Translate

miercuri, 6 noiembrie 2024

 


                                       Prima epistolă către Corinteni

                                                                         - XI -


     Henri Rossier


     11     Capitolul 11:17-34

     Comparând epistola către Efeseni și cea către Coloseni cu epistola de care ne ocupăm, sunt uimit de ceea ce le deosebește. Este de la sine înțeles că, în niciuna din cele trei epistole, Duhul lui Dumnezeu nu separă Adunarea, ca trup, de Capul ei, ci epistola către Efeseni ne prezintă Capul și trupul, singurul om nou, Adunarea, plinătatea Celui care umple totul în toți ; în timp ce epistola către Coloseni ne vorbește de Capul trupului, iar epistola către Corinteni pune în lumină trupul Capului. Am văzut deja, în cap. 10, manifestarea trupului lui Hristos aici jos. După ce am arătat, la începutul cap. 11, ceea ce se potrivește pentru femeie, față de bărbat, ca tip a relațiilor Miresei cu Mirele ei, căci "Hristos este Capul oricărui bărbat" (v. 3), trecem, la v. 17, la funcționarea trupului, un subiect nou care continuă până la sfârșitul capitolului 14.
     Când suntem strânși în adunare (veți regăsi aici trupul), cum ar trebui să se comporte aceasta (adunarea) ? Această chestiune este de-o importanță capitală pentru noi. Fără îndoială, nu mai suntem asemenea adunării din Corint care se aduna împreună în același loc, dar, atunci când am fi adunați doar doi sau trei în Numele Domnului, trebuie să manifestăm ordinea care se potrivește trupului lui Hristos aici jos. Intrând în mod direct în acest subiect, aflăm mai întâi ce este strângerea adunării : "Căci, mai întâi, când voi veniți împreună în adunare..."(v. 18). Există deci, în această lume, ceva de genul unei "strângeri a adunării", a trupului lui Hristos. Cercetând Cuvântul, găsim că orice "strângere a adunării" are o trăsătură comună : Domnul este personal și spiritual în mijlocul ei, și aceasta conferă acestei strângeri un caracter de binecuvântare pe care nu-l vor cunoaște niciodată creștinii adunați pentru o evanghelizare sau o predicare a Cuvântului. În plus față de acest caracter general, strângerea adunării are și unele particulare. Găsim, în primul rând, strângerea adunării pentru închinare, în care Cina, memorialul morții Domnului, este centrul. În al doilea rând, strângerea adunării pentru rugăciune, despre care nu se menționează aici, ci în Matei 18 ; și, în acest pasaj învățăm că strângerea  adunării este posibilă chiar și când doi sau trei sunt adunați în jurul lui Isus ca centru al lor. În al treilea rând, strângerea adunării pentru zidire, așa cum cap. 14 din epistola noastră o descrie.
     Abordând aici subiectul strângerii adunării, apostolul începe printr-o mustrare "Dar, poruncind aceasta nu vă laud - pentru că vă adunați nu spre mai bine, ci spre mai rău" (v. 17). La v. 2, el le-a zis : "Vă laud dar, că... țineți rânduielile așa cum vi le-am dat" ; dar cum le realizau ei în practică ? Primul aspect, menționat deja într-un mod general la cap. 1, dar semnalat aici în legătură cu strângerile adunării, a atins diviziunile care domneau între ei ; iar această mustrare este formulată de-o manieră mult mai serioasă. Când creștinii, strânși în adunare, fiind în măsură să manifeste astfel unitatea lor între ei și cu Hristos, îndrăzneau ei să fie divizați și să formeze secte ? Diviziunile lor, așa cum s-a întâmplat mai târziu, încă nu-i separase fizic unii de alții, ci, rămânând uniți în exterior, creștinii adunați nu se mai înțelegeau. Atunci când autoritatea apostolică nu a mai fost pentru a-i reține, și chiar, într-o anumită măsură, înainte ca slujba apostolului Ioan să fie încheiată, aceste diviziuni au adus schisme ; și, puțin câte puțin, Biserica s-a separat în nenumărate secte. Apostolul nu îi laudă pentru această dezordine, dimpotrivă ; dar a existat și există și astăzi, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, în Adunarea lui Hristos, oameni care, în loc de a le aproba, s-au ridicat cu tărie împotriva sectelor, iar Dumnezeu a spus despre acești oameni : "Ca să se arate între voi cei aprobați" (v. 19).
     De la acest reproș, apostolul trece la altul : Când ei se adunau împreună, aceasta nu era ca să mănânce Cina dominicală. În acel timp, ei lua Cina înainte sau după agapă, și se întâmpla că fiecare își aducea propria mâncare, în loc s-o așeze pe masă pentru ca toți să profite. Cei care acționau astfel păstrau mâncare doar pentru ei înșiși, și unii erau sătui și chiar beți, ceva considerat atunci atât de puțin dezonorant printre păgâni, în timp ce alții erau flămânzi. Dezordinile care au pătruns prin confuzia agapei cu Cina, au dat prilejul apostolului de a le separa, și de a le atribui fiecăreia locul său, după cum el spune la v. 33 și 34, și de a-i învăța ce este Cina Domnului, subiect care nu a fost revelat complet mai înainte prin scrierile celorlalți apostoli. De fapt, prin revelație, Pavel face cunoscut adevărul cu privire la această instituție și arată că el a primit direct de la Domnul ceea ce le-a comunicat (v. 23).
     Cina nu are același aspect ca Masa Domnului (cap. 10), unde este manifestată unitatea trupului lui Hristos. Ea este un memorial. Dacă nu găsim masa decât acolo unde unitatea este pusă în lumină, la Cină nu este la fel. Ea este ceva cunoscut și întreținut, foarte imperfect și parțial, este adevărat, în creștinism. Pâinea și paharul sunt proclamate aici ca un memorial al morții lui Hristos, și putem să-I mulțumim lui Dumnezeu că este așa. Este adevărat că nu găsim în sistemele obișnuite ale creștinătății nicio intenție de a celebra Cina în comun ; căci, pentru a scuza pe cât posibil amestecul creștinilor cu lumea care L-a răstignit pe Mântuitorul, se afirmă că acesta este un act individual. Cu toate acestea, nu ne îndoim că sufletele evlavioase vor găsi aici o binecuvântare, amintindu-și de lucrarea împlinită pentru ele.
     Vedem aici patru lucruri cu privire la Cină. Ea este, în primul rând, un memorial al Persoanei Domnului. El a repetat de două ori ucenicilor Săi, luând pâinea și paharul : "Faceți aceasta în amintirea Mea". Dacă participăm la această masă cu o inimă care nu este plină de El Însuși, nu vom răspunde decât într-o măsură mică la dorința Sa. În al doilea rând, această masă este un memorial al lucrării Sale : "Acest pahar, a spus El, este noul legământ în sângele Meu". Știm că, într-un timp viitor, un nou legământ va fi încheiat cu poporul Israel și nu cu noi, căci nu a fost încheiat niciodată un legământ vechi cu Biserica. Dar creștinii se bucură încă de acum de întreg beneficiu pe care, într-o zi viitoare, acest nou legământ îl va aduce lui Israel. Capitolul 8 din epistola către Evrei, care citează din profetul Ieremia, ne arată că acest legământ conține patru puncte. Primul este că "Acesta este legământul pe care îl voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: punând legile Mele în mintea lor, le voi scrie și pe inimile lor" (v. 10), ceva cu totul opus față de legământul legii care se adresa inimii naturale a poporului, și pe care acesta nu a putut niciodată să-l împlinească. Acest nou legământ nu va mai fi ca cel vechi, un legământ încheiat între două părți, ci va depinde în întregime de o singură parte, de Domnul care va lucra El Însuși în inimile lor. În ceea ce ne privește, această lucrare nu mai trebuie făcută, ea este făcută deja. - Iată al doilea punct : "Le voi fi Dumnezeu și ei Îmi vor fi popor". Relația lui Israel cu Domnul va fi restabilită (Osea 1:10) ; ea este deja stabilită pentru noi care putem să-L numim Dumnezeul nostru și Tatăl nostru. Cu privire la al treilea punct : "Nu vor mai învăță fiecare pe aproapele său și fiecare pe fratele său, spunând: Cunoaște-L pe Domnul ; pentru că toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei" (v. 11) ; noi avem această cunoștință a lui Dumnezeu prin faptul că am primit inimi noi și o relație nouă cu El, în timp ce Israel așteaptă încă legământul care i le va aduce. - Al patrulea punct este finalul : "Voi fi îndurător față de nedreptățile lor și nicidecum nu-Mi voi aduce aminte de păcatele lor și de nelegiuirile lor" (v. 12). Israel va fi mai târziu și pentru totdeauna eliberat de păcatele sale care vor fi îndepărtate din memoria lui Dumnezeu ; dar noi o putem spune încă de astăzi în virtutea lucrării lui Hristos, primită prin credință. - Noi avem deci acum tot ceea ce legământul cel nou va aduce lui Israel, fără ca pentru aceasta acest legământ să fie făcut cu noi. Aceste patru puncte constituie binecuvântările creștine ; de aceea paharul, simbolul sângelui lui Hristos, este numit paharul noului legământ.
     Tocmai am văzut că Cina este, în primul rând, memorialul morții Domnului ; în al doilea rând, memorialul lucrării Sale. În al treilea rând, găsim aceasta : "Ori de câte ori mâncați pâinea aceasta și beți paharul vestiți moartea Domnului". Cina este deci o proclamare în mijlocul lumii a morții Domnului. Există în prezent ceva precum Adunarea lui Hristos adunată pentru a vesti acest fapt mare și pentru a-l face cunoscut. Ea nu are nevoie să-și ridice glasul ; însuși faptul că creștinii iau Cina toți împreună vestește lumii, indiferent dacă îi pasă sau nu, valoarea infinită a crucii lui Hristos.
     Vedem, în al patrulea rând, în Cină, un lucru de la care nu ne putem distrage : "Până vine El". Noi așteptăm venirea Sa. Vestirea morții Sale va dura pe toată perioada absenței Sale și va înceta când El va veni. Atunci lumea, lăsată singură, va fi lipsită pentru totdeauna de ceea ce ea a disprețuit ;  dar și atunci, cei care au vestit această moarte atât de slab, care au înțeles-o atât de puțin, o vor celebra împreună în gloria cerească, cu laude infinite, în jurul Mielului înjunghiat !
     Cu privire la Cină, lucruri grave se petreceau printre corinteni. Mulți o luau în mod nevrednic. Este necesar să se înțeleagă seriozitatea unui astfel de act și, dacă cineva se împărtășește cu un Hristos mort pentru păcatele noastre, să nu mănânce și să bea fără a deosebi trupul, altfel bea și mănâncă o judecată împotriva lui însuși. Cât de serios este acest lucru ! Acest mod nevrednic de a lua Cina Domnului, nedeosebind-o de o masă obișnuită, a trebuit să aducă o judecată asupra copiilor lui Dumnezeu din Corint, judecată de care aveau parte în această lume, fiindcă ei nu mai erau expuși judecății eterne. Se găsea deci printre ei mulți slabi și bolnavi, iar un număr destul de mare au fost luați prin moarte. Acest păcat a fost pentru mulți "un păcat care duce la moarte", pentru care nu se mai puteau ruga. Acesta este, și pentru noi, un lucru solemn la care ar fi bine să luăm seama. Nu trebuie să uităm niciodată judecata de sine când luăm Cina, pentru ca Domnul să nu fie obligat să ne judece pentru lipsa noastră de evlavie și seriozitate, atunci când împlinim actul simbolic la care El ne-a invitat.          

sâmbătă, 2 noiembrie 2024

 


                                    Prima epistolă către Corinteni

                                                                           - X -


     Henri Rossier


     10     Capitolele 10:14 la 11:16

     Sfârșitul cap. 10 și al celui care urmează, ne preocupă cu un subiect nou: ordinea și organismul Adunării ca trup al lui Hristos. Pentru "trup", ca și pentru "casă", epistola către Corinteni diferă mult de cea către Efeseni. Aceasta din urmă, ne arată Adunarea crescând pentru a fi un templu sfânt în Domnul ; ea vorbește ca de o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul ; ea ne este prezentată, de asemenea, ca un Trup unit cu Capul său glorificat în cer. Adunarea este trupul lui Hristos după planurile eterne ale lui Dumnezeu. În final, aceeași epistolă către Efeseni vorbește despre Adunare ca despre Mireasa lui Hristos, fiind una cu El, cei doi fiind un singur trup, deși această Mireasă Îi este supusă. Această Mireasă, așa cum o vede Hristos, El o curățește aici jos, ca să-I fie prezentată sfântă și fără pată în glorie.
     În schimb, după cum am văzut, epistola către Corinteni prezintă Adunarea ca o casă zidită de om, responsabil de materialele pe care le introduce și de ordinea care trebuie să domnească în ea. Dacă o privim din punctul de vedere al trupului lui Hristos, această epistolă ne prezintă, de asemenea, cu totul altceva decât cea către Efeseni. Vedem aici trupul (la fel și casa) din punctul de vedere al responsabilității sale, al modului în care trebuie să funcționeze pentru a-L manifesta pe Hristos aici jos. Acest gând este dezvoltat în toate capitolele pe care le-am văzut, până la cap. 14. Adunarea trebuie să manifeste funcționarea și unitatea care aparțin Trupului lui Hristos. Veți înțelege cu ușurință imensa importanță practică a acestui punct de vedere, căci, nefiind decât trei sau patru, ni se cere să reprezentăm unitatea Trupului lui Hristos în această lume, și ordinea care aparține acestei unități.
     De aceea rolul atribuit Mesei Domnului este foarte remarcabil în versetele 14 la 22 din cap. 10. Este vorba, în primul rând, de a stabili că există, în această lume, o manifestare a unității trupului. Această unitate există ; nu trebuie să o facem noi ; există, se spune în epistola către Efeseni, un singur trup și un singur Duh : este ceea ce Dumnezeu a făcut. Dar noi suntem aici jos și trebuie să manifestăm această unitate înaintea lumii. De fapt, există doar un singur loc unde ea poate fi manifestată : la masa Domnului. "O singura pâine" pe care o avem pe această masă, și la care luăm parte cu toții, este semnul vizibil că toți suntem un singur trup. Că lumea vrea sau nu vrea să vadă, lucrul acesta nu schimbă nimic. Există aici jos o mărturie, singura care poate fi dată cu privire la această unitate, o mărturie stabilită de Dumnezeu. Iată ceea ce face (în parte, căci încă nu vorbim aici de Cină ca memorial) Cina Domnului valoroasă pentru noi.
     Nu trebuie să uităm niciodată. Dacă nu ne strângem în jurul mesei Domnului pentru a lua parte la această singură pâine, arătăm o indiferență vinovată față de manifestarea unității, încredințată responsabilității noastre.
     Dar, citind aceste versete, putem realiza alt fapt, că s-ar putea să fim adunați ca creștini în jurul acestei mese, fără a manifesta unitatea Trupului. Cred că acest fapt este important și vorbește conștiințelor noastre. O adunare ca cea din Corint, divizată moral, în stare spirituală rea, plină de concurență, de certuri, fără unire practică, poate ea să pretindă că manifestă unitatea la masa Domnului ? Absolut nu. "Vorbesc", spune apostolul, "ca unora cu judecată: judecați voi ce spun" (v. 15). Dacă masa Domnului este expresia unității trupului lui Hristos, nu avem dreptul să spunem că avem această masă și manifestăm unitatea trupului, când în mod practic noi suntem dezbinați. Căci, observați bine, toată această epistolă tratează, nu ca cea către Efeseni, ceea ce era în planurile lui Dumnezeu, ci responsabilitatea noastră și manifestarea practică a ceea ce Dumnezeu a stabilit. Putem deci pierde, din vina noastră, privilegiu imens de a vesti adevărul capital că există în această lume un trup al lui Hristos, din care toți creștinii, uniți împreună, fac parte. Mulțumim lui Dumnezeu că acest trup rămâne înaintea ochilor Săi, dar dacă noi ne purtăm cu necredincioșie, el (trupul) nu mai poate fi vizibil în ochii lumii, și ce pierdere va rezulta pentru Domnul și pentru mărturia Sa !
     Este spus în v. 16 : "Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?" În această privință, aș vrea să subliniez că comuniunea are două caractere. În prima epistolă a lui Ioan, la cap. 1, veți găsi că, în virtutea faptului că noi avem viața eternă, comuniunea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos. Comuniunea ne este prezentată aici ca o bucurie și o parte comună cu Tatăl și cu Fiul. Ne bucurăm de Fiul așa cum Se bucură Tatăl, și de Tatăl așa cum Se bucură Fiul, și putem participa la tot ceea ce este partea Lor. În capitolul nostru, comuniunea este participarea celor credincioși, în comun, la toate binecuvântările care ne-au fost aduse prin sângele lui Hristos. Aceasta este o noțiune de o măsură mai mică decât cea a lui Ioan, și totuși o binecuvântare imensă. Veți găsi mai întâi paharul iar pâinea după, căci sângele lui Hristos este cel care ne-a introdus în toate aceste binecuvântări. Prin sângele Său suntem răscumpărați, îndreptățiți, sfințiți, am primit pacea, intrăm în Locașul sfânt, suntem aduși la Dumnezeu, putem să stăm înaintea Lui, fără conștiința păcatului. Într-un cuvânt, sângele lui Hristos este întotdeauna izvorul și punctul de plecare al tuturor privilegiilor noastre. Paharul este un pahar al binecuvântării. Avem comuniune cu acest sânge, adică avem bucuria, și aceasta în comun, a tot ceea ce ne-a adus acest sânge, și deci, cum să nu binecuvântăm acest pahar ? "Pâinea pe care o frângem" este comuniune cu trupul lui Hristos. Luăm parte în comun la acest trup, și ne identificăm cu el. Când o pâine este pusă pe masă și când o frângem, arătăm în comun că facem, toți împreună, parte din acest singur trup ; arătăm unitatea. La cap. 11, sângele și trupul semnifică moarte (sângele separat de trup). Când luăm parte la Cină, vestim moartea Sa, și o facem în amintirea Lui și a suferințelor Sale.
     Nu voi intra mai mult în detaliile a ceea ce urmează. Apostolul pune masa Domnului alături de altarul iudaic și în opoziție cu masa demonilor. Apoi el ne arată că, dacă idolul nu este nimic, în sine însuși, în spatele idolului, lucru grav, se ascund demonii, și el nu vrea ca creștinii să ia parte la masa demonilor. Păgânul are comuniune cu demonii ; iudeul, care are parte de jertfe, are comuniune cu altarul ; creștinul, care ia parte la masa Domnului, are comuniune cu Hristos.
     Avem noi pe inimă să manifestăm unitatea trupului lui Hristos, sau vom face ca lumea, mergând unde ni se pare nouă că este bine ? Să fim deci inteligenți și să nu-L provocăm pe Domnul la gelozie !
     Versetele 23 la 33 ne îndeamnă să nu căutăm fiecare propriul său interes, ci interesul altuia. Nu este aceasta consecința firească a faptului că suntem o singură pâine, un singur trup ? Apostolul încheie spunând : "Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie orice faceți, faceți toate pentru gloria lui Dumnezeu" (v. 31).  Mă opresc asupra acestui pasaj. Un creștin care are o conștiință delicată și temătoare se întreabă adesea : Este bine sau rău să faci aceasta sau aceea ? Eu nu aș putea să-i spun, dar el găsește, în Cuvântul lui Dumnezeu, o regulă perfectă, care se adaptează la toate împrejurările din viața sa, la mâncare și băutură, la odihnă sau activitate, la casă sau la călătorie, la o invitație sau la o sărbătoare, la relațiile cu lumea, în final la toate, și această regulă este gloria lui Dumnezeu. Cum aș putea face aceste lucruri spre gloria lui Dumnezeu ? Imitându-L pe Domnul care era măsura în toate. "Fiți imitatorii mei", spune Pavel, "cum și eu sunt al lui Hristos" (11:1). De aici totul este simplu. Când iau aceeași regulă, ea mă va conduce fără ezitare, fără grija conștiinței ; ea devine sursa întregii conduite a creștinului în această lume. Este spus, de asemenea : "Orice faceți, lucrați din suflet, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni" (Col. 3:23). Ceea ce fac este bine sau rău ? Fac eu pentru El ? Dacă, de exemplu, intru într-o anumită casă, dacă fac o astfel de vizită, este pentru Hristos ? Dacă, pentru a face o vizită, sunt obligat să-L dau la o parte pe Domnul, voi putea să consimt eu la aceasta ? Nu ar fi mai bine să renunț ? Da, cu siguranță ! Nu pot să-L las pe Domnul la ușă, așa cum cineva își lasă haina vestiar. Hristos merită un alt loc. Dacă El are acest loc în inima mea, trebuie să-L port cu mine. În acest fel, cele mai simple legături sunt în mod absolut reglate. Fie ca Dumnezeu să ne-ajute să răspundem gândurilor Sale în această privință. Dacă este așa, atunci totul va merge bine în viața noastră și Dumnezeu va fi glorificat.
     Trecând de aici la cap. 11, vers. 2 la 16, apostolul abordează o chestiune care, la prima vedere, pare secundară, și pe care, poate, cred, corintenii au provocat-o. O femeie trebuie să se roage cu capul acoperit sau descoperit ? Acesta este un detaliu mic, dar căruia Dumnezeu îi atașează o importanță mare. Fără îndoială, era nevoie ca să fie cunoscut printre corinteni, căci apostolul zice : "Vreau să știți". M-am întrebat adesea de ce acest detaliu ne este dat în acest loc ? Răspunsul este că, atunci când este vorba despre gloria lui Hristos, nimic nu este fără importanță în ochii lui Dumnezeu. Că o femeie se roagă cu capul acoperit sau descoperit, este grija lui Dumnezeu. Acest aspect atinge, ca imagine, relațiile lui Hristos cu Adunarea, ale Mirelui cu Mireasa. Regăsim aici, sub un alt caracter, relația despre care vorbește epistola către Efeseni, cap. 3:10 : "Pentru că înțelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor și autorităților în locurile cerești" ; iar aici : "Din cauza îngerilor, femeia trebuie să aibă un semn de autoritate pe capul ei" (v. 10). Astfel, când îngerii privesc la femeie supusă soțului, ei văd și învață despre înțelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut să le dea, în imaginea femeii care are capul acoperit, un exemplu de supunere a Miresei față de Mirele ei, a Bisericii față de Hristos. Acesta este motivul, nu mă îndoiesc, pentru care această chestiune ne este prezentată aici, chiar dacă este vorba, în același timp, de un detaliu deosebit al conduitei femeilor în adunări.
     Apostolul prezintă trei motive pentru care femeia trebuie să se acopere. El ia primul motiv din creație : "Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; căci și bărbatul nu a fost creat pentru (lit. "datorită") femeie, ci femeia pentru (lit. "datorită") bărbat" (v. 8, 9). Al doilea motiv din natură : "Nu vă învață chiar și firea (natura) că este o dezonoare pentru bărbat dacă are părul lung ? etc." (v. 14). Natura este luată ca martor, că femeia trebuie să aibă pe cap semnul supunerii față de soțul ei. Cât de puțin se potrivește acest lucru cu ideile feministe de astăzi ! Se va găsi întotdeauna femei gata să discute, căci le place mai puțin să ocupe un loc de dependență. Apostolul le dă, pentru a le reduce la tăcere, un al treilea motiv, obiceiul : "Dacă cineva gândește să fie certăreț, noi nu avem un asemenea obicei, și nici adunările lui Dumnezeu". O anumită ordine, o anumită decență, depinzând de obicei, trebuie respectate în adunările lui Dumnezeu. Este vorba deci aici, nu doar de locul dat femeii în creație și după natură (fire), ci este vorba despre ordinea în Biserică, care se potrivește Adunării față de Hristos.
     Apostolul adaugă la v. 11 : "Totuși, în Domnul, nu este nici femeie fără bărbat, nici bărbat fără femeie". El readuce poziția respectivă a bărbatului și a femeii la nivelul comun, căci, în Domnul, femeia este la nivelul bărbatului, iar acesta din urmă nu se poate gândi să-și tiranizeze tovarășa sa. Ea este ajutorul bărbatului și acesta este sprijinul ei, dar ei sunt uniți în Domnul.
     Există deci o ordine care trebuie respectată în relațiile dintre soți, pentru ca Cel care este Domnul tuturor să fie glorificat în Adunare.

vineri, 25 octombrie 2024

 


                                     Prima epistolă către Corinteni

                                                                          - IX -


     Henri Rossier


     9     Capitolul 9:24 - 10:13

     Am încheiat primul mare subiect al acestei epistole, ordinea care se potrivește casei lui Dumnezeu. Vom vedea de la cap. 10:14, ordinea care aparține Adunării ca Trup al lui Hristos, dar mai înainte, pasajul scurt pe care tocmai l-am citit introduce un lucru intermediar, foarte important, care nu privește nici casa, nici Trupul, ci mărturisirea creștină care a luat naștere cândva, și astăzi a umplut lumea civilizată.
     Observați că împărțirea în subiecte, pe care tocmai am menționat-o, atât de simplă, atât de logică, ca să zicem așa, se regăsește frecvent în Scripturi. Să cităm Apocalipsa, o carte atât de puțin înțeleasă în ansamblul ei, deși este răspândită cel mai frecvent dintre relatările biblice ; să cităm, de asemenea, profetul Isaia, în care Duhul are grijă să sublinieze diferitele părți într-un mod atât de izbitor ; în final, să cităm Psalmii, grupați și subîmpărții astfel încât să nu greșim interpretarea lor. Același lucru este valabil și pentru celelalte cărți, doar că uneori este nevoie de mai multă atenție pentru a pătrunde în structura lor ; dar cercetându-le, planul lui general, al Cuvântului ne devine mai familiar. Nu este suficient, de fapt, să citim Biblia fără să o studiem, căci aceasta ar însemna să o tratăm cu lipsă de respect și de a fi în pericol de a nu înțelege gândul lui Dumnezeu. Trebuie să învățăm să-l "împărțim drept", așa cum spune apostolul lui Timotei (2 Tim. 2:15). Nu putem recomanda foarte mult acest studiu al Cuvântului celor care sunt la începutul drumului de credință, dar trebuie făcut sub privirea lui Dumnezeu, în dependență de Duhul Sfânt și cu rugăciune. Aceste trei lucruri ne permit să ne însușim comorile sale. A ne ocupa în mod superficial este un mijloc sigur de a nu înțelege. Fără îndoială, cunoștința noastră nu poate fi decât parțială, dar, făcând progrese, ne îndreptăm spre perfecțiune, spre momentul când ceea ce este în parte va lua sfârșit și când Îl vom cunoaște pe Domnul, așa cum am fost cunoscuți de El. Acest progres a fost comparat cu o lampă, așezată la capătul unui lung coridor întunecat. Pe măsură ce înaintăm spre această lampă care transmite lumină, primim mai multă claritate, și, când în final am ajuns la ea, o putem ține în mâini și o vom avea în întregime. Astfel merge creștinul spre Hristos.
     Orice om care mărturisește că Îi aparține Lui este responsabil să Îl atingă. Apostolul, în pasajul pe care l-am citit, vorbește mai întâi de această responsabilitate (9:24-27), dându-se pe sine însuși ca exemplu. El nu își trata trupul cu ușurătate. Corinteni ar fi trebuit să știe aceasta, dar ei nu umblau potrivit acestei cunoștințe. Apostolul pune înaintea lor necesitatea ca viața creștină să fie o mărturie reală și publică înaintea lumii. Există, de fapt, pentru creștin, o viață interioară și una publică ; despre aceasta din urmă este vorba aici. El folosește ca exemplu jocurile olimpice, care constau în a câștiga premiul la o cursă (de alergare) sau în lupta corp la corp - și aceasta în public, înaintea tuturor. Mărturia noastră publică înaintea lumii constă, la fel, în aceste două aspecte. La cap. 3 din Filipeni, apostolul spune că el aleargă pentru premiul chemării cerești al lui Dumnezeu, în Isus Hristos. Această chemare este de a fi, înaintea lui Dumnezeu, sfânt și fără pată în dragoste, ca Hristos. "Speranța chemării" este atingerea acestei stări, la momentul când vom avea acest caracter, nu doar în Hristos, ci cu Hristos, când vom fi în aceeași glorie ca a Lui. Trebuie să alergăm în arenă, ca să câștigăm premiul ; pentru atingerea acestui scop și de a nu rămâne în urmă, trebuie să alergăm ca și cum am fi singurii care l-am obține. Apostolul respingea ca gunoaie tot ceea ce putea să-l împiedice în această alergare. Gunoaie ! Socotim noi lucrurile lumii, avantajele ei, valorile ei și, de asemenea, deșertăciunile ei, ca atâtea plase întinse pentru a ne ține legați, ca atâtea poveri de lepădat ? Când soldatul primește ordin să ocupe o poziție, își lasă rucsacul în partea de jos a pantei, fără să se îngrijoreze dacă îl mai găsește. Să ne amintim că trebuie să alergăm în prezența a mii de martori. Pentru a evita să fim  cuprinși de confuzie, avem nevoie nu doar de acest efort pe care Cuvântul îl numește "virtute", ci de răbdare, de o inimă liberă, de ochi ațintiți în mod constant asupra scopului de atins, care este Hristos. Fără îndoială, mulți îl vor atinge, de fapt, datorită lui Dumnezeu, dar fiecare dintre noi trebuie să spună că nu există decât un premiu, și să alerge ca și cum o singură persoană ar trebuie să-l câștige. Ce râvnă trebuie să producă un astfel de gând !
     Pe lângă alergare există luptă : lupta noastră este cu puterile spirituale. Să nu ne lăsăm opriți în alergarea noastră de oboseală, descurajare, sau de lume ; să nu slăbim, în luptă, de cursele pe care Vrăjmașul ni le întinde neîncetat. Una din condițiile preliminare ale biruinței este de a ține "regim (sau "dietă") în toate lucrurile" ; trebuie să fim pregătiți pentru luptă înainte de a intra în arenă. Regimul este ceva greu care necesită o atenție permanentă, o renunțare continuă la noi înșine. Pe lângă acest premiu vom primi, ca recompensă a luptei, o cunună care nu se veștejește (sau "nepieritoare"). Apostolul a împlinit aceste condiții cu fidelitate și a putut să spună la sfârșitul carierei sale : "M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea... de acum îmi este pusă înainte cununa dreptății, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea; și nu numai mie, ci și tuturor celor care iubesc arătarea Sa" (2 Tim. 4:7-8). El se dă aici (v. 26) ca model. Lupta lui era reală, și nu o simulare a luptei, după cum toată cariera sa apostolică ne-o dovedește. El a luptat, fie că a avut de-a face cu ostilitatea oamenilor, fie cu încercările lui Satan de a îndepărta sufletele de la Hristos. Când adevărul Evanghelie era în discuție, iar Vrăjmașul căuta să-l distrugă aducând sufletele sub lege, sau când a căutat să anuleze crucea lui Hristos înrobindu-i pe corinteni la principiile lumii, l-a găsit pe apostol pe drumul său (al Vrăjmașului, n.t.). Dar, mai mult, pentru a duce această luptă, el ținea regim : dând morții (sau "mortificându-și") și înrobindu-și trupul, necedând nimic cărnii și stăpânindu-l cu energia Duhului Sfânt, căci simțea toată responsabilitatea mărturisirii creștine. El nu zice : ca nu cumva, după ce am crezut, ci "ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu dezaprobat", căci aici este vorba despre mărturisire, și nu de credință, de responsabilitate, și nu de har. Este posibil ca o persoană să fi primit daruri deosebite și să le folosească ; chiar să spunem că, prin ea, Dumnezeu convertește suflete, și cu toate acestea această persoană să fie ea însăși dezaprobată. Ca întotdeauna, apostolul când vorbește despre responsabilitate, folosește termeni cât se poate de absoluți.
     A poseda daruri, a avea o slujbă publică, a predica altora, fără realitate pentru sine, fără judecata și renunțarea de sine înaintea lui Dumnezeu, într-un cuvânt, fără viața interioară care corespunde mărturisirii - nu are nicio valoare. Nu căutați, după cum se face atât de des, să ocoliți valoarea acestui termen : dezaprobat. Un om dezaprobat este un om respins de Dumnezeu, condamnat la pedeapsa eternă. Lucrul acesta nu vrea să spună că apostolul s-a îndoit în vreun fel de perfecțiunea harului, ci el a luat în serios cursa sa, lupta sa și mărturia sa, dându-i toată solemnitatea.
     După ce s-a dat ca exemplu prin mărturisirea sa, el abordează chestiunea creștinătății mărturisitoare. Aici, nu putem repeta suficient, contrar a ceea ce se spune adesea, că nu există două feluri de mărturisiri, una adevărată, alta falsă : nu există decât una, dar, ca în parabola celor zece fecioare, ea poate fi sau nu însoțită de viața lui Dumnezeu. Putem vorbi despre lipsa de valoare a mărturisirii creștine fără viață, dar dorința mea este să începem prin a face ca apostolul, să aplicăm realitatea mărturisirii creștine la noi înșine, înainte de a aplica altora.
     La cap. 10:1-4, el abordează această chestiune : Ce este mărturisirea creștină, și ce drept dă ea mântuirii eterne ? Ca răspuns, el rostește cea mai completă judecată asupra creștinătății mărturisitoare. Luând exemplul poporului Israel, el îl aplică la ceea ce a ieșit din creștinism. Israel a pornit ca să ajungă în țara Canaan, condus de nor care, de la primii pași, îl ocrotea ziua și îl lumina noaptea. Dumnezeul gloriei se afla în nor. Toți au trecut prin Marea Roșie, simbol al morții lui Hristos sub judecata lui Dumnezeu. Aceste două lucruri, norul și marea, aparțin la fel de bine creștinătății mărturisitoare, ca și poporului Israel după carne : prezența lui Dumnezeu și cunoașterea mântuirii care se obține prin sângele Mântuitorului. "Toți au fost botezați pentru Moise în nor și în mare" (v. 2). Israel a avut un fel de botez pe care Cuvântul îl asimilează botezului creștin. Ei au fost botezați cu toți pentru Moise, căpetenia lor, adică au purtat asupra lor, ca să zicem așa, chipul lui Moise, după cum mărturisitorul poartă chipul lui Hristos. Israel l-a luat (chipul lui Moise, n.t.) în nor și în mare ; mărturisirea creștină recunoaște ca Domn un Hristos viu care o ocrotește și o luminează, un Hristos mort, pentru care ea este botezată, căci, observați bine, botezul nu este altceva decât semnul mărturisirii creștine. - Israel a avut mana și apa din stâncă : spiritual vorbind, aceste lucruri reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu, coborât din cer ca să hrănească poporul, și pe Duhul Sfânt ca să le potolească setea. Aceste binecuvântări aparțin, de asemenea, și creștinătății, despre care se spune că "a gustat darul ceresc" și a devenit părtașă Duhului Sfânt (Evrei 6). Observați bine că nu este vorba aici despre jertfele iudaice, tipice răscumpărării, nici de a mânca carnea și de a bea sângele lui Hristos, ceea ce ar presupune viața eternă. Ori aceste privilegii exterioare au reușit ele să-l salveze pe Israel, sau vor salva ele creștinătatea mărturisitoare ? Dintre toți bărbații adulți care au ieșit din Egipt, doar doi bărbați ai credinței au trecut Iordanul ca să intre în țara promisă. Dar ce a făcut să se manifeste mânia și judecata lui Dumnezeu împotriva acestui popor ? 

    1 - Ei au poftit lucruri rele.
   2 - Au fost idolatri ; și rețineți că el nu citează aici vițelul de aur, ci sărbătoarea care l-a                    însoțit, și care poate la fel de bine să-i caracterizeze pe creștinii mărturisitori (care                      mărturisesc creștinismul, dar nu au realitatea, viața lui Hristos, n.t.) : "Poporul s-a așezat          să mănânce și să bea și s-au ridicat să joace".
   3 - Ei au curvit cu fiicele lui Moab, cu vrăjmașii lui Dumnezeu.
   4 - Ei L-au ispitit pe Hristos.
   5 - Ei au murmurat. Toate acestea nu se aplică la fel de bine la creștinătatea                                       mărturisitoare, care va fi judecată cu aceeași judecată ca Israel ?

     Remarcați acest cuvânt al apostolului : Aceste lucruri au devenit "pilde (sau "tipuri") pentru noi". El vorbește acum celor care nu sunt simpli mărturisitor, ci care au viața lui Dumnezeu. Fiecare din ei este chemat să se întrebe : Este acesta cazul meu ? Poftește inima mea lucruri rele ? Îmi găsesc eu bucuria în plăcerile materiale ? Mă îndoiesc eu de dragostea lui Hristos ? Sunt eu nemulțumit să întâlnesc încercare pe calea mea ? Să fim atenți la acestea. Judecata lui Dumnezeu atinge pe cei care urmează acest drum. Întreaga problemă a responsabilității noastre revine și se plasează astfel înaintea noastră, iar dacă apostolul ne-a vorbit în cap. 9 de a sa, a noastră este mai mică ? Dacă mărturisirea creștină, dacă creștinătatea, în ciuda nenumăratelor binecuvântări cu care Dumnezeu a acoperit-o, trebuie să cadă sub judecată, soarta ei nu ne va folosi pentru "avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârșitul veacurilor". Observați că întotdeauna este așa. Noi nu suntem chemați să rostim judecata asupra creștinătății ; aceasta este treaba lui Dumnezeu ; dar El vrea să aplicăm aceste adevăruri la propria noastră stare, și să ne întrebăm : Tu, care ai viața divină și pe Duhul lui Dumnezeu care a venit să-Și facă locuința în tine, te mulțumești cu aparențe, te pui la același nivel cu o mărturisire fără viață ? Dacă am înțeles harul lui Dumnezeu, vom sfârși categoric cu toate aceste lucruri, precum apostolul Pavel. De la moartea lui Hristos, ne-au ajuns "sfârșitul veacurilor" ; responsabilitatea omului păcătos s-a încheiat pentru noi, Hristos a purtat-o la cruce pentru oricine a crezut în El, iar noi am intrat ca creștini într-o nouă sferă, sfera binecuvântărilor cerești, dar trebuie să realizăm această poziție, iar responsabilitatea noastră ca creștini rămâne în întregime. Cât de important este pentru noi să fim plini de seriozitatea vieții noastre creștine (și Dumnezeu vrea să o producă în fiecare din sufletele noastre), de a înțelege că nu putem să ne limităm la o purtare exterioară, mai mult sau puțin corectă, ca mărturisitori fără viață, ci că starea noastră interioară trebuie să-i corespundă. Dacă simțim cât de mult am eșuat în responsabilitatea noastră, vom spune smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu : Am păcătuit împotriva ta ! Totuși, rămâne un singur lucru pe care putem conta, acela că Dumnezeu este credincios. În harul Său, m-a adus la El. Ar trebui să fac tot felul de experimente, dacă, asemenea corintenilor, nu am început cu judecata completă de mine însumi la cruce, dar harul Său nu se poate schimba ; este puternic pentru a mă restaura ; nu mă pot baza decât pe El. Mă va dezamăgi ? Niciodată ! Dacă aș părăsi numai o clipă mâna Sa, voi cădea ; și câte căderi rușinoase și adesea răsunătoare au venit în viața creștinului pentru că, încrezându-se în sine însuși, a părăsit brațul puternic și credincios care numai el putea să-l susțină ! 

miercuri, 16 octombrie 2024




                                    Prima epistolă către Corinteni


                                                                    - VIII -


     Henri Rossier


     8     Capitolele 8-9:23

     În capitolele 8 și 9, apostolul răspunde la încă două întrebări ; cea din capitolul 8 era dacă cineva îndrăznea să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, o întrebare fără rost am putea spune, dar cu privire la care Duhul lui Dumnezeu va atinge în mod direct conștiința corintenilor. Poate ni se pare că acest subiect nu ne privește, că poate fi lăsat deoparte, dar vom vedea că nu-l putem omite nicidecum. Apostolul începe prin a spune : "Nu știți", termenul de cunoaștere creștină,  "căci toți avem cunoștință", apoi el introduce o mică paranteză : "Cunoștința îngâmfă, dar dragostea zidește. Dacă cineva gândește că știe ceva, încă nu cunoaște nimic cum trebuie să cunoască; dar dacă cineva Îl iubește pe Dumnezeu, este cunoscut de El" (v. 1,2). Iată deci ceva care ne atinge pe toți ! Chestiunea idolilor este lăsată pentru o clipă deoparte. Se poate cunoaște foarte bine Cuvântul, se poate expune clar detaliile și ansamblul, a găsi explicația dificultăților pe care le prezintă, și această cunoaștere care pare atât de mult dorită, poate fi o sursă de mândrie spirituală, cea mai rea mândrie dintre toate. Aceasta a fost tocmai cursa corintenilor. Cunoștința lor, la care doreau să adauge încă elemente noi, i-a făcut să se îngâmfe. Apostolul revine, nu știu a câta oară în această epistolă, asupra acestui păcat. Să luăm seama să nu ne ocupăm de lucrurile lui Dumnezeu - nu vreau s-o spun : cu o cunoștință omenească, perfect incompetentă, și nu despre aceasta se vorbește aici - ci căutând cunoștința fără ca conștiința noastră să fie implicată, căci "cunoștința îngâmfă". Dacă o avem doar pe ea (cunoștința, n.t.) ne îndreptăm spre ruină. Un singur lucru zidește : acesta nu este cunoștința, ci dragostea, și dacă cineva nu este condus de dragoste, nicio zidire nu este posibilă. Vom vedea la cap. 14, că zidirea este scopul tuturor acțiunilor din adunare ; o predicare care nu o produce, nu valorează nimic : "Dragostea zidește". "Dacă cineva gândește că știe ceva, încă nu cunoaște nimic cum trebuie să cunoască" ; iar apostolul adaugă : "dar dacă cineva Îl iubește pe Dumnezeu, este cunoscut de El". Este cunoscut de El ! Iată de ceea ce am nevoie ca creștin ! Am nevoie de cunoașterea pe care o are Dumnezeu despre mine : aceasta mă face să nu mă mai gândesc la mine. Privirea lui Dumnezeu, nu a mea, este cea care mă cercetează și judecă, dacă există în inima mea vreo afecțiune pentru El. În Evanghelia după Ioan, după restabilirea lui Petru, Domnul îl întreabă de trei ori : "Mă iubești?" Petru este profund umilit ; avea, fără îndoială, în el dragoste pentru Domnul, dar el răspunde ceea ce o inimă smerită ar trebui să răspundă : "Doamne, Tu știi toate: Tu cunoști că Te iubesc". El s-a încrezut în cunoașterea lui Dumnezeu și nu în a sa. Dorind ca ochii lui Dumnezeu să se îndrepte în inima lui, parcă ar spune : "Cercetează-mă" și cunoaște-mă. Experiența tristă pe care o avusese i-a arătat că el nu vede clar, dar că Hristos a văzut, iar aceasta i-a fost suficient. Să nu ne lăsăm antrenați de a căuta cunoștința în sine ; fără dragostea care zidește , ea nu este decât un prilej de cădere.
     Apostolul adaugă : "Știm că, în lume, un idol nu este nimic și că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur". Pentru oameni există mulți dumnezei și mulți domni, mulți care sunt numiți dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, dar "pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, din care sunt toate, și noi pentru El, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate, și noi prin El". Aceasta este cunoștința creștină. El adaugă : "Dar cunoștința nu este în toți", adică erau printre ei oameni care, ieșiți din păgânism, încă nu au realizat că idolul în sine nu este nimic, iar când mâncau lucrurile care erau jertfite, întrucât nu puteau face abstracție de idol, conștiința lor, fiind slabă, era întinată. Cum trebuia corintenii să se comporte față de aceștia care erau slabi ? Apostolul le dă indicații în această privință. Tu ai toată libertatea de a mânca din lucrurile jertfite idolilor, dar dacă un frate pentru care un idol este ceva, te vede mâncând, tu îl duci pe aceeași cale ca tine ; conștiința lui este întinată, iar dacă tu ai întinat conștiința lui, acest frate va pieri. Aceasta nu vrea să zică că acest frate va fi pierdut, ci că eu sunt responsabil de a duce un frate slab la moarte. Dumnezeu este puternic pentru a-l scoate afară prin harul Său, dar eu, prin cunoștința mea, am făcut ceva care ar fi condus ca fratele meu să piară. Prin această faptă am păcătuit "împotriva lui Hristos".
     Acesta este sfârșitul acestui capitol care se reduce la aceasta : Toate lucrurile să fie făcute pentru Hristos, în dragoste, și dacă este așa, pot fi sigur că aceasta va fi pentru zidirea fratelui meu, în loc să fie pentru nimicirea lui.
     Dacă primul dintre aceste două capitole tratează libertatea cu privire la idoli, al doilea ne vorbește despre libertatea cu privire la slujire. Aș face observația, în treacăt, că cuvintele drept din acest capitol și libertate din capitolul precedent, sunt unul și același cuvânt (8:9 ; 9:4). Avem aici răspunsul la ultima întrebare adresată apostolului de către corinteni. Erau printre ei persoane care pretindeau că au aceleași drepturi ca cele ale lui Pavel (conf. cap. 4), și mergeau până acolo încât puneau sub semnul întrebării apostolatul său. Corintenii care fuseseră convertiți prin lucrarea lui se simțeau liberi să-l întrebe cu privire la acest subiect. Mai întâi apostolul îi întreabă : "Nu sunt eu apostol ?" Un apostol era caracterizat de faptul că L-a văzut pe Domnul ; iar Pavel L-a văzut (v. 1). Cu privire la rezultatul lucrării sale, ei înșiși erau dovada (v. 1-3). A existat, ca întotdeauna, printre creștini persoane care au făcut din adunarea lui Dumnezeu lumea lor, căutând să joace un rol în adunare, să-și facă o poziție, să acapareze o autoritate. Pentru a reuși aceasta, au căutat să nimicească influența celor pe care Dumnezeu Însuși i-a rânduit în casa Sa. Atunci când un frate caută să dobândească o autoritate personală în adunare, el se pune neapărat în conflict cu cei cărora Domnul le-a încredințat-o. Apostolul abordează acest subiect și arată că avea aceleași drepturi, aceeași libertate ca toți ceilalți apostoli, dreptul de a mânca și bea, dreptul de a se căsători și de a-și lua soția cu el. El și Barnaba era singurii care nu aveau dreptul să nu lucreze ? Ceilalți apostoli nu lucrau, în timp ce Pavel făcea corturi, alegând o ocupație umilă, și lucrând cu mâinile sale pentru nevoile sale și ale altora. Nu avea el dreptul să se aștepte la vreun profit din slujirea sa ? Însuși Cuvântul lui Dumnezeu i-a învățat pe frați referitor la acest aspect : "Nu lega gura boului care treieră grâu". Dumnezeu îi avea în vedere pe boi ? Era deci, în acest pasaj din Deuteronom, o referire directă la lucrarea celor care lucrau pentru Domnul. Dar apostolul a renunțat la toate aceste avantaje. Avea toată libertatea, în ce privește slujba sa, să se folosească de drepturile pe care Dumnezeu le-a dat celor care se ocupau de Evanghelie, dar el s-a lipsit și nu voia să vadă nimicită lauda sa. Vai de el, dacă nu și-ar fi îndeplinit  această datorie ; dar lauda sa era legată de Evanghelie, deoarece inima lui era în întregime pentru Evanghelie ; lauda lui era să vestească Evanghelia fără plată, să nu o coste nimic. O dorea la fel de liberă ca el însuși, și toată viața lui a avut această direcție. 
     De la v. 19, el adaugă încă un lucru. El era liber, în întregime liber, dar el care era liber față de toți, s-a făcut robul tuturor. Aceasta este una din frumoasele trăsături de caracter ale acestui scump slujitor al lui Dumnezeu : nu s-a gândit niciodată la sine, în timp ce alții, atacând apostolatul său, căutau să se înalțe pe ruinele sale. El nu a căutat să se apere și nu a avut decât un singur gând : să câștige cât mai mulți oameni cu putință la Evanghelie. Când avea de-a face cu iudeii, era ca un iudeu ;  s-a făcut tuturor toate, ca să mântuiască pe unii (v. 21, 22).
     De câte ori nu auzim citându-se aceste cuvinte pentru a se justifica amestecul creștinilor cu lumea ! Nu trebuie, spun ei, să ieșim din ea ; apostolul însuși s-a făcut tuturor toate, și noi suntem chemați să facem ca el pentru a câștiga lumea la Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu nu conține nicidecum un asemenea gând. Apostolul era în întregime despărțit de lume, de toate avantajele pe care putea să i le ofere ; el socotea totul gunoaie, ca să-l cunoască pe Hristos. Dacă era vorba să câștige suflete, se făcea tuturor toate, complet liber față de iudei, de greci și de barbari, dar făcându-se robul tuturor pentru a-i aduce la Domnul ; nepunându-se pe sine sub lege pentru a-i câștiga pe iudei, ci așezându-se pe terenul lor, ca să-i convingă de păcat. Astfel, a mers din sinagogă în sinagogă, numindu-i "bărbați frați", invocând autoritatea Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament  pe care ei le recunoșteau ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, pentru a le vesti pe Mesia pe care Îl așteptau, și a le arăta, potrivit legii și profeților lor, că acest Mesia era Hristosul. Era fără lege la Atena, și a predicat acolo pe Dumnezeu creatorul, ca să-i aducă la Hristos, la "dumnezeul necunoscut" ; el a predicat romanilor dreptatea, cumpătarea și judecata viitoare, ca să le atingă conștiințele și să-i facă să recurgă la un Mântuitor ; printre creștinii din Corint, era slab, ca să-i câștige pe cei slabi la crucea lui Hristos.  
     Cu siguranță nu putem în niciun fel să ne asociem cu lumea pentru a mântui lumea, deoarece noi suntem răstigniți față de lume ; dar o putem traversa în duhul apostolului, ca în orice fel să salvăm pe unii ; făcând toate pentru Evanghelie, ca să fim împreună-părtaș cu ea (v. 23). Pavel a văzut, ca să zicem așa, în Evanghelie, o persoană pentru care a lucrat și a suferit ; s-a identificat cu tot ceea ce i s-a întâmplat.
     Fie ca Dumnezeu să ne dea să realizăm acest lucru precum apostolul ! Fie ca Hristos, Hristos Însuși, să ocupe un astfel de loc în inimile noastre, încât El să fie mobilul întregii noastre vieți aici jos. Noi toți suntem chemați să fim împreună-părtași cu el, după cum a spus apostolul la începutul epistolei către Filipeni, lăudându-i mult în această privință. Dacă Evanghelia suferă în această lume, sunt inimile noastre legate de ea, astfel încât să resimțim disprețul cu care ea este acoperită ? Dacă vedem înaintarea ei, ne bucurăm de acest lucru ? Dumnezeu ne-a chemat la aceasta. Fiecare din noi poate să ia parte la această Veste Bună prin cuvintele sale, prin rugăciunile sale, simpatia sa, slujirea sa, și apreciindu-i importanța în aceste "vremuri grele". Fie ca Dumnezeu să ne dea să prețuim Evanghelia mult mai mult decât inimile noastre, atât de comode și lumești de obicei nu fac.   



     

luni, 14 octombrie 2024

 


                                      Prima epistolă către Corinteni

                                                                        - VII -


     Henri Rossier


     7     Capitolul 7

     Am văzut că, dacă corintenii nu știau anumite lucruri și trebuiau să le învețe, ei știau foarte bine altele, dar le neglijau semnificația în purtarea lor zilnică, sau în viața lor de adunare.  Lucrul acesta era, de fapt, chiar mai grav decât necunoașterea lor completă, așa că apostolul le repetă cu o anumită doză de asprime "Nu știți ?" Ei nu țineau cont de starea lor de moarte în carne, căreia îi acordau importanță ; ei nu apreciau faptul că au fost "răstigniți față de lume", căci, dacă aveau certuri între ei, recurgeau la judecata ei ; aveau de-a face cu un rău moral în adunare și se mândreau în loc să se smerească, pentru ca disciplina să poată fi exercitată. Într-un cuvânt, primele capitole ne-au arătat că ceea ce le lipsea corintenilor era,  ceva capital, să realizeze că crucea lui Hristos a pus capăt omului vechi prin judecată. Ori iată, că omițând această chestiune principală, ei aveau tot felul de detalii cazuistice de prezentat apostolului. Cu toate acestea, Dumnezeu le folosește pentru a-i lumina cu privire la ordinea care se potrivește casei lui Dumnezeu. 
     Ei au întrebat dacă ar trebui să aibă sau să nu aibă relații conjugale ; dacă creștinii, având soț sau soție păgâni, trebuie să trăiască împreună cu ei și ce trebuiau să facă cu copiii lor ; dacă, fiind robi, trebuiau să rămână în aceasta condiție, sau să se elibereze ; dacă trebuia să-și păstreze fecioria, sau nu ; dacă se putea mânca lucrurile jertfite idolilor sau să se ferească. Dumnezeu răspunde la aceste întrebări, interesante în sine, căci ele ating libertatea creștină, dar care, ca întrebări de detaliu, pusese stăpânire pe mintea corintenilor, în detrimentul adevărurilor esențiale și de ansamblu. O asemenea stare de suflet se întâlnește frecvent. Proporțional cu slăbirea spirituală, mintea este ocupată benevol cu chestiuni care nu au legătură directă cu Persoana lui Hristos. Se dă o importanță exagerată botezului, la felul exterior în care trebuie administrată Cina, la alimente, la îmbrăcăminte, etc., întrebări la care Dumnezeu răspunde la timpul potrivit, căci El are răspuns la toate, dar de care lui Satan îi place să se folosească pentru a îndepărta sufletele de Domnul. 
     Ori, eu sunt uimit de felul în care apostolul tratează aceste subiecte în cap. 7. De la v. 1 la v. 17, el nu vorbește ca un apostol inspirat, ci pur și simplu ca un apostol, adică ca primind din partea lui Dumnezeu o autoritate care nu era inspirație, dar pe care, văzută în originea ei, el avea dreptul să o exercite ; căci el a avut misiunea divină de a rezolva o mulțime de chestiuni în adunări (v. 17), după cum vedem, de asemenea, în epistolele către Timotei și către Tit. Prin urmare, apostolul dă porunci, în virtutea autorității sale apostolice pe care aici le pune în contrast cu ceea ce spune din partea Domnului (v. 10), adică cu inspirația.
     În a doua parte a acestui capitol (v. 25-40), Pavel vorbește corintenilor ca un om cu o autoritate spirituală printre sfinți. "Nu am poruncă de la Domnul", spune el "dar îmi dau o părere, ca unul care am primit îndurare de la Domnul ca să fiu vrednic de crezare". Poate ziceți : În astfel de cazuri nu sunt obligat să ascult. Cum ! nu suntem obligați să ascultăm de un om care este în mod evident condus de Duhul lui Dumnezeu ? Dacă nu am urma ceea ce ne spune, ar însemna că suntem orgolioși, crezându-ne în stare să decidem asupra unui lucru mult mai bine decât apostolul, și am uita ce gândește Dumnezeu despre mândrie.
     Cât despre inspirație ne-ar fi foarte greu să o definim și, nefiind inspirați, probabil că nu am reuși niciodată să o facem, dar știm că, prin inspirație, Dumnezeu descoperă oamenilor aleși de El gândurile Sale, și ni le comunică, prin ei, într-un mod atât de complet așa cum ei le-au primit, ferindu-le de orice amestec al cărnii, căci vrea ca gândurile Sale, care ne sunt destinate, să ajungă la noi în toată perfecțiunea lor divină.
     Cele câteva pasaje din acest capitol ilustrează aceste trei aspecte : autoritatea apostolică, inspirația și dreptul creștinului spiritual de a se face ascultat. La v. 6 : "Dar spun aceasta ca îngăduință, nu ca poruncă". Astfel, având în vedere slăbiciunea lor, el nu poruncește, având, pentru a face aceasta, autoritatea de la Dumnezeu. La v. 17 : "Așa rânduiesc (sau "poruncesc") eu în toate adunările". Găsim aici această autoritate exercitată peste tot în Biserică. La v. 25 : "Nu am poruncă de la Domnul; dar îmi dau o părere, ca unul care am primit îndurare de la Domnul ca să fiu vrednic de crezare". El vorbește ca om spiritual care trebuie să fie ascultat. La v. 40 : "Și gândesc că și eu am Duhul lui Dumnezeu". Ca atare, el gândește că trebuie să fie ascultat. Când este vorba despre inspirație, el zice la v. 10 : "Le poruncesc, nu eu, ci Domnul", dar "celorlalți le spun eu, nu Domnul" (v. 12), făcând deosebire între cuvântul său ca apostol și cuvântul său inspirat. Acesta din urmă este cuvântul Domnului, ieșit direct din gura lui Hristos : "Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt. 19:5, 6 ; Mc. 10:6-9). Când este vorba despre căsătorie, Domnul menționează ceea ce a fost declarat prin inspirație de la început : "Cei doi vor fi un singur trup", apoi confirmă prin propriul Său cuvânt, și stabilește aici prin cuvântul inspirat al apostolului.
     Acest capitol 7, care se ocupă de legăturile și relațiile care aparțin de viața noastră aici jos, ar putea fi intitulat : Libertatea creștină, reglată printr-o dependență totală față de Domnul și de Cuvântul Său. Apostolul recunoaște că împrejurările diferă, că este legitim să ținem cont de ele și că fiecare este liber să judece pentru sine însuși. Când vine vorba de slujirea Domnului, el ar dori ca "toți oamenii" să fie ca el (v. 7). Este ceea ce l-a făcut să-i spună lui Agripa : "Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toți cei care mă ascultă astăzi, în orice fel, să deveniți așa cum sunt eu, în afară de aceste lanțuri" (Fapte 26:29). Cu toate acestea, în ce privește căsătoria sau chemarea, nu era niciun rău de a acționa diferit de apostol, atâta timp cât este "în Domnul", fiecare având "darul său de la Dumnezeu: unul într-un fel și altul în alt fel" (v. 7, 39). Celibatul oferă pericole mari, căsătoria dificultăți mari ; fiecare să cântărească aceasta înaintea Domnului și să decidă ; nu este rău în această decizie. Apostolul dă libertate mare inimilor corintenilor care erau preocupați cu aceste gânduri ; numai că soția nu trebuie să se despartă de soțul ei, nici soțul de soția lui.
     Erau totuși relații mai puțin simple, cea de exemplu dintre o femeie creștină cu un soț păgân, sau un soț creștin cu o femeie păgână (v. 12-17). Trebuiau ei să se despartă ? După legea iudaică, așa ar trebui să fie, după cum se vede în ultimul capitol din Ezra : trebuia ca israelitul să se separe de femeia străină, ca să poată face parte din adunarea sfântă care era poporul Domnului. Apostolul pleacă de la acest gând pentru a arăta că, sub regimul harului, lucrurile erau exact contrariul regimului legii. Un soț creștin nu trebuia să se despartă de femeia sa păgână, pentru că soția era sfințită prin soț, și invers. Este de la sine înțeles, că atunci când vorbește de unirea unui creștin cu o persoană din lume, apostolul nu se gândește nicio clipă că s-ar putea realiza o unire asemănătoare după convertirea sa, ci presupune că convertirea unuia sau altuia a avut loc după căsătorie și că el nu dă nicio libertate de a se alia cu persoane lumești. Necredinciosul fiind deci sfințit prin partenerul creștin, copiii, rezultați din această unire, sunt sfinți și au dreptul, prin poziția lor, de a face parte din casa lui Dumnezeu. Trebuie amintit că în aceste capitole este vorba despre casă, și nu despre Trupul lui Hristos. Copiii sunt plasați în poziția de sfințenie, puși de-o parte, condiție exterioară care are legătură cu pământul. Nu este vorba aici de mântuirea lor eternă, ci ei sunt considerați ca făcând parte din casa lui Dumnezeu pe pământ, având parte de toate binecuvântările care se găsesc în ea (creștinătatea în forma ei pozitivă, n.t.).
     Apostolul se ocupă apoi de o altă chestiune : Cum ar trebui să se comporte creștinii cu privire la diferitele condiții pe care le ocupau la momentul convertirii lor ? În primul rând, când cineva este chemat când era în circumcizie sau în necircumcizie, nefiind vorba nici de una nici de cealaltă, ci de "ținerea poruncilor lui Dumnezeu" (v. 18, 19). Apoi, el trece la starea de robie. Această condiție care pare să nu ne atingă este, dimpotrivă, de-o mare importanță pentru noi. Suntem foarte des chemați, deoarece suntem într-o stare de dependență ; am vrea să ne scuturăm jugul, iar această dorință devine punctul de plecare al multor lucruri nepotrivite în viața noastră creștină. Este vorba de robie ? s-ar părea că un creștin ar trebui să se elibereze imediat de astfel de legături. Apostolul nu sfătuiește să fugă de la stăpânul său, el care l-a trimis la Filimon pe robul fugar, Onisim. Robul trebuie să rămână în starea în care la chemat Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îi dă posibilități de a se elibera, el ar trebuie mai degrabă să le folosească (v. 21, 22), dar "fiecare în ce a fost chemat, în aceea să rămână cu Dumnezeu" (v. 24).
     În final, corintenii l-au întrebat pe apostol referitor la cei care nu au intrat niciodată în legăturile căsătoriei. El le-a dat indicațiile pe care un om spiritual ca el le-ar putea da, căci gândea că și el avea Duhul lui Dumnezeu (v. 40). El le-a spus : că cel sau cea care și-au păstrat fecioria, să nu se căsătorească. Fără aceste legături, puteți să faceți multe lucrări bune, căci atunci nu aveți de făcut altceva decât să fiți plăcuți Domnului, ceea ce este mult mai bine. Eu vă dau acest sfat, dar voi sunteți liberi, absolut liberi ca să acționați după măsura voastră de credință, cu condiția să aveți de-a face cu Domnul ; iar el adaugă : "Timpul s-a scurtat". Noi ne aflăm, de la cruce, într-un timp când totul înaintează rapid spre sfârșit. Totul trece ; ce va rămâne ? Nu vă încărcați deci cu ceea ce ar putea să împiedice înaintarea voastră. Iar noi o putem spune mult mai bine decât apostolul, căci ne aflăm foarte aproape de venirea Domnului. Vrem noi să ne încărcăm cu atâtea poveri, cu atâtea legături care joacă în mod necesar un rol foarte mare în viețile noastre ? Ele vor trece împreună cu scurta existență de care sunt atașate. Ei bine ! să fim ca cei care nu sunt căsătoriți ; să nu ne impunem, în umblarea noastră creștină, chiar cele mai legitime lucruri. Dacă am avea acest gând înaintea ochilor noștri, cum am fi feriți de interesele pământești ! Și dacă inimile noastre sunt pline de Hristos, vom avea mai mult de-a face cu Dumnezeu ; vom fi alipiți de Domnul și de interesele sale ; vom fi mai simpli, mai fericiți, mai liniștiți ; în loc să suferim toată agitația lumii care ne înconjoară, o vom putea traversa într-o adevărată odihnă morală.
     Să fim atenți la aceste îndemnuri ale unui om care, supus acelorași patimi ca și noi, era prin excelență "omul spiritual", chiar dacă nu ne dă aceste sfaturi ca porunci și nu le stabilește prin autoritatea sa apostolică. Să avem urechile deschie pentru a le auzi, și inimile supuse la gândurile exprimate de către cel care putea spune : "Gândesc că și eu am Duhul lui Dumnezeu".
     
   

duminică, 13 octombrie 2024

 


                                    Prima epistolă către Corinteni

                                                                      - VI -


     Henri Rossier


     6     Capitolul 6


     Capitolul 5 ne-a arătat disciplina necesară pentru ca sfințenia casei lui Dumnezeu să poată fi menținută. Corintenii trebuiau să îndepărteze "răul din mijlocul" lor. La cap. 6, apostolul abordează un alt rău, obișnuit printre corinteni și care, din nefericire ! se regăsește foarte des și astăzi. Un frate făcea pagubă altuia și, pentru a regla diferendul dintre ei, mergeau înaintea unui tribunal omenesc. Apostolul îi mustră cu toată seriozitatea posibilă. El le vorbește despre lucruri pe care ei le știau, dar pe care le-au uitat, nu despre cele pe care nu le știau încă ; dar ei aveau suficiente adevăruri pentru a se putea ghida, într-un fel care să-L onoreze pe Domnul Isus în această lume. "Nu știți că sfinții vor judeca lumea?" Cum să fiți judecați de acela pe care voi îl veți judeca ? Și dacă va fi judecat de voi cu o judecată atât de mare, sunteți voi nevrednici să judecați problemele acestei vieți ? Nu este vorba despre răzbunarea exercitată de Domnul când va veni din cer cu oștirile Sale, ci de un tribunal, de o judecată judiciară. Domnul, așa cum ni se arată în multe pasaje, va veni și Se va așeza pe tronul gloriei Sale pentru a judeca națiunile, iar noi vom fi asociați cu El în această judecată.
     Și mai mult, "nu știți că noi vom judeca pe îngeri?" Se aude adesea acest cuvânt aplicat la îngerii "care nu și-au păstrat starea inițială", și care sunt ținuți în lanțurile eterne, "în întuneric, pentru judecata zilei celei mari" ; - sau chiar la Satan și la îngerii săi care vor fi aruncați în focul etern, pregătit pentru ei (Matei 25:41). Dar aici este vorba despre faptul că tronul judiciar și guvernamental este încredințat sfinților, și că acest tron este deasupra îngerilor. Dacă există vreun act de guvernare față de îngeri, Dumnezeu ne va folosi. Ei sunt trimiși ca slujitori în favoarea celor care vor moșteni mântuirea. Nu este chestiunea de a le da o poziție de supremație, ci, dimpotrivă, ei sunt supuși supremației celor pe care Domnul i-a asociat guvernării Sale.
     "Nu știți că noi îi vom judeca pe îngeri? Cu atât mai mult lucrurile acestei vieți. Deci, dacă aveți judecăți pentru lucrurile vieții acesteia, puneți judecători pe cei prețuiți puțin în adunare". Cuvântul  prețuiți puțin nu înseamnă că trebuie să alegem pentru aceasta frați  care să fie într-o stare spirituală slabă. Cei care sunt prețuiți puțin sunt cei care nu ocupă un loc special în adunare, de exemplu, "Iacov și Chifa și Ioan, cei considerați a fi stâlpi" (Gal. 2:9). Acești creștini prețuiți puțin, nu aveau un dar special, erau totuși oameni înțelepți, căci apostolul spune : "Astfel, nu este niciun înțelept între voi, nici măcar unul, care să poată decide între frații săi?" Trebuia ca astfel de oameni să aibă multă precauție, onestitate, bun simț, dar ei nu erau oameni care ieșeau în evidență. Observați cum atinge acest lucru conștiința corintenilor. Marea lor pretenție era înțelepciunea omenească ; ei i-au înălțat destul de mult pe cei pe care pe care îi considerau că au, în această privință, o poziție superioară față de ceilalți, iar când s-au confruntat cu cele mai obișnuite dificultăți ale vieții, nu a exista nici măcar unul dintre toți înțelepții lor care să judece între doi frați care se certau !  Oh ! dacă am simți mai mult sentimentul acestor lucruri, când vedem - așa cum se poate întâmpla, căci carnea este peste tot la fel în adunările sfinților - că apare o dificultate între frați ! Dacă am înțelege că aceste funcții nu revin fraților prețuiți pentru darurile lor, și că ei nu sunt chemați să rezolve aceste dispute !
     Aici, apostolul îndeamnă pe cele două părți. El spune celui care i s-a făcut paguba : "De ce nu suferiți mai bine nedreptate? De ce nu mai degrabă, să fiți păgubiți?" Iar celui care a făcut paguba : "Voi înșivă nedreptățiți și păgubiți, și aceasta pe frați!" Ambele părți sunt judecate, una pentru că nu a suferit nedreptatea, cealaltă pentru că a făcut-o ; totuși, cu privire la ultima, el adaugă : "Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici curvarii... nici hoții, nici lacomii de bani, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moștenii Împărăția lui Dumnezeu". Cât de serioase sunt acestea, preaiubiților ! Aceste cazuri de nedreptate, defăimare, beție, sunt ele necunoscute în adunările creștine ? Apostolul le asociază cu curvia , despre care a vorbit în capitolul precedent. Ca și curvia, acestea nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Toate cad sub judecata adunării și sunt considerate rele.
     Astfel de cuvinte ne îngrozesc, și așa și trebuie. A nu moșteni Împărăția lui Dumnezeu înseamnă a fi exclus din prezența Sa ; înseamnă a nu intra în cer, și a fi lăsat pe pământ pentru judecată. Nu trebuie uitat, și avem aici un exemplu, că niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu micșorează responsabilitatea creștină. Dar există o resursă, harul, și o știm cu toții, fără de care nu am nu am putea supraviețui. Creștini care nu au cunoscut eliberarea se folosesc de aceste cuvinte pentru a-și dovedi lor însăși că odată salvați pot să se piardă din nou. Aceasta nu este nicidecum ceea ce ne spune Cuvântul ; dar, când el ne plasează în prezența responsabilității noastre, învățăm că, dacă faptele noastre nu ne lasă nicio speranță de a scăpa de judecată, avem în inima lui Dumnezeu resursele harului. Conștiința noastră este atinsă și atunci are loc smerenia ; ca și Petru, vom plânge cu amar, și vom spune lui Dumnezeu : Judecata Ta este dreaptă ! Atunci, Dumnezeu ne va răspunde ca și lui David : "Domnul a îndepărtat păcatul tău". Apoi, Îi face plăcere să ne arate că acolo unde nedreptatea omului a pierdut totul, unde păcatul a prisosit, harul lui Dumnezeu a prisosit și mai mult.
     După ce a terminat acest subiect, apostolul abordează la v. 12 a doua parte a acestui capitol. El tratează în două versete libertatea creștină. "Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc". De aici decurge datoria noastră ca creștini. Dacă nu este spre folosul fraților mei ca eu să mă folosesc de libertatea mea, nu trebuie să mă folosesc. Domnul nu a făcut vreodată ceva care să nu fie pentru folosul altora. "Mâncărurile sunt pentru pântece și pântecele pentru mâncăruri, iar Dumnezeu le va nimici și pe acesta și pe acelea". Nu voi avea în cer, nici mâncăruri, nici organ care să le digere. Există, în această lume, lucruri pe care am libertatea deplină să le folosesc, dar care nu vor dăinui. Plecând de aici, apostolul arată că sunt alte lucruri care dăinuie : "Trupul nu este pentru curvie, ci pentru Domnul, și Domnul, pentru trup". Trupul dăinuie. Conștiința tuturor națiunilor păgâne nu le spus nimic despre curvie, dar, după convertirea lor, o imensă schimbare a avut loc : trupurile lor au fost răscumpărate, precum și sufletele și duhurile lor. De aceea le-a zis : "Nu știți că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos?" (v. 15). Ce onoare i se dă trupului creștinului ! El este de acum parte din Hristos. Și apostolul adaugă : "Și Dumnezeu și pe Domnul L-a înviat, și pe noi ne va învia prin puterea Sa". Nu va rămâne nimic din trupurile noastre muritoare și supuse putrezirii în această lume. Printr-o putere de viață care le va face să iasă din mormânt nesupuse putrezirii, vom avea trupuri de glorie, dar acestea vor fi trupurile noastre. Din momentul în care, prin credință și prin darul Duhului Sfânt, eu fac parte din Hristos, trupul meu este unul din mădularele Sale. Nu ne putem gândi suficient la acest lucru. Cu toții facem parte din El, ca noi creaturi, lucrurile vechi s-au dus, iar El dă onoare trupului nostru, pentru că l-a răscumpărat, ca pe toate celelalte, cu prețul sângelui Său pe cruce. La începutul creștinismului, învățătorii falși învățau pe creștini să nu-și cruțe trupul și să nu-i dea vreo onoare (Col. 2:23), în timp ce Domnul îi dă, dimpotrivă, o valoare mare, fiindcă îl va învia nesupus putrezirii.
     Apostolul adaugă (v. 18) : "Fugiți de curvie! Orice păcat pe care l-ar face un om este în afara trupului; dar cel care curvește păcătuiește împotriva propriului trup". Împotriva propriului trup ! Voi întina trupul lui Hristos, în care al meu este un mădular ? Cât de mult ar trebui să miște lucrul acesta duhurile, inimile și conștiințele noastre ! Este posibil ca, unit atât de intim cu Hristos, să pot trata cu ușurință întinarea ? Acest îndemn este de-o importanță capitală pentru tinerii care încep pe calea credinței, și care sunt expuși mai mult decât alții la poftele tinereții. Fie ca ei să mediteze la acest capitol, ca să ia seama să nu compromită curăția trupului lui Hristos, fără a vorbi de felul în care ei se expun, prin purtarea lor, judecății lui Dumnezeu și disciplinei adunării.
     Apostolul adaugă : "Nu știți?" - menționând întotdeauna lucrurile pe care ei ar trebui să le cunoască - "că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care locuiește în voi, pe care Îl aveți de la Dumnezeu?" Astfel, nu doar că trupul nostru este un mădular al lui Hristos, dar el este un templu al Duhului Sfânt. Duhul, dar pe care L-am primit direct de la Dumnezeu, poate, în virtutea răscumpărării, să locuiască în acest templu. Domnul Isus, El Însuși, a numit trupul Său un templu, și, după ce am fost eliberați de păcat prin El, avem dreptul să considerăm trupurile noastre în același fel în care El l-a considerat pe al Său.
     În mod natural, în Sine Însuși, El era Ființă sfântă, ceea ce noi nu suntem nicidecum, dar ne-a curățit atât de complet prin lucrarea Lui, încât Duhul Sfânt poate veni să locuiască în trupurile noastre. Voi întrista deci pe acest oaspete divin prin purtarea mea, umblând ca lumea, eu care am fost scos din ea prin sângele lui Hristos, și voi trăi eu ca cei al căror trup este locuința lui Satan ? Aș putea eu îngădui orice fel de necurăție acolo unde locuiește Duhul lui Dumnezeu ? În plus : "Voi nu sunteți ai voștri. Pentru că ați fost cumpărați cu un preț". Eu nu-mi mai aparțin, nu mai pot face voia mea în această lume ; Domnul m-a cumpărat (și cu ce preț!) ca să aparțin numai Lui, și ca să-L slujesc. Și apostolul încheie : "Glorificați deci pe Dumnezeu în trupurile voastre!".
     Așa se încheie acest capitol atât de important, ca de altfel toate aceste capitole care conțin atât de multe îndemnuri practice pentru viața noastră zilnică. Dumnezeu vrea ca să umblăm într-o adevărată separare practică de rău, până la momentul binecuvântat când nu va mai fi nevoie să veghem asupra noastră înșine, sau să ne strângem hainele în jurul coapselor noastre, cu brâul sfințeniei și al dreptății, ci când vom putea, după cum s-a zis, să le lăsăm să plutească liber în mediul unei curății absolute, în jurul Aceluia care ne-a dobândit pentru Sine, pentru totdeauna !

miercuri, 9 octombrie 2024

 


                                       Prima epistolă către Corinteni

                                                                       - V -


     Henri Rossier


     5     Capitolul 5


     Vă reamintesc că această epistolă ne vorbește în aceste prime capitole despre Biserică sau Adunare, ca și casă a lui Dumnezeu, nu despre biserici, așa cum le-au făcut oamenii, în neascultarea lor față de Cuvântul lui Dumnezeu. Ori, deși, în această casă, încredințată responsabilității omului, au fost introduse tot felul de elemente rele, trebuie totuși să ne comportăm în această Biserică responsabilă, din care facem parte, într-un fel care să fie spre onoarea lui Hristos și a lui Dumnezeu, a cărui casă este. Există aici o anumită ordine care trebuie respectată. De aceea, găsim aceste cuvinte în prima epistolă către Timotei, unde casa responsabilă este încă în stare bună : "Ca să știi cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea lui Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului" (3:15). Dimpotrivă, după cum am văzut, în mijlocul corintenilor se strecurase multă dezordine. În loc să considere diferitele daruri ca fiind de folos casei lui Dumnezeu, ei le foloseau pentru a se glorifica pe ei înșiși : îngâmfându-se "unul împotriva altuia", înălțând omul, formând secte. Și aceasta pentru că erau carnali, și în loc să se comporte în mod potrivit, ei nu mărturiseau decât dezordine. Dar Dumnezeu S-a folosit chiar de această dezordine, ca să ne învețe pe toți despre ordinea care se potrivește casei Lui.
     Capitolul nostru semnalează un scandal care a avut loc în adunarea din Corint, un caz de curvie așa cum nu a existat nici printre națiuni. Apostolul nu spune decât două cuvinte despre aceasta, fără a intra în detalii. Corintenii, deși știau multe lucruri - căci dacă parcurgeți capitolele 5 și 6, veți găsi continuu aceste cuvinte : "Nu știți ?",  care indică întotdeauna siguranța creștină - ignorând pe alții, dar a trebuit să învețe cum să se poarte față de ei. Așa a fost cazul scandalului care a avut loc între ei. Dacă deschideți Vechiul Testament la cap. 17 la 21 din Deuteronom, veți găsi aici un cuvânt, repetat continuu : "Dați afară răul din mijlocul vostru" ; dar pentru a îndepărta răul, trebuia ca adunarea lui Israel să ucidă cu pietre pe astfel de oameni ; ea trebuia deci să-l îndepărteze prin moarte trupească. Dacă este vorba despre adunarea creștină, corintenii știau bine că ei nu o pot face ; Un lucru, mai presus de toate, pe care-l știau și nu l-au făcut, deoarece erau plini de mândrie : Ei au preferat să treacă răul sub tăcere, în loc, mai degrabă, să se smerească ; de aceea apostolul le-a spus : "Voi v-ați îngâmfat și nu v-ați mâhnit, mai degrabă, pentru ca acela care a făcut lucrul acesta să fie dat afară din mijlocul vostru" (v. 2). Ceea ce aveau de făcut, era să se conducă, nu după o cunoștință pe care nu o aveau încă, ci după cea pe care o aveau. Ei nu știau încă cum să îndepărteze pe cel răul, dar trebuia să se mâhnească, ca el să fie îndepărtat.
     Este o lecție importantă și pentru noi, preaiubiților. Când am primit din partea lui Dumnezeu, numai cunoașterea unuia din gândurile Sale, trebuie să ne conformăm fără nicio restricție acestui gând, și Dumnezeu ne va învăța ceea ce ne lipsește încă. Smerenia era ea doar pentru o vreme ? Nu știau corintenii ? Acest adevăr se aplică în toate situațiile. Dacă noi, creștinii, ne-am supune toți față de lucrurile la care am ajuns, am merge pe același drum, și Domnul ne-ar descoperi ceea ce ne lipsește încă. Fără îndoială, nu vom avea toți aceeași cunoștință, dar niciodată cunoașterea unui adevăr, oricât de incompletă ar fi, nu ne va conduce, dacă ne supunem lui, pe un alt drum decât cel al lui Dumnezeu. Cu o cunoaștere foarte limitată, voi putea merge pe același drum ca și fratele meu care are mult mai multă decât mine.
     Dacă corintenii ar fi acționat în acest fel, ei s-ar fi mâhnit, așteptând ca Dumnezeu să le descopere ceea ce aveau de făcut pentru a se curăți de rău. Dar mândria i-a făcut să se gândească la ei înșiși și la reputația lor, și astfel, în prezența celui mai oribil rău, ei nu puteau fi curați. Dumnezeu nu le-a cerut să exercite o disciplină pe care nu o cunoșteau încă, ci să se mâhnească, iar aceasta, trebuiau să o știe.
     Când este vorba despre exercitarea acestei discipline, apostolul ar fi putut folosi în mijlocul lor autoritatea specială care i-a fost încredințată (v. 3-5). Ar fi putut - și el a hotărât deja, dacă ascultarea față de Dumnezeu nu s-ar fi manifestat la corinteni - să-l dea pe un astfel de om lui Satan. Apostolul Petru, cu aceeași putere, l-a îndepărtat pe Anania și Safira care au mințit pe Duhul Sfânt. Aici era vorba să-l dea pe curvar lui Satan, adică să-l lase pe Vrăjmaș să facă din el prada sa, până la nimicirea trupului, pentru ca duhul să fie salvat în ziua Domnului Isus. În ciuda păcatului său oribil, acest om era considerat ca aparținând casei lui Dumnezeu, dar apostolul putea să dispună de el. Acest act nu era încredințat nimănui altcuiva decât unui apostol ; iar noi nu putem spune, când exercităm disciplina față de cineva care a păcătuit, că îl dăm lui Satan. În prima epistolă către Timotei,  apostolul spune că el însuși a făcut-o, și fără să vedem că se unise cu adunarea pentru aceasta (1:20). Când a fost vorba despre blasfemii față de Persoana lui Hristos, el nu a ezitat nicio clipă, pentru ca acești oameni să învețe să nu hulească ; dar dacă s-ar fi hotărât s-o facă față de curvar, nu pare să fi executat acest lucru aici, și iată de ce : dacă ar fi făcut-o, conștiința corintenilor nu ar fi fost atinsă, și era necesar, înainte de toate, ca să o trezească cu privire la rău. Această lipsă a conștiinței este întotdeauna caracterul creștinilor care umblă potrivit cărnii. "Lauda" lor nu era bună. Cât de multă umilire ar putea fi evitată de către cei cărora Domnul le-a încredințat o mărturie dacă nu s-ar gândi la ei înșiși și nu s-ar hrăni cu mândria lor ; și de câte ori, după ce ne-am socotit a fi ceva, am fost aruncați în țărână, așa cum erau corintenii în acel timp.
     "Nu știți că puțin aluat dospește toată plămădeala?" Acest pasaj care se regăsește în Galateni 5:9, referitor la poruncile legii, este folosit aici cu privire la carne. Un păcat, tolerat în adunare, exercită influența sa corupătoare asupra întregii adunări, iar legalismul acționează la fel. De aceea apostolul spune : "Îndepărtați aluatul vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, după cum voi sunteți fără aluat" ; așa ne vede Dumnezeu, în virtutea lucrării lui Hristos. Toate acestea sunt o aluzie la Paște și la sărbătoarea azimilor, din Exod 12. Sângele mielului pascal a fost pus pe ușorii ușii și pe pragul de sus, și când îngerul nimicitor avea să treacă, avea să cruțe pe fiii lui Israel, deoarece Dumnezeu vedea sângele. Dar nu paștele era sărbătoarea ; el era punctul de plecare. Îl vedeți în cap. 28:16, din Numeri : "În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii, este Paștele Domnului. Și în ziua a cincisprezecea a lunii acesteia este sărbătoarea", sărbătoarea azimilor. La fel și aici, v. 7, 8 : "Căci și paștele nostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea ținem sărbătoarea".
     Nu este vorba în acest pasaj despre Cină, memorialul morții lui Hristos ; îl găsim în cap. 11 din această epistolă. Cei care au înțeles valoarea sângelui lui Hristos, știu că în virtutea acestui sânge, sunt fără aluat înaintea lui Dumnezeu, și pot să se prezinte înaintea Lui, îmbrăcați, ca Hristos, cu o sfințenie perfectă, dar trebuie să caute cu grijă să corespundă, în umblarea lor aici jos, caracterului pe care îl au în prezența Sa, și ei sunt capabili s-o facă. Ei trebuie să celebreze cele șapte zile ale azimilor traversând această lume. Numărul șapte este întotdeauna, în Cuvânt, numărul plinătății, și corespunde aici cu timpul complet al umblării noastre aici jos. Dacă am înțeles scopul lui Dumnezeu, de a ne răscumpăra prin sângele lui Hristos, ce gând pentru noi, ca viața noastră să fie o sărbătoare perpetuă, o sărbătoare a sfințeniei practice după gândul lui Dumnezeu, și pentru Dumnezeu !
     Apostolul adaugă la v. 9 : "V-am scris în epistolă să nu vă însoțiți cu curvarii". Se crede, după aceste cuvinte, că apostolul a scris o primă epistolă, acum pierdută. Acest gând este fals, și avem dovada acestui lucru la cap. 4:6, unde apostolul le-a spus să nu-și înalțe gândurile mai presus de ceea ce este scris ; dar în plus acest cuvânt : "V-am scris", se regăsește constant în 1 Ioan, pentru a desemna însăși epistola pe care apostolul le-a adresat-o. La fel este și aici ; în epistola noastră, apostolul le arată corintenilor că ei nu puteau să aibă de-a face cu curvarii. Aceasta nu înseamnă, adaugă el, că ei nu trebuiau să aibă de-a face cu curvarii acestei lumii. Noi suntem aici în contact permanent cu răul, altfel ar trebui să "ieșim din lume" - dar dacă "vreunul care, numit frate, este curvar", etc., nu trebuie să avem de-a face cu el. Era unul din caracterele disciplinei pe care corintenii nu le cunoșteau, iar apostolul îi informează acum cu privire la ceea ce aveau de făcut.
     Trebuie să ascultăm de acest cuvânt, să înțelegem că dacă cineva a fost îndepărtat din adunare, nu putem chiar să mâncăm "cu un astfel de om", astfel că, realizând excluderea în care este plasat, să fie forțat să recapete comuniunea cu adunarea. El a fost scos în afară ca rău și păstrează acest caracter până la revenirea sa.
     Nu era vorba, pentru adunare, să exercite o judecată judiciară asupra acestui om, ci de îndepărtat aluatul din mijlocul ei, în vederea curățirii casei lui Dumnezeu în această lume. Dacă corintenii nu o făceau, ar fi pierdut orice drept de a fi adunarea lui Dumnezeu din Corint. Și noi suntem, din nefericire ! adesea chemați să exercităm această disciplină : să nu o exercităm ca un act al unui tribunal, ci într-un scop al dragostei, pentru ca creștinul căzut să regăsească comuniunea pe care a pierdut-o și ca, Duhul lui Dumnezeu acționând prin umilire în sufletul său, să fie adus înapoi în locul de care a trebuit să fie lipsit. Pe de altă parte, să nu acționăm niciodată, față de cel îndepărtat, cu acea dragoste falsă pe care o vedem atât de des, menținând relații frățești cu el, care trădează indiferența noastră față de rău, și împiedicând, de fapt, disciplina de a produce efectul ei asupra conștiinței sale. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne interesăm despre efectele produse prin excludere, că nu trebuie să privim cu grijă primele simptome ale unei întoarceri spre bine, și încuraja pe acest drum pe cel care este căzut, pentru ca lucrarea de restaurare să fie completă. Vedem în a doua epistolă că îndemnul, ascultat de către corinteni, a produs o mare râvnă în inimile lor, că s-au smerit de mândria lor, și că o lucrare binecuvântată de restaurare s-a făcut în sufletul celui îndepărtat. Atunci apostolul schimbă limbajul, și îndeamnă adunarea să-l primească din nou, pentru ca el să nu fie copleșit de prea multă întristare.         
aze