APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                       - XXII -

     Walter Scott                                                                                                     STEM Publishing

     APOCALIPSA 9 - A CINCEA ȘI A ȘASEA TRÂMBIȚĂ

     PRIMA TRÂMBIȚĂ VAI

     Apoc. 9:1-12 - "Și al cincilea înger a sunat din trâmbiță: și am văzut o stea căzută din cer pe pământ; și i s-a dat cheia fântânii Adâncului; și s-a ridicat fum din fântână, ca fumul unui cuptor mare; și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Și din fum au ieșit lăcuste pe pământ; și li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului; și li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor: și li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiți cinci luni; și chinul lor era asemenea chinului de scorpion, când îl înțeapă pe un om. Și, în zilele acelea, oamenii vor căuta moartea și nicidecum n-o vor găsi; și vor dori să moară și moartea va fugi de la ei. Și înfățișarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiți pentru război; și pe capetele lor erau ca niște cununi asemenea aurului și fețele lor erau ca fețele de oameni; și aveau păr, ca părul femeilor, și dinții lor erau ca de lei, și aveau platoșe ca platoșele de fier, și vuietul aripilor lor era ca vuietul carelor și a multor cai, alergând la război; și aveau cozi, asemenea scorpionilor, și ace; și puterea lor era în cozile lor, ca să-i vatăme pe oameni cinci luni. Au un împărat peste ele, pe îngerul Adâncului: numele său în evreiește este Abadon (Distrugere) și în grecește are numele Apolion (Distrugere). Întâiul vai a trecut. Iată, mai vin două vaiuri după acestea".

     OBSERVAȚII PRELIMINARE

     Detaliile acestui "vai" sunt învăluite într-un limbaj și simboluri misterioase, dar semnificația generală pare evidentă. Trâmbițele prezintă mai multe dificultăți în expunerea minuțioasă decât pecețile sau potirele. Dar grija, răbdarea și așteptarea lui Dumnezeu pentru lumină și inteligență sunt factori vitali pentru elucidarea Scripturii. Noi "avem ungerea de la Cel Sfânt", despre care se spune chiar și despre copilașii în Hristos (1 Ioan 2:20, 27), și "avem gândul lui Hristos" (1 Cor. 2:16), adică facultatea raționamentului inteligent, și astfel suntem făcuți divin competenți să înțelegem Revelația scrisă a Dumnezeului nostru.

     DOUĂ STELE CĂZUTE

     9.1.1 - "O stea căzută din cer pe pământ"

     VERSIUNEA AUTORIZATĂ spune : "Am văzut o stea căzând din cer", în timp ce ceea ce a văzut văzătorul a fost steaua căzută, nu actul căderii.

     În timpul celei de-a treia și a cincea trâmbiță (Apoc. 8:10 ; 9:1), personaje apostate cu poziții înalte și influență impunătoare figurează pe scena profetică. "Steaua mare" din Apoc. 8:10 și "steaua" din Apoc. 9:1 nu reprezintă sisteme de putere civilă sau ecleziastică, individual sau combinate, nici o succesiune de persoane eminente, ci indică spre cele care au fost odinioară așezate în "cerul moral", adică autorități recunoscute cu caracter religios, acum decăzute și degradate și care acționează sub influența satanică. În referința anterioară (Apoc. 8:10), conducătorul degradat umple partea vestică a lumii romane (cea mai vinovată) cu mizerie și moarte. În scena ulterioară, el este gata să dezlănțuie puterea malignă și întunecată a lui Satan asupra părții apostate a lui Iuda (*). Națiunile apostate vor fi subiectele judecății în timpul celei de-a treia trâmbiță; iudeii apostați sunt cei care vor suferi sub a cincea trâmbiță. Starea lucrurilor sub primul vai sau a cincea trâmbiță depășește orice am văzut până acum. Influența și puterea satanică directă stimulează agenții și instrumentele răului.

     (*)  Iuda, în criza viitoare, în ultimul lui moment de tristețe și necredință, și înaintea de intervenția publică a lui Hristos în numele lui, pare să fie complet sub puterea și influența lui Satan. Starea din urmă a lui Israel este mai rea decât cea dintâi. Idolatria larg răspândită în țară (Matei 12:45), și căpeteniile și călăuzitorii lui în alianță cu moartea și locuința morților (Șeol) (Isaia 28:15-18), creează o imagine îngrozitoare a răutății satanice și umane combinate.

     ASEMĂNĂRI ȘI SECVENȚĂ ISTORICĂ

     În derularea judecăților și a evenimentelor succesive revelate în Apocalipsa se poate urmări o anumită corespondență și o secvență istorică. Dar nicidecum nu trebuie căutată în analele istoriei o împlinire parțială, cu atât mai puțin în totalitate. 

     Apocalipsa, de la capitolul 4 la 22:5, nu este istorie, ci profeție. Doar umbrele viitorului sunt aruncate pe paginile magistrale ale lui Gibbon și ale altora. Dar, întrucât principiile care guvernează oamenii și națiunile sunt mereu aceleași, căci nu este "nimic nou sub soare", o asemănare istorică cu profețiile din timpul peceților, trâmbițelor și potirelor este pe deplin admisă. Suntem însă mulțumiți că aplicarea istorică Apocalipsei, în special a părții centrale, așa cum este expusă în majoritatea literaturii pe această temă astăzi, este o greșeală gravă. Cursul profeției este reluat în legătură cu ultima dintre cele 70 de săptămâni sau cei 490 de ani ai lui Daniel (Dan. 9:27) și după răpirea sfinților cerești (1 Tes. 4:17). Pavel scrie despre răpire. Ioan, în Apocalipsa, îi vede pe cei răpiți în cer (Apocalipsa 4). Întreaga perioadă a Bisericii, istoria creștinismului în sine, este un episod măreț și deosebit de interesant și își are locul între sfârșitul celei de-a 69-a și începutul celei de-a 70-a săptămână a lui Daniel, nefăcând parte totuși din niciuna din ele. Biserica nu este subiectul profeției ci al revelației (divine). A fost o taină ascunsă oamenilor și îngerilor până când a fost descoperită lui Pavel și prin el nouă (Efes. 3). Iudeii, și în mod secundar cei dintre națiuni, sunt subiectul profeției. Importanța prioritară a iudeului este cheia pentru deblocarea profeției. Perioadele profetice sunt toate în legătură cu iudeii și Ierusalimul (Dan. 9:24)* ; la fel și cele cuprinse în partea centrală a Apocalipsei. Dar, așa cum am spus, istoria prezintă o asemănare  cu părțile profetice ale Apocalipsei; o asemănare care nu este lipsită de interes. Potrivit celor mai capabili din "Școala istorică" - și în această privință există un acord substanțial printre confrații lor - primele patru peceți reprezintă patru perioade succesive ale Romei păgâne. Apoi, după căderea păgânismului și triumful istoric al creștinismului, un număr mare dintre iudei, dar și dintre națiuni, s-au întors la Dumnezeu, iar despre acest lucru se presupune că vorbește Apocalipsa 7. Se spune că primele patru trâmbițe aparțin încă Romei păgâne, dar în declinul, căderea și dispariția sa în vest. Invaziile din nord ale goților, lombarzilor și ungurilor în câmpiile fertile și în cetățile bogate și prospere ale Italiei au dus în scurt timp la distrugerea imperiului cezarilor. Domnia barbarului necivilizat chiar în Roma, cândva mândra și aroganta stăpână a lumii, a fost un spectacol trist, dar instructiv. Roma a căzut în anul 476 d.Hr. 

     (*)  "Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău (iudeii) și asupra cetății tale sfinte   (Ierusalimul)".

     Din nou, se presupune în general că steaua căzută din Apocalipsa 9 indică spre marele impostor arab Mahomed și, cu siguranță, el poate fi considerat prototipul viitorului fals profet, omul păcatului și Antihristul - titluri care se referă la una și aceeași persoană. Mahomed (*) a fondat cel mai satanic sistem pe care lumea l-a cunoscut vreodată. Antihristul care va veni va conduce, sub autoritatea lui Satan, cea mai îngrozitoare combinație de doctrine blasfemiatoare și nimicitoare de suflete pe care o putem imagina. Urmărind aplicația istorică, armata de lăcuste ar fi sarazinii, ale căror realizări militare, egalate de cuceririle lor spirituale, sunt o minune până în ziua de azi. Răsăritul a fost cucerit (Orientul Mijlociu și toate țările acaparate de Islam, n.t.). Semiluna a înlocuit crucea. Ruina răsăritului poate fi asemănată cu o devastare cauzată de lăcuste. Doar victoria glorioasă a lui Carol Martel (supranumit "Ciocanul", numit așa datorită priceperii sale militare) de la Tours, în Franța, în anul 732, a oprit înaintarea armatei sarazine și a protejat vestul în ansamblu de apostazia mahomedană, cu consecințele ei teribile pentru timp și eternitate. Cele cinci luni de chin (Apocalipsa 9:10) se presupune că se referă la cei 150 de ani de cucerire necontrolată de către hoardele musulmane, conform teoriei zile-an. Apoi, a șasea trâmbiță, sau al doilea vai, este aplicată renașterii mahomedanismului sub turci și încetarea imperiului greco-roman în memorabilul asediu și capturare a Constantinopolului. Timp de aproape opt sute de ani s-au făcut eforturi repetate pentru a stabili islamismul în jumătatea estică a imperiului, dar frumosul Constantinopol, aflat la granița dintre Europa și Asia - Bosforul despărțind cele două continente - a sfidat capitularea. Venise, însă, ceasul său. Decretul fusese emis. Mahomed al II-lea a intrat în Constantinopol în dimineața zilei de 29 mai 1453. Marea biserică greacă (Sf. Sofia) a fost curățită și apoi transformată în moschee, iar semiluna flutura peste zidurile orașului cezarilor.

     (*)  Mahomed (lit. "Cel vrednic de laudă") s-a născut în Arabia, în faimosul oraș Mecca, în anul 570 d.Hr. Coranul (lit. "Citirea") este Biblia lumii musulmane și a fost alcătuit cu ingeniozitate de către Mahomed, parțial din materialele furnizate de către un iudeu renegat și un creștin apostat, și completat de impostor însuși, după cum a fost nevoie. Tot ceea ce este cu adevărat bun provine din iudaism și creștinism. Dar există multe lucruri dezgustătoare și murdare în carte. Mahomedanismul ca sistem este cel mai mare blestem de pe fața pământului și a provocat ruina spirituală de astăzi a peste 150 de milioane din populația pământului, și ce se întâmplă cu nenumăratele milioane din trecut care au trăit și au murit în credința crezului infernal al profetului arab? Biserica mărturisitoare s-a destrămat în fragmente, iar de departe cel mai mare rău dintre aceste fragmente este romano-catolicismul. Dar, oricât de rău ar fi, cu amestecul său de păgânism și creștinism, mahomedanismul este infinit mai rău. Fondatorul său a fost, fără îndoială, inspirat de diavol. Mahomed, privit ca steaua căzută, a deschis prăpastia și a dezlănțuit puterea întunecată a lui Satan, inundând estul și parțial vestul cu doctrine care pot fi numite pe bună dreptate infernale prin natura și efectele lor. Pentru informații despre acest sistem de erori mortale, consultați "Studii în Mahomedanism", de JJ Pool. 

    Însă puterea coruptă a Turciei este în declin, iar prezisa secare a Eufratului (Apocalipsa 16:12), acel fluviu faimos, este susținută de istorici ca indicând faptul că acea putere mahomedană crudă, acum (când autorul scrie aceste lucruri, n.t.) și timp de mai mulți ani în urmă, aproape se clatină spre căderea sa. Nimicirea sa completă este sigură. Acestea sunt, așadar, pe scurt, câteva dintre punctele principale în care, în interpretarea părților profetice ale Apocalipsei, "Școala istorică" se simte pe un teren solid. În opinia noastră, această poziție este de neacceptat. Este imposibil să punem aceste viziuni profetice în concordanță cu faptele istoriei. Există, cel mult, doar o asemănare generală, iar împlinirea în trecut a viziunilor și profețiilor nu există. Dumnezeu le va spune "Amin" pe deplin în acea criză scurtă și solemnă pentru Israel și creștinătate, după răpirea sfinților cerești, în domnia viitoare a Antihristului și a capului său politic și aliat, fiara (din mare, n.t.) sau imperiul roman reînviat, cu marele său cap personal, cornul mic de la apus (Dan. 7:7-8).

     STEAUA CĂZUTĂ SAU PERSOANA LUI ANTIHRIST

 Apariția unui Antihrist în mod personal în ultimele zile întunecate ale apostaziei națiunilor și a iudeilor a fost un subiect de credință incontestabil în vremurile creștine apostolice și ulterioare. Au existat mulți antihriști și sisteme anticreștine de erori mortale, dar există o perspectivă și mai întunecată. Antihristul care va veni, un apostat de origine iudaică, va fi întruchiparea răutății satanice și cel mai mare nimicitor de suflete care a pășit vreodată pe pământ; mai mult, el va rezuma în sine însuși orice formă și aspect al păcatului și va conduce cel mai îngrozitor sistem de rău corupt și condamnabil cunoscut vreodată - o combinație de mărturisire iudaică  și creștină, precum și de "religie naturală" - într-o răzvrătire îndrăzneață și deschisă împotriva lui Dumnezeu. El își asumă locul, titlurile și funcțiile lui Hristos pe pământ. El face minuni. Semne supranaturale îi acreditează misiunea și, prin acestea, înșală creștinătatea vinovată și o atrage astfel spre o nimicire fără speranță.

     În ultima fază a reînvierii puterii  Romei, când aceasta va fi împărțită în zece regate, atunci va apare Antihrist în persoană (*). Prin urmare, acest ultim caracter al Romei era privit cu teamă de primii creștini. În mintea lor, viitoarea renaștere a puterii civile a Romei și prezența lui Antihrist erau evenimente contemporane și asociate. De aceea ei obișnuiau să se roage pentru continuarea imperiului în forma sa imperială de atunci, și chiar pentru domnia celui mai crud dintre cezari, ca ultim bastion împotriva viitoarei dominații a lui Antihrist. Subiectul Antihristului era unul comun părinților Bisericii. Unii susțineau că el era diavolul întrupat; alții vorbeau despre el ca fiind "fiul diavolului". Relația dintre Satan și Antihrist în tradiția creștină a primelor patru secole poate fi rezumată la două aspecte distincte: în primul rând, că Antihristul care va veni (așa cum este descris de Ioan), sau omul păcatului (după cum este descris de către Pavel), este un om real de origine iudaică, controlat direct de Satan; în al doilea rând, că el este Satan întrupat și, prin urmare, în concepția sa, simulează nașterea miraculoasă a binecuvântatului nostru Domn. Prima noțiune este, fără îndoială, cea scripturistică și este un fapt interesant că Ieronim în vest și Hrisostom în est au învățat în mod distinct că Antihristul este un om condus de Satan, în opoziție directă cu cei care susțineau că el era diavolul în formă umană. "De acum înainte, presupunerea că Antihristul este diavolul însuși dispare practic din tradiția ecleziastică". Primii creștini îl considerau pe Nero (**) și Claudius, în special pe primul, ca precursori ai lui Antihrist. Răutatea aproape supraomenească a lui Nero îl consemnează în paginile istoriei ca fiind cel mai potrivit tip istoric al omului păcatului și al sângelui care va veni. 

     (*)  Apariția Antihristului - după destrămarea imperiului unic și indivizibil al cezarilor, și în timpul renașterii sale profetice, când a fost împărțit în zece regate cu un mare conducător central și autoritar - a fost învățată și "expusă cu încredere, claritate și unanimitate de către întreaga comunitate a scriitorilor patristici" - "Legenda Antihristului" de W. Bouset,  tradusă din germană în engleză. Poate că există multe lucruri de condamnat în această lucrare remarcabilă, dar ea conține o vastă cantitate de cercetări competente și informații valoroase cu privire la ceea ce primii creștini au învățat și susținut despre doctrina unui Antihrist în persoană.

     (**)  În timpul domniei lui Nero, creștinismul și păgânismul au intrat pentru prima dată în conflict deschis. Istoria acestor treisprezece ani, în care pentru prima dată persecuția creștinilor a fost legalizată printr-un edict imperial, nu a fost scrisă încă pe deplin. Evenimentele neconsemnate ale acelei domnii așteaptă să fie dezvăluite în întregime la scaunul de judecată al lui Hristos.

     Marea majoritate a comentatorilor protestanți aplică termenul antihrist sistemului papal. Dar noi considerăm că aceasta este o greșeală. Termenul antihrist, fie că este folosit la singular sau plural, indică o persoană sau mai multe persoane, niciodată un sistem. Interpreții romano-catolici au scris mult și documentat pe această temă și, suntem obligați să adăugăm, mai corect decât mulți dintre oponenții lor protestanți. Primii așteaptă până la sfârșit apariția unui antihrist (*) personal, și în această privință au dreptate. El urmează să vină. Dr. Manning, unul dintre cei mai distinși romano-catolici, a susținut că Antihristul, sau "omul păcatului", este un singur individ și nu o succesiune de persoane sau un sistem. El spune: "A nega personalitatea Antihristului înseamnă, prin urmare, a nega mărturia clară a Sfintei Scripturi (**). Învățatul cardinal adaugă: "El (Antihristul) poate întruchipa într-adevăr un duh și poate reprezenta un sistem, dar nu este, prin urmare, mai puțin o persoană (***). Bellarmine, un scriitor romano-catolic fără egal, rezumă pe scurt credința papală pe tema Antihristului, spunând: "Toți catolicii consideră că Antihristul va fi o singură persoană". O persoană specială, un om, un iudeu, un apostat, este Antihristul Scripturilor profetice.

     (*)  Pentru protestant, papa este un antihrist. Pentru papistaș, Luther este un antihrist. Ambii greșesc, deoarece ambii trec cu vederea caracteristicile scripturale ale Antihristului, iar acestea, așa cum sunt descrise de Ioan și de Pavel, nu se aplică papei, cu atât mai puțin ilustrului reformator.

     (**) Lucrarea "Puterea temporală a Vicarului lui Isus Hristos".

     (***)  Dr. Manning arată în continuare că ascensiunea papalității în vest și împiedicarea acesteia în est se explică prin faptul că tronul cezarilor, îndepărtat de la Roma, a deschis calea pentru instaurarea romano-catolicismului în Italia; întrucât puterea imperială politică de la Constantinopol a împiedicat și a înfrânat pretențiile papalității în est. Această mărturie este adevărată.

     Unii comentatori moderni îl consideră pe Antihrist drept conducătorul civil al imperiului roman, dar nu este așa. El este falsul Mesia, slujitorul lui Satan printre iudeii din Ierusalim, făcând semne și arătând minuni prin puterea satanică directă. El stă în templul lui Dumnezeu, ridicat atunci la Ierusalim, și pretinde să i se aducă închinare divină. Fiara (Roma), falsul profet sau Antihristul și balaurul (Satan) sunt zeificați și venerați, contrafăcând închinarea adusă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Națiunea apostată îl va accepta pe Antihrist ca împărat. El nu este în niciun caz o mare putere politică. Este adevărat, el va influența creștinătatea, dar din punct de vedere religios, nu politic. Guvernarea lumii, civilă și politică se va afla atunci în mâinile unui mare conducător dintre națiuni. Acesta, al cărui tron se va afla la Roma, este cel care va conduce politic sub influența lui Satan. Antihristul își va avea sediul la Ierusalim, iar Capul domniei națiunilor la Roma. Cei doi bărbați sunt slujitori ai lui Satan, asociați în răutate; unul iudeu, celălalt dintre națiuni. Amândoi vor exista la venirea Domnului pentru judecată și amândoi vor fi apoi aruncați de vii în iazul de foc - o condamnare eternă.

     Termenul de "Antihrist" este folosit doar de scriitorul Apocalipsei, și de acesta de patru ori (1 Ioan 2:18, 22 ; 4:3 ; 2 Ioan 7) și odată la plural (1 Ioan 2:18). Din aceste pasaje desprindem câteva puncte importante. Apariția "antihriștilor" este un semn clar al "vremurilor din urmă"; ei sunt apostați. Antihristul se plasează în opoziție directă cu ceea ce este vital în creștinism - revelația Tatălui și a Fiului - și, de asemenea,  cu adevărul caracteristic iudaismului - Isus, Hristosul (1 Ioan 2:22). Persoana sfântă a Domnului este, de asemenea, obiectul atacului satanic al antihriștilor (2 Ioan 7). Răul caracteristic acestui personaj se va găsi pe deplin dezvoltat în viitorul Antihrist, în care culminează orice formă de rău religios. 

     Pavel, într-una dintre cele mai vechi și mai scurte epistole ale sale (2 Tesaloniceni), schițează un personaj caracterizat de neevlavie, fărădelege și însușiri care depășesc cu mult tot ceea ce a văzut lumea vreodată, un personaj identic în mod clar cu Antihristul lui Ioan. Sunt una și aceeași persoană, iar în această privință, în toate veacurile, a existat un consens de opinie aproape complet.

     Este evident că Pavel i-a învățat pe creștinii tesaloniceni cu privire la subiectele solemne ale apostaziei viitoare sau ale abandonării publice a creștinismului și, în consecință, ale descoperirii "omului păcatului" (2 Tes. 2:5). Aici el adaugă la învățăturile verbale anterioare. Există trei epitete descriptive folosite aici pentru Antihrist: "Cel fărădelege", "omul păcatului" și "fiul pierii". Prima denumire sugerează că el se pune în opoziție directă cu orice autoritate divină și umană. A doua, că el este întruchiparea vie și activă a oricărei forme și caracter al răului - păcatul personificat. A treia, că el este dezvoltarea deplină a puterii lui Satan și, ca atare, pieirea este soarta și partea lui potrivită. Acest caracter înfricoșător uzurpă locul lui Dumnezeu pe pământ și stă în templul ridicat atunci în Ierusalim, revendicând închinare și onoare divină (v. 4). Influența sa religioasă, căci el nu este în niciun fel o persoană politică, domină marea masă a celor care se declară creștini și iudei. Aceștia sunt prinși în cursa lui Satan. Ei renunțaseră deja la Dumnezeu, renunțaseră public la credința creștină și la adevărul esențial al iudaismului, iar acum, drept răsplată, El îi lasă pradă cumplitei iluzii de a-l primi pe omul păcatului, crezând în același timp că el este adevăratul Mesia (v. 11). Ce minciună! Antihristul primit și crezut în locul Hristosului lui Dumnezeu! Dacă versetul 9 este comparat cu Fapte 2:22, se observă o corespondență remarcabilă. Aceiași termeni se regăsesc în ambele pasaje, și anume putere, semne și minuni. Prin acestea, Dumnezeu urma să confirme misiunea și lucrarea lui Isus din Nazaret (Fapte 2:22), iar prin aceste dovezi Satan îl prezintă pe Antihrist unei lumi apostate (2 Tes. 2:9). În acest din urmă caz, însă, minciuna și înșelăciunea caracterizează în mod semnificativ semnele mai mult decât omenești ale acelei zile (2 Tes. 2:9-10).

     Însuși Domnul se referă la Antihrist și la acceptarea lui de către iudei ca Mesia și profet al lor (Ioan 5:43). În cartea Psalmilor, el este descris profetic în caracterul său de "omul din țărână" (Ps. 1:18), precum și de "omul sângelui și înșelător" (Ps. 5:6), deși aceste epitete descriptive sunt, în general, caracteristicile celor răi în criza viitoare, există totuși o singură persoană, și numai una, la care se pot referi în sensul cel mai deplin. Caracterul Antihristului, și nu persoana sa, este cel care ne este prezentat în acești psalmi și în alții.

     În capitolul 11 al profeției sale, Daniel se referă la trei împărați: împăratul de la miazănoapte (Siria), împăratul de la miazăzi (Egiptul) și cel din Palestina (Antihristul). Războaiele, alianțele familiale și intrigile atât de detaliate în primele treizeci și cinci de versete ale acestui capitol interesant au avut o împlinire istorică exact în istoria împărățiilor siriene și egiptene formate după destrămarea puternicului imperiu grec. Această profeție, în împlinirea ei literală și detaliată, a stârnit atât de mult mânia acelui  păgân înverșunat și adversar al adevărului divin, Porfiriu, în secolul al III-lea. Lucrarea sa "Tratatul împotriva creștinilor" (*) este arsenalul care, din secolul al XVII-le, a furnizat material pentru atacuri împotriva creștinismului. Gândiți-vă la învățători creștini (?) care se folosesc cu entuziasm de ajutorul unui filozof păgân în campania lor nelegiuită împotriva adevărului!

     (*)  Sau "Cuvânt împotriva creștinilor" (Adversus Christianos): O lucrare în 15 cărți care atacă credibilitatea Scripturilor și a Persoanei lui Isus.  Porfiriu ( Porphyrios) , filozof neoplatonic, c.233-309 d. Hr.

      În versetul 36 (Daniel 11), "împăratul" este introdus brusc în istorie. Acest împărat este Antihristul a cărui domnie în Palestina o precede pe cea a lui Mesia, așa cum împăratul Saul a precedat pe împăratul David, primul îndreptând atenția spre împăratul anticreștin, iar cel de-a doilea spre Hristos, adevăratul Împărat al lui Israel. Această parte a capitolului (Dan. 11:36-45) este încă viitoare. Împăratul se înalță și se mărește mai presus de om și de orice dumnezeu. Mândria diavolului este întruchipată în acest caracter iudaic îngrozitor. Numai locul lui Dumnezeu îi va satisface ambiția. Ce contrast cu adevăratul Mesia, cu Isus care S-a smerit așa cum nimeni altul n-a făcut-o vreodată. El, care era Dumnezeu, S-a smerit până la moarte de cruce (Filip. 2:5-8).

     Faptul că Antihristul este de origine iudaică pare evident în Daniel 11:37, precum și din considerația că altfel nu ar avea nicio pretenție la tronul lui Israel, nici măcar alături de iudeii apostați. Împăratul, Antihristul, este atacat dinspre nord și dinspre sud, țara sa, Palestina, aflându-se între cele două. El nu este capabil, nici măcar cu aliatul său, puternicul conducător din apus, să respingă atacurile repetate ale vrăjmașilor săi din nord și din sud. Primul este cel mai înverșunat și mai hotărât dintre cei doi. Palestina este cucerită de forțele invadatoare din nord; dar împăratul ei, Antihristul, scapă de răzbunarea marelui asupritor nordic, al cărui prototip este Antioh Epifanul, de infamă amintire. Antihristul este subiectul judecății Domnului la întoarcerea Sa din cer (Apoc. 19:20).

     În Apocalipsa, capitolul 13, sunt văzute în viziune două fiare. Prima este puterea romană și capul ei blasfemiator aflat sub controlul direct al lui Satan (Apoc. 13:1-10). A doua fiară este Antihristul în persoană (Apoc. 13:11-17). Prima este caracterizată prin forță brută. Este puterea politică a pământului din acele zile și cea căreia Satan "i-a dat puterea lui și tronul lui și autoritate mare" (Apoc. 13:2). A doua fiară este în mod clar subordonată celei dintâi (Apoc. 13:12). Ea are în vedere scopuri religioase, nu politice. Pretenția religioasă este susținută de puterea și tăria Romei apostate; cele două fiare acționează împreună sub conducerea marelui lor conducător, Satan. Cele trei sunt venerate în comun.

     A doua fiară, sau Antihristul, este identică cu "falsul profet", numit de trei ori (Apoc. 16:13 ; 19:20 ; 20:10). Capii răzvrătirii împotriva lui Hristos și a drepturilor Sale imperiale și profetice sunt doi oameni controlați și inspirați în mod direct de Satan - o trinitate a răului. "Balaurul și-a dat puterea lui exterioară celei dintâi fiare (Apoc. 13:8), iar celeilalte îi dă duhul său, așa că având acest duh, vorbește ca un balaur (v. 11)*.

     (*)  "Daniel și Apocalipsa", p. 309 - Auberlen.

     În final, Zaharia se referă la Antihrist ca la "păstorul idol" (sau "păstorul nebun"), complet indiferent de turma (Israel) peste care își asumă puterea imperială, preoțească și profetică. Dar autoritate sa lăudată (brațul său) și inteligența sa elogiată (ochiul său drept) care îi susțin pretențiile în țară sunt complet zdrobite, în timp ce el personal este aruncat de viu lăcașul etern al nefericirii, iazul de foc (Zah. 11:15-17) ; Apoc. 19:20).

     Prin urmare, în opinia noastră, steaua căzută în timpul celui dintâi vai îl desemnează fără îndoială pe Antihrist. Cărui alt personaj apocaliptic i s-ar putea aplica descrierea? Scopurile spirituale și pretențiile religioase ale lui Satan sunt susținute și impuse de Antihrist, în timp ce suveranitatea sa temporală pe pământ este stabilită prin împărăția și persoana prințului roman (*).

     (*)  Binecuvântatul nostru Domn a refuzat cu tărie să accepte de la Satan domnia și gloria universală (Matei 4:8-9). Dar prințul care va veni le va primi cu bucurie pe amândouă din mâinile lui Satan; pactul cumplit este ratificat, fiara se închină balaurului, iar Satan îi încredințează apoi ministrului său politic suveranitatea lumii.

     Acum, agonia descrisă aici este cea a sufletului și a conștiinței; nu chinul trupesc. Antihristul pare a fi instrumentul ales de diavol pentru producerea primei forme de chin, în timp ce în cel de-al doilea tip de chin este dezlănțuit de forța brută a fiarei, delectându-se cu scene de cruzime și vărsare de sânge, chinuid trupurile oamenilor.

     După această lungă, dar necesară digresiune, ne întoarcem la capitolul nostru.

 

                 APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                 

                                                                       - XXI -

     Walter Scott                                                                                                       STEM Publishing

     APOCALIPSA 8 - PRIMELE PATRU TRÂMBIȚE

     A DOUA TRÂMBIȚĂ

     Apocalipsa 8:8-9 - "Și al doilea înger a sunat din trâmbiță: și ca un munte mare aprins de foc a fost aruncat în mare; și a treia parte din mare a devenit sânge; și a murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viață; și a treia parte din corăbii a fost nimicită".

     8.8.1 - "Un munte mare cuprins de foc"

     Scriptura însăși dă forța imaginii. Profetul Ieremia spune astfel despre puternica monarhie babiloniană (Ier. 51:25) : "Iată, zice Domnul, Eu sunt împotriva ta, munte nimicitor, care nimicești tot pământul. Și Îmi voi întinde mâna împotriva ta și te voi prăvăli de pe stânci și te voi preface într-un munte ars". Domnul (Iehova) amenință aici împărăția caldeeană - care în aparență era atât de ferm stabilită în puterea și măreția ei încât sfida orice cădere - cu o judecată mistuitoare, un "munte ars". Din nou, piatra pe care nicio mână sau unealtă omenească nu a atins-o cade cu efect zdrobitor peste picioarele chipului, simbolul puterii națiunilor, și apoi devine "un munte mare și a umplut tot pământul" (Daniel 2). Astfel este prezentată stăpânirea universală a Fiului Omului. Un munte, ca simbol, reprezintă o împărăție (Isaia 2:2 ; Zah. 4:7 ; Ier. 51:25) sau o putere ferm stabilită (Ps. 42:2 ; Apoc. 6:14 ; Apoc. 16:20). Ideea abstractă, importantă de reținut în aceste simboluri profetice, este cea a unei puteri, întărite, stabilite cu putere, iar această putere însăși este subiectul răzbunării guvernamentale a lui Dumnezeu, căci văzătorul a văzut-o arzând cu foc, devenind în mâna divină, instrumentul judecății asupra națiunilor. Profetul lacrimilor, Ieremia, definește exact forța și valoarea imaginii din pasajul nostru (Ier. 51:25).

     8.8.2 - "A fost aruncat în mare"

     În trâmbița precedentă (v. 7), scena judecății era pământul; aici este marea. Pământul este lumea romană în general, a treia parte fiind partea vestică a imperiului; mare reprezintă o stare de răzvrătire împotriva autorității constituite;  a popoarelor aflate într-o stare de de neliniște, tulburare și, prin urmare, în afara limitelor lumii romane. În interiorul acesteia din urmă, atât în trecut, cât și în viitor, autoritatea și guvernarea sunt susținute. Marea permanent neliniștită (Isaia 57:20 ; Dan. 7:2-3 ; Apoc. 13:1 ; Apoc. 18:21) este aici imaginea aleasă pentru a desemna popoarele pământului aflate într-o anarhie cumplită, din cauza lipsei unei puteri de control puternice sau a unei mâini ferme. Autoritatea civilă și guvernamentală este rânduită de Dumnezeu (Rom. 13:1). Starea lucrurilor în viitor printre națiunile din afara limitelor teritoriale ale puterii romane reînviate poate fi comparată cu starea Franței din timpul domniei terorii din secolul al XVIII-lea - o națiune fără Dumnezeu, fără religie și având doar aparența unei guvernări, stăpânită de pasiunile sălbatice ale gloatei, terenul de joacă al diavolului în Europa. Marea profetică, prin urmare, reprezintă starea generală a națiunilor fără o guvernare civilă și spirituală. Această putere arzătoare este aruncată în masele clocotitoare ale omenirii, ale păgânismului. Acum suntem martori la rezultatele dezastruoase produse. Acestea sunt triple, ca în prima trâmbiță.

     8.8.2.1 - "A treia parte din mare a devenit sânge".

     Simbolizează sângele aici o moarte naturală violentă, sau se referă la moartea spirituală a apostaziei? În opinia noastră, aici sunt combinate ambele forme de moarte. Acele națiuni aflate în relație politică sau exterioară cu puterea dominantă a imperiului roman sunt nimicite. Distrugerea vieții printre națiuni, în asociere cu cel mai vinovat dintre cele patru imperii universale, este ceea ce exprimă simbolul aici. Moartea spirituală și fizică este rezultatul sigur al oricărei legături cu puterea apostată, blasfemiatoare și persecutoare a Romei.

     8.9.1.1 - "A murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viață". 

     Acea parte a lumii care nu se află în relație subordonată autorității constituite, ci în relație exterioară cu imperiul (roman), este văzută apoi în viziune, ca fiind vizată de judecată. În cauză sunt persoane, și nu popoare sau națiuni în general, ca în prima judecată. Termenul de "făpturi" ar indica tocmai acest lucru. Chiar și în păgânism există măsuri variate de responsabilitate și grade corespunzătoare de vinovăție. "A treia parte", adică cea mai rea, se află înaintea noastră în această serie de pedepse divine. "A murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viață". Interpretarea peceților este o chestiune simplă în comparație cu cea a trâmbițelor. În acestea din urmă există un mister intenționat în simbolurile folosite, care face oarecum dificilă o examinare minuțioasă. Aici, însă, cu Apoc. 2:23 și 3:1 în fața noastră, ne aflăm pe un teren solid. Moartea morală, spirituală este forța incontestabilă a judecății executate aici. Moartea față de Dumnezeu, față de principiile adevărului și dreptății și, de fapt, moartea privită moral în aspectul și caracterul ei cel mai larg.

     8.9.2.2 - "A treia parte din corăbii a fost nimicită"

     Această putere distrugătoare, fie că este vorba despre o națiune sau despre un sistem, aruncată cu violență asupra maselor dezorganizate ale omenirii, va produce nu doar distrugeri cumplite, fizice și morale, asupra popoarelor și persoanelor, dar va distruge și comerțul și mijloacele de comunicare cu țările îndepărtate. "A treia parte din corăbii a fost distrusă". Dar judecata nu este încă încheiată. Întunericul se îngroașă pe măsură ce noaptea se scurge. Groaza urmează groazei. O, de s-ar trezi creștinătatea la realitatea cruntă că Judecătorul este la ușă!

     A TREIA TRÂMBIȚĂ

     Apoc. 8:10-11 - "Și al treilea înger a sunat din trâmbiță: și a căzut din cer o stea mare, arzând ca o făclie; și a căzut peste a treia parte din râuri și peste izvoarele apelor. Și numele stelei este Pelin; și a treia parte din ape a devenit pelin și mulți dintre oameni au murit din cauza apelor, pentru că se făcuseră amare". 

     8.10.1 - "A căzut din cer o stea mare"

     La sunetul trâmbițelor, cei patru îngeri reținuți (Apoc. 7:1), au dezlănțuit cele patru vânturi ale pământului, agenții providențiali ai judecății. Norul întunecat al răzbunării deasupra unei scene plină de vinovăție este ridicat pentru o scurtă perioadă, timp în care Dumnezeu, în harul Său suveran, lucrează printre Israel și națiuni (Apoc. 7). Apoi, în timpul trâmbițelor, este reluat cursul ordonat al judecății. Sunetele anterioare au anunțat judecăți de cel mai îngrozitor caracter pe pământ și pe mare : prima fiind scena autorității guvernamentale și unde, de asemenea, Dumnezeu fusese recunoscut, mai mult sau mai puțin, în mod declarativ; cea din urmă (pe mare), sfera în care forțele anarhiei și voința omului stăpâneau în mod absolut, ceea ce înseamnă întotdeauna negarea autorității spirituale și civile. Această trâmbiță (Apoc. 8:10) anunță o judecată la fel cumplită prin asprimea ei și, în unele privințe, chiar mai teribilă decât cele precedente. "A căzut din cer o stea mare". Cerul este sursa autorității; este o poziție fixă; de unde și introducerea articolului "Cerul" ("the Heaven"; în rom. este nearticulat, n.t.). Toată autoritatea spirituală, civilă și politică își are sursa sus. "Cerurile stăpânesc" (Dan. 4:26). În timpul celor două trâmbițe de dinainte, instrumentele judecății au fost  "aruncate" asupra pământului și, respectiv, asupra mării, dar de unde (au fost aruncate) nu ni se spune. Aici, acest demnitar apostat "a căzut" din cer (*). Cuvântul "aruncat" ar implica exercitarea unei puteri irezistibile din partea actorului nevăzut, precum și violența judecății; în timp ce "a căzut", ca și în Apoc. 9:1, ar indica mai degrabă o cădere bruscă și neașteptată. "Steaua" ca simbol apare frecvent în Apocalipsa și face referire la un conducător sau la cineva care ocupă un loc de influență și o poziție de responsabilitate față de Dumnezeu (Apoc. 12:1-4 ; 6:13 etc.). Supremația este reprezentată de soare; autoritatea derivată și subordonată este reprezentată de lună; în timp ce stelele indică autorități inferioare. Această "stea mare" simbolizează în mod evident un conducător distins, responsabil, așa cum este stabilit pe firmamentul moral, să dea lumină în noaptea întunecată de atunci a istoriei lumii, dar este un personaj apostat, unul aflat sub judecata imediată a lui Dumnezeu, "arzând ca o făclie"; în acest sens, asemenea, "muntelui mare aprins de foc" (v. 8). Epitetul "mare" este atașat muntelui și, de asemenea, stelei; doar că în primul caz se face referire la o putere sau un sistem corporativ, în timp ce în cel de-al doilea se înțelege un individ înălțat. Nu ni se spune cine este această persoană decăzută și apostată. Unii consideră steaua mare ca fiind Antihristul în mod personal (**). Dar aceasta nu înseamnă mai mult decât o presupunere. Antihristul joacă un rol important în criza viitoare, așa cum vom vedea studiile viitoare.

     (*)  "Steaua mare" din Apoc. 8:10 nu trebuie confundată cu "steaua căzută din cer" din Apoc. 9:1. Ambele sunt conducători spirituali, considerați ca fiind decăzuți din punct de vedere moral din poziția lor înaltă. Cu toate acestea, sunt persoane distincte.

     (**)  Numele simbolic al stelei (v. 11) nu oferă nicio indicație despre persoana la care se face referire, ci mai degrabă despre influența dăunătoare exercitată.

     8.10.2 - "A căzut peste a treia parte din râuri și peste izvoarele apelor"

     Apele, în general, semnifică popoare (Apoc. 17:15 ; Isaia 17:12-13); marea indică o stare de tulburare, de tulburare în mijlocul acelor popoare (Isaia 57:20 ; Dan. 7:3); inundații, plinătatea binecuvântărilor pământești (Isaia 44:3), precum și calamități pământești (Amos 8:8); râurile, viața obișnuită a unei națiuni sau a unui popor caracterizată de anumite principii (Ez. 29:3 ; Isaia 18:2); fântânile, sursele principiilor și influențelor care acționează asupra vieții unei națiuni (Ioel 3:18 ; Ier. 6:7).

     8.11.1 - "Numele stelei este Pelin"

     Numele "Pelin" este semnificativ pentru caracter. Mulți comentatori mai vechi îl consideră pe personajul de aici ca fiind Satan, dar, așa cum s-a observat deja, nu avem mijloace de a identifica persoanele după nume. Zona geografică este "a treia parte". Fântânile, izvoarele vieții naționale, sunt otrăvite. Toți cei aflați sub influența distrugătoare a acestei ființe decăzute împărtășesc caracterul său, "Pelin". Evident, există o referire la acel incident interesant din istoria poporului Israel detaliat în Exod 15:22-25. Acolo, apele amare s-au făcut dulci ; aici, apele dulci sunt făcute amare. Viața și caracterul național sunt corupte. O procedură judiciară de un caracter extrem de solemn afectează o treime dintre națiuni; izvoarele lor de acțiune, motivele, principiile și viața lor morală sunt otrăvite, rezultatul fiind că "mulți mor". Nu este vorba despre moartea fizică, ci despre moartea morală, cu adevărat mult mai cumplită decât prima. "Când privești aceste ingrediente amare infuzate în ape prin căderea acestei stele mari, mirarea nu este că mulți au murit, ci că unii au supraviețuit" (*).

     (*)  "Prelegeri despre Apocalipsa", p. 181 - Ramsay.

     A PATRA TRÂMBIȚĂ

     Apoc. 8:12 - "Și al patrulea înger a sunat din trâmbiță: și a fost lovită a treia parte din soare și a treia parte din lună și a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte din ele și ziua să nu-și arate a treia parte din ea și noaptea tot așa".

     Soarele, luna și stelele simbolizează împreună întregul corp de guvernare, de la capul suprem până la toate toate autoritățile inferioare - un sistem de guvernare complet în toate părțile sale. În timpul celei de-a șasea pecete (Apoc. 6:12-13), sunt prezentate aceleași simboluri pentru a exprima o prăbușire totală a oricărei autorități de guvernare de pe pământ. Puterea omului este zdrobită. Este răsturnată orice putere de sub cer. Guvernele stabilite de mult timp, precum și toată puterea și autoritatea dependentă de acestea, cad într-o prăbușire universală. Acolo (cap. 6), însă, destrămarea întregii structuri sociale și răsturnarea fiecărei poziții de putere nu sunt în niciun fel restricționate. Singura limitare în timpul peceților este o "a patra parte", care apare o singură dată (Apoc. 6:8). Aici, în a patra trâmbiță, judecata și efectele ei se extind la "a treia parte" a scenei profetice, partea vestică a imperiului roman reînviat. În acest context, termenul "a treia parte" apare de cinci ori (v. 12). Efectul acestei judecăți este că întunericul moral, asemenea unui giulgiu funerar, se așterne peste imperiu.

     UN ANUNȚ PUTERNIC ȘI UNIVERSAL AL CELOR TREI TRÂMBIȚE VAI

     Apoc. 8:13 - "Și am văzut: și am auzit un vultur zburând în mijlocul cerului, spunând cu glas tare: Vai, vai, vai de cei care locuiesc pe pământ, din cauza celorlalte glasuri de trâmbiță ale celor trei îngeri care urmează să sune din trâmbiță".

     "Am văzut și am auzit", atât ochiul, cât și urechea erau ocupate, presupunând astfel atenția și interesul profund al văzătorului pentru evenimentele care se derulau înaintea lui prin viziune. VERSIUNEA AUTORIZATĂ spune "înger", dar noi am înlocuit cu "vultur", bazați pe o autoritate decisivă și competentă. Există o misiune încredințată unui înger care zboară (Apoc. 14:6), precum și una, dar cu un caracter diferit, unui vultur care zboară (Apoc. 8:13). Mijlocul cerului, sau firmamentul, este sfera traversată de amândoi, astfel încât să poată observa pământul de la centrul său până la cele mai îndepărtate margini ale sale. Primul este un mesager al îndurării, acesta din urmă este un vestitor al judecății. Triplul strigăt de "vai" își găsește expresia potrivită prin vultur. În zborul său rapid și măreț prin mijlocul cerului, el proclamă cu glas tare soarta funestă care se apropie pentru partea creștinizată a pământului, a celor care au respins cu aroganță "chemarea cerească", despre care scrie Pavel: "Al căror sfârșit este pierea, al căror Dumnezeu este pântecele, și gloria le este în rușinea lor, care se gândesc la lucrurile pământești" (Filip. 3:19). Aici este evidențiată o clasă specială dintre locuitorii pământului, o clasă morală, despre care se spune ca fiind cei "care locuiesc pe pământ" și la care s-a făcut referire de două ori mai înainte (Apoc. 3:10 ; 6:10). Asupra acestor apostați, cei mai răi din aceste vremuri întunecate și rele, este anunțată public și cu glas tare o judecată directă și iremediabilă. Pentru aceasta nu se putea folosi un simbol mai potrivit decât un vultur în zborul său aerian pe cer, căutându-și de departe prada. Vulturul este vestitorul judecății care se apropie (vezi Deut. 28:49 ; Ier. 48:40 ; Matei 24:28). Cele patru judecăți de mai înainte au avut un caracter general, dar în cele care vor urma se atinge punctul culminant al ororii; de aceea și acest anunț preliminar (*).

     (*)  "Apoi, sunt anunțate nenorocirile care trebuie  să lovească în special pe cei care locuiesc pe pământ, care și-au stabilit locuința acolo, în contrast cu chemarea cerească, care nu au fost nici treziți, nici mișcați  de judecățile prin care a fost lovit pământul dar care, în ciuda a toate, ei s-au alipit de de el  ca de un loc permanent. De trei ori vai! Expresia "cei care locuiesc pe pământ" a fost folosită deja în promisiunea făcută Filadelfiei și în rugăciunea sufletelor de sub altar, căci caracterul, fie al Filadelfiei, fie al martirilor, este în contrast cu "cei care locuiesc pe pământ". După tot ce a lucrat Dumnezeu, ei sunt o clasă distinctă, manifestată și desemnată ca atare în ceea ce se întâmplă pe pământ. Împotriva acestei clase perverse și necredincioase sunt îndreptate acum judecățile pământești ale lui Dumnezeu; prima împotriva iudeilor, a doua împotriva locuitorilor teritoriului roman, a treia, universală". - "Sinopsisul cărților Bibliei", vol. 5, p. 605, JND.

     

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                        - XX -

     Walter Scott                                                                                                    STEM Publishing

     APOCALIPSA 8  - PRIMELE PATRU TRÂMBIȚE

     PREZENTARE GENERALĂ A CELOR ȘAPTE TRÂMBIȚE

     Marile evenimente viitoare care le eclipsează pe toate celelalte sunt Mutarea (sau Răpirea) la cer (1 Tes. 4:16-17) și Revenirea din cer (Apoc. 19:11-14). Numai Pavel o tratează pe prima; Ioan, mai pe larg decât oricare dintre ceilalți scriitori ai Noului Testament, o dezvăluie pe cea de-a doua. Acum, în intervalul dintre acestea două, seria înșeptită de judecăți sub peceți, trâmbițe și potire își urmează cursul. Aceste pedepse divine cresc în severitate pe măsură ce trecem de la o serie la alta. Judecățile nu sunt concomitente, ci succesive. trâmbițele succed pecețile, iar potirele urmează după trâmbițe. Se observă o secvență cronologică strictă. Simbolul general al profeției anterioare o pecete ; în a doua serie de judecăți este o trâmbiță ; în a treia este potirul sau un potir. Aceste simboluri respective imprimă un anumit caracter asupra evenimentelor grupate sub ele. Pecețile au fost deschise pentru ca părțile succesive ale revelației lui Dumnezeu cu privire la viitor să poată fi dezvăluite, dar numai pentru credință, masa mare de oameni ar considera judecățile ca fiind doar ceva providențial. Adică, astfel de lucruri se întâmplaseră și mai înainte. Dar sunetul puternic al trâmbițelor, sunat de către îngeri, sugerează o relație publică cu oamenii, cu un caracter intens judiciar. Aceste trâmbițe simbolice sună o alarmă în toată lungimea și lățimea creștinătății apostate. Astfel este sugerată intervenția publică a lui Dumnezeu în sfera vinovăției și apostaziei. Apoi, prin al treilea simbol general, cel al potirelor, sau al potirelor vărsate, mânia concentrată a lui Dumnezeu va bulversa întreaga scenă profetică de sub cer. Apocalipsa 16 dezvăluie o serie de judecăți nemaiîntâlnite până acum în amploare și severitate. În timpul desfășurării judecăților aduse prin deschiderea peceților apar în prim plan Mielul și poporul Său care suferă pe pământ, dar sub judecățile anunțate de trâmbițe Mielul dispare complet, iar sfinții sunt observați doar întâmplător, și atunci  rugându-se.

     Profeția anunțată de primele patru trâmbițe se referă la starea generală a lucrurilor, civile și ecleziastice, a imperiului roman de apus, care a reînviat atunci. Apocalipsa 8:2-13 acoperă acest aspect. Repetarea expresiei "a treia parte" (repetată de douăsprezece ori în capitolul nostru, vezi Versiunea Revizuită), indică puterea reînviată a Romei, aceeași putere care a dat sancțiunea sa legală răstignirii Domnului și i-a împrăștiat pe iudei pe tot pământul (vezi Apocalipsa 12:3-4). Apoi, a cincea trâmbiță, sau prima judecată-vai (Apoc. 8:13), cade asupra iudaismului apostat și este subiectul din Apoc. 9:1-11. A șasea trâmbiță, sau a doua judecată-vai, se ocupă în mod direct de locuitorii vinovați și apostați ai teritoriului roman și este profeția din Apoc. 9:12-21. Trâmbița finală, sau al treilea vai, are efecte universale și, prin urmare, se întinde până la sfârșitul domniei Împărăției de 1000 de ani, chiar până la "timpul să fie judecați cei morți" (Apoc. 11:18 ; 20:11-15). Efectele importante din timpul celei de-a șaptea trâmbiță sunt detaliate pe scurt în patru versete, Apoc. 11:15-18. 

     Se va observa că o "a treia parte", atât de proeminentă în capitolul 8, nu este menționată sub a cincea și a șaptea trâmbiță, ci apare din nou sub a șasea. Omisiunea din primele două poate fi explicată pe motiv că puterea romană nu apare acolo, în timp ce în cea de-a doua, adică a șasea trâmbiță, ea este subiectul imediat al răzbunării Domnului. Prin urmare, trâmbițele încep cu Apoc. 8:2 și se termină cu Apoc. 11:18. Între acestea, însă, intervine o porțiune interesantă și necesară între paranteze. Aceasta ocupă Apoc. 10 și 11:1-13.

     Am remarcat deja că pecețile, trâmbițele și potirele sunt delimitate respectiv în grupuri de câte patru și trei. Oamenii, în împrejurările și persoanele lor, sunt judecați sub peceți, trâmbițe și potire ca un întreg, dar în grupurile de trei judecăți brațul puternic al lui Dumnezeu se vede mult mai clar. Sursa tuturor acestor judecăți apocaliptice este Dumnezeu Însuși, așa cum sugerează cifra (divină) trei. Cauzele umane și instrumentele de judecată sunt proeminente în grupurile de patru, exact despre ce vorbește această cifră.

     A ȘAPTEA PECETE - Apoc. 8

     Apoc. 8:1 - "Și, când a deschis pecetea a șaptea, s-a făcut tăcere în cer cam o jumătate de oră". 

     Cartea cu cele șapte peceți, sau sulul, văzut în mâna deschisă a lui Iehova (cap. 5:1-2), are pecețile sale deschis succesiv de către Miel. Șase dintre peceți au fost rupte în capitolul 6, iar acum, în primul verset al capitolului nostru, El o deschide pe ultima, rezultatul fiind, că această carte, care conține sfaturile (sau planurile) lui Dumnezeu cu privire la pământ, se află deschisă înaintea noastră. Planurile, sfaturile Dumnezeului nostru cu privire la imensele interese ale pământului, precum și mijloacele și modul prin care aceste sfaturi vor fi puse în aplicare, nu mai sunt ascunse. Toate sunt dezvăluite. Dar de ce este pecetea a șaptea separată de cele șase precedente? Firește, s-ar presupune (dacă ar fi fost deschisă și pecetea a șaptea) că s-ar fi încheiat capitolul 6. Dar, în schimb, un întreg capitol (Apocalipsa 7) intervine între pecețile a șasea și șaptea, o întrerupere între paranteze care rupe succesiunea ordonată a evenimentelor. A șasea pecete (Apoc. 6:12-17) a anunțat o judecată de un caracter atât de îngrozitor încât, în groaza universală care a urmat, temerile oamenilor, de la împărat la rob, s-a presupus că groaza generală este marea zi a mâniei Mielului. Dar nu, și astfel, înainte ca a șaptea pecete să fie deschisă, care este pregătitoare pentru aplicarea unor judecăți și mai aspre, vălul este dat la o parte și două mari cete milenare din Israel și dintre națiuni sunt introduse în scenă, rezultatul unei ample lucrări a harului desfășurate chiar în timp ce judecata pustiește pământul (Apoc. 7).

     "Tăcerea în cer"(*) nu înseamnă că încetează cântările și laudele celor mântuiți. Tăcerea trebuie interpretată în legătură cu subiectul care vine imediat în discuție, și anume judecata. Dar, întrucât sursa acestor judecăți de pe pământ este tronul așezat în cer, tăcerea este acolo. Cursul judecății este oprit. Există o pauză atât în ce privește anunțarea, cât și executarea altor pedepse. Tăcerea este de scurtă durată. "Jumătate de oră" indică pur și simplu o perioadă extrem de scurtă în care acțiunea judecătorească este suspendată. Ruperea celei de-a șaptea peceți este urmată, nu de judecată, ci de o tăcere amenințătoare. Este o liniște înaintea unei furtuni, ca o liniște în natură care precede o furtună. Cât durează acest suspans cumplit nu suntem informați, dar între timp suntem chemați să fim martori la o acțiune cu un caracter complet diferit de orice s-a întâmplat până acum înaintea noastră și care umple intervalul de jumătate de oră, oricare ar fi durata exactă de timp indicată prin aceasta.

     (*) Hengstenberg și alți comentatori pledează pentru o tăcere pe pământ și citează ca dovadă Habacuc 2:20, Țefania 1:7, Zaharia 2:13 ; aceste pasaje vorbesc despre o tăcere pe pământ, în timp ce textul nostru, care, din câte știm, nu are niciun text paralel sau de referință în Vechiul Testament, și care vorbește despre o "tăcere în cer". Suntem convinși că forța expresiei denotă o scurtă pauză în timpul căreia cursul judecății este suspendat. Acest lucru este confirmat de analiza a două texte, în ambele semnalele prevestitoare ale judecăților viitoare sunt exprimate, în esență, cu aceleași cuvinte. În primul text, Apoc. 4:5, avem un curs ale pedepselor divine până la capitolul 6. Apoi vine o pauză care sugerează o scurtă încetare a judecății. Apoi, în al doilea text, Apoc. 8:5, este anunțată o altă aluzie similară a pedepselor divine, iar acestea din urmă își au efectul sub trâmbițe. Tăcerea este în cer, deoarece judecățile vin de acolo.

     CEI ȘAPTE ÎNGERI

     Apoc. 8:2 - "Și i-am văzut pe cei șapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu și li s-au dat șapte trâmbițe".

     8.2.1     "Cei șapte îngeri"

     Faptul că îngerii la care se face referire aici sunt un număr distins și select pare evident din adăugarea articolului hotărât, "Cei șapte îngeri", precum și cu privire la locul deosebit de onorat care le este atribuit, "care stau înaintea lui Dumnezeu". "Cei șapte" de aici se deosebesc de cei șapte care varsă potirele (Apoc. 15:1). Numai acestor îngeri, care sună din trâmbițe, li se atribuie această poziție specială ("înaintea lui Dumnezeu".

     Există distincții între oștirile îngerești. Acestea sunt distribuite în diferite ordine și ranguri, dar toate, de la arhanghel până la cel mai mic, sunt slujitori. Nu au nicio relație cu Dumnezeu bazată pe răscumpărare. Sunt slujitori și nu părăsesc niciodată această poziție și nici nu o doresc. Cele două mari caracteristici ale vieții îngerești sunt ascultarea necondiționată și activitatea în slujire (Ps. 103:20 ; Evrei 1:7,14). "Prezența îngerilor" este un concept iudaic familiar. Unii presupun că sunt identici cu cele șapte Duhuri dinaintea tronului (Apoc. 1:4), iar alții consideră termenul o expresie împrumutată din cartea apocrifă a lui Tobit. Ambele sunt greșite. De ce să ne îndepărtăm de simplitatea evidentă și să forțăm o interpretare pentru care nu există, de fapt, un motiv adecvat? Ceea ce îngerul Gabriel a spus despre sine: "Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu" (Luca 1:19), este spus aici despre acești șapte îngeri prezenți. Cât despre numărul șapte, ei reprezintă întreaga putere a lui Dumnezeu în acțiunea ei judecătorească.

     8.2.2 - "Și li s-au dat șapte trâmbițe"

     Locul de supunere este întotdeauna locul chiar și al celor mai înalte creaturi ale lui Dumnezeu. Le-au fost date trâmbițe. Acțiunea suverană este prerogativa doar a Creatorului. Dar de ce trâmbițe? Niciun alt instrument de suflat nu a fost folosit mai des în viața națională a lui Israel decât trâmbița. Aceasta îi convoca la adunarea publică. Sunetul ei puternic îi chema la război și-i îndruma când să înainteze și când să se retragă. La promulgarea legii, "sunetul trâmbiței a răsunat lung și se făcea din ce în ce mai tare". La sărbătorile lor solemne, trâmbița era folosită pe scară largă. Notele ei puternice de avertizare anunțau apropierea unui pericol sau a unui inamic. Prin sunetul trâmbiței erau conduse călătoriile în pustie. Anul jubileu și, de fapt, la toate situațiile naționale importante, se folosea trâmbița (vezi Lev. 25:9 ; Ex. 19:19 ; Num. 10:2-10 ; Lev. 23:24 etc.). Circumstanțele care cer intervenția publică a lui Dumnezeu în judecată, așa cum sunt detaliate în pasajul nostru din Apocalipsa, sunt oarecum similare cu zilele care vor veni, anunțate în Ioel 2:1-2, "O zi de întuneric și de întunecime, o zi de nori și de negură deasă". Atât Ioel, cât și Ioan se referă la sunetul trâmbiței, dând de înțeles că Dumnezeu este pe cale să Se ocupe deschis și înaintea tuturor, printr-o pedeapsă judiciară, de nelegiuirea dinaintea Lui, un anunț public și tare că El este pe cale să facă acest lucru. "Cele șapte trâmbițe" semnifică un anunț complet și deplin. Trâmbițele simbolice ale Apocalipsei nu trebuie confundate cu trâmbițele literale din timpurile Vechiului Testament. 

     ÎNGERUL PREOT

     Apoc. 8:3-5 - "Și un alt înger a venit și a stat lângă altar, având o tămâietoare de aur; și i s-a dat tămâie multă, ca să o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul cel de aur care era înaintea tronului. Și fumul tămâiei s-a suit împreună cu rugăciunile sfinților, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu. Și îngerul a luat tămâietoarea și a umplut-o din focul de pe altar și l-a aruncat pe pământ; și au fost glasuri și tunete și fulgere și un cutremur". 

     Scena din fața noastră este una de interes profund și, în plus, turnată în tiparul imaginii iudaice familiare. "Un alt înger". Cine este el? Suntem convinși că îngerul-preot este Hristos, marele nostru Preot. Slujba de la altare dovedește acest lucru, căci se referă atât la altarul de aramă, cât și la altarul de aur. Nicio simplă creatură nu ar putea adăuga eficacitate rugăciunilor sfinților, căci acest lucru nu putea fi realizat decât de către Unul care are în Sine Însuși drept și competență independente. Mai mult, acțiunea consemnată la altare are un caracter mediator, una între sfinții care suferă și se roagă pe pământ și Dumnezeu; și, întrucât creștinismul cunoaște numai "un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Omul Hristos Isus" (1 Tim. 2:5), este incontestabilă dovada că îngerul-preot este Hristos și doar Hristos, nu o persoană sau un grup reprezentativ, așa cum înțeleg unii comentatori. Există un consens destul de general de gândire printre primii comentatori ai Apocalipsei în a considera, pe bună dreptate, că îngerul de aici se referă la Hristos, excluzându-i pe toți ceilalți. Expresia "Un alt înger" este folosită de trei ori cu privire la Hristos în viziunile apocaliptice (Apoc. 8:3 ; 10:1  și 18:1). Acest titlu este unul care presupune rezervă și distanță. Denumirea de "Miel" este caracteristică Apocalipsei în ansamblu și peceților în special și pare a fi titlul ales care exprimă interesul lui Hristos față de sfinții Săi, precum și intimitatea și apropierea lor de El. Sub seria de judecăți anunțate prin trâmbițe, Hristos Se retrage moral și Se investește cu titlu și caracter angelic. Când sfinții intră în mod vizibil și proeminent în scena profetică, atunci apare titlul de "Miel" (vezi Apoc. 7:17 ; 14:1 etc.).

     8.3.1 - "Și un alt înger a venit și a stat lângă altar, având o tămâietoare de aur".

     Aici se face referire la altarul arderilor de tot care se afla în curtea cortului din vechime. Focul care a fost aprins la început în mod miraculos (Lev. 9:24), urma să fie întreținut după aceea de jertfele zilnice, anuale și alte jertfe. Acest altar este menționat de șase ori în Apocalipsa, pur și simplu ca "altarul" (Apoc. 6:9 ; 8:3, 5 ; 11:1 ; 14:18 ; 16:7). Abia în Evrei 9:4 aflăm că tămâietoarea folosită în ziua anuală a ispășirii (Lev. 16) era de aur. . Tămâietoarea era folosită pentru a transporta focul de pe altarul de aramă.

     8.3.2 - "Și i s-a dat tămâie multă, ca să o dea (eficacitate) rugăciunilor tuturor sfinților, pe altarul cel de aur care era înaintea tronului".

     Tămâia folosită în slujba de la cortul întâlnirii era compusă din patru ingrediente, specificate în Exod 30:34-36. Era o compoziție specială, alcătuită după o formulă divină. Orice preparare  sau utilizare nepotrivită (păcătoasă, nelegiuită) era pedepsită cu moartea (Exod 34: 37, 38). Fără îndoială, cele patru ingrediente prețioase, dintre care trei sunt numite o singură dată, prezintă frumusețile și perfecțiunile morale ale lui Hristos, așa cum sunt arătate în în cele patru evanghelii, dar avea nevoie de focul judecății pentru a scoate la iveală întreaga mireasmă a lui Hristos, iar acest lucru numai Calvarul îl putea realiza. Altarul de aur, menționat de două ori în Apocalipsa (8:3 ; 9:13), se afla în interiorul cortului, în locul sfânt, chiar în fața perdelei. Sângele, martorul morții și al judecății, era pus în fiecare an pe cele patru coarne ale sale (Lev. 16:18-19), precum și în alte ocazii pentru ispășire (Lev. 4:7, 18). De asemenea, se ardea tămâie pe el în fiecare dimineață și seară (Exod 30:7-10), "o tămâie permanentă înaintea Domnului". Semnificația profundă a tămâiei este mai mult decât poate spune limba sau scrie pana. Mireasma plăcută a lui Hristos, ce a fost El, ce a făcut El și ce a suferit El, este exprimată prin tămâie.

     Acum să punem laolaltă diferitele părți ale scenei și să căutăm să înțelegem adevărata ei semnificație. Întreaga acțiune este impusă de faptul că un mare număr de sfinți care suferă se află pe pământ în timpul când sună trâmbițele, iar pentru ei este nevoie de mijlocire. La început, sub a cincea pecete, este văzută deja o ceată de martiri. Sufletele lor sunt sub altar și strigă și se roagă (Apoc. 6:9). dar nu se face nicio mijlocire preoțească pentru ei; nu au nevoie de ea. Acest har este oferit pentru cei vii, nu pentru cei morți. Rugăciunile acestor sfinți, în momentul crucial al istoriei lumii în care le-a fost dat să trăiască, nu au fost consemnate. Fără îndoială, preocuparea principală va fi apelul către Dumnezeu pentru izbăvirea de asupritorii lor nelegiuiți și de judecată asupra acestora. Rugăciunile lor nu exprimă accente de har, ci mai degrabă reversul (*).

     (*)  Caracterul răspunsului, pe care l-au primit,  arată natura cererii care a fost formulată.

     

     Apoc. 8:4 - "Și fumul tămâiei s-a suit împreună cu rugăciunile sfinților, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu".

     Rugăciunea pentru judecată va fi atunci dreaptă și divină, în concordanță cu caracterul și duhul dispensației (perioada de timp când se întâmplă aceste evenimente, n.t.), deoarece ar fi total nepotrivită acum și contrară duhului acestei perioade (Dispensația harului, a Bisericii, n.t.) a îndelungii răbdării a îndurării lui Dumnezeu. Rugăciunea spirituală, în cel mai bun caz, este în mod necesar imperfectă, așa că Hristos Își adaugă propria perfecțiune în viață și moarte. Astfel, fumul tămâiei, adică mireasma lui Hristos și rugăciunile sfinților, s-au înălțat împreună, nu din tămâietoare de aur, ci "din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, mai intim, mai sigur decât "tămâietoarea de aur". Cât de eficiente sunt atunci rugăciunile , chiar și ale celui mai slab sfânt, atunci când sunt însoțite de mireasma plăcută a Preaiubitului lui Dumnezeu. Îngerul (Hristos), după ce a mers de la altarul arderilor de tot la altarul tămâierii și a prezentat lui Dumnezeu rugăciunile "tuturor sfinților" aflați atunci pe pământ, adăugând la ele mireasma plăcută a vieții și a jertfei Sale, Se întoarce la altarul arderilor de tot și Își umple tămâietoarea acum goală cu foc de pe altar. Nu cu tămâie, căci aceasta era destinată pentru sfinți. Judecata, judecata pură, va fi aplicată pământului apostat, iar cu privire la aceasta avem o aluzie severă în acțiunea violentă a îngerului care "a luat tămâietoare și a umplut-o din focul altarului și a aruncat-o pe pământ". O aluzie izbitoare a procedurii juridice. Dumnezeu este pe cale să pedepsească pământul și, așa cum altarul a fost expresia sfințeniei și a dreptății Sale în tratarea păcatului poporului Său din vechime, tot așa, aceeași sfințenie și dreptate va cerceta pământul și-l va judeca și pedepsi în consecință. Actul îngerului este urmat imediat de semnele simbolice ale puterii atotputernice. "Au fost glasuri, tunete, fulgere și un cutremur", vestitori ai izbucnirilor succesive ale mâniei divine asupra pământului. "Acești termeni alcătuiesc o FORMULĂ A CATASTROFEI; iar caracterul împătrit (al acestor semne) de aici denotă universalitatea catastrofei în ceea ce privește lucrul afectat" (*). Aceeași formulă divină care prefigurează judecata imediată o avem repetată în mod substanțial de patru ori (Apoc. 4:5 ; 8:5 ; 11:19 ; 16:18). În prima dintre aceste referințe, concentrarea mâniei viitoare este limitată la aceste semne: "fulgere, glasuri și tunete". În a doua și a treia referință se adaugă un "cutremur"; în timp ce în a patra (Apoc. 16:21) întâlnim o altă adăugare! "și grindină mare". Dar în cele patru texte avem, cu ușoare variații în ordinea termenilor, "fulgere, glasuri și tunete".

     (*) Apocalipsa lui Isus Hristos după Ioan, p. 341 - Hooper.

     PREGĂTIREA PENTRU SUNAT

     Apoc. 8:6 - "Și cei șapte îngeri, care aveau cele șapte trâmbițe, s-au pregătit să sune din trâmbițe".

     Acești șapte îngeri nu execută ei înșiși judecățile pe care le anunță. Cei patru îngeri ai judecății (Apoc. 9:14) se deosebesc de cei șapte îngeri cu trâmbițe. Cei șapte îngeri prezenți și-au primit trâmbițele înainte de episodul mijlocirii îngerului-preot (v. 2). Dar măreția și solemnitatea lucrării în desfășurare sunt sugerate de semnele și dovezile puterii atotputernice. Îngerii se pregătesc acum. Nu există grabă, dar semnele prevestitoare făcute de Hristos și pregătirea atentă din partea îngerilor indică, cu siguranță, natura gravă a situației, una care cere o judecată necruțătoare.

     PRIMA TRÂMBIȚĂ

     Apoc. 8:7 - "Și cel dintâi a sunat din trâmbiță: și s-a făcut grindină și foc amestecat cu sânge și au fost aruncate pe pământ; și a treia parte a pământului a fost arsă; și a treia parte din copaci a fost arsă, și toată iarba verde a fost arsă".

     8.7.1 - "Și s-a făcut grindină și foc amestecat cu sânge"

     Acestea nu trebuie înțelese ca agenți distructivi în mod literal. Ele sunt simboluri. A șaptea plagă din Egipt a fost una de "grindină și foc", o furtună fără precedent în istoria celei mai vechi împărății (Exod 9:18-25). Judecata viitoare anunțată aici va avea un caracter mai îngrozitor, mai distructiv și mai răspândit, și, în plus, nu va fi una provocată de forțele distructive ale naturii, "grindină și foc". Introducerea unui al treilea element, nu ca un agent nimicitor separat, ci a primelor două, "amestecate cu sânge", imprimă un caracter particular și supranatural acestei judecăți. Este una care, în combinația sa singulară de forțe, este cu totul în afara domeniului natural. Judecata nu este de un fel providențial (*), nu este o furtună literală cu grindină și foc. Ce ne învață atunci aceste simboluri? Cum să le citim și să le înțelegem? Scriptura nu tace nicidecum în privința aceasta.

     (*) De-a lungul timpului, în istoria relațiilor lui Dumnezeu cu omul, Dumnezeu a acționat deschis , pe față, la vedere, fie în bine, fie în rău, fie în binecuvântare, fie în pedeapsă. Dar în același timp El a făcut-o în mod ascuns - providențial -  fie  față de persoane în mod direct, fie prin împrejurări. Acțiuni directe în viața personală: boală, vindecare, prosperitate, lipsă, etc.; prin împrejurări: ploaie, secetă, epidemii, invazii inamice, etc. În cazul de față, Apoc. 8:7, Dumnezeu acționează în mod direct, nu în ascuns, ca din spatele unei perdele- providențial, n.t. 

    Grindina semnifică o judecată bruscă, aspră și copleșitoare de sus, Dumnezeu fiind executorul ei (vezi Isaia 28:2, 17 ; Apoc. 11:19 ; Apoc. 16:21).

     Focul este expresia mâniei lui Dumnezeu. Ca simbol, este folosit mai des decât oricare altul în Volumul Sacru. O judecată temeinică, necruțătoare și chinuitoare este simbolizată prin foc. El are, desigur, și alte semnificații, dar aici ne preocupă doar aplicarea ei juridică (vezi Deut. 32:22 ; Isaia 33:14 ; Luca 16:24 ; Apoc. 20:10, 14, 15). 

    Sângele semnifică moartea, atât fizică cât și morală. În aceasta din urmă, ar lua forma sau caracterul apostaziei, adică abandonarea completă a adevărului revelat, renunțarea la orice mărturisire religioasă (*) ; pentru sânge, ca moarte fizică, vezi Gen. 9:5-6 ; Ez. 14:19 ; ca moarte morală, vezi Faptele Apostolilor 2:19-20 ; Apoc. 6:12 ; 16:3-6. Deși cele două simboluri anterioare, "grindină și foc", pot fi considerate separat, nu îl putem trata la fel pe al treilea. "Sângele" a fost amestecat cu aceste două elemente ale distrugerii. Combinate, ele exprimă o izbucnire cu adevărat cumplită a mâniei divine, indiferent cine sau care ar fi agenții care duc la împlinirea scopului divin. Trâmbița sună, iar judecata este una publică.

     (*)  Iuda 12 : "de două ori morți" ; mai întâi ca morți în păcate, al doilea ca morți în apostazie.

     8.7.2 - "Și au fost aruncate pe pământ"

     Astfel, această judecată acoperă exact aceeași sferă pe care îngerul a aruncat focul de pe altar (v. 5). În ambele cazuri (v. 5 și 7), termenul  "aruncat" implică o putere irezistibilă în spate. Faptul că judecata grindinei și a focului amestecat cu sânge nu este atribuită unor cauze naturale este evident din faptul că acestea au fost aruncate, nu căzând din ceruri într-un mod obișnuit, ci impulsionate de un braț nevăzut, dar puternic. Zona afectată se spune că este pământul. Dar, deoarece pământul și marea sunt menționate separat în simbolismul Apocalipsei, trebuie să ne întrebăm ce semnifică ele în mod efectiv. În Apocalipsa 10 avem o viziune a lui Hristos caracterizat prin însemnele maiestății divine. El coboară din cer pentru a revendica lumea în ansamblu. Este a Lui. Prin urmare, în mod semnificativ, în afirmarea dreptului Său universal și suveran, El Își pune piciorul drept pe mare și cel stâng pe pământ, luând astfel în stăpânire întreaga scenă de sub cer. Aceste două părți ale creației naturale prezintă o imagine a neliniștii, tulburării (marea) și a stabilității (pământul). Aceleași reprezentări simbolice din alte părți ale Apocalipsei, ca și în alte locuri din Scriptură, fixează și determină un sens la fel de precis și complet ca și cum ar fi folosite cuvintele și nu simbolurile. Un simbol aduce în minte o imagine completă a ceea ce se dorește a fi transmis, adesea mult mai puternic decât prin folosirea unei afirmații lungi;  de unde și universalitatea simbolurilor în exprimarea gândirii umane. Pământul, așadar, indică acea parte a lumii civilizată și aflată sub o autoritate constituită, guvernare fixă și stabilă. Marea, dimpotrivă, reprezintă acea parte a lumii aflată în dezordine, scena anarhiei și a revoltei sălbatice, fără guvernare civilă și divină (*). Respingerea publică a lui Dumnezeu va fi urmată rapid de respingerea autorității civile și religioase, iar când fărădelegea și necredința vor atinge apogeul, atunci Dumnezeu va interveni în judecată. Partea profetică a apocalipsei oferă o mărturie izbitoare despre aceasta, așa cum sperăm să vedem pe parcursul acestor studii.

     (*)  S-a afirmat că simbolismul iudeilor a fost împrumutat din Egipt și Asiria, unde în ambele regate sistemul de reprezentare atinsese un grad înalt de excelență. Dar oare trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu ar fi împrumutat de la popoarele păgâne ale antichității? Gândul trădează o ignoranță crasă și, în concepția sa, este complet necredincios. Adevărul este că simbolismul este mult mai vechi decât regatele la care se face referire și este contemporan cu existența rasei umane. Astfel, în cea mai veche perioadă revelată (Geneza 2), pomii simbolici ai vieții și ai cunoașterii binelui și răului ne atrag atenția ca fiind primele simboluri prezentate oamenilor. Face parte din limbajul universal. Un simbol prezentat minții transmite într-un mod puternic trăsăturile sau caracteristicile morale ale lucrului avut în vedere. Astfel, un leu, "stăpânul junglei", sugerează imediat ideea de măreție, de putere regală ; prin urmare, aceste caracteristici morale indicate de simbol pot fi aplicate lui Hristos (Apoc. 5:5) sau primului dintre marile imperii universale (Dan. 7:4). Nu este vorba că leul Îl reprezintă fie pe Hristos, fie pe puternicul imperiu babilonian, ci mai degrabă caracteristicile leului în măreție și maiestate și, bineînțeles, aceste calități pot fi aplicate persoanelor sau obiectelor, după caz. Simbolul reprezintă o anumită caracteristică sau idee morală. Nu trebuie să se presupună că utilizarea frecventă a simbolurilor este un semn al sărăciei limbajului. De fapt, în fiecare limbă și printre toate popoarele, civilizate și barbare, este utilizat în mod general un sistem de vorbire reprezentativ. Limbajul simbolurilor a fost rapid încorporat în religiile lumii antice. "Era limba altarului, a oracolului și a templului". Multe realități invizibile sunt mai ușor de conceput atunci când sunt reprezentate prin obiecte prezentate ochiului și minții. Cititorii noștri vor găsi ajutor în lectura "Simbologie sacră" de John Mills; dar mai ales într-un articol intitulat "Simboluri" din vol. 1 al lucrării "Note și Comentarii asupra Scripturii, de regretatul JN Darby.

     8.7.3 - "A treia parte a pământului a fost arsă; și a treia parte din copaci a fost arsă, și toată iarba verde".

     Acum suntem martori la rezultatele cumplite produse de această judecată manifestată din cer. Acele țări în care creștinismul a strălucit atât de puternic sunt apoi date judecății. Dumnezeu, în relația Sa supremă față de națiuni, a fost, pe parcursul trâmbițelor, părăsit, iar creștinismul abandonat. Ce mai rămâne atunci decât ca brațul puternic al lui Dumnezeu să fie dezgolit pentru judecată? Elementele simbolice distructive au fost aruncate asupra pământului. Rezultatele sunt triple.

     8.7.3.1     "A treia parte a pământului a fost arsă"

     Această afirmație este omisă în întregime în Versiunea Autorizată, dar introdusă în Versiunea Revizuită bazată pe o autoritatea incontestabilă. Partea vestică a pământului profetic este desemnată aici ca a treia parte (*). Imperiul (roman) reînviat, cu capul său personal, persecutor și blasfemiator, "cornul mic" (Dan. 7:8), cu capitala sa antică și renumită, Roma (Apoc. 17:18), va domina din nou pământul, dar imperiul, cel puțin în partea sa cea mai vinovată, vestul, va fi abandonat pentru a simți răzbunarea Domnului. Nu știm dacă termenul "ars" se referă la ravagiile devastatoare ale războiului sau la alte acțiuni trimise din cer, dar pare evident că imperiul va fi devastat și pustiit de mai multe judecăți combinate.

     (*)  Cele patru imperii universale, și sunt doar patru, sunt reprezentate prin metale (Daniel 2) și fiare (animale sălbatice) (Daniel 7). Acestea sunt : Babilonul, Persia, Grecia și Roma. Primele trei sunt numite în mod expres în Scriptură de către profetul evreu. Al patrulea, sau imperiul roman, este indicat în Luca 2:1 : "A ieșit un decret de la Cezar August, ca să se facă un recensământ pe tot pământul locuit". Roma a fost fondată în anul 753 î.Hr, cu puțin timp înainte ca cele zece seminții sa fie luate captive de Salmanasar. Romolus, primul său rege, a dat numele cetății, care era destinat să joace un rol atât de important în istoria lumii. Cartagina, rivala africană a Romei, a fost singura putere care părea să-i oprească măreția crescândă. Africanul era cel mai mare dintre cei doi și avea o mare bogăție. Dar Ham a trebuit să cedeze în fața lui Iafet. Roma a crescut în putere și întindere teritorială până când lumea cunoscută a stat la picioarele ei (Luca 2:1). Gibonn spune: "Imperiul romanilor a umplut lumea". După cucerirea Greciei, virtuțile timpurii ale caracterului roman au fost afectate și a început degenerarea. Integritatea și dreptatea, odinioară atât de caracteristice Romei timpurii, au fost sacrificate acum și călcate în picioare fără menajamente, în timp ce ambiția personală - în loc de grija pentru Stat și interesele acestuia - a devenit trăsătura dominantă a împăraților și generalilor săi. După ce imperiul a existat mai bine de cinci sute de ani, nedivizat și universal, a avut loc o dezmembrarea a sa în secolele al IV-lea și al V-lea. A încetat să mai existe. Ascensiunea papalității și declinul imperiului au fost evenimente contemporane și conexe. Supremația Scaunului Romei datează din secolul al IV-lea. Situația europeană actuală, cu numeroasele și conflictualele sale interese, este, de fapt, rezultatul destrămării complete a imperiului odinioară nedivizat al Cezarilor. Pana istoricului a urmărit istoria Romei de la ascensiunea sa, în anul 753 î.Hr., până la căderea sa lipsită de glorie, în anul 476 d.Hr., dar aici ea se oprește. Dumnezeu ridică vălul și arată viitorul imperiului acum defunct. Profetul evreu (Dan. 2:7) și apostolul creștin (Apocalipsa 17 și 19) arată clar că imperiul va fi reînviat, și va fi demonstrat că el va exista la venirea Domnului în putere. Nimicirea sa completă de către Domnul în Persoană va fi urmată imediat de Împărăția milenară și universală a Domnului nostru Isus Hristos, care va întrece în măreție, caracter și întindere teritorială orice putere de pe pământ de la începutul lumii (Dan. 7:26-27). 

     8.7.3.2 - "A treia parte din copaci a fost arsă"

     Aici, mâna severă a judecății se întinde asupra celor mari și distinși; asupra oamenilor aroganți, plini de mândrie și de poziția lor. Nimicirea îi cuprinde pe toți aceștia, cu siguranță, pe toți cei din sfera avută în vedere în profeție. Un copac este o imagine potrivită și familiară a măreției umane; a mândriei și a poziției înalte printre oameni (Ezechiel 1 ; Dan. 4:4-27 ; Jud. 9:8-15 etc.).

     8.7.3.3 - "Toată iarba verde a fost arsă".

     Aici nu există nicio limită, nicio "a treia parte " sau chiar o  "a patra parte", ca la pecetea a patra (Apoc. 6:8). Iarba se referă la poporul lui Israel (Isaia 40:7) ; rasa umană este, de asemenea, numită iarbă (1 Petru 1:24). "Iarba verde" ar semnifica, în mod natural, o stare de prosperitate deosebită pentru locuitorii imperiului în mod general. Asocierea copacilor cu iarba, așa cum se întâmplă în Apoc. 9:4 și, de asemenea, aici, ar sugera o judecată asupra tuturor, celor de sus și a celor de jos, implicând o scenă generală de pustiire. Ce zile îngrozitoare le așteaptă pe aceste țări, atât de binecuvântate și favorizate acum, dar apoi, prin dreptate retributivă (adică vor primi potrivit cu ceea ce au făcut, n.t.), predate judecății aspre a lui Dumnezeu.