APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                       - XXV -

     Walter Scott                                                                                                       STEM Publishing

     APOCALIPSA 10 

 

     COBORÂREA ÎNGERULUI PUTERNIC

     CARTEA MICĂ DESCHISĂ

     INTRODUCERE

     Înainte de deschiderea celei de-a șaptea peceți, înainte de sunetul celei de-a șaptea trâmbiță și de vărsarea celui de-al șaptelea potir, se observă o pauză în cursul judecății în fiecare caz. Cea mai scurtă pauză este în cazul celui de-al șaptelea potir (Apoc. 16:15). Pauza din timpul celei de-a șaptea trâmbiță este cea mai lungă (Apoc. 10 - 11:13). 

     A șaptea pecete, în timpul căreia nu se consemnează nicio acțiune sau judecată separată, a introdus seria pedepselor divine anunțate prin trâmbițe. În mod similar, al treilea vai, sau a șaptea trâmbiță, pregătește calea pentru revărsarea finală a mâniei lui Dumnezeu asupra scenei apostate. Aceste ultime șapte judecăți, adică potirele, manifestă un caracter deschis. Ele sunt văzute clar de către toți ca venind din cer. Dumnezeu este recunoscut ca sursa acestor orori, nu printr-o adevărată pocăință, ci prin batjocură deschisă la adresa lui Dumnezeu și a Numelui Său. În episodul dintre a șasea și a șaptea trâmbiță citim: "în zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu, după cum a făcut El cunoscut Evanghelia robilor Săi, profeții" (Apoc. 10:7). Sunetul celei de-a șaptea trâmbiță aduce sfârșitul răbdării lui Dumnezeu. Puterea apostată de pe pământ trebuie tratată deschis, nu providențial, ca în timpul celor două serii anterioare de judecăți. Cerul și pământul, îngerii și oamenii, mărturisesc că aceste ultime lovituri, prin potire, sunt aplicate de mâna lui Dumnezeu. Prin urmare, sunetul celei de-a șaptea trâmbiță anunță revărsarea mâniei concentrate a lui Dumnezeu asupra scenei vinovate și apostate. Loviturile sunt scurte, precise și necruțătoare (Apocalipsa 16).

     Unii au susținut că, drept rezultat imediat al prezenței celui de-al șaptelea înger care a sunat din trâmbiță, Domnul Își va lua în primire marea Sa putere; începând imediat domnia Sa milenară. Dar noi considerăm că aceasta este o greșeală. Ostilitatea activă a Fiarei împotriva sfinților a încetat odată cu expirarea celor 1260 de zile, perioada exactă de suferință măsurată în zile și luni (Apoc. 11:3 ; 13:5-8). Aceasta lasă șaptesprezece zile și jumătate pentru a completa cei trei ani și jumătate necesari pentru a completa a șaptezecea săptămână a lui Daniel, acea săptămână plină de evenimente de șapte ani literali (Dan. 9:27). Potirele vor fi vărsate în timpul acestor șaptesprezece zile și jumătate (*).

     (*) Vezi postarea din 8.02.2025 și, de asemenea, "STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL" de JND, în special cap. 9 (15.01.2025), n.t.

     Puterea Fiarei de a-i hărțui și mai mult pe sfinții lui Dumnezeu ajunge la sfârșit atunci când îngerul începe să verse potirele. Cum poate Fiara persecuta când ea însăși este subiectul direct al acestor ultime judecăți? Înțelegem că Apoc. 11:15-18 nu prezintă evenimente care se încadrează în mod direct în timpul celei de-a șaptea trâmbiță, ci mai degrabă grupează scene milenare și eterne, și celebrează mai dinainte apropiata domnie universală a lui Hristos și triumful lui Dumnezeu. Împărăția este anticipată, nu a venit încă. După trâmbița celui de-al șaptelea înger, potirele sunt vărsate succesiv. Astfel, trâmbițele vin după peceți, iar potirele urmează după trâmbițe.

     Însă, înainte ca Roma să devină subiectul direct al unei intense acțiuni judecătorești (Apocalipsa 16), intervenția publică a lui Dumnezeu este martoră prin simboluri și cuvinte (Apocalipsa 10) și este prezentată o altă mărturie, una nedezvăluită până atunci în nicio viziune anterioară (Apocalipsa 11). Această mărturie are un caracter propriu (v. 4) și este mult mai restrânsă decât cea din Apoc. 6:9 sau cea și mai extinsă prezentată în Apocalipsa 7. Cetatea Ierusalimului, călcată atunci sub călcâiul de fier al asupritorului națiunilor, devine sfera de operare a mărturiei cu totul speciale din cap. 11.

     DESCRIEREA GLORIOASĂ A ÎNGERULUI PUTERNIC CARE COBOARĂ DIN CER

     Apoc. 10:1-3 - "Și am văzut un alt înger puternic, coborând din cer, îmbrăcat cu un nor și curcubeul era pe capul lui și fața lui era ca soarele și picioarele lui ca niște stâlpi de foc; și avea în mâna lui o carte mică deschisă. Și el și-a pus piciorul drept pe mare, și pe cel stâng pe pământ; și a strigat cu glas tare, cum răcnește un leu; și, când a strigat, cele șapte tunete au vorbit cu glasurile lor".

     Lucrurile se apropie de sfârșit. Jumătatea de săptămână de necaz (trei ani și jumătate) este aproape să se încheie, dar ultimele sale ore prezintă lumea într-o răzvrătire nebună și publică împotriva lui Dumnezeu și a sfinților Săi, asupra cărora Fiara și Antihristul își va vărsa furia. Înainte, însă, ca ultimele răzbunări ale Domnului să fie băute de apostații națiunilor și iudeilor și de înșelătorii lor, această viziune mângâietoare străpunge norii întunecați ai judecății. Este o severă aducere aminte pentru lume că, în ciuda furiei celor răi, guvernarea pământului este pretenția dreaptă a Creatorului și care va fi întărită cu putere. Dar viziunea este, de asemenea, una deosebit de potrivită pentru a întări și a mângâia pe credincioși, și în special sfinții aflați în suferință, caci aceeași putere care va zdrobi vrăjmașul îi va înălța pe cei în suferință la onoare. 

     Viziunea este ușor de înțeles. Este una dintre cele mai profunde din carte, dar totuși extrem de simplă în principalele sale caracteristici. Taina viziunilor trâmbițelor dispare aici.

     10.1.1 - "Un alt înger puternic"

     Această expresie ne duce cu gândul înapoi la Apoc. 5:2, dar singurul lucru comun ambelor texte este cuvântul "puternic". În textul dinainte se face referire la o ființă creată înzestrată cu putere, în timp ce în pasajul pe care îl avem în față este văzută o Ființă necreată de măreție și putere divină. Este Domnul Însuși. Am văzut deja o viziune a Domnului în mijlocire angelică și preoțească (Apoc. 8:3); aici El Își afirmă în putere angelică pretenția Sa incontestabilă la stăpânirea pământului.

     10.1.2 - "Coborând din cer"

     Nu doar "din" el ca punct de plecare, ci  "din" ca fiind casa Lui natală (1 Cor. 15:47 ; Ioan 3:13, ultima propoziție); "Cerul" face referire la o locație definită. Introducerea prepoziției "din" și omiterea articolului hotărât în textul Versiunii Autorizate pot părea unora fără importanță, dar pentru cei care susțin inspirația verbală a Sfintelor Scripturi, așa cum credem că fac toți cititorii noștri, o interpolare nejustificată sau omiterea unei litere inspirate sau a unei părți dintr-o iotă sau titlu (Matei 5:18), trebuie considerată o pierdere deosebită. Dumnezeu atenționează și amenință în termeni neobișnuit de solemni împotriva alterării Cuvântului inspirat, fie prin adăugare la el (Apoc. 22:18), fie prin eliminare din el (v. 19).

     Prin coborârea îngerului puternic pe pământ este sugerată încheierea lucrării providențiale (*). Scena profetică anterioară este considerată ca avându-și sursa în cer; aici, scena lucrării este arătată în mod deschis ca fiind pe pământ. Întreaga scenă profetică de sub cer este ocupată deschis și public. Domnul, ieșind astfel din locul Său pentru a-Și stabili Împărăția mondială pe pământ, schimbă punctul de vedere, care în viziune este pământul, nu cerul.

     (*) Adică Dumnezeu nu mai lucrează față de oameni în mod ascuns, astfel că oamenii pot să aibă dubii dacă este lucrarea lui Dumnezeu sau este pur și simplu întâmplare. Acum El o face deschis, public, pe pământ, direct înaintea lor, n.t.

     10.1.2 - "Îmbrăcat cu un nor"

     În oracolele antice, norul figura în general ca reprezentând prezența și măreția lui Iehova. Există o mare plinătate și îndrăzneală în simbolurile folosite pentru a exprima măreția glorioasă a Domnului, simboluri care, în interpretarea lor, lasă puțin loc de discuții. "Îmbrăcat în nor" este un semn public al măreției Sale.

     10.1.3 - "Curcubeul era pe capul lui".

     Același curcubeu (*) așa cum a fost văzut anterior de către văzător (Apoc. 4:3). În referința anterioară, un curcubeu înconjoară tronul și augustul său Ocupant, aici curcubeul, cu multele și diversificatele sale culori și glorii, stă pe capul îngerului. Folosirea articolului hotărât ( "curcubeul") în textul nostru leagă scena din capitolul 10, în unele dintre caracteristicile sale esențiale, de cea din capitolul 4. Este același curcubeu, "acest simbol al divinității" care înconjoară tronul (Apocalipsa 4) și capul (Apocalipsa 10). În mijlocul scenelor apocaliptice ale judecății, amintirea lui Dumnezeu despre îndurare este constantă și neclintită. Curcubeul din nor (**), acel semn antic al bunătății divine (Geneza 9), reapare aici și exact la momentul și timpul când este cea mai mare nevoie.

     (*)  În capitolul 4, înfățișarea curcubeului este "asemănătoare cu smaraldul", verdele neobositor, atât de odihnitor pentru ochi.

     (**)  "Curcubeul nu putea, în conformitate cu mitologia păgână, să constituie o parte din simbolurile regale ale vreunei zeități anume. Aveau noțiuni atât de înalte despre el, încât credeau că nu era propriu-zis un arc (pe cer), ci o zeitate. Grecii credeau că este Iris, fiica lui Thoumas și a Electrei. Romanii considerau că este o favorită (curcubeul era văzut ca o zeiță) deosebită a Lunonei, soția lui Jupiter. Printre peruani, cele mai înalte acte de venerație erau aduse curcubeului; în celebrul templu al soarelui din Cuzco, o încăpere era dedicată în întregime cultului curcubeului și un ordin de preoți era pus deoparte pentru a îndeplini slujbele obișnuite." - "Prelegeri despre profețiile lui Ioan", de Robert Culberston, vol. 1, p. 387.

     Arcul unui arcaș în jurul capului unora dintre zeitățile păgâne este diferit de curcubeu. Păgânii nu puteau să împrăștie norii, nici să-i strângă și, prin urmare, adaugă scriitorul de mai sus: "Prin urmare, nu aveau dreptul să poarte acest însemn deosebit". Curcubeul este, înainte de toate, un simbol folosit exclusiv pentru Ființa divină sau pentru tronul Său (vezi Ez. 1:28).

     10.1.4 - "Fața lui era ca soarele și picioarele lui ca niște stâlpi de foc".

     În esență, descrierea de aici este descrierea gloriei Fiului Omului din capitolul 1:15-16. Acolo, însă, picioarele Celui glorios sunt menționate înaintea feței Sale. Ambele descrieri se aplică aceleiași Persoane binecuvântate în conexiuni diferite. În prima (Apocalipsa 1) este prezentată expresia caracterului și a gloriei Sale ca Om. În cea de-a doua (Apocalipsa 10) este văzută măreția puterii și gloriei  angelice. Măreția și guvernarea supremă sunt reflectate pe fața Sa, în timp ce "picioarele Lui ca niște stâlpi de foc" indică stabilitate și fermitate, sfințenia neclintită a acțiunii Sale judecătorești.

     10.2.1 - "Avea în mâna lui o carte mică deschisă"

     În Apocalipsa 5, Iehova (Cel care ședea pe tron) ținea în mâna dreaptă o carte sau sul închis, cu șapte peceți; aici, îngerul ține în mână o carte deschisă. De ce închisă într-una și deschisă în cealaltă? În prima, sfaturile lui Dumnezeu, nerevelate până acum, sunt dezvăluite succesiv de către Miel, în timp ce în cea de-a doua, "cartea este deschisă ca parte a unei profeții binecunoscute și acum adusă la o soluție directă pe un teren cunoscut". Mai mult, aceasta este o carte "mică" (sau "cărticică"), diminutivă în contrast cu cartea (sau "sulul") mai mare din capitolul 5, care era atât de plină încât era scrisă atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru. O carte, atât ca mărime, cât și ca conținut, mai mare și mai plină decât cea din mâna îngerului.

     10.2.2 - "Și-a pus piciorul drept pe mare, și pe cel stâng pe pământ".

     De trei ori pe parcursul acestei viziuni , îngerul este văzut stând pe mare și pe pământ, iar în fiecare caz menționarea mării este înainte de cea a pământului (v. 2, 5, 8), în timp ce în alte părți ale Apocalipsei ordinea este inversată (Apoc. 7:1-3 ; 14:7 ; 5:13 ; 12:12, etc.). Aceasta din urmă este, cu siguranță, ordinea naturală, adică pământul și marea. Am remarcat deja forța acestor simboluri; pământul simbolizând partea civilizată a globului, marea făcând referire la masele de oameni aflate într-o stare neformată, necivilizată. Dar în pasajul nostru, marea, păgânul turbulent, este menționată prima. Este întâmplător sau o precizie divină faptul că piciorul drept este pus peste națiunile și popoarele rebele, iar cel stâng peste scena pretinsă a luminii și guvernării? Cât de ferm este pasul îngerului! Cât de completă este acțiunea! Cât de completă este supunerea tuturor față de El! El a așezat acei stâlpi, sau coloane, de foc peste tot sub soare. Dreptul și puterea, ambele în exercitare, sunt caracteristice actului semnificativ al îngerului, în timp ce El ia în stăpânire întreaga scenă de sub cer.

     10.3.1 - "A strigat cu glas tare, cum răcnește un leu".

     Împreună cu acțiunea îngerului avem glasul Său maiestuos și puternic, care provoacă o groază imensă pe tot pământul (Osea 11:10 ; Ioel 3:16). Este glasul lui Hristos. "El face să răsune glasul Său, un glas puternic" (Ps. 68:33). Avem aici răcnetul leului din seminția lui Iuda. El a fost numit astfel în legătură cu Mielul în acea scenă cerească și magnifică desfășurată în capitolul 5. Dar acolo suntem martori la acțiunea mielului; aici, la cea a leului.

     10.3.2 - "Când a strigat, cele șapte tunete au vorbit cu glasurile lor" (*).

     Strigătul îngerului a fost un strigăt către Iehova, care primește un răspuns imediat. Răspunsul este unul de putere și judecată. Tunetul este glasul lui Dumnezeu în judecată, expresia autorității Sale în aceasta (1 Sam. 7:10 ; Ps. 18:13 ; Iov 26:14). "Cele șapte tunete" sugerează un răspuns deplin și perfect la strigătul îngerului. "Cele șapte" conferă precizie și claritate glasurilor tunetelor care răspund. Nu a fost un bubuit ca al tunetului din natură, ci aceste tunete au exprimat în mod inteligent gândul Dumnezeului judecății, ele "și-au rostit propriile glasuri".

     (*)  Cele șapte tunete par să răspundă la cele șapte momente în care se aude glasul lui Iehova (Ps. 29:3-9). Cele șapte indică "perfecțiunea intervenției lui Dumnezeu în judecată".

     VĂZĂTORULUI I SE INTERZICE SĂ SCRIE

     Apoc. 10:4 - "Și, când au vorbit cele șapte tunete, eram gata să scriu; și am auzit un glas din cer, spunând: Pecetluiește ce au vorbit cele șapte tunete și nu le scrie!"

     Profetul era pe punctul de a consemna cuvintele tunetelor. El a auzit și a înțeles. Această viziune este plină de glasuri. Cel al îngerului, al tunetelor și un altul "din cer". Acesta a fost un glas al autorității: "Pecetluiește ce au vorbit cele șapte tunete și nu le scrie". Acele comunicări nerevelate către noi urmau să fie pecetluite. Nu era momentul să fie făcute cunoscute. Importanța exactă a acestor revelații nu a fost dezvăluită; probabil că ele sunt cuprinse în comunicările ulterioare care se referă în mod direct la sfârșit. Există două porunci adresate văzătorului: prima, să pecetluiască cuvintele tunetului; a doua, să nu le scrie (comp. cu Dan. 8:26 ; 12:9). Se poate întâmpla, ca în cazul profetului iudeu, ca această parte a viziunii apocaliptice, care conține cuvintele nescrise ale îngerului și ale celor șapte tunete, să fie "închisă și pecetluită până la vremea sfârșitului". Dacă sfârșitul este aproape, atunci profețiile nu trebuie pecetluite. Într-un caz, cuvintele sunt pecetluite, căci sfârșitul este departe (Dan. 12:9); în altul, cuvintele nu sunt pecetluite, căci sfârșitul este aproape (Apoc. 22:10).

     JURĂMÂNTUL SOLEMN AL ÎNGERULUI

     Apoc. 10:5-7 - "Și îngerul pe care l-am văzut stând pe mare și pe pământ și-a ridicat mâna dreaptă spre cer și a jurat pe Cel care este viu în vecii vecilor, care a creat cerul și cele din el, și pământul și cele de pe el, și marea și cele din ea, că nu va mai fi amânare; ci, în zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu, după cum a făcut El cunoscut Evanghelia robilor săi, profeții".

     Aici este consemnată una dintre cele mai sublime acțiuni apocaliptice. Cât de încurajator și cât de mângâietor! Ne întoarcem de la vuietul și de la conflictele furioase dintre națiuni la scopul etern al lui Dumnezeu cu privire la acest pământ. El aparține lui Hristos prin drept natural și prin cumpărare. Ce priveliște! Marea și pământul sub picioarele Sale, cartea profețiilor finale în mâna lui stângă, în timp ce Își ridică dreapta spre cer (*) și jură pe Dumnezeul și Creatorul cel viu pentru eternitate (**) că nu va mai fi nicio amânare. Nu este vorba de "nu mai este timp", așa cum este în Versiunea Autorizată și păstrat și în Versiunea Revizuită. Traducătorii și-au corectat greșeala înlocuind "timp" cu "amânare" pe margine. Ori textul, ori marginea, căci ambele nu pot fi corecte. După împlinirea jurământului îngerului, cel puțin o mie de ani își urmează cursul înainte ca timpul să înceteze și eternitatea să se deschidă; prin urmare, nu înseamnă că nu va mai fi "timp". Tregelles, Stuart, Darby, Kelly și alți comentatori competenți citesc "numai este amânare". Înțelesul este că "ziua omului", care a început odată cu înălțarea Domnului și se încheie prin venirea Lui cu putere, se apropie de sfârșit. Perioada tratării răului în ascuns (nu pe față) și în mod providențial este pe cale să se încheie. Timp de 2000 de ani, Dumnezeu nu a intervenit în mod deschis (pe față) în guvernarea lumii. Biserica este o ruină, iar lumea o epavă. Este timpul în care voința omului este dezlănțuită pretutindeni. Este, de asemenea, timpul răbdării lui Dumnezeu față de rău, perioada îndelungii Sale răbdări cu oamenii. Nu va mai fi amânare pentru instaurarea Împărăției și preluarea guvernării (***) întregii creații în propriile Sale mâini. Ziua omului se va încheia cu o judecată aspră și severă, iar domnia și Împărăția Domnului vor fi instaurate. Jurământul îngerului nu numai că ne asigură de acest lucru, dar garantează și executarea imediată a acestuia. Nu va mai fi amânare în a pune capăt epocii prezente cu tot răul ei.

     (*)  În Daniel 12:7, omul îmbrăcat în in a jurat având ambele mâini ridicate.

     (**)  "Descrierea acestui înger a fost admirată de fiecare intelectual  clasic. Privită în afara sensului său spiritual și considerată doar ca o capodoperă literară, ea (descrierea) este de neegalat față de orice întâlnim în toate scrierile literaturii grecești și romane". Iată un alt omagiu elocvent. "Vă invit să priviți înfățișarea acestui personaj minunat. Toată strălucirea soarelui strălucește pe chipul lui și toată furia focului arde în picioarele lui. Priviți veșmintele sale. Norii îi alcătuiesc roba, iar draperiile cerului plutesc pe umerii săi; curcubeul îi formează diadema, iar ceea ce înconjoară cerul cu un cerc glorios este podoaba capului său. - Privește atitudinea lui. Un picior stă pe ocean, celălalt pe pământ. Pământul vast și întins și lumea apelor servesc drept piedestaluri pentru acele coloane puternice. - Priviți acțiunea. Mâna lui este ridicată până la înălțimea stelelor, el vorbește, iar regiunile firmamentului răsună cu accente puternice, așa cum pustiul la miezul nopții răsună de răgetul leului. Artileria cerului este descărcată la un semnal; un bubuit de tunet înșeptit răspândește alarma și pregătește universul să primească ordinele sale. - Pentru a încheia totul, și a oferi cea mai înaltă splendoare, precum și cea mai mare solemnitate a reprezentării, el jură pe Cel ce este viu în vecii vecilor" - "Meditațiile lui Hervey" - (James Hervey, cleric englez, 1714-1758).

     (***)  Guvernarea pământului a fost încredințată națiunilor, prin Nebucadnețar, și va ajunge în final în mâinile Fiarei, conducătorul imperiului roman restabilit, n.t.

     Apoc. 10:7 - "În zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu".

     Ce semnifică taina lui Dumnezeu? (*) Nu pare ciudat că lui Satan i s-a permis timp de 6000 de ani să-și înfășoare și să-și răsucească tentaculele în jurul lumii, să facă rău și să strice și să întineze lucrarea lui Dumnezeu? Ce haos a provocat! El este dumnezeul acestei lumi și prințul puterii văzduhului. Sfinții lui Dumnezeu au fost întotdeauna obiectele celei mai aprige răutăți a lui. Nu este oare o taină de ce Dumnezeu, Dumnezeul dreptății și al sfințeniei, permite ca răul să rămână nepedepsit și ca propriul Său popor să fie zdrobit și frânt din toate părțile? Cu adevărat, aceasta este taina lui Dumnezeu. Este El indiferent față de rău, indiferent față de necazurile poporului Său? Nu, acest lucru ar fi imposibil. Dumnezeu suportă răul până la sosirea ceasului judecății, când va răzbuna strigătul aleșilor Săi și va ieși din locul Său pentru a-i pedepsi pe cei răi. Frâiele și restricțiile puse asupra răului sunt acum nevăzute în ceea ce privește sursa lor și au doar o aplicare parțială. Totul, în lume și în Biserică, este în dezordine, cu excepția a ceea ce produce Dumnezeu prin Duhul Său.

     (*) În Cuvântul lui Dumnezeu întâlnim taina voii Sale (Efes. 1:9), taina fărădelegii (2 Tes. 2:7), taina evlaviei (1 Tim. 3:16), taina lui Hristos și a Adunării ( Efes. 5:32), taina lui Dumnezeu (Col. 2:2), taina celor șapte stele (Apoc. 1:20), taina femeii și a fiarei (Apoc. 17:7), taina lui Israel (Rom. 11:25). Acestea și alte taine sunt deosebite de taina lui Dumnezeu din pasajul pe care îl avem înainte. Taina semnifică ceva necunoscut mai înainte, dar revelat acum : odată ce este făcut cunoscut, încetează desigur să mai fie o taină; atunci este "o taină deschisă (sau cunoscută)". În Noul Testament sunt dezvăluite toate tainele. Cuvântul "taină" nu îl găsim în oracolele anterioare.

     Acum însă, această taină a lui Dumnezeu este pe cale să se sfârșească, iar Dumnezeu, prin Fiul Său, Moștenitorul tuturor lucrurilor, va smulge guvernarea lumii din strânsoarea de fier a lui Satan, îl va închide ca prizonier în Adânc timp de 1000 de ani, aruncându-l în cele din urmă în iazul de foc pentru eternitate, și apoi va stăpâni și va domni în putere și glorie vizibilă. 

     Aceasta este într-adevăr o veste bună proclamată profeților Săi din vechime, nu anunțată de ei (deși ei au făcut-o, așa cum mărturisesc cărțile lor), ci lor : "Domnul Dumnezeu nu va face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, profeții" (Amos 3:7). Intervenția publică a lui Dumnezeu în numele sfinților Săi afectați pentru a zdrobi puterea răului, pentru a-l alunga pe uzurpatorul Satan de pe pământ, pe care până acum i s-a permis să-l distrugă moral și fizic, și pentru a așeza lumea într-o frumusețe și o ordine care să depășească stadiul primitiv: acesta este decretul lui Dumnezeu. Aceasta a fost vestea bună care a trezit energiile, a stimulat credința, a luminat speranța și a bucurat inimile profeților lui Dumnezeu din toate veacurile. Aceeași binecuvântată speranță, cu glorii adăugate, este puterea noastră astăzi.

     Taina lui Dumnezeu nu se va împlini exact când va suna al șaptelea înger, ci în zilele glasului îngerului.

     CARTEA MICĂ A SFATULUI DIVIN ȘI REÎNCEPEREA  SLUJBEI PROFETICE A LUI IOAN

     Apoc. 10:8-11 - "Și glasul pe care l-am auzit din cer mi-a vorbit din nou și a spus: Mergi, ia cartea (lit. "cartea mică", valabil și în următoarele două versete) care este deschisă în mâna îngerului care stă pe mare și pe pământ! Și am mers la înger, spunându-i să-mi dea cartea. Și mi-a spus: Ia-o și mănânc-o pe toată! și îți va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Și am luat cartea din mâna îngerului și am mâncat-o pe toată; și în gura mea a fost dulce ca mierea; și, când am mâncat-o, mi s-a amărât pântecele. Și el mi-a spus : Trebuie să profețești din nou despre popoare și națiuni și limbi și mulți împărați".

     Prizonierul de pe Patmos aude din nou glasul din "cer", locașul lui Dumnezeu. Membrele lui Ioan puteau fi încătușate, iar valurile sălbatice ale mării să izbească închisoarea lui stâncoasă, dar insula nu era un loc singuratic pentru omul al cărui suflet învăluit în viziunile lui Dumnezeu, ale cărui urechi auzeau cântecele celor răscumpărați și adorarea îngerilor și căruia i s-a adresat personal din cer din nou și din nou. Acum i se poruncește să meargă la înger și să ia din mâna lui cartea mică deschisă. El s-a conformat imediat. Vorbitorul nu era altul decât Dumnezeu Însuși și, prin urmare, ascultarea a fost promptă și necondiționată. Măreția îngerului nu l-a îngrozit pe Ioan. Neînfricat de demnitatea divină și de splendoarea Celui Atotglorios care ținea cartea în mână, văzătorul merge în autoritatea Creatorului și cere cartea. Sufletul care este ascultător, care se supune necondiționat voinței exprimate a lui Dumnezeu, este pentru un timp omnipotent. El umblă și acționează în puterea Creatorului, Făcătorul cerului și al pământului. Frică! El nu știe. Dumnezeul nevăzut, văzut prin credință, îl face invincibil pe calea ascultării, "nemuritor până când lucrarea lui este isprăvită".

     O altă poruncă este dată de către înger. Prima poruncă, să ia cartea, a fost din cer, a doua, să o mănânce, a fost de pe pământ. De ce amar în pântece și dulce în gură? Profeția este atât amară, cât și dulce. Avem de-a face aici cu simboluri. Nu ar trebui să existe prea multă dificultate în a înțelege cum profetul mănâncă cartea dacă privim la Ieremia care mănâncă cuvintele lui Iehova (Ier. 15:16). A mânca înseamnă ați însuși lucrul, a-l încorpora în ființa ta (Ioan 6:49-58). Profetul creștin mâncând sulul și găsindu-l atât dulce, cât și amar, ne amintește de o acțiune simbolică similară a profetului iudeu (Ez. 2:8 ; 3:1-3). Primul efect al comunicării profetice, sulul în gură, a fost dulceața, dulceața mierii; dar pe măsură ce revelațiile sunt dezvăluite, judecățile pe care le anunță sunt luate în considerare, următorul efect este de a provoca amărăciune și tristețe. Profeția înveselește și întristează în aceiași măsură, deoarece conține anunțuri atât de bucurie, cât și de tristețe.

     În final, văzătorul urma să-și reia slujirea profetică, nu către "popoare și națiuni și limbi și mulți împărați", ci cu privire la ei. El trebuia să profețească despre ei. Îl găsim făcând acest lucru în capitolul următor; prin urmare, ultimul verset al capitolului 10 ne conduce în mod natural la noi scene și circumstanțe, despre care tratează această slujire profetică ulterioară. În continuare, prin har, vom examina caracterul ei. 

         

      

  

     

     

 

                 APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                      - XXIV -

     Walter Scott                                                                                                   STEM Publishing

     APOCALIPSA 9 - A ȘASEA TRÂMBIȚĂ, SAU AL DOILEA VAI

     CELE DOUĂ ALTARE

     Apoc. 9:13-21 - "Și al șaselea înger a sunat din trâmbiță: și am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu, spunând celui de-al șaselea înger care avea trâmbița: Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat! Și cei patru îngeri, care erau pregătiți pentru ceasul ziua și luna și anul acela, au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni; și numărul oștirilor de călăreți era de douăzeci de mii de ori zece mii. Am auzit numărul lor. Și astfel am văzut caii în viziune și pe cei care ședeau pe ei: aveau platoșe de foc și de hiacint și de pucioasă; și capetele cailor erau ca niște capete de lei, și din gura lor ieșeau foc și fum și pucioasă. Prin aceste trei plăgi au fost uciși a treia parte din oameni, de focul și de fumul și de pucioasa care ieșeau din gurile lor. Pentru că puterea cailor era în gura lor și în cozile lor, deoarece cozile lor erau asemenea șerpilor, având capete, și cu ele vătămau. Și restul oamenilor, care nu au fost uciși prin aceste plăgi, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine demonilor și idolilor de aur, și de argint, și de aramă, și de piatră, și de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Și nu s-au pocăit de crimele lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de hoțiile lor".

     La cortul din vechime erau două altare. Unul era afară, în curte;  celălalt, înăuntru, în locul sfânt. Altarul de aur (cel din locul sfânt) este menționat de două ori în aceste viziuni apocaliptice, aici și în Apoc. 8:3. Altarul de aramă este menționat de șase ori pur și simplu ca "altarul". Acesta din urmă era cel care se afla în curte. Nucleul sistemului levitic era altarul de aramă - altarul jertfei. Ceea ce era "altarul" pentru iudaism, și anume, fundamentul moral al relației oamenilor cu Iehova, este "crucea" pentru creștinism - centrul și gloria sa deosebită. Acum, altarul de aur își trăgea puterea și valoarea din altarul de aramă. În fiecare dimineață și seară, cu excepția zilei anuale a ispășirii, tămâia (meritele lui Hristos) era arsă pe altarul de aur, în timp ce în acea zi specială din istoria lui Israel, ca și în alte ocazii, sângele animalelor de jertfă era pus pe cele patru coarne de aur ale acestuia (Lev. 16:18-19  ; 4:7, 18). Parfumul tămâiei era scos în evidență de focul luat de pe altarul de aramă, în timp ce sângele de pe coarnele de aur era cel vărsat pe partea de nord a altarului, în curte (Lev. 1:11). Astfel, eficacitatea închinării și a comuniunii poporului cu Iehova, menținută și practicată la altarul de aur, avea ca bază vărsarea de sânge la altarul pentru jertfă.

     UN GLAS DIN CELE PATRU COARNE ALE ALTARULUI DE AUR

     9.13.1 - "Am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur".

     Am observat deja că altarul de aur este menționat de două ori în Apocalipsa. În referința anterioară, rugăciunile sfinților de pe pământ sunt ascultate (Apoc. 8:3). Fiara din Adânc apare în scenă. Blasfemia și persecuția caracterizează ultima ei apariție. În timpul despre care am citit în Apocalipsa 6:11, este  recunoscut un grup de sfinți care dau mărturie și, prin urmare, ei suferă. Rugăciunile lor pentru intervenția lui Dumnezeu în favoarea lor sunt pe cale să primească răspuns (Apoc. 9:13). În timpul celor patru trâmbițe starea generală a imperiului roman este confruntată cu un proces de judecată. Starea sa, socială, morală, comercială și politică se află sub nuia mâniei lui Dumnezeu, dar a șasea trâmbiță, sau al doilea vai, este mult mai îngrozitoare prin caracterul și efectele sale decât oricare dintre pedepsele precedente. Locuitorii imperiului roman sunt aici subiectele directe ale vai-ului, nu ale chinului, ca în viziunea anterioară, ci ale unui măcel pe scară largă și de amploare al locuitorilor, din partea hoardelor de vrăjmași din exterior, la care se adaugă amăgirea și falsitatea satanică, care vor face ravagii cumplite în sufletele și conștiințele oamenilor. Plăgile judecăților care se abat asupra împrejurărilor în care se află oamenii sunt un lucru, dar a-i trata pe oamenii înșiși, vrăjmași declarați și pe față ai lui Dumnezeu și ai sfinților Săi,  este o chestiune cu totul diferită. Prin urmare, răspunsul lui Dumnezeu la strigătele și rugăciunile sfinților Săi care suferă, vine de pe altarul mijlocirii. Către el s-au înălțat rugăciunile lor (Apoc. 8:3). De acolo vine răspunsul (Apoc. 9:13).

     "Glasul" pe care l-a auzit văzătorul este fie glasul lui Dumnezeu, fie al cuiva însărcinat de El să acționeze.

     Glasul se aude "din cele patru coarne ale altarului de aur". De ce nu chiar din altar, ca în Apoc. 16:7? Și de ce sunt menționate coarnele și numărul lor atât de specific? "Patru" exprimă universalitatea (*). "Corn" simbolizează putere (**). Întreaga tărie și putere a altarului de mijlocire este exprimată în răspunsul divin la rugăciunile amestecate cu tămâia adusă pe el. Ambele altare aveau patru laturi și patru coarne. Toți păcătoșii din orice parte a pământului pot folosi altarul de aramă. Toți sfinții, oriunde s-ar afla, sunt ascultați la altarul de aur. Ne referim, desigur la adevărurile expuse de respectivele altare.

  (*)  Patru metale (Daniel 2) și patru fiare (Daniel 7) reprezentând cele patru imperii universale. Patru diviziuni ale familiei umane (Apoc. 7:9).

     (**) Vezi Ps. 118:27 ; Ps. 89:17, 24 ; Ps. 92:10 ; Ps. 132:17 ; Apoc. 5:6, etc.

     O altă diferență minoră poate fi subliniată aici. În Apoc. 8:3 legătura este între altar și tron, în timp ce în Apoc. 9:13 legătura este între altar și Dumnezeu. Aceasta din urmă este relația cea mai apropiată și mai intimă și scoate în evidență interesul personal al lui Dumnezeu față de sfinții Săi.

     O PORUNCĂ AUTORITARĂ

     Apoc. 9:14-15 - "Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat! Și cei patru îngeri, care erau pregătiți pentru ceasul și ziua și luna și anul acela, au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni".

     Glasul din locul de mijlocire și putere este în mod clar unul al autorității divine și este adresat celui de-al șaselea înger. Repetarea numărului "al șaselea" (v. 13, 14) și "patru" (v. 14, 15) sugerează precizia cu care va fi executat acest vai. Exactitatea, de asemenea, a ceasului hotărât al răzbunării (v. 15) și numărul instrumentelor folosite (v. 16) marchează această pedeapsă divină ca fiind una cu un caracter neobișnuit de solemn. Cei patru îngeri care rețin cele patru vânturi (Apoc. 7:1-3) nu trebuie confundați cu cei patru îngeri legați la râul Eufrat (Apoc. 9:14-15). Primii sunt staționați la marginile pământului, cei din urmă în regiunea restrânsă a Eufratului. În plus, nu numai că vremurile și circumstanțele sunt diferite, dar acțiunea în fiecare caz este exact opusă. Cei patru îngeri din capitolul 7 rețin forțele răului, în timp ce îngerii din capitolul 9 eliberează instrumentele umane și satanice ale răzbunării.

     Eufratul este menționat de două ori în Apocalipsa ; aici și în Apoc. 16:12. Epitetul  "cel mare" este folosit în ambele cazuri: "Râul cel mare Eufrat". Întreaga sa lungime este de aproximativ 1780 de mile (aprox. 2865 km, n.tr.) și este de departe cel mai lung și mai important râu din Asia de Vest. El este renumit în istoria și profețiile biblice. Marele strămoș al lui Israel, Avraam, a venit de cealaltă parte în țara Cannanului. Râurile Nil și Eufrat sunt desemnate profetic ca limitele țării făgăduinței (Gen. 15:18). Pentru o scurtă perioadă, David și Solomon și-au extins autoritatea imperială până la Eufrat (1 Cr. 18:3 ; 2 Cr. 9:26). Această stăpânire extinsă a fost redusă foarte mult odată cu destrămarea împărăției în timpul lui Roboam. Eufratul era granița naturală care separa națiunile din est de Palestina. Râul său larg curgea între Israel și puternicul său vrăjmaș, Asiria. Eufratul era, de asemenea, limita cuceririlor romane în acea parte a lumii. Prin urmare, înțelegem că aici este vorba despre Eufratul literal și nu despre puterea turcă. La fel și în capitolul 16:12.

     Mandatul încredințat celui de-al șaselea înger este să-i dezlege pe cei patru îngeri legați la râul cel mare. Acești slujitori angelici ai judecății se află sub control divin; ei nu pot acționa fără o poruncă expresă. Chiar ceasul în care Domnul, în dreptatea Sa răzbunătoare, avea să se ocupe de popoarele apostate ale imperiului latin reînviat este menționat cu atenție, căci îngerii erau pregătiți pentru acel ceas (*). Nu ni se spune ce a împiedicat o acțiune anterioară a acestor slujitori angelici ai providenței lui Dumnezeu. Ceasul răzbunării din planul profetic nu sosise încă. Nelegiuirea imperiului nu ajunsese la punctul culminant prezis de Scriptură; acum a sosit, iar judecata aspră și copleșitoare, nu mai poate fi amânată.

     (*)  Din Versiunea Autorizată s-ar deduce că timpul în care cei patru îngeri urmau să acționeze în judecată ar fi "un ceas, o zi, o lună și un an", în timp ce aceste denumiri exacte de timp se referă la momentul în care îngerii încep să acționeze, nu la durata acțiunii lor.

     Apoc. 9:15 - "Ca să omoare a treia parte din oameni".

     În vaiul dinainte nu există o "treia parte". Acolo, Palestina este sfera acțiunii judecătorești, și doar cei nepecetluiți din Israel sunt supușii judecății. Adunați în necredință în țară (*), ultima stare a lui Israel va depăși în răutate idolatră orice condiție anterioară (Matei 12:45). Dar o revenire la "a treia parte", atât de proeminentă la trâmbițele de dinainte, aduce din nou imperiul roman în sfera operațiunilor divine. Aici are loc un măcel îngrozitor al locuitorilor. Vom analiza acum instrumentele umane care va scălda în sânge imperiul.  

     (*)  Este foarte important acest moment. Despre Israel se spune: "Prin credință au trecut Marea Roșie... prin credință au cucerit împărății" (Evrei 11:29, 33). Despre cei care s-au întors din Babilon, la sfârșitul robiei de 70 de ani, profețită de Ieremia, se spune că s-au întors "ca să-L caute pe Domnul Dumnezeul lui Israel... pentru că Domnul îi umpluse de bucurie" (Ezra 6:21, 22), pentru că "mâna Domnului Dumnezeului său era peste el" (Ezra 7:6, 9 ; 8:18). În concluzie, aceste intrări, sau reveniri în Țara Făgăduinței (Cannan) se bazau pe credința în porunca și călăuzirea lui Dumnezeu. În timp ce, revenirea, sau adunarea în țară, la care face referire autorul (Matei 12:45), se bazează pe necredință și nicidecum pe Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum au fost cele de dinainte. După dărâmarea Ierusalimului, anul 70 d.Hr., de către Titus, fiul lui Vespasian, împăratul imperiului roman, și apoi după înăbușirea revoltei din anul 135 d.Hr., împăratul Adrian a dărâmat complet resturile cetății Ierusalim  și a interzis iudeilor să mai revină în el. A redenumit orașul în Aelia Capitolina și provincia Iudeea în Syria Palestina pentru a șterge orice legătură istorică cu acest pământ. Din momentul distrugerii Ierusalimului și a împrăștierii poporului, Dumnezeu a încetat orice relație directă cu poporul Său pământesc, până când va relua aceste relații, bazate pe judecată, în vremea viitoare. Deocamdată, înaintea lui Dumnezeu se află un alt popor, un popor ceresc, adică "Adunarea", sau "Biserica", din care, din fericire, fac parte și cei din Israel, mântuiți nu pe principiul legii lui Moise, ci prin har (Rom. 9-10-11). Ceea ce vedem acum, adică restabilirea statului Israel (anul 1948) și desfășurarea evenimentelor la care am fost și suntem martori, nu este o lucrare directă, inspirată de Dumnezeu. Au fost de-a lungul timpului frământări și încercări din partea iudeilor de a restabili statul Israel. Iar ceea ce vedem acum nu este nicidecum acea dorință și preocupare după o relație sinceră cu Dumnezeu, dimpotrivă vedem încrederea în om și în puterea lui (armata lui Israel cu tehnica ei foarte avansată). În ce privește partea spirituală și morală lucrurile sunt foarte deplorabile. Nicio atitudine (smerenie, umilire și plâns, Zah. 13:6) față de actul care a avut loc acum 2000 de ani! În concluzie, Israel s-a adunat în țară în necredință ca să construiască (în vremea viitoare) un templu pentru acela care va veni în numele lui (Ioan 5:43), adică Antihrist, așa cum iudeii s-au întors de la Babilon și au reconstruit templul, pentru Acela care urma să vină, și care avea să-l numească "Casa Tatălui Meu", sau "O casă de rugăciune", pentru ca apoi, să-l numească "O peșteră de tâlhari". Aceste lucruri, referitoare la strângerea în necredință în țară, autorul nu le cunoștea la vremea respectivă, când scrie aceste lucruri, dar Duhul lui Dumnezeu i-a arătat că acest lucru va avea loc, și aceasta o vedem cu ochii noștri. Nu negăm în același timp, înțelepciunea și abilitatea evreilor în lucrurile pământești, în special financiare și militare, și aceasta pentru că ei sunt numiți "un popor pus deoparte" de celelalte popoare, și pe care Dumnezeu l-a numit "poporul Meu", ales "de la întemeierea lumii", dar pe care, temporar , l-a pus deoparte,  n.tr.

     NUMĂRUL OȘTIRII RĂZBUNĂTOARE

     Apoc. 9:16 - "Numărul oștirilor de călăreți era de douăzeci de mii de ori câte zece mii".

     Am avut mai înainte numărul conducătorilor invizibili, patru (cei patru îngeri); acum cititorul, cât și văzătorul sunt informați cu privire la numărul oștirii invadatoare și răzbunătoare, declarată a fi "douăzeci de mii de ori zece mii", adică două sute de milioane. Această oștire imensă este un număr prea vast pentru gândirea omenească. Mintea devine nedumerită în efortul de a înțelege o astfel de armată, care, ca număr, depășește orice s-a văzut vreodată pe pământ. Carele de luptă ale lui Dumnezeu sunt numerotate în mod asemănător (Ps. 68:17). Fie ca această lecție să fie întipărită în inimile noastre, că puterile văzute și nevăzute, ale binelui și răului, toate sunt sub controlul direct al lui Dumnezeu! Nu trebuie să ne gândim la o armată în sens literal, alcătuită din două sute de milioane de călăreți. Ideea principală a pasajului este o armată imensă și copleșitoare, una dincolo de orice calcul omenesc și care depășește cu mult orice altă armată văzută până acum (*). "O armată de o putere superioară, imperială, compactă" (**).  Versiunea Revizuită spune: "oștirile călăreților". Nu este vorba de o armată, ci de "oștiri", nu de "oștire", ci de "oștiri". Motivul pentru care se folosește pluralul și nu singularul este că se vor încerca și vor reuși mai multe invazii în teritoriul fiarei de dincolo de Eufrat. Viitorul oponent al imperiului roman reînviat este Gog (Rusia), marea putere nord-estică. Persia și, în general, imperiile și puterile situate la nord și la este de Palestina urmează cursul marelui despot nordic (Ez. 38:39 ; Ps. 83). Atacurile repetate asupra imperiului Fiarei vor fi începute de către împăratul nordului, stabilit atunci în teritoriile siriene aflate în prezent sub stăpânirea Turciei. Acest împărat, vrăjmașul hotărât al Israelului restaurat, este subordonat marelui său conducător, monarhul absolut al imensei puteri rusești. Prin urmare, "oștiri" sau "armate" este cuvântul potrivit folosit.

     (*)  Cea mai mare armată adusă vreodată pe câmpul de luptă, consemnată în istorie, a fost cea condusă Xerxes în timpul invaziei Greciei. Conform mărturiei lui Herodot, numărul acestei depășea două milioane și jumătate de oameni.

     (**)  "Note asupra cărții Apocalipsa", p. 45.

     DESCRIEREA CĂLĂREȚILOR ȘI A CAILOR LOR

     9.17.1 - Călăreții "aveau platoșe de foc și de hiacint și de pucioasă".

     Acele țări asupra cărora lumina Evangheliei a strălucit atât de puternic vor fi în curând predate întunericului și amăgirii satanice. Diavolul va lua în stăpânire scena sortită pierii. Influența sa va pătrunde  și va otrăvi izvoarele și sursele gândirii naționale și individuale. El va comanda forțele spirituale și umane ale răului. Cultul demonilor va triumfa (v. 20). Iudeea și creștinătatea vor fi predate închinării și omagierii directe a lui Satan și ai celor doi susținători principali ai săi de pe pământ - Fiara și Profetul mincinos (Apoc. 13  ; 2 Tes. 2). Așadar, lui Satan i se permite în mod divin să înzestreze numeroasele sale oștiri cu o armură defensivă care le face invulnerabile. Combinația de foc, hiacint (*) și pucioasă ca platoșe a fost numită, pe bună dreptate, "armura defensivă a iadului". Focul și pucioasa sunt elemente distructive, nu de natură providențială, dar aplicate ca judecată (Gen. 19:24). Ele sunt, de asemenea, simboluri ale chinului etern.

     (*)  "Hiacintul era de culoare albastru intens, similar cu albastrul pe care îl vedem în flacără sau în pucioasă care arde. Flacăra albastră a Adâncului este într-adevăr un gând cu totul diferit de albastrul cerului".

     9.17.2 - "Capetele cailor erau ca niște capete de lei".

     Urmează acum o descriere a cailor "din viziune". În vaiul precedent am avut o combinație de lăcuste și scorpioni, simbolizând distrugere și chin; aici ies în evidență caii - agenți agresivi și războinici ai jafului și măcelului. Capetele lor, "ca niște capete de lei", investesc oștirea războinică cu o anumită măreție, curaj și îndrăzneală, trăsături binecunoscute ale "regelui junglei" (*). 

     (*)  Avem răcnetul leului care provoacă groază (Apoc. 10:3). Dinții leului denotă ferocitate (Apoc. 9:8). Capul semnifică măreția (Apoc. 9:17). Gura indică caracterul său distructiv (Apoc. 13:2).

     9.17.3 - "Din gurile lor ieșeau foc, fum și pucioasă".

     Aceste expediții militare au loc sub conducerea lui Satan. El este cel care din Adânc le oferă agenților săi o armură defensivă, împotriva căreia toate armele de război care se opun sunt neputincioase (v. 17). Aici el înarmează oștirea cu o trinitate de forțe ofensive nimicitoare. Oamenii imperiului sub care Hristos a fost răstignit, Ierusalimul distrus și iudeii împrăștiați, vor suferi pe pământ, în măsura în care oamenii pot, grozăviile și chinurile iazului de foc. Focului și pucioasei, simbolurile unei suferințe de neimaginat (Apoc. 14:10 ; 19:20 ; 21:8), li se adaugă "fumul", întunericul moral și rătăcirea venită din Adânc.

     O RECOLTĂ A MORȚII

     Apoc. 9:18 - "Focul, fumul și pucioasa"

     Aceste plăgi sunt separate, dar aici, ele sunt asociate în lucrarea de măcel. Moartea la care este condamnată masa de oameni este una aplicată de puterea judecătorească a lui Satan și, prin urmare, mai îngrozitoare decât moartea subită prin sabie. Scena descrisă nu este una simplă de măcel uman prin metode științifice ale războiului modern sau antic; forțele nimicitoare ale Adâncului sunt dezlănțuite asupra unei  "a treia părți din oameni" care sunt uciși, probabil cei mai răi din imperiu, deoarece există o rămășiță cruțată (v. 20), care, totuși, nu se pocăiesc. De două ori sunt numite cele trei plăgi, și de două ori ca ieșind din gurile cailor. Menționarea repetată a acestor forțe nimicitoare ar sublinia faptul că puterea judecătorească a lui Satan este la lucru; și, în plus, că agenții nu sunt simpli mercenari, ci sunt energizați de Satan și se bucură să ucidă. "Din gurile lor" ar arăta plăcerea diabolică a inimii în această lucrare. Vezi Apocalipsa 16:13 pentru ceea ce este rău; de asemenea, Matei 12:34 ca principiul general.

     GURA ȘI COZILE CAILOR

     9.19.1 - "Puterea cailor era în gura și în cozile lor".

     "Clauza care afirmă că puterea se afla în gura lor servește doar ca o legătură cu ceea ce mai rămâne de spus despre cozile lor. Tendința vătămătoare și îngrozitor de nimicitoare nu fusese suficient reprezentată de ceea ce iese din gurile cailor. Cozile arată și mai bine simbolul șarpelui" (*).

     (*)  Hengstenberg, vol.1, p. 370.

     Se poate observa că "gura" este aici la singular, în timp ce tocmai a fost folosită de două ori la plural și că se folosește "cozile" la plural. Gura și cozile, singular și plural, ar exprima faptul că toate sunt animate de un singur duh, dar că învățăturile și minciunile lui Satan sunt foarte variate. "Puterea cailor era în gura și în cozile lor". Nu există doar puterea vizibilă a lui Satan, ci și influența sa ascunsă, malefică și distrugătoare de suflete. Ambele sunt arătate aici. În vaiul precedent, puterea de a vătăma era în coadă (v. 10). Aici, puterea de a distruge se află în gură și în cozi (v. 19). Acolo el este mincinosul. Aici el este atât ucigaș, cât și mincinos.

     9.19.2 - "Cozile lor erau asemenea șerpilor".

     Șarpele a fost creatura pe care a ales-o diavolul când s-a ascuns pentru a o înșela pe Eva (Gen. 3:1) și probabil este singurul exponent al creației animale condamnat la o umilire eternă, chiar și în timpul binecuvântării prelungite și universale din zilele milenare (conf. Gen. 3:14 cu Isaia 65:25). Șarpele este sinonim cu viclenia, înșelăciunea, șiretenia, subtilitatea. Coada șarpelui este expresia influenței malefice, a falsității, a ticăloșiei (Isaia 9:15 ; Apoc. 12:4).

     În plus, cozile au "capete", sugerând că influența dăunătoare este dirijată inteligent. Scopul de a face rău este urmărit cu o activitate neobosită și inteligentă.

     FĂRĂ POCĂINȚĂ

     Cele două versete finale ale capitolului dezvăluie o imagine uimitoare a depravării umane. Trâmbițele puternice care vor răsuna succesiv sunt anunțurile publice ale lui Dumnezeu către lume - vestitori ai vaiurilor. Crescând în severitate, judecata urmează judecății. Scena profetică este transformată în sfera de acțiune a lui Satan. El va triumfa pentru o vreme. Ce scenă este înfățișată în aceste ultime "zile din urmă"! Europa de vest, atât de mândră cu lumina și cunoștințele sale, s-a dedat celei mai grosolane idolatrii și celei mai rușinoase răutăți. Asistăm aici la o revenire tot mai clară la păgânismul din primele zile. Cum! Se vor degrada aceste populații devenite creștine într-o asemenea măsură încât să fie practicate din nou cele mai dezgustătoare forme de idolatrie și păcatele carnale în caracterul lor cel mai josnic? Da. Romani 1:21-32(*), 2 Timotei 3:1-5 și versetele 20, 21 ale capitolului nostru îndepărtează vălul și ne fac să fim martori la o masă clocotitoare de nelegiuire și răutate. "Cei rămași", sau apostații cruțați, nu s-au pocăit. Soarta cumplită a tovarășilor lor de idolatrie și răutate generală a lăsat doar o impresie trecătoare. Se repetă expresia "nu s-au pocăit". Încăpățânarea inimii lor de a se întoarce de la Dumnezeu la Satan și de a continua acolo, în ciuda exemplelor de avertizare pe care le-au avut înaintea ochilor lor, este menționată în versetul 20.

     (*)  Starea lumii de la introducerea idolatriei (Iosua 24:2) până la introducerea creștinismului este descrisă în Romani 1:21-32. Odată cu abandonarea creștinismului, o întoarcere la starea păgână antică este cât se poate de sigură. Există semne care indică în mod inconfundabil în această direcție - semne pe care cei atenți le pot vedea astăzi.

     Nepocăința lor de a se întoarce de la dreptate la răutate și de a stărui în ea este menționată în versetul 21.

     9.20.1 - "Nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor". 

     Aceasta este o expresie specifică idolatriei păgâne (Isaia 2:8 ; Ier. 1:16 ; 25:6-7, 14 ; Deut. 4:28 ; Ps. 115:4-7 ; 135:15).

     9.20.2 - "Ca să nu se închine demonilor". 

     Cultul demonilor (Versiunea Autorizată "diavolilor") este aici diferit de cel al idolilor fără viață, făcuți din diverse materiale. Demonii sunt ființe spirituale vii care se tem de o judecată viitoare (Matei 8:28-29). Adâncul este adevărata lor casă (Luca 8:31). Ei sunt o categorie de duhuri rele (Apoc. 16:14). Conducătorul lor este Satan, "îngerul Adâncului" (Apoc. 9:11). Oastea demonică din Adânc este venerată de acești oameni. Idolatria națiunilor, condamnată atât de aspru de către Pavel (1 Cor. 10:20-21), va fi totuși practicată în mod deschis și universal în limitele țărilor numite creștine.

     Întreaga scenă este dedicată idolatriei. Bogații își au zeii lor de aur și de argint, clasa de mijloc îi are pe ai lor, de aramă și de piatră, în timp ce săracii sunt în egală măsură hrăniți cu idoli de lemn. Caracterul cultului și conduita închinătorilor trebuie să corespundă în mod necesar. Dacă Dumnezeu, care este lumină și dragoste, este părăsit în favoarea lui Satan, un ucigaș și un mincinos, caracterul acestuia din urmă este imprimat peste cei care îi sunt devotați și i se închină. Asimilarea în natură și căi este rezultatul natural. Prin urmare, urmează o listă scurtă, dar cuprinzătoare, a crimelor de care erau dependenți închinătorii la demoni. Așa cum versetul 20 prezintă religia lor, versetul 21 arată faptele lor. Acestea din urmă sunt vicii preponderent păgâne. Crimele enumerate sunt în număr de patru, o listă scurtă, dar suficient de cuprinzătoare.

     1 - "Crime", nu ca un eveniment excepțional, rezultat al patimii etc., ci practicate în mod obișnuit.

     2 - "Vrăjitorii", pretenția unei puteri supranaturale, legături nepermise (intime, sexuale, n.t.) cu spirite, pretinsa prezicere a viitorului. Vrăjitoarea din En-Dor (1 Sam. 28:7) și Elima vrăjitorul (Fapte 13:8) sunt exemple ale celor care practicau "arta neagră a vrăjitoriei". Această străveche nelegiuire cannanită a fost criticată aspru de Dumnezeu, iar moartea era pedeapsa hotărâtă pentru cei care o practicau (Deut. 18:10-12 ; Lev. 20:27 ; Exod 22:18). Vrăjitorii sunt clasificați alături de câini, ucigași, desfrânați și idolatri, ca fiind excluși din cetatea cerească (Apoc. 22:15). Spiritismul face pași rapizi și, în curând, creștinătatea se va dedica aproape în întregime practicării sale.

     3 - "Curvia", pe care o înțelegem în adevăratul sens al cuvântului. Legătura conjugală este ceea ce leagă societatea; apărarea și bastionul ei împotriva celei mai grosolane necurății. Fără teamă de Dumnezeu, fără justiție care să pedepsească, fără control împotriva celei mai sălbatice plăceri a poftei nestăpânite, acesta, păcatul predominant al păgânilor din toate timpurile, va prospera chiar în acele teritorii ale moralității creștine. Ce imagine a decăderii morale este înfățișată aici! Morala creștinătății se degradează rapid.

     4 - "Furturi". Odată ce legăturile societății sunt slăbite, orice respect reciproc pentru drepturile celuilalt, chiar și în cea mai sfântă relație, dispărând complet, ce urmează? Lăcomia va atrage restul de oameni care nu au fost "uciși" ca să se îmbogățească pe seama societății. "Fiecare pentru sine" este regula și deviza acelor zile care vor veni. Un anumit respect pentru proprietate, pentru drepturile altora, pentru bunurile altora poate exista, dar  "furturile" vor face parte din viața și istoria caracteristică a acelor vremuri cumplite. O lume fără Dumnezeu, abandonată judecății de către El, iar Satan primit ca prinț și conducător al ei! Ce caricatură a creștinismului prezintă versetul 20 și ce cod moral este dezvăluit în versetul 21!

     COMPARAȚIA DINTRE CELE DOUĂ VAIURI

     Primul vai pustiește Palestina. Al doilea are o arie de acțiune mai largă și efecte mai dezastruoase, ajungând până la granițele teritoriului roman. Amăgirile lui Satan sunt mai pronunțate în primul vai, violența lui Satan este caracteristică celui de-al doilea, deși primul este prezent și în al doilea vai. Acesta din urmă este de departe cel mai rău. "Scena acestui val de necaz este mai întinsă decât a celui dintâi, căci apele sale erau delimitate de granițele limbilor ebraică și greacă. Aici, necazul izvorăște din Eufrat și are o energie împătrită, mergând oriunde există idolatrie. Există o grabă și o sălbăticie în năvală puternică prezentată aici, și un caracter nimicitor al acțiunii, manifestat în mod evident încă de la prima lor apariție, foarte diferit de caracterul acțiunii din timpul ultimei trâmbițe. Aici nu există nicio prezentare a vreunei idei de ordine, pregătire, autoritate, conducere inteligentă sau blândețe aparentă, cum vedem la a cincea trâmbiță; ci cele două sute de milioane sunt prezentate deodată, strălucitoare precum flăcările în acțiune; și ceea ce caracterizează înaintarea lor este pustiirea, nicidecum victoria; în timp ce în urma lor se simte nenorocirea usturătoare a supunerii față de ei. Tristețea continuă în judecata păgânismului, dar îl lasă, ca rezultat moral, exact acolo unde era (*). A șaptea trâmbiță, sau al treilea vai, este tratată în capitolul următor.

     (*)  "Comorile Bibliei (The Bible Treasury)", vol. 13, p. 239.

      

      

  

 

                   APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                       - XXIII -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     APOCALIPSA 9 - O STEA CĂZUTĂ

 

     Apoc. 9:1 - "Am văzut o stea căzută din cer pe pământ; și i s-a dat cheia fântânii Adâncului".

     Această simbolică stea căzută, așezată odată în cerul moral pentru a reflecta și susține autoritatea lui Dumnezeu în guvernare, nu este nici un sistem religios, nici unul politic, ci o persoană reală, un conducător decăzut. Referința nu este la căderea lui Satan, așa cum a fost văzută și anunțată profetic de către Domnul celor șaptezeci (Luca 10:18), ci la împăratul Babilonului. "Cum ai căzut din ceruri, luceafărule (sau "stea strălucitoare"), fiu al zorilor! Ești aruncat la pământ, tu, cel care subjugai națiunile!" (Isaia 14:12-15). Împăratul arogant, mare și mândru al Babilonului este menționat aici în căderea sa cumplită de la o înălțime neatinsă vreodată de un suveran pământesc, până la cele mai de jos adâncimi ale infamiei. "Dar vei fi coborât în Locuința morților (Șeol), în adâncimile gropii!" Unii  consideră "steaua strălucitoare" a profetului (Isaia 14:12) și steaua căzută din Apocalipsa (9:1) ca indicând căderea lui Satan din cer, dar suntem convinși că împăratul Babilonului (*) este simbolizat de prima, iar Antihristul de cea de-a doua. Contextul ambelor Scripturi confirmă aplicarea profetică la conducătorii seculari și religioși din zilele de la urmă - fiara și falsul profet.

     (*)  Prima și a patra dintre puterile imperiale universale (Dan. 2 și 7), cărora Iuda le era robit, erau Babilonul și Roma. Prima este sortită pustiirii eterne. "Așa se va scufunda Babilonul și nu se va ridica din nenorocirea pe care o voi aduce asupra lui" (Ier. 51:64). Este o greșeală să presupunem că fie Babilonul ca oraș, fie vechiul imperiu caldeean vor înflori din nou. Ultimul deținător al puterii imperiale pe pământ, "fiara", preia și completează istoria Babilonului. Nebucadnețarul istoric este o imagine a marelui conducător al națiunilor care va veni, care va combina, cu trăsăturile lui specifice, principalele caracteristici ale celor trei imperii precedente. Împăratul Babilonului (Isaia 14) este o imagine a împăratului din ultimele zile ale supremației națiunilor, înainte de întoarcerea Domnului (*).

     (*)  Este foarte important acest gând. Datorită necredincioșiei poporului Său, Domnul părăsește tronul Său de la Ierusalim (Ezechiel 10) - tron care implica și guvernarea lumii - și încredințează această guvernare națiunilor. Și ce împărăție preia această guvernare, și cine este împăratul care exercită primul această guvernare? Nimeni altul decât împăratul Babilonului, Nebucadnețar. Iar de la Babilon și Nebucadnețar această guvernare a fost transferată împărăției medo-persane, greacă și romană. Iar când această împărăție romană va renaște din starea ei de moarte, și va fi condusă de acel conducător malefic numit "fiara", Domnul va prelua, prin mari judecăți, acea guvernare încredințată cândva națiunilor și o va exercita așa cum numai El știe și poate s-o facă ! De aceea Nebucadnețar este o imagine a acestui viitor conducător al imperiului roman restabilit. Nebucadnețar a luptat împotriva iudeilor, acest conducător, fiara, împreună cu iudeii vor lupta împotriva lui Hristos! (n.tr.)

     Acestui demnitar decăzut i s-a încredințat "cheia fântânii Adâncului". "Cheia" simbolizează autoritatea competentă (vezi Matei 16:19 ; Apoc. 1:18 ; 3:7 ; 20 ;1). "Fântâna Adâncului" este o expresie la singular, folosită doar în legătură cu judecata consemnată în versetele 1 și 2 ale capitolului nostru. "Fântâna", sau Adâncul, apare de șapte ori în Apocalipsa. Adâncul (Luca 8:31), pare să fie închisoarea demonilor, unde Satan va fi închis timp de o mie de ani (Apoc. 20:3) - perioada domniei Împărăției. Iazul de foc, nu Adâncul, este locuința eternă a diavolului și a celor pierduți. Reverendul WB Carpenter spune în comentariul său la Apocalipsa: "Versetul dinaintea noastră sugerează imaginea unei adâncimi imense accesibile printr-o  groapă sau galerie, a cărei parte superioară, sau intrare, este acoperită. Infernul lui Dante, cu cercurile sale înguste care coboară spre puțul central, este oarecum similar. Adâncul este izvorul cel mai de jos al răului, de unde apar cele mai mari pericole" (conf. Apoc. 11:7 ; 17:8 ; 20:1-3). Aici, așadar, Adâncul este considerat încuiat, dar i se dă misiunea să-l deschidă. S-a susținut că, în urma deschiderii acestei imense închisori, roiuri de duhuri rele ies din ea și împânzesc pământul. Dar fum, nu duhuri, s-a ridicat din fântână, iar din fum a ieșit, în mod simbolic, un nor devastator de lăcuste.

     AMĂGIREA SATANICĂ ȘI EFECTUL SĂU ÎNTUNECAT

     Apoc. 9:2 - "Și s-a ridicat fum din fântână, ca fumul unui cuptor mare; și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii". 

     Aici se sugerează o amăgire satanică născută în Adânc și caracterizată prin efectul său nimicitor de orbire spirituală și morală. Probabil aceeași amăgire la care va fi dedată și creștinătatea, la care se referă Pavel (2 Tes. 2:11-12). Efectul fumului sau al influenței și al puterii întunecate a lui Satan va fi acela de a distruge guvernarea supremă (soarele), și de a întuneca și a corupe întreaga viață socială și principiile oamenilor (aerul). Aerul care simbolizează influență morală apare de două ori în Apocalipsa, în timpul celei de-a cincea trâmbiță (Apoc. 9:2) și la vărsarea celui de-al șaptelea potir (Apoc. 16:17). 

     ARMATA DE LĂCUSTE

     Apoc. 9:3 - "Și din fum au ieșit lăcuste pe pământ; și li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului". 

     Nici fumul, nici lăcustele nu sunt literale, ci simboluri. Fumul dă naștere lăcustelor. Agenții satanici sunt dezlănțuiți asupra scenei profetice. Chinul intens cauzat de aceste hoarde de instrumente și agenți satanici este asemănat cu chinul cauzat de înțepătura otrăvitoare a scorpionului, o creatură care evită lumina și este, pe bună dreptate, temută de popoarele native din Africa și de diferite triburi din Asia. Nu se întâmplă des ca înțepătura să se dovedească fatală, dar suferința este cumplită. "Scorpionul își mișcă permanent coada ca să lovească, și chinul cauzat de înțepătura lui este foarte dureros". În Luca 10:19, Domnul leagă șerpii, scorpionii și puterea vrăjmașului de căderea lui Satan, așa cum aici scorpionii de steaua căzută. Dar aceste instrumente infernale de răzbunare dezlănțuite asupra Israelului vinovat sunt neputincioase, doar dacă li se dă autoritatea de a acționa: "Și li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului" (v. 3).

     Apoc. 9:4 - "Și li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor". 

     Faptul că armata de lăcuste este o reprezentare simbolică a unei judecăți de un fel supraomenesc este evident din întreaga descriere, precum și din interdicția de a vătăma iarba și copacii (v. 4), care este hrana lor naturală. Există un alt motiv pentru care lumea vegetală trebuia să fie cruțată. O stare generală de prosperitate în circumstanțele și poziția temporală a oamenilor este sugerată de iarbă, "nici vreo verdeață" și copaci. Acum, lăcustele au fost împuternicite să invadeze Palestina, țară cu ierburi mai mult decât toate celelalte, și să vatăme doar "oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor" (9:4). Mulțimea națiunilor nu este pecetluită; cei 144 000 din Israel sunt (Apoc. 7:3-4). Aici, deci, partea nepecetluită a poporului îi este dat să bea paharul răzbunării Domnului, da, până la fund. 

     Apoc. 9:5 - "Și li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiți cinci luni; și chinul lor este asemenea chinului de scorpion, când înțeapă pe un om". 

     Durata flagelului satanic este limitată la cinci luni, perioadă în care trăiesc lăcustele în mod natural (*). Timpul specificat indică o perioadă scurtă și determinată de vai, nu neapărat una de cinci luni literale.

     (*)  Din mai până în septembrie.

     Apoc. 9:6 - "În zilele acelea, oamenii vor căuta moartea și nicidecum nu o vor găsi; și vor dori să moară și moartea va fugi de la ei".

     Moartea ar fi o eliberare binevenită de chinul, necazul sufletului provocat de acești slujitori ai lui Satan, dar acel ultim refugiu al disperării le este refuzat, "moartea va fugi de ei". Durerea sfâșietoare și chinul oribil al unei conștiințe vinovate și întinate de păcat sunt dincolo de orice înțelegere; pot fi cântărite și evaluate doar de cei care le îndură.

     Urmează o descriere detaliată a armatei de lăcuste, fiecare element al descrierii fiind important și plin de semnificație.

     1 - Sunt văzute pe deplin pregătite și nerăbdătoare, cu energie războinică, să-și îndeplinească misiunea, "asemenea unor cai pregătiți pentru război" (*).

     (*)  În Italia și în alte câteva țări, lăcustele sunt numite  "căluți", datorită asemănării capului lor cu cel al calului (vezi Ioel 2:4). Armatele ostile, în special cavaleria, sunt simbolizate în Scrierile Sfinte prin invazia de lăcuste (Ioel 2 ; Ieremia 51:27). Pentru pustiirea cauzată de o invazie de lăcuste, vezi Exod 10:12-15.

     2 - Ele pretind demnitate imperială. Cununa de aur împodobește capul Fiului Omului (Apoc. 14:14), precum și pe cele ale bătrânilor triumfători sau răscumpărați (Apoc. 4:4). Dar acești invadatori satanici din fumul fântânii nu sunt încununați cu adevărat și nici nu este vorba de aur adevărat. Ei pretind o demnitate care nu le-a fost conferită în mod divin. "Pe capetele lor erau niște cununi asemenea aurului". Pretenția lor la autoritatea imperială este falsă.

     3 - Ele pretind că sunt conduse în mișcările lor de inteligența umană, dar numai în aparență "fețele lor erau ca fețe de oameni". Pretinsa lor demnitate și inteligență sunt la fel lipsită de valoare ca pretenția lor în ce privește autoritatea imperială.

     4 - Efeminarea (a prezenta caracter feminin, n.tr.) și supunerea lor, nu față de Dumnezeu, ci față de Satan, conducătorul lor, sunt sugerate în continuare: "Aveau păr ca părul femeilor".

     5 - Sunt sălbatice, lacome și crude: "Dinții lor erau ca de lei" (Ioel 1:6).

     6 - Nu cunosc milă. Nici forța, nici rugămințile nu sunt de niciun folos în a le abate de la scopul lor. Inimile lor sunt împietrite, conștiința lor este oțelită, "aveau platoșe ca platoșele de fier".

     7 - Cu o energie neobosită, armata satanică a pornit înainte, provocând frică și groază victimelor sale. Apropierea lor este anunțată astfel: "vuietul aripilor lor era ca vuietul carelor și a multor cai, alergând la război" (Ioel 2:5).

     8 - În următoarea parte a acestei descrieri extraordinare, timpul trecut a dispărut și se folosește timpul prezent. Cu siguranță, acest lucru este intenționat și marchează cea mai rea trăsătură de caracter din tot ceea ce a fost mai înainte: "aveau cozi, asemenea scorpionilor, și ace"; din nou: "puterea lor era în cozile lor, ca să-i vatăme pe oameni cinci luni", cu referire la versetele 3 și 5. 

     Aceste lăcuste-scorpion invadează ceea ce a fost odinioară Țara Sfântă și se năpustesc asupra părții nepecetluite și nelegiuite din Israel. Veninul falsității, născut în fântână - doctrine, învățături și principii concepute în Adânc sunt primite de partea apostată a poporului și produce în sufletele și conștiințele lor o suferință insuportabilă. Fără Dumnezeu, ba chiar fiind condamnați de El să primească minciunile și amăgirile lui Satan, nu este de mirare că aceștia, victimele și discipolii lui, împărtășesc, în măsura în care o pot face oamenii pe pământ, întreaga suferință. Cozile lăcustelor, asemănătoare cu cele ale scorpionilor, conțin otrava morală care îi chinuie atât de îngrozitor pe cei care o primesc. Acolo se află înțepăturile otrăvitoare și acolo era puterea de a chinui (Isaia 9:15).

     PERSONAJE IDENTICE

     Apoc. 9:11 - "Peste ele au ca împărat pe îngerul Adâncului: numele său în evreiește este Abadon și în grecește (el) are numele Apolion".

     Împăratul lăcustelor simbolice (*) și îngerul Adâncului sunt identice, așa cum arată pronumele singulare "său" și "el". Ambele se referă direct la Satan. Acum, judecata pe care am  analizat-o este o judecată executată pe pământ. Nu este o judecată eternă. Conducătorul uman în timpul acestui cumplit vai  este steaua căzută, sau Antihristul, în timp ce conducătorul invizibil al tuturor este chiar diavolul însuși. Dar Antihristul este personificarea lui Satan prin influența lui malefică, reprezentându-l religios printre oameni, de aceea, în această viziune cu lăcustele sunt folosite anumite expresii care par să fie văzuți ca fiind unul singur. Într-un fel, ei sunt, căci diavolul își dă caracterul subordonatului său uman, dar, pe de altă parte, ei sunt distincți. Satan este un duh și căpetenia oștirii răului; în timp ce Antihristul este un om, un iudeu apostat, și are ca sferă de acțiune iudaismul corupt și pe jumătate necredincios și creștinătatea apostată.

     (*)  "Lăcustele n-au împărat", așa spus monarhul Solomon, acel observator pasionat al naturii (Prov. 30:27).

     Prin urmare, considerăm steaua căzută ca semnificându-l pe Antihrist; iar împăratul armatei de lăcuste și îngerul Adâncului ca desemnându-l pe Satan.

     Cele două epitete descriptive, Abadon și Apolion, deși practic înseamnă același lucru și ambele se aplică aceluiași personaj îngrozitor, prezintă totuși, în exactitatea semnificației lor, o diferență demnă de remarcat. Abadon este cuvânt ebraic și înseamnă în mod literal distrugere. Apolion este cuvânt grec și semnifică distrugătorul (cel care distruge). De ce această diferență aparent neimportantă în aceste titluri sugestive? Și de ce cuvântul ebraic este înaintea celui grec? Fiindcă iudeul este mai vinovat decât cel dintre națiuni, titlul ebraic Abadon, distrugere, afirmă cu tărie judecata asupra lui Iuda apostat, precum și certitudinea și finalitatea acesteia. Și întrucât primul vai se aplică în mod direct mulțimii lui Iuda, Abadon este numit primul. Al doilea vai îi privește direct pe locuitorii imperiului roman, de aceea și această enumerare: primul, Abadon; al doilea, Apolion. Ordinea în har , ca și în judecată, este mai întâi iudeul, apoi cel dintre națiuni. Numele grecesc Apolion, distrugătorul, face referire la caracterul lui Satan în relație cu creștinătatea, deoarece titlul său anterior, Abadon, îi atribuie legătura cu iudaismul. Ambele sisteme din "zilele de la urmă" vor fi pe deplin reprezentate în persoana și în faptele Antihristului, care va conduce revolta împotriva drepturilor preoțești și profetice ale lui Hristos, negând adevărurile esențiale ale iudaismului (Dan. 11:36-39 ; 1 Ioan 2:22) și ale creștinismului (1 Ioan 2:18-22). Fiara din Adânc va conduce rebeliunea civilă și politică împotriva lui Hristos în drepturile Sale imperiale, autoritatea Sa împărătească. Prin urmare, cele două nume în ebraică și greacă folosite pentru Satan își au corespondentul pe pământ în dubla legătură a Antihristului cu sistemele corupte ale iudaismului și creștinătății. Negarea lui Hristos, adică a lui Mesia, este trăsătura caracteristică a primului; negarea Tatălui și a Fiului este, la fel de adevărat, caracterul distinctiv al celui de-al doilea sistem.

     Dacă ar fi nevoie de o dovadă suplimentară că steaua căzută este un personaj subordonat îngerului Adâncului, aceasta ar fi că primul exercită autoritate delegată, încredințată. "I s-a dat", adică stelei, sau "lui", adică personajului respectiv, cheia fântânii Adâncului. Introducerea articolului hotărât, "îngerul Adâncului", îl desemnează ca pe un personaj independent, având autoritate. În plus, se va observa că "fântâna Adâncului" este menționată în legătura cu steaua (căzută), în timp ce "Adâncul" este menționat pur și simplu ca fiind sub controlul  "îngerului". Acest ultim termen, în sine, oferă expresia deplină a puterii satanice. Din el (Adânc) iese Fiara (Apoc. 11:7), și în el Satan însuși este aruncat, iar acesta (Adâncul) devine închisoarea lui timp de o mie de ani. Steaua căzută (v. 1) este Antihristul; împăratul (lăcustelor) și îngerul (Adâncului) îl desemnează pe Satan.