prima Fiară, care rămâne suverană pe tot parcursul existenței sale și piere ca atare. A doua devine slujitorul primei. Însă cea de-a doua Fiară este cea care înșeală lumea, cea care se străduiește să pună iudaismul și creștinătatea în brațele lui Satan. Cea mai umilitoare robie dintre toate, față de prima Fiară, este o altă trăsătură îngrozitoare a acelor vremuri. Nu va exista niciun fel de libertate. Ambele fiare au parte de aceeași condamnare în același timp, în sau lângă Ierusalim, la venirea Domnului în putere (Apoc. 19:20).

     O IMITAȚIE JOSNICĂ A LUI HRISTOS

     Apoc. 13:11 - "Și am văzut o altă fiară ridicându-se din pământ; și avea două coarne asemenea unui miel și vorbea ca un balaur".

     Cine este Fiara la care se face referire aici ca "alta"? Înfățișarea ei asemănătoare cu unui miel, o indică imediat ca falsul Mesia. Ea are "două coarne". Mielul are "șapte coarne". Cornul este un simbol al puterii, fizice, morale sau imperiale. Înțelegem că cele două coarne ale Fiarei sunt o parodie a celor șapte coarne ale Mielului (Apoc. 5:6). Plinătatea puterii este la Miel; puterea limitată este la această Fiară. Cele două coarne ale puterii semnifică funcția dublă de împărat și profet asumată de Antihrist. Ca împărat, el domnește în Ierusalim, dar în subordonare față de marele său conducător, "Fiara" (Daniel 11:36). Sub acest titlu apocaliptic, "profetul mincinos" (Apoc. 16:36 ; 19:20 ; 20:10), el exercită o mare autoritate spirituală printre iudei și printre popoarele creștinătății în general.

     Ea "vorbea ca un balaur". În ciuda unei anumite asemănări exterioare cu Mielul în ceea ce privește asumarea puterii oficiale la care nu are niciun drept, ea este imediat expusă atunci când vorbește. Vocea și vorbirea ei satanică o trădează și o arată drept slujitorul lui Satan. Ea este instrumentul prin care Satan lucrează la ruinarea iudaismului și a creștinătății, spiritual și moral, în timp ce marele ei colaborator, prima Fiară, este instrumentul în sferele profetice ale guvernării politice și civile. Ruina, fizică și morală, este marele scop al balaurului și, în încercarea de a-și îndeplini scopul, este susținut cu putere de cei doi asistenți principali ai săi, fiarele din capitolul nostru.

     Putem observa că Roma și Ierusalimul sunt centrele de influență din care acționează Satan în Europa și Iudeea și pe tot pământul.

     A DOUA FIARĂ, SLUJITORUL PRIMEI

     Apoc. 13:12-15 - "Și ea exercită toată autoritatea primei fiare în fața ei; și face ca pământul și cei care locuiesc pe el să se închine primei fiare, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Și face semne mari, încât face să se coboare chiar foc din cer pe pământ, înaintea oamenilor. Și îi înșeală pe cei care locuiesc pe pământ din cauza semnelor care i s-a dat să le facă înaintea fiarei, spunându-le celor care locuiesc pe pământ să-i facă un chip fiarei, care avea rana de sabie și a rămas în viață. Și i s-a dat să dea suflare chipului fiarei, încât chipul fiarei să și vorbească și să fie uciși toți cei care nu se vor închina fiarei". 

     Aceste fiare sunt organizații politice, oricine ar fi conducătorii lor. A doua este o putere subordonată, iar capul ei imperial este slujitorul activ al primei Fiare. La prima vedere, s-ar putea crede că prima Fiară este o simplă mașinărie pasivă și că energia și forța caracterului se găsesc concentrate doar în a doua Fiară, deoarece "ea exercită toată autoritatea primei fiare în fața ei", adică în prezența ei. Dar nu este așa. Prima Fiară este o federație puternică de zece împărății, sudate armonios într-o singură putere colosală imensă (Apoc. 17:13) sub un conducător imperial, activ, îndrăzneț, persecutor și hulitor. Acum, Fiara religioasă nu are autoritate imperială în afara Palestinei, prin urmare, ea folosește autoritatea primei Fiare, forța și prestigiul acesteia, pentru a-și îndeplini planul cu adevărat diabolic, de a face creștinătatea să se închine înaintea imperiului roman reînviat. A doua Fiară nu are o mare forță sau putere militară proprie; aceasta a fost dată de către balaur primei Fiare. A doua, influențează oamenii din punct de vedere religios și spiritual și este cea mai rea dintre cele două. Oricât de rea va fi prima, fără îndoială, a doua Fiară o depășește. Își arogă închinarea divină; stă în templul construit de națiunea restaurată în necredință; se înalță deasupra oricărei autorități, divine și umane; și, de fapt, ia locul lui Dumnezeu, atât cât se poate, dar toate acestea în țara Palestinei (*). Acolo domnește, după ce și-a așezat tronul în Ierusalim, și tot acolo ocupă pe deplin templu, ca Dumnezeu. Această Fiară este o combinație de putere religioasă și seculară, prima predominând. Spre deosebire de Hristos, care a venit în Numele Tatălui Său (Ioan 5:43), acest personaj îngrozitor își impune propriile pretenții ca fiind Mesia al lui Israel, de asemenea, ca împărat și profet în mijlocul poporului, care va fi restabilit atunci, dar în necredință. Națiunea (cu excepția rămășiței evlavioase), orbită prin judecată, își asumă pretenția și revendicarea Antihristului, care va concentra în sine apostazia iudaică și creștină (1 Ioan 2:22). În granițele Țării Sfinte, el este divinizat în mod nelegiuit. În afara granițelor Palestinei, în sfera mai largă a creștinătății, el impune națiunilor și popoarelor închinarea față de prima Fiară, "a cărei rană de moarte fusese vindecată", apoi reînviată în mod satanic.

     (*)  El este adorat în mod public, totuși, în mod ciudat, el însuși se închină unui dumnezeu creat de el însuși, unul necunoscut până acum în istoria lui Israel. Acestui dumnezeu-idol i se aduc onoruri (Daniel 11:38). "Împăratul", a cărui introducere bruscă în istoria luptelor dintre împărații sirieni și egipteni (Daniel 11) și care este de origine iudaică (v. 37), este, fără îndoială, falsul Mesia: același, de asemenea, ca omul păcatului  și cel nelegiuit (2 Tesaloniceni 2), Antihristul lui Ioan, falsul profet al Apocalipsei și a doua Fiară din capitolul nostru. El pretinde închinare exclusivă în Palestina și asociază închinarea cu marele său aliat, precum și cu balaurul, în lumea din afară. 

     Apoc. 13:13 - "Și face semne mari"

     Aceste semne nu sunt specificate, dar un semn proeminent este menționat în mod expres, el face "să se coboare chiar foc din cer pe pământ" și aceasta în mod public "înaintea oamenilor". Este caracterul miracolului prin care Ilie a revendicat pretențiile lui Iehova asupra celor ale lui Baal (1 Împ. 18:38-39). În acest fel, deci, a doua Fiară susține pretențiile primei de a i se aduce închinare universală; în mod similar, a doua Fiară este împuternicită de Satan (2 Tes. 2:9). Este momentul în care Dumnezeu, în judecata retributivă (adică de a întoarce rău asupra celor care au făcut rău, n.tr.), abandonează scena vinovată a creștinătății, care deja Îl abandonase. Pedeapsa lor începe aici. Din punct de vedere judiciar, Dumnezeu dă creștinătatea pe mâna "unei lucrări de rătăcire, ca să creadă o minciună" (2 Tes. 2:11). Consecința este că Satan își ia locul în casa pretinsă a lui Dumnezeu și, astfel, Îl pune deoparte pe Dumnezeu în mod absolut, încât închinarea la diavol într-o formă întreită (balaurul și cele două fiare, n.tr.) este rezultatul îngrozitor. Acesta este, așadar, sfârșitul mult lăudatei noastre civilizații și al progresului material și moral. Trebuie să fie Dumnezeu și creștinismul, sau diavolul și creștinătatea. Singura realitate este cea legată de prima variantă; simpla mărturisire, care este lipsită de valoare, pregătește calea pentru cea de-a doua.

     Apoc. 13:14 - "...spunându-le celor care locuiesc pe pământ să-i facă un chip fiarei".

     Solicitarea publică de a "face un chip fiarei care are rana de sabie și a rămas în viață" este un progres față de ceea ce am avut până acum. Este remarcabil că, la începutul supremației națiunilor, oamenii au fost obligați, sub pedeapsa cu moartea, să se închine la un chip care reprezenta măreția și maiestatea primului imperiu (Daniel 3). Acum, la sfârșitul stăpânirii națiunilor, lucrul acesta se reperă. Cât de incorigibilă este natura umană! Asemănarea și chipul sunt diferite în Scriptură. Omul a pierdut asemănarea (morală) cu Dumnezeu (Gen. 1:26), dar, deși căzut, el este totuși chipul sau reprezentatul lui Dumnezeu în ce privește puterea (guvernarea) (Gen. 9:6). Un chip este ceva care reprezintă pe altul, fără a fi neapărat asemenea acestuia. Suntem convinși că  "chipul Fiarei" va fi o reprezentare reală, literală, imensă, ridicată în centrul creștinătății, prin intermediul căreia i se va aduce închinare Fiarei. În câmpiile din valea Dura a fost ridicat un chip real prin care Nebucadnețar era venerat.

     Rana de moarte a Fiarei este menționată de trei ori (v. 3, 12 și 14). În a treia menționare a acestei se spune că rana a fost făcută de sabie, ceea ce implică nu o destrămare naturală a imperiului, ci una violentă. Hoardele de barbari sălbatici din nord (triburile germanice) s-au năpustit asupra imperiului aflat în declin și i-au pus rapid capăt existenței sale politice.

     CHIPUL FIAREI ADORAT SUB PEDEASA CU MOARTEA

     Apoc. 13:15 - "Și i s-a dat să dea suflare (nu viață) chipului fiarei".

     Antihristul nu are nicio putere în sine însuși. De la sine însuși nu poate să dea energie chipului sau o vitalitate reală sau chiar falsă. Puterea din spate este Satan. El este cel care acționează prin fiare. Suflarea este cea care este dată, nu viața, căci pe aceasta din urmă o ține Dumnezeu permanent în mâna Sa. Este un chip făcut "fiarei", adică pentru a fi glorificată; dar este, de asemenea, un chip "al fiarei", adică o reprezintă pe aceasta, care va atrage atenția lumii asupra ei și menține gândul la Fiară înaintea ochilor și a minții oamenilor. Hengstenberg remarcă: "Nu se vorbește despre chipuri, ci despre un chip. Dar în ceea ce privește sensul, se înțelege o mulțime de chipuri". Dacă chipul despre care se vorbește aici va fi multiplicat și împrăștiat pe toată întinderea creștinătății, este un aspect asupra căruia nu ne putem pronunța cu certitudine. Scopul, însă, indiferent dacă este vorba de un singur chip sau de mai multe, este de a aduce lumea la picioarele Fiarei în închinare. Chipul este făcut să vorbească. Ceea ce spune va fi cunoscut doar de cei care o aud. Moartea este partea rânduită pentru cei care refuză să aducă onoruri divine Fiarei, sau distinsului ei conducător, "prințul (roman) care va veni" (Daniel 9:26). Astfel, prin semnele și minunile miraculoase, făcute de a doua Fiară, ea va înșela mulțimea creștină vinovată și apostată, în așa fel, încât nu doar că se pierde orice gând adevărat despre creștinism, însă idolatria de cel mai josnic caracter  este practicată în mod deschis și fără rușine. Ce viitor se află înaintea acestor țări!

     SUPUNERE UNIVERSALĂ FAȚĂ DE FIARĂ 

     COMERȚ ȘI SCHIMBURI COMERCIALE CONTROLATE

     Apoc. 13:16-17 - "Și face ca tuturor, celor mici și celor mari, și celor bogați și celor săraci, și celor liberi și celor robi, să li se dea un semn (*) pe mâna lor dreaptă sau pe fruntea lor; și ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, dacă nu are semnul, numele fiarei sau numărul numelui ei".

     În acele zile cumplite, gândul și acțiunea individuală sunt înăbușite. Se cere cea mai abjectă supunere față de cea mai josnică tiranie văzută vreodată, și nimeni nu îndrăznește să refuze. Diversele categorii menționate reprezintă o denumire cuprinzătoare a tuturor celor aflați în sfera de influență a Fiarei și sunt enumerate în perechi. Nimeni, oricât de nesemnificativ ar fi ca poziție, nimeni, oricât de înălțat ar fi, nu poate scăpa. Nici bogățiile, nici sărăcia, nu pot cumpăra, nici nu poate găsi scutire de la stăpânirea de fier a Fiarei. Cel liber și robul sunt la același nivel - supunere absolută față de Fiară. Toți, de la cel mai mic până la cel mai mare, sunt în mod egal robii ei. A te împotrivi voinței ei înseamnă a fi lipsit de dreptul de a trăi (căci ea controlează efectiv tot comerțul) și a fi sigur de moarte. Un anumit semn mistic este pus fie pe mâna dreaptă, fie pe fruntea (*) tuturor, cu excepția martirilor care își dau viața în semn de protest sever  și credincios față de pretențiile satanice. Semnul de pe "mână" ar indica faptul că persoana însemnată astfel era un rob activ al Fiarei; ștampilarea pe "frunte" ar servi ca o recunoaștere publică a robiei. În ambele cazuri, toți trebuie să recunoască supremația absolută a Fiarei și să i se închine. Era obișnuit ca sclavii să fie însemnați cu numele sau însemnul special al proprietarului lor. Pavel (Gal. 6:17), semințiile lui Israel (Apoc. 7:3), cei de pe muntele Sion (Apoc. 14:1), sfinții glorificați și cerești (Apoc. 22:4), sunt însemnați de Dumnezeu ca aparținând Lui, și aceasta în mod public (vezi și Ezechiel 9:4).

     (*)  Brahmanii din India poartă un semn pe frunte în onoarea zeului pe care îl venerează, după care oricine îi poate distinge cu ușurință.

     Trebuie să luăm bine seama la faptul că Satan dă unitate și putere acestei imense organizații politice și sociale numite "Fiara", prin urmare, toți trebuie să-i aparțină sub amenințarea unei izolări necruțătoare. Nevoile necesare vieții , obținute prin comerț legitim, vor fi refuzate celor care, în credința față de Dumnezeu și credincioșie față de adevăr, refuză să se supună Fiarei și puternicului și vicleanului ei susținător și satelit, Antihristul. Excluderea socială și moartea sunt partea hotărâtă a tuturor credincioșilor lui Dumnezeu în această criză extrem de cumplită din istoria omenirii. Asocierea este la ordinea zilei. Religia o cere, lumea politică o cere, bogăția și capitalul o cer, munca, calificată și necalificată, o cere. Toți lucrează pentru un singur scop măreț, fuziunea de către Satan a tuturor partidelor religioase sub Antihrist și a tuturor partidelor politice și sociale sub Fiară (romană). Din masele agitate ale democrației, din forțele sălbatice ale revoluției și ale anarhiei care nu cunosc nicio lege, din luptele și conflictele dintre capital și muncă , din prăbușirea coroanelor și răsturnarea regatelor, o putere puternică imperială va ieși la iveală prin influența satanică directă și va zdrobi tot ce-i stă în cale sau îi împiedică înaintarea, iar acestei puteri, toți, fără excepție, trebuie să i se spună sau să suporte pedeapsa - moartea.

     Apoc. 13:17 - "...semnul, numele fiarei sau numărul numelui ei" (*).

     Nu avem trei elemente specifice. "Semnul", "numele" și "numărul" nu sunt lucruri independente. Semnul este ceva general și constă fie în numele, fie în numărul Fiarei. Cele două din urmă sunt cuprinse în primul și explică semnul. Numele Fiarei ne este ascuns, precum și cel al conducătorului personal al Rusiei din zilele de la urmă, destinat să joace un rol atât de important în legătură cu Israelul (Ezechiel 38:39). Nu susținem că este imposibil de aflat la cine și la ce se referă numele și numărul Fiarei; dar, fără îndoială, Dumnezeu va da lumină și inteligență deplină asupra acestor aspecte sfinților care se vor afla atunci în scenă, cărora, o astfel de cunoaștere le va fi utilă și chiar necesară, pentru ca adevăratul caracter al Fiarei să poată fi cunoscut. Lăsăm lucrurile acolo unde le lasă Dumnezeu, până când El le va clarifica, așa cum, cu siguranță, o va face; dacă nu nouă, cel puțin celor care vor fi în măsură să profite de pe urma acestui lucru. Cei care primesc semnul Fiarei, fie sub forma numelui, fie sub cea numărului, sunt condamnați la o suferință eternă. Cuvintele în care este consemnată soarta lor cumplită sunt de neegalat în ceea ce privește groaza. Nu cunoaștem nimic în Cuvânt care să depășească în solemnitate îngrozitoare pieirea totală, irevocabilă și eternă a adepților Fiarei. Numai Dumnezeu ar putea descrie acest lucru, și El a făcut-o în cuvinte  și termeni care exprimă o suferință de nedescris (Apoc. 14:9-11). Ușa speranței este închisă pentru Fiară, pentru asociatul său în rău, și pentru numeroșii ei închinători. Respingerea lui Hristos de către creștinătate este urmată cu siguranță de acceptarea falsului Mesia, iar acel act suprem de vinovăție și nebunie umană, atunci când este pe deplin consumat, nu poate avea decât un singur sfârșit, iazul de foc.

     (*)  "Numărul Fiarei. - Diversele încercări făcute în ultimii ani pentru a rezolva această faimoasă enigmă apocaliptică par să arate că cei care s-au străduit sunt departe de a ajunge la un acord. Weyland găsește numărul în expresia "Cezar al romanilor"; scris cu caractere ebraice Schmidt și Vischer îl recunosc în numele "Nero"; Pfleiderer în sintagma "Nero Caesar"; iar Voelter în "Traian Adrianus". Erbes, Spitta și Zahn, care îl urmează pe Irineu citind 616 în loc de 666, identifică Fiara cu Caligula, adică "Gaius Caesar"; dar acest rezultat este obținut prin utilizarea literelor grecești, nu ebraice. După optsprezece secole, este încă incert dacă cineva a venit cu suficientă înțelegere pentru a socoti numărul Fiarei". - "Gânditorul", vol. 5, pag.98.

     NUMĂRUL FIAREI

     Apoc. 13:18 - "Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este număr de om; și numărul ei este șase sute șaizeci și șase".

      Comentatorii au venit cu inteligență, învățătură și, în unele cazuri, cu cercetări aprofundate pentru a elucida întrebarea: Ce înseamnă numărul 666?

     Există înțelepciune divină învăluită în acest număr simbolic - singura sa apariție - și necesită înțelegere spirituală pentru a dezlega misterul din el. Fără îndoială, soluția lui completă, precisă și finală va fi evidentă pentru cei înțelepți sau evlavioși în criza care se apropie, când puterea Fiarei, sub viclenia lui Satan, va manifesta cea mai înaltă dezvoltare umană în mândrie, nelegiuire și într-o opoziție combinată, religioasă și politică, față de Dumnezeu și față de Unsul Său, căci aceasta este, în general, semnificația morală a numărului 666. Și pentru că semnificația este evidentă pentru sfinții pe care îi vizează în mod direct, aceasta va impune o respingere promptă a Fiarei și a pretențiilor ei, care va fi agentul politic al lui Satan în opoziție hulitoare față de Dumnezeu.

     Șase sute șaizeci și șase (666) este numărul omului; unitatea șase fiind imprimată asupra lui la crearea sa și în istoria lui ulterioară. Omul a fost creat în ziua a șasea. Zilele sale hotărâte pentru muncă și trudă sunt șase. Robul evreu trebuia să slujească șase ani. Pământul trebuia să fie semănat timp șase ani. În timpul celei de-a șasea pecete urmează o catastrofă îngrozitoare și universală peste omenire. Întrucât numărul șapte indică ceea ce este perfect sau complet, numărul șase fiind lipsit de aceasta, semnifică imperfecțiunea umană și truda. Dar, în etapele crescătoare ale istoriei omului, el merge din rău în mai rău, prin urmare, șase combinat cu șase crește în semnificație morală, până când omul este văzut în opoziție deschisă și directă față de Dumnezeu. Goliat și fratele său uriaș, erau oameni de o forță și o înălțime anormală și vrăjmași pe față ai lui Dumnezeu și ai lui Israel. Numărul șase este imprimat pe amândoi (1 Sam. 17:4-7 ; 1 Cr. 20:6).

     În continuare, în etapele de dezvoltare ale omului, în istoria sa progresivă a răutății, punctul culminant este atins în semnificația amenințătoare a numărului 666, numărul Fiarei. În mod evident, există o legătură între prima și ultima dintre puterile lumii. În caracter, ele sunt identice, cu excepția faptului că ultima este cea mai rea. Chipul de aur ridicat de către Nebucadnețar pentru propria sa glorificare avea șaizeci și șase de coți înălțime și șase coți lățime (Daniel 3). Cu siguranță, chiupul de pe câmpia Dura avea menirea de a consolida și unifica numeroasele și diversificatele religii ale puternicului imperiu babilonian. Sub amenințarea unei morți cumplite, chipului de aur trebuia să i se aducă închinare. În mod categoric, Daniel 3 îndreaptă privirea spre răul și mai profund și cu adevărat satanic din Apocalipsa 13. Unul îl prefigurează pe celălalt. În ambele Scripturi, mândria, voința proprie și o independență arogantă față de Dumnezeu, este imaginea tristă a omului care se înalță mai presus de legea umană. Rămâne doar să întrebăm: Care este semnificația acestei trinități de șase? Este cea mai deplină și mai înaltă dezvoltare a omului sub control satanic direct. Este o combinație de putere civilă, religioasă și politică, inspirată satanic. Este vorba, în măsura în care omul poate face acest lucru, despre înlăturarea completă a lui Dumnezeu ca și Conducător Suprem, și despre faptul că un om Îi ia locul, nu pe teren păgân, ci în Palestina însăși și în sfera mai largă a creștinătății. Dincolo de ceea ce este semnificat în această trinitate a răului - 666 - omul nu poate merge. Aici ajungem la culmea nebuniei umane, a mândriei umane, a aroganței umane, a voinței umane nestăvilite. Acesta este, credem, sensul acestui număr mistic - 666. Nu este o enigmă care să fie rezolvată de minți ingenioase, ci conține o înțelepciune pe care cel spiritual din acele zile, ca și acum, o poate înțelege și profita de cunoașterea ei.

     REZUMATUL SITUAȚIEI PROFETICE

     În Apocalipsa 11, iudeii și Ierusalimul, dar în captivitate față de națiuni, sunt în prim-planul viziunii, cel puțin până la versetul 13. Restul capitolului are un caracter general și anticipează cu bucurie sfârșitul. În Apocalipsa 12 avem lumina cerului aruncată asupra surselor nevăzute ale binelui și răului, care sunt Copilul de parte bărbătească și balaurul; apoi relația lui Israel cu ambele, în special în ultima jumătate de săptămână a necazului care va veni. Satan, fiind aruncat din ceruri și îngerii lui împreună cu el, caută să se răzbune pe Iuda, îi persecută pe sfinții lui Dumnezeu - iudei și națiuni - și hulește pe Dumnezeu, cerul și tot ce se află în el. Activitatea sa este neîncetată, energiile sale nelimitate, deoarece știe că timpul său este scurt. Este uimitor cum evenimentele sunt adunate într-un interval de timp atât de scurt, trei ani și jumătate. Ceea ce, în alte circumstanțe, ar necesita sute de ani pentru a se realiza prin forța și acțiunea unor cauze obișnuite, aici este dus rapid la îndeplinire sub conducerea iscusită a lui Satan. De asemenea, trebuie luat în seamă că numeroasele piedici providențiale și guvernamentale, care lucrează acum pentru a împiedica ultima izbucnire a răului, atunci vor fi înlăturate. Atunci Biserica va fi răpită la cer, iar Duhul, de asemenea, va fi părăsit pământul. "Până când cel (Duhul Sfânt) care o oprește acum va fi luat din cale; și atunci va fi descoperit cel fărădelege" (2 Tes. 2:7-8). Există o dublă piedică care oprește acum manifestarea celui nelegiuit : un lucru (Biserica) și o Persoană (Duhul Sfânt). 

     Apoi, în Apocalipsa 13, avem cele două Fiare prin care Satan caută să-și îndeplinească scopurile în creștinătate și în iudaismul corupt. Prima Fiară este, fără îndoială, Roma, civilă și politică, marea putere mondială căreia Satan îi dă scaunul, tronul și autoritatea sa. A doua Fiară acționează cu o putere aproape supremă din punct de vedere religios în Palestina, însă în sfera mai largă din afara Țării Sfinte, serviciile sale îi sunt necesare lui Satan, iar acolo acționează în subordonare față de puterea imperială (romană). Nu este suficient că sfârșitul din urmă a lui Iuda depășește în idolatrie orice a fost văzut vreodată în trecut (Matei 12:45), dincolo chiar și de acea imagine îngrozitoare prezentată atât de sugestiv de către profetul captivității (Ezechiel 8), dar și creștinătatea trebuie redusă la o masă coruptă și dezgustătoare de idolatrie și răutate. Aceasta o realizează a doua Fiară în prezența superiorului ei în putere.

     Cât despre dușmani externi ai Israelului din acel timp, care nu sunt menționați în Apocalipsa, principalul este Asirianul, sau împăratul nordului, nuiaua politică a națiunii restaurate. Împăratul din sud, sau Egiptul, este aliatul Fiarei și se opune marelui său vecin de la nord, Asirianul, care este adversarul înverșunat atât al împăratului anticreștin din țară (a doua Fiară din Apocalipsa 13), cât și al împăratului din sud. Palestina, situată între aceste puteri opuse, este transformată, ca și în trecut, în câmpul lor de luptă. Trecutul (Daniel 11:1-35) și viitorul (v. 36-43) acestor monarhii, în relația lor cu iudeii, constituie un subiect de studiu de un interes deosebit. Putem remarca faptul că viziunea din capitolul 11 din Daniel este o extensie, cu detalii mai complete, a ceea ce găsim în Daniel 8. Profeții Isaia, Mica și Daniel ar trebui citiți în mod special pentru a înțelege marii dușmani externi ai Israelului în zilele din urmă. Gog, sau Rusia, căpetenia împăratului nordului, va cădea în mod rușinos pe munții lui Israel după nimicirea asirienilor și după venirea Domnului, completând astfel suma judecăților înainte de  domnia Domnului, în caracterul ei solomonic,, adică pașnic, și așază pământul în jubileul său mult așteptat și dorit cu ardoare de o mie de ani. Gog va conduce națiunile și popoarele din nord-est în opoziția cu Fiara - puterea din vest. Primul este ostil din punct de vedere politic față de iudei, în timp ce a doua este prietenoasă, din punct de vedere politic, față de națiunea restaurată (în necredință). Iudeii restaurați în țară înainte de întoarcerea Domnului cu putere, reprezintă un motiv de dispută și ostilitate între Gog și Fiară. Scopurile politice ale acestora din urmă sunt diferite și acest lucru îi aduce în conflict. Evenimentele din Europa și Asia se vor coace rapid pentru lupta finală. Fie ca sufletele noastre să fie păstrate în pace!  

     

 

                   APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                         - XXX -

     Walter Scott                                                                                                       STEM Publishing

     APOCALIPSA 13

     CELE DOUĂ FIARE

     BALAURUL ȘI CELE DOUĂ FIARE

     Biruința lui Mihail asupra balaurului a dus la înlăturarea completă a puterii și influenței lui Satan în ceruri. Balaurul și oștirea lui au fost aruncați pe pământ, un eveniment de o importanță neobișnuită și de o semnificație gravă. Pământul va deveni acum scena operațiunii satanice, iar iudeii și cei dintre națiuni care se tem de Dumnezeu, obiectele speciale ale urii ucigașe a lui Satan. De asemenea, el orbește și întunecă popoarele și țările în care strălucea odinioară atât de puternic lumina creștinismului. Deși Satan este un duh și, prin urmare, nevăzut de ochii muritori, el este totuși prezent în persoană pe pământ în timpul ultimei jumătăți de săptămână profetică din Daniel, trei ani și jumătate. Cei doi slujitori principali ai săi sunt prezentați în acest capitol, doi oameni. Aceste instrumente sunt, de asemenea, descrise ca fiind fiare, fiare sălbatice, feroce (*). Ca oameni, ei sunt, cu siguranță, responsabili față de Dumnezeu, dar aici sunt văzuți ca instrumente și unelte ale lui Satan, care le dă putere și o mânuiește. Satan este mintea inteligentă care acționează în și prin acești doi apostați. Prima Fiară este dintre națiuni, caracterizată prin forța brută (v. 1-10); a doua Fiară este un iudeu, caracterizat printr-o influență subtilă (v. 11-18). Aceștia sunt, deci, cei doi slujitori principali ai lui Satan pe pământ, în care și prin care el lucrează pentru a realiza distrugerea lui Israel și, în caz contrar, a "rămășiței seminței ei" (Apoc. 12:17). Într-o perioadă ulterioară, el îi îndeamnă pe cei care i-a amăgit, orbiți de el, să se ridice și să lupte împotriva lui Hristos Însuși și a oștirii Sale cerești. (Apoc. 19:11 ; 20:3). Cât de mare este înfrângerea! Cât de mare este căderea!

     (*) Fiarele sunt puteri sau împărății, dar expresia este folosită adesea pentru capul personal al împărăției, deoarece conducătorul îi dă propriul său caracter. Astfel, chiar în acest capitol, pronumele masculine și personale sunt aplicate Fiarei, indicând, desigur, conducătorul personal și real (vezi Apoc. 20:10 ca confirmare). Prin urmare, termenul Fiară poate fi folosit atât pentru împărăție, cât și pentru capul său personal și puternic. Fiarele din capitolele 4-6 sunt făpturi vii.

     PRIMA FIARĂ

     RENAȘTEREA ISTORICĂ A IMPERIULUI ROMAN

     Apoc. 13:1-10 - "Și am stat pe nisipul mării; și am văzut ridicându-se din mare o fiară având zece coarne și șapte capete; și pe coarne, zece diademe, și pe capete, nume de hulă. Și fiara pe care am văzut-o era asemenea unui leopard, și picioarele ei, ca ale unui urs, și gura ei, ca gura unui leu; și balaurul i-a dat puterea lui și tronul lui și autoritate mare; și unul din capetele ei era ca înjunghiat de moarte și rana ei de moarte fusese vindecată: și tot pământul se minuna de fiară. Și s-au închinat balaurului, pentru că i-a dat fiarei autoritatea; și s-au închinat fiarei, spunând: Cine este asemenea fiarei și cine poate face război împotriva ei? Și i s-a dat o gură, care vorbea lucruri mari și hule; și i s-a dat autoritate să lucreze patruzeci și două de luni. Și și-a deschis gura pentru hule împotriva lui Dumnezeu, ca să hulească Numele Lui și cortul Lui și pe cei care locuiesc în cer. Și i s-a dat să lupte împotriva sfinților și să-i învingă; și i s-a dat autoritate peste orice seminție și popor și limbă și națiune; și i se vor închina toți aceia care locuiesc pe pământ, al căror nume nu a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieții Mielului înjunghiat. Dacă are cineva urechi, să audă! Dacă cineva duce în robie, în robie va merge. Dacă cineva ucide cu sabia, cu sabia trebuie să fie ucis. Aici este răbdarea și credința sfinților".

     13.1.1 -"Și am stat..." (*).

     (*)  În Biblia rom. (2001) acest verset: "Și am stat pe nisipul mării" apare la sfârșitul cap. 12 v. 18, însă, în mod corect, el se află la începutul cap. 13 v.1, n.tr.

     Unii citesc : "el a stat". Dacă se acceptă prima interpretare ("am stat"), atunci referința se aplică la văzător, dar dacă este cea de-a doua, atunci este vorba despre balaur. Hengstenberg remarcă: "Nu se poate decide pe motive externe între cele două interpretări". Autoritățile sunt împărțite. Dar un studiu atent al contextului arată în mod concludent că văzătorul și nu balaurul a "stat pe nisipul mării" (*). Profetul apocaliptic își ocupă întotdeauna locul sau poziția ca punct de observație în conformitate cu subiectul în cauză. Astfel, cerul (Apoc. 4:1), nisipul mării (Apoc. 13:1), pustiul (Apoc. 17:3) și un munte înalt Apoc. 21:10) sunt puncte de vedere respective din care el poate contempla diferitele viziuni panoramice, pe măsură ce trec prin fața privirii sale. 

     (*)  Versiunea Revizuită spune că balaurul "s-a dus să facă război". Cât de nepotrivită ar fi următoare menționare despre el : "a stat pe nisipul mării!" Așa cum profetul iudeu aflat lângă râul Ulai a văzut ascensiunea imperiilor persan și grec, conflictele și istoria lor (Daniel 8), tot așa văzătorul creștin de pe nisipul mării a văzut reapariția celei de-a patra Fiare - Roma în splendoarea imperială ieșind din forțele sălbatice și tumultoase ale unei crize revoluționare. 

     13.1.2 - "Nisipul mării"

     Nisipul mării pe care stătea văzătorul simbolizează o imensă mulțime de oameni (Apoc. 20:8). Simbolul este destul de comun, așa cum este folosit în toată literatura. Nisipul îndreaptă atenția spre numeroasele mase ale omenirii, în timp ce marea, ca simbol, vorbește despre forțele și principiile sălbatice și a revoltelor care acționează în mijlocul lor. Cu alte cuvinte, masa rasei umane este indicată aici ca fiind într-o stare de neliniște și tulburare.

     13.1.3 - "O fiară care se ridică din mare" 

     În această stare de lucruri, văzătorul se oprește și "a văzut o fiară ridicându-se din mare". Această Fiară este, fără îndoială, vechiul imperiu roman care reapare pe scena profetică. A apărut într-un mod similar cu cele trei imperii precedente. "Patru fiare mari... s-au ridicat din mare" (Daniel 7:3); adică, din masele frământate și neliniștite ale omenirii. Cele patru imperii universale, Babilonul, Persia, Grecia și Roma sunt reprezentate atât ca metale (Daniel 2), cât și ca fiare (Daniel 7), și nu doar în ascensiunea și etapele inițiale ale istoriei lor, ci la sfârșit, ele sunt acolo când vine Domnul (*). Primele trei puteri (**), lipsite de puterea lor, la sfârșit doar există, dar a patra (cea romană) va fi, ca în trecut, puterea dominantă pe pământ. Roma a apărut inițial din chinurile revoltei și ale anarhiei. Cetatea a fost construită cu puțin timp înainte ca cele zece seminții să fie duse captive în Asiria. Multe semne prevestitoare și legende legate de întemeierea Romei arată toate măreția ei viitoare. Însă, în timp ce  Daniel 7:3, 7 se referă la ascensiunea istorică a imperiului, în anul 753 î.Hr., văzătorul din Apocalipsa 13:1 prezintă reapariția sa viitoare. Timp de peste o mie patru sute de ani (***), imperiul roman de apus a încetat să existe (****), dar renașterea sa viitoare este incontestabilă, iar la aceasta se referă primul verset al capitolului nostru. Nu avem nicio modalitate de a stabili dacă imperiul există sau se formează doar în timpul judecăților aduse prin deschiderea peceților. Este posibil ca din prăbușirea generală a oricărei autorități guvernamentale din timpul celei de-a șasea pecete (Apoc. 6:12-17) să apară Fiara. Martirii care au murit mai înainte (Apoc. 6:9-11) nu sunt uciși sub persecuția Fiarei, ci trebuie ca ei să aștepte până când li se vor alătura cei uciși ulterior, ceea ce arată că Fiara nu este prezentă, sau cel puțin nu este activă, în timpul deschiderii peceților. 

     (*) Profetul nu ia în considerare destrămarea și inexistența puterii romane timp de mai multe secole. Ioan arată renașterea acesteia.

     (**) Prima nu va exista teritorial, ci se va regăsi, contopită în caracteristicile sale, în cea de-a patra. Babilonul este sortit să nu se mai ridice niciodată ca putere temporală (Ier. 51:63-64).

     (***)  Cred că autorul se referă la timpul când scrie această "Expunere"; aprox.1400 + 476 (căderea imperiului) = 1876(aprox.), n.tr.

     (****) Roma a căzut în anul 476 d. Hr. Ultimul care a purtat coroana imperială a fost Romulus Augustus, un conducător tânăr și slab. Primul nume amintea de fondatorul imperiului, în timp ce al doilea de primul din linia imperială.

     FIARA CARE SE RIDICĂ DIN MARE ȘI CEA CARE SE RIDICĂ DIN ADÂNC

     13.1.4 -"Fiara din mare și Fiara din Adânc"

     Fiara este văzută aici pentru prima dată în renașterea ei istorică ca "ridicându-se din mare". Dar se spune și că "se va ridica din Adânc" (Apoc. 17:8). Ambele sunt viitoare. Imperiul urmează să existe timp de șapte ani, dar când va apare la început, o va face dintr-un haos politic și social, în timp ce în ultima sa etapă finală sunt sugerate originea și caracterul său diabolic. Marea se referă la ascensiunea sa istorică viitoare, Adâncul la starea sa sub puterea satanică. Acest ultim aspect al imperiului datează de la aruncarea lui Satan din cer, care va avea loc la "jumătatea săptămânii". Caracterul și acțiunile satanice îl caracterizează în ultima perioadă a existenței sale, trei ani și jumătate.

     COARNELE ȘI CAPETELE FIAREI

     13.1.5 - "Având zece coarne și șapte capete"

     Fiara este descrisă apoi ca având zece coarne și șapte capete, iar pe coarnele ei zece diademe. Coarnele sunt menționate înaintea capetelor (Versiunea Revizuită). În Versiunea Autorizată, acestea sunt numite în ordine inversă. În Apocalipsa 12:3 și 17:3 vedem mai întâi capetele și apoi coarnele. Probabil motivul pentru care, în textul nostru, coarnele sunt menționate înaintea capetelor este acela că, la reapariției sa istorică, Fiara se prezintă sub forma a zece împărății. Prin urmare, atenția este îndreptată acum asupra acestei  trăsături noi și până acum necunoscute a imperiului. Diademele sunt văzute pe capetele balaurului (Apoc. 12:3); aici ele sunt văzute pe coarnele Fiarei. În primul caz vedem șapte diademe; la ultimul zece. Ar trebui să citim diademe, nu coroane. Primele indică puterea despotică, cele din urmă monarhie constituțională. Acum, aceste zece coarne încoronate sunt zece împărați (Apoc. 17:12). În curând vor fi văzute zece împărății distincte în Europa de vest. Ar fi o simplă presupunere să le enumerăm sau să le stabilim exact limitele teritoriale, dar identificarea lor va fi destul de simplă atunci când Dumnezeu, în planurile Sale providențiale, le va face vizibile. În istoria sa, imperiul nu a avut niciodată acest caracter. Când a încetat să mai existe, s-au format numeroase împărății și mici state, fragmente ale acestui imens și colosal imperiu, cu un singur conducător despotic. Dar când va fi reînviat, se vor forma zece împărății în limitele sale teritoriale. Acești zece împărați, epuizați, presupunem, de neîncetate gelozii și certuri internaționale, "sunt într-un gând și îi dau puterea și autoritatea lor fiarei" (Apoc. 17:13). Atunci va fi un singur conducător peste imperiu, "cornul cel mic" din Daniel 7, prințul roman care face un legământ cu națiunea apostată (iudeii) pentru șapte ani (Daniel 9:27), dar pe care îl va rupe la jumătatea perioadei și, în cele din urmă, piere la venirea Domnului în judecată (Apoc. 19:20).

     NUME DE HULĂ

     13.1.6 - "Pe capete nume de hulă"

     Este adăugată o altă trăsătură și mai îngrozitoare : "pe capete nume de hulă". Pentru un observator superficial, imperiul, în imensa lui putere și întindere teritorială, ar părea extrem de impresionant, dar pentru o minte gânditoare, caracterul său hulitor, așa cum este arătat prin capetele sale, prin autoritatea sa de guvernare, prezintă o priveliște îngrozitoare. Cele șapte capete ale Fiarei reprezintă, nu forme succesive de guvernare, ca în Apocalipsa 17:10, ci plinătatea și guvernarea completă cu care este investită Fiara în zile din urmă ale istoriei sale. Nu este vorba pur și simplu de concentrarea puterii semnificată de "șapte coarne" (Apoc. 5:6), ci de "șapte capete", plinătatea guvernării inteligente (Apoc. 12:3).

     "Pe capete nume de hulă" (*). După ce a fost abandonată mărturisirea creștinismului (2 Tes. 2:3), blasfemia publică, fățișă, la adresa lui Dumnezeu este tristul rezultat. Fiara Îl va sfida pe Dumnezeu în mod deschis și se va opune hotărât tuturor celor ce sunt ai Lui (v. 6). Aceasta este o trăsătură complet nouă a imperiului și una care caracterizează ultima etapă a existenței sale. Roma antică avea un caracter păgân. Ne-am fi așteptat în mod normal ca acele nume să fie pe capetele balaurului, dar nu, ele sunt pe Fiară, căci ea este cea care trebuie să fie martorul public al împotrivirii directe și flagrante față de Dumnezeu și de Unsul Său, precum și față de tot cerul. Orice formă și caracter în care Dumnezeu ar putea fi dezonorat în ochii oamenilor, este menționat în aceste "nume de hulă". 

     (*)  Ca aplicație istorică, aceste "nume de hulă" ar fi cele purtate în mod nelegiuit de împărați, dintre care mulți au insistat să li se aducă onoruri și închinare divină. Nero era salutat ca "cel etern". Caligula a poruncit ca imaginea sa să fie plasată în templu pentru a fi venerat alături de Iehova. De fapt, divinizarea împăraților era o lege permanentă în viața romană. Această caracteristică îngrozitoare a fost introdusă odată cu preluarea stăpânirii imperiale de către Cezari.

     CARACTERISTICILE IMPERIULUI 

     13.2.1 - "Era asemenea unui leopard, și picioarele ei, ca ale unui urs, și gura ei, ca gura unui leu". 

     Adică, Fiara, sau Roma imperială, pe lângă faptul că este marcată de trăsături proprii, combină și concentrează principalele trăsături ale celor trei imperii precedente, "le absoarbe", după cum a spus cineva (*). Ne întoarcem la profetul iudeu pentru explicațiile necesare cu privire la aceste imperii. Capitolul conține o singură profeție care a fost dată lui Daniel prin viziune  (Daniel 7), care se întinde de la venirea cuceritorului lui Iuda până la tronul suveranității universale, de-a lungul veacurilor, până când steaua lui Iuda va fi din nou înălțată; cu alte cuvinte, de la domnia lui Nebucadnețar până la cea a lui Hristos ca Fiu al Omului. Acum, primele trei imperii sunt descrise pe scurt (Daniel 7); babilonian în versetul patru, medo-persan în versetul cinci și grec în versetul șase. Restul capitolului este dedicat în principal analizei celei de-a patra Fiare, caracterizată, dar nenumită (v. 7). Se va observa că văzătorul menționează animalele sălbatice în ordinea inversă față de cea a profetului. În Daniel, succesiunea istorică a imperiilor necesită menționarea mai întâi a leului, simbolul ales al măreției babiloniene. În Apocalipsa 13:2 este menționat mai întâi leopardul sau al treilea imperiu. Rapiditatea mișcărilor și salturile bruște, atât de caracteristice puternicului grec, Alexandru, sunt simbolizate prin leopard; tirania lacomă și zdrobitoare a perșilor asupra provinciilor pe care le-au cucerit (poate cu excepția lui Iuda), este asemănată cu picioarele unui urs; în timp ce groaza produsă de răgetul leului, precum și ferocitatea sa în sfâșierea prăzii, sunt menționate în continuare. Aceste trăsături de natură bestială sunt văzute aici combinate și întruchipate în a patra Fiară din Daniel 7, stăpânirea romană reînviată.

     (*) Toate fiarele feroce și puternice pe care Daniel (Daniel 7:3 și urm.) le-a adus succesiv pe scena acțiunii ca reprezentanți ai diferitelor imperii, Ioan le-a combinat aici într-un singur monstru. Este multă semnificație în aceasta. Imperiul roman a combinat în sine toate elementele de cruzime și opresiune care existaseră, luate laolaltă, în celelalte mari imperii care au fost înainte de el; extinderea sa era egală cu a tuturor unite la un loc. De aici și însemnătatea simbolului combinat care unește simbolurile celorlalte imperii în cel al Romei și, astfel, face din unitatea complexă a acestuia din urmă un exponent extrem de semnificativ al puterii, cruzimii și extinderii stăpânirii imperiale". - Stuart, "Apocalipsa", pag. 638.

     BALAURUL ȘI FIARA

     13.2.2 - "Și balaurul i-a dat puterea lui și tronul lui și autoritate mare"

     Fiara, în care sunt combinate trăsăturile și caracteristicile distinctive ale predecesorilor ei, precum și suveranitatea lor, este acum un instrument potrivit prin care balaurul poate lucra. Astfel, Fiara nu este doar moștenitoarea stăpânirii mondiale acordate în mod direct lui Nebucadnețar, ci ea îl reprezintă și pe balaur în cruzime și forță brută în lume. Subtilitatea șarpelui este exprimată în a doua Fiară (v. 11). Puterea satanică din Adânc, propriul tron al lui Satan în mijlocul unei scene care sfidează pe Dumnezeu, și autoritatea nelimitată pe pământ, alcătuiesc imaginea îngrozitoare prezentată aici. Hristos a refuzat suveranitatea asupra lumii oferită de Satan (Luca 4:5, 8); iată aici pe cineva care o acceptă. Rămâne doar să adăugăm că perioada la care se face referire, când balaurul își dă tronul și autoritatea Fiarei, este momentul și ocazia când Fiara se ridică din Adânc (Apoc. 17:8), ca urmare a expulzării lui Satan din cer.

     Caracterul satanic și istoria imperiului acoperă cea mai interesantă și solemnă criză din viitorul lumii - cei trei ani și jumătate care preced venirea Domnului în glorie. La sfârșitul acestei perioade, a șaptezecea săptămână a lui Daniel, Fiara și aliatul ei în rău merg "la pierzare", adică, în iazul de foc. Cele două Fiare din capitolul nostru sunt văzute în cele din urmă ca doi oameni inspirați de diavol. Acești conducători ai apostaziilor din zilele de la sfârșit sunt aruncați de vii în pierzarea lor eternă (Apoc. 19:20).

     MOARTEA ȘI ÎNVIEREA FIAREI, O MINUNE UNIVERSALĂ

     Apoc.13:3 - "Și unul din capetele ei era înjunghiat de moarte și rana ei de moarte fusese vindecată: și tot pământul se minuna de (lit. "după") fiară".

     Aici avem moartea politică și învierea Fiarei. Capul rănit și Fiara sunt în mod evident identificate. Fiara în capul ei imperial a fost cea care a fost ucisă. Imperiul a încetat să mai existe în anul 476 d.Hr. Stăpânirea mondială a Cezarilor a zăcut în strânsoarea de fier a morții politice, de la acea dată până acum. Dar Dumnezeu, în providența Sa, va chema imperiul din nou la existență, dintr-o scenă de tulburări revoluționare și conflicte - asemenea celei din care a apărut imperiul lui Napoleon - din mare (v. 1). "Rana ei de moarte fusese vindecată". Văzătorul o consideră un fapt împlinit, referindu-se, credem, la afirmația din versetul 1. Dar învierea ei, precum și prezentarea ei înaintea lumii, este legată de renașterea ei satanică la jumătatea săptămânii (Daniel 9:27). Renașterea (Apoc. 13:2 ; 17:8) are loc în a doua jumătate a acelei săptămâni profetice de șapte ani. "Tot pământul se minuna de (sau după) fiară". Fiara va prezenta o imagine necunoscută și nemaiîntâlnită până acum, una fără precedent în istoria rasei umane. O putere umană înzestrată cu energie satanică, sfidând deschis pe Dumnezeu și investită cu puterea imperială și autoritatea mondială a lui Satan, va atrage privirile captivate ale întregului pământ. Acesta se va minuna de această priveliște. Nu vedem niciun motiv pentru a limita sintagma "tot pământul". Renașterea imperiului trebuie să fie o chestiune de interes pentru toți cei cuprinși în raza și influența sa. Autoritatea balaurului și influența sa extinsă depășesc limitele geografice ale celor zece împărății. Fiara, căreia Satan îi deleagă autoritatea sa, exercită o influență impunătoare pe tot pământul, ajungând chiar și la granițele păgânismului.

     ÎNCHINAREA ADUSĂ BALAURULUI ȘI FIAREI

     Apoc. 13:4 - "Și s-au închinat balaurului, pentru că i-a dat fiarei autoritatea; și s-au închinat fiarei, spunând: Cine este asemenea fiarei și cine poate lupta împotriva ei?".

     Aici, Dumnezeu este dat la o parte, iar balaurul Îi uzurpă locul. Nu Creatorul, ci Satan devine obiectul închinării universale. Simpla mărturisire (a lui Dumnezeu, n.tr.) este lipsită de valoare în acea zi cumplită. Doar realitatea (mărturisirea reală a cunoașterii lui Dumnezeu, n.tr.) poate folosi într-o scenă încredințată în întregime lui Satan. Doar cei ale căror nume au fost scrise în cartea Mielului, sau, cu alte cuvinte, cei aleși (v. 8), îl pot înfrunta pe Satan în ceasul aparentului său triumf. În ochii oamenilor, balaurul tocmai a făcut ceea ce se credea că numai Dumnezeu poate face, dând Fiarei autoritatea supremă; din acest motiv i se aduc onoruri divine. Dar și Fiara este venerată. Uimirea, pe care o provoacă reapariția ei în scena istoriei, adăugată cu trăsături supraomenești, este urmată de închinare. Atât uimirea, cât și închinarea sunt universale, aceasta din urmă depășind ca și caracter și amploare tot ceea ce s-a văzut vreodată la Roma. Spiritismul, care a făcut pași gigantici în ultimii ani, lucrează pentru un singur obiectiv bine definit, închinarea la diavol. În Europa și America, închinarea la diavol este practicată pe scară largă! În 2 Tesaloniceni 2 aflăm că omul păcatului, care este identic cu a doua Fiară din capitolul nostru, pretinde și, de asemenea, i se aduce închinare. Ce blasfemie oribilă! Ce batjocură și parodie a creștinismului! Nu Dumnezeirea: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, ci închinarea triunitară la diavol: balaurul, fiara și omul păcatului. Și la aceasta ajunge Anglia creștină? Adepții "criticii înalte" (*) fac tot posibilul, sub influența lui Satan, să predea creștinătatea diavolului, și fac progrese rapide în această direcție. "Cine este asemenea fiarei și cine poate lupta împotriva ei?" (**);  această afirmație sugerează că puterea și priceperea sa în arta războiului sunt calitățile strălucitoare care îi atrag admirația lumii și, prin urmare, omagiul cuvenit poziției sale înalte, dar nu închinarea este punctul special aici. Credem, totuși, că sensul este mult mai profund, și că onorurile divine vor fi aduse în mod personal conducătorului imperiului restaurat; realizarea acestui aspect este lucrarea celei de-a doua Fiare.

     (*)  Acești reprezentanți ai "Criticii înalte" spuneau atunci, și o spun și acum, că ei se pot pronunța, prin inteligență omenească, asupra veridicității textelor biblice, și a le da interpretarea dorită de ei, n.tr.

     (**) În această mândră și sfidătoare provocare este avansată pretenția de omnipotență. Dincolo de orice putere care a apărut vreodată pe pământ, Fiara se manifestă acționând direct prin puterea balaurului - o putere care nu cruță și nu cunoaște milă. 

     HULA, PERSECUȚIA ȘI AUTORITATEA MONDIALĂ A FIAREI

     Apoc. 13:5-7 - "Și i s-a dat o gură... i s-a dat putere... i s-a dat să facă război..."

     Împletită în însăși țesătura sumbrei relatări oferite aici despre răutatea satanică și aroganța umană, este o rază de mângâiere pentru sfinții lui Dumnezeu (din toate timpurile), care reiese din repetarea expresiei "i s-a dat". În spatele Fiarei se află puterea ascunsă, dar atotputernică, a lui Iehova. Satan nu are putere în sine însuși. Toată puterea este de la Dumnezeu. Exercitarea ei, la nivel individual și guvernamental, este o altă chestiune, iar pentru aceasta toți sunt responsabili, chiar și diavolul însuși. Puterea care a lovit Marea Galileii cu furie și furtună pentru a scufunda vasul care conținea cea mai prețioasă încărcătură care a navigat vreodată, Hristos și ucenicii Săi, și-a avut sursa în Adormitul divin care Se odihnea în partea din spate a corabiei. Lui Satan i s-a acordat, pentru moment, autoritate asupra elementelor naturii pentru a ne demonstra că puterea sa, precum și continuitatea ei, este controlată și verificată de Dumnezeu, după voia și plăcerea Sa (Matei 8:23-27). În mândria inimii sale, Fiara se laudă și hulește. Cine este ea și ce a făcut constituie, fără îndoială, suma "lucrurilor mari" rostite, iar la acestea se adaugă cuvintele semnificative "și hule". Dumnezeu, și toți ai Săi de pe pământ și din cer, sunt  batjocoriți în mod deschis, și a vorbit împotrivă cu cuvinte care nu au fost consemnate, dar, cu siguranță, destul de amare, ca expresie a unei inimi apostate, inspirată de Satan. 

     Încă odată ne întâlnim cu durata manifestării puterii satanice întrupate pe pământ. "Și i s-a dat autoritate să lucreze patruzeci și două de luni" (v. 5). De remarcat că textul nostru nu afirmă pur și simplu existența Fiarei - sau a imperiului - ca atare, ci face referire la acea criză majoră din istoria sa, momentul  în care Satan pune stăpânire pe ea pentru patruzeci și două de luni, adică trei ani și jumătate, înainte de distrugerea ei definitivă. În această perioadă, Fiara își continuă lucrarea de batjocură și violență sub influența directă a balaurului. Continuitatea imperiului de la ascensiunea sa (v. 1) până la distrugerea lui definitivă de către Domnul în Persoană, la venirea Sa în glorie (Apoc. 19:19-21), acoperă cel puțin întreaga perioadă a ultimei săptămâni profetice (Daniel 9). Renașterea sa din Adânc are loc la jumătatea săptămânii, și de atunci putem să socotim parcursul satanic de patruzeci și două de luni.

     Atunci, Dumnezeu, cortul Său și cei care locuiesc în cer sunt subiectele hulei satanice (v. 6). Sunt rostite cuvinte îndrăznețe și rele. Nu știm ce se spune, dar putem fi siguri că cea mai mare ură neobosită față de Dumnezeu, pe care răutatea balaurului o poate inspira, este exprimată public și cu glas tare. De asemenea, este probabil ca hula să îmbrace o formă suplimentară de dispreț și batjocură în imaginea și reprezentarea subiectelor divine. Apoi, sfinții de pe pământ, care susțin drepturile lui Dumnezeu împotriva balaurului și a sateliților săi, sunt predați în puterea Fiarei. Sfinții din acele vremuri nu vor fi asemenea celor șapte mii de martori ascunși din vremea profetului. Toți vor fi potrivit caracterului lui Ilie, îndrăzneți și neînduplecați în mărturia lor. Fiarei îi este permis să se răzbune asupra sfinților "și să-i învingă" (v. 7). Vezi și Apocalipsa 11:7-8, care, însă, este limitat la Ierusalim. Indiferent de întinderea teritorială a imperiului în viitor, autoritatea Fiarei pare nelimitată în raza și în extinderea sa, deoarece cuprinde "orice seminție și popor și limbă și națiune" - cele patru diviziuni ale rasei umane. Astfel, observăm o reuniune la Ierusalim a unor oameni din toate colțurile pământului, care, în asociere cu Fiara, iau parte la uciderea sfinților iudei (Apoc. 11:9). Țări și popoare din afara imperiului roman se vor afla atunci sub puternica sa influență și autoritate. Fiara și femeia (Babilonul) sunt în strânsă legătură, dar, în plus, vor exista și alte națiuni în relație exterioară cu Fiara, asupra cărora ea își va exercita autoritatea (Apocalipsa 17).

     ÎNCHINĂTORII FIAREI

     Apoc. 13:8 - "Și i se vor închina toți cei care locuiesc pe pământ, al căror nume nu a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieții Mielului celui înjunghiat". 

     Am remarcat de mai multe ori semnificația morală a expresiei "cei care locuiesc pe pământ" (*), ca semnificând o clasă de persoane care au respins în mod voit chemarea cerească, care, de fapt, au apostaziat de la creștinism. Aceștia sunt diferiți de națiuni, popoare, limbi și seminții (Apoc. 11:10). Aici, însă, "cei care locuiesc pe pământ" nu pot avea o semnificație morală specială, deoarece se face referire la toți, în afară de cei aleși. Toți cei care locuiesc atunci pe pământul profetic sunt puși în contrast cu cei aleși, ale căror nume sunt în cartea vieții Mielului, prin urmare, sensul spiritual al expresiei "cei care locuiesc pe pământ" nu se poate aplica în acest caz. În pasajul dinaintea noastră, toți se închină Fiarei, în afară de cei aleși. Mielul înjunghiat, care i-a răscumpărat prin sângele Său, ia seama în mod special la aceștia care se află în suferință. Cartea vieții, în care sunt înregistrate numele lor, Îi aparține. Pe paginile sale, numele lor au fost scrise de la întemeierea lumii, prin urmare, nu poate exista nicio ștergere, așa cum, fără îndoială, va fi din cartea sau registrul mărturisirii (Apoc. 3:5). Nume, adevărate și false, se găsesc în această ultimă carte (Apoc. 3:5), deoarece Dumnezeu ține cont de întreaga mărturisire creștină. Dar cartea vieții Mielului poate conține doar numele celor răscumpărați, deoarece acestea au fost scrise de la întemeierea lumii, adică de la începutul timpului. Este aceeași carte și aceeași clasă la care se face referire în Apocalipsa 17:8, doar că acolo Numele Mielului este omis. Fiara învinge și ucide, dar viața eternă este partea acelor martiri. Mielul, prin moartea Sa, i-a răscumpărat, și astfel, au realizat în timp - dezvăluit la momentul potrivit - faptul întăritor și mângâietor că numele lor fuseseră scrise în cartea vieții Sale. Binecuvântarea noastră ca și creștini merge mult mai departe decât cea a celor aleși de aici și a celor din Matei 25:34. Suntem cunoscuți dinainte, aleși și predestinați înainte de întemeierea lumii, înainte de începutul timpului, prin urmare, din eternitate (Efes. 1:4-5 ; Rom. 8:29). Putem remarca faptul că aleșii din Matei 24:22 alcătuiesc o categorie de iudei temători de Dumnezeu, în timp ce aceștia din capitolul nostru și oile din Matei 25:34 sunt aleși din lumea întreagă.

     (*)  Vezi observațiile de la Apocalipsa 2:13 și de la Apocalipsa 11:8-10.

     O CHEMARE ȘI UN AVERTISMENT

     Apoc. 13:9-10 - "Dacă are cineva urechi, să audă! Dacă cineva duce în robie, în robie va merge. Dacă cineva ucide cu sabia, cu sabia va fi ucis. Aici este răbdarea și credința sfinților".

     Expresia "Dacă are cineva urechi, să audă" este folosită frecvent în lucrarea Domnului nostru (Matei 11:15 ; Matei 13:9, 43 ; Luca 8:8). Este, în esență, aceeași, dar prescurtată față de cea întâlnită în fiecare dintre adresările către cele șapte biserici (Apocalipsa 2-3). Propoziția adăugată "ceea ce Duhul spune adunărilor" nu ar putea avea nicio aplicație aici, deoarece adunările nu mai există în timpul judecăților apocaliptice. Chemarea de a auzi presupune exercițiul înțelegerii spirituale, spre deosebire de auzul natural, comun tuturor oamenilor.

     Apoi este enunțat un principiu, aplicabil atât Fiarei, cât și sfinților lui Dumnezeu din toate timpurile - deopotrivă dușmanilor și prietenilor. Oricât de mult ar lucra harul și puterea Duhului în sfinți și ar modifica aplicarea principiului, totuși acesta rămâne. Dar care este adevărul atât de puternic inoculat aici? Este certitudinea dreptei răsplătiri sau, în cuvintele Scripturii, "cu ce măsură măsurați, vi se va măsura" (Matei 7:2). Oricine duce în robie trebuie să intre el însuși în ea. Oricine ucide trebuie, la rândul său, să fie ucis. Ce cuvânt de atenționare și cât de potrivit pentru sfinții zdrobiți atunci sub stăpânirea de fier Fiarei! Nu trebuie să opună rezistență. Armele lor nu sunt carnale, ci spirituale. "Aici este răbdarea (stăruința) și credința sfinților". Numai în acest fel pot triumfa. Biruințele lor sunt morale și spirituale, nu fizice. Neajutorați și fără speranță, resursa lor este în Dumnezeu Însuși. Fiarei nu i se va închina, dar, pe de altă parte, nu trebuie să se opună, prin urmare, robia și moartea ar fi soarta lor tristă. Ei bine, fie așa; Ei aveau o viață dincolo de puterea absolută a vrăjmașului. Numele lor au fost scrise în cartea vieții Mielului și nicio putere din iad sau de pe pământ nu ar putea șterge scrierea sau să-i jefuiască de partea lor eternă, întemeiată pe moartea Mielului lui Dumnezeu.

     Putem observa că atât în Apocalipsa 13, cât și în Daniel 7, imperiul renăscut este subiectul cel mai important. Dar în primul, caracterul general al puterii mondiale este trăsătura predominantă, în timp ce în al doilea, se are în vedere, în mod special, conducătorul personal al acestui imperiu. Hula și persecuția Fiarei (Apocalipsa 13:5-7) sunt în termeni aproape identici cu cei folosiți în legătură cu cornul mic (Daniel 7:8). Atât profetul iudeu, cât și văzătorul creștin leagă în mod vital imperiul de conducătorul său personal, ultimul împărat. Caracterul imperiului este întruchipat în ultimul său mare conducător. Există și alte trăsături ale celei de-a patra Fiară și ale relației sale cu curva, care sunt abordate în Apocalipsa 17, a căror analiză trebuie rezervată până vom ajunge la acest capitol. "Fiara", adică imperiul, are un caracter apocaliptic, fiind marea putere civilă din zilele din urmă.