APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                      - XXIV -

     Walter Scott                                                                                                   STEM Publishing

     APOCALIPSA 9 - A ȘASEA TRÂMBIȚĂ, SAU AL DOILEA VAI

     CELE DOUĂ ALTARE

     Apoc. 9:13-21 - "Și al șaselea înger a sunat din trâmbiță: și am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu, spunând celui de-al șaselea înger care avea trâmbița: Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat! Și cei patru îngeri, care erau pregătiți pentru ceasul ziua și luna și anul acela, au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni; și numărul oștirilor de călăreți era de douăzeci de mii de ori zece mii. Am auzit numărul lor. Și astfel am văzut caii în viziune și pe cei care ședeau pe ei: aveau platoșe de foc și de hiacint și de pucioasă; și capetele cailor erau ca niște capete de lei, și din gura lor ieșeau foc și fum și pucioasă. Prin aceste trei plăgi au fost uciși a treia parte din oameni, de focul și de fumul și de pucioasa care ieșeau din gurile lor. Pentru că puterea cailor era în gura lor și în cozile lor, deoarece cozile lor erau asemenea șerpilor, având capete, și cu ele vătămau. Și restul oamenilor, care nu au fost uciși prin aceste plăgi, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine demonilor și idolilor de aur, și de argint, și de aramă, și de piatră, și de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Și nu s-au pocăit de crimele lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de hoțiile lor".

     La cortul din vechime erau două altare. Unul era afară, în curte;  celălalt, înăuntru, în locul sfânt. Altarul de aur (cel din locul sfânt) este menționat de două ori în aceste viziuni apocaliptice, aici și în Apoc. 8:3. Altarul de aramă este menționat de șase ori pur și simplu ca "altarul". Acesta din urmă era cel care se afla în curte. Nucleul sistemului levitic era altarul de aramă - altarul jertfei. Ceea ce era "altarul" pentru iudaism, și anume, fundamentul moral al relației oamenilor cu Iehova, este "crucea" pentru creștinism - centrul și gloria sa deosebită. Acum, altarul de aur își trăgea puterea și valoarea din altarul de aramă. În fiecare dimineață și seară, cu excepția zilei anuale a ispășirii, tămâia (meritele lui Hristos) era arsă pe altarul de aur, în timp ce în acea zi specială din istoria lui Israel, ca și în alte ocazii, sângele animalelor de jertfă era pus pe cele patru coarne de aur ale acestuia (Lev. 16:18-19  ; 4:7, 18). Parfumul tămâiei era scos în evidență de focul luat de pe altarul de aramă, în timp ce sângele de pe coarnele de aur era cel vărsat pe partea de nord a altarului, în curte (Lev. 1:11). Astfel, eficacitatea închinării și a comuniunii poporului cu Iehova, menținută și practicată la altarul de aur, avea ca bază vărsarea de sânge la altarul pentru jertfă.

     UN GLAS DIN CELE PATRU COARNE ALE ALTARULUI DE AUR

     9.13.1 - "Am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur".

     Am observat deja că altarul de aur este menționat de două ori în Apocalipsa. În referința anterioară, rugăciunile sfinților de pe pământ sunt ascultate (Apoc. 8:3). Fiara din Adânc apare în scenă. Blasfemia și persecuția caracterizează ultima ei apariție. În timpul despre care am citit în Apocalipsa 6:11, este  recunoscut un grup de sfinți care dau mărturie și, prin urmare, ei suferă. Rugăciunile lor pentru intervenția lui Dumnezeu în favoarea lor sunt pe cale să primească răspuns (Apoc. 9:13). În timpul celor patru trâmbițe starea generală a imperiului roman este confruntată cu un proces de judecată. Starea sa, socială, morală, comercială și politică se află sub nuia mâniei lui Dumnezeu, dar a șasea trâmbiță, sau al doilea vai, este mult mai îngrozitoare prin caracterul și efectele sale decât oricare dintre pedepsele precedente. Locuitorii imperiului roman sunt aici subiectele directe ale vai-ului, nu ale chinului, ca în viziunea anterioară, ci ale unui măcel pe scară largă și de amploare al locuitorilor, din partea hoardelor de vrăjmași din exterior, la care se adaugă amăgirea și falsitatea satanică, care vor face ravagii cumplite în sufletele și conștiințele oamenilor. Plăgile judecăților care se abat asupra împrejurărilor în care se află oamenii sunt un lucru, dar a-i trata pe oamenii înșiși, vrăjmași declarați și pe față ai lui Dumnezeu și ai sfinților Săi,  este o chestiune cu totul diferită. Prin urmare, răspunsul lui Dumnezeu la strigătele și rugăciunile sfinților Săi care suferă, vine de pe altarul mijlocirii. Către el s-au înălțat rugăciunile lor (Apoc. 8:3). De acolo vine răspunsul (Apoc. 9:13).

     "Glasul" pe care l-a auzit văzătorul este fie glasul lui Dumnezeu, fie al cuiva însărcinat de El să acționeze.

     Glasul se aude "din cele patru coarne ale altarului de aur". De ce nu chiar din altar, ca în Apoc. 16:7? Și de ce sunt menționate coarnele și numărul lor atât de specific? "Patru" exprimă universalitatea (*). "Corn" simbolizează putere (**). Întreaga tărie și putere a altarului de mijlocire este exprimată în răspunsul divin la rugăciunile amestecate cu tămâia adusă pe el. Ambele altare aveau patru laturi și patru coarne. Toți păcătoșii din orice parte a pământului pot folosi altarul de aramă. Toți sfinții, oriunde s-ar afla, sunt ascultați la altarul de aur. Ne referim, desigur la adevărurile expuse de respectivele altare.

  (*)  Patru metale (Daniel 2) și patru fiare (Daniel 7) reprezentând cele patru imperii universale. Patru diviziuni ale familiei umane (Apoc. 7:9).

     (**) Vezi Ps. 118:27 ; Ps. 89:17, 24 ; Ps. 92:10 ; Ps. 132:17 ; Apoc. 5:6, etc.

     O altă diferență minoră poate fi subliniată aici. În Apoc. 8:3 legătura este între altar și tron, în timp ce în Apoc. 9:13 legătura este între altar și Dumnezeu. Aceasta din urmă este relația cea mai apropiată și mai intimă și scoate în evidență interesul personal al lui Dumnezeu față de sfinții Săi.

     O PORUNCĂ AUTORITARĂ

     Apoc. 9:14-15 - "Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat! Și cei patru îngeri, care erau pregătiți pentru ceasul și ziua și luna și anul acela, au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni".

     Glasul din locul de mijlocire și putere este în mod clar unul al autorității divine și este adresat celui de-al șaselea înger. Repetarea numărului "al șaselea" (v. 13, 14) și "patru" (v. 14, 15) sugerează precizia cu care va fi executat acest vai. Exactitatea, de asemenea, a ceasului hotărât al răzbunării (v. 15) și numărul instrumentelor folosite (v. 16) marchează această pedeapsă divină ca fiind una cu un caracter neobișnuit de solemn. Cei patru îngeri care rețin cele patru vânturi (Apoc. 7:1-3) nu trebuie confundați cu cei patru îngeri legați la râul Eufrat (Apoc. 9:14-15). Primii sunt staționați la marginile pământului, cei din urmă în regiunea restrânsă a Eufratului. În plus, nu numai că vremurile și circumstanțele sunt diferite, dar acțiunea în fiecare caz este exact opusă. Cei patru îngeri din capitolul 7 rețin forțele răului, în timp ce îngerii din capitolul 9 eliberează instrumentele umane și satanice ale răzbunării.

     Eufratul este menționat de două ori în Apocalipsa ; aici și în Apoc. 16:12. Epitetul  "cel mare" este folosit în ambele cazuri: "Râul cel mare Eufrat". Întreaga sa lungime este de aproximativ 1780 de mile (aprox. 2865 km, n.tr.) și este de departe cel mai lung și mai important râu din Asia de Vest. El este renumit în istoria și profețiile biblice. Marele strămoș al lui Israel, Avraam, a venit de cealaltă parte în țara Cannanului. Râurile Nil și Eufrat sunt desemnate profetic ca limitele țării făgăduinței (Gen. 15:18). Pentru o scurtă perioadă, David și Solomon și-au extins autoritatea imperială până la Eufrat (1 Cr. 18:3 ; 2 Cr. 9:26). Această stăpânire extinsă a fost redusă foarte mult odată cu destrămarea împărăției în timpul lui Roboam. Eufratul era granița naturală care separa națiunile din est de Palestina. Râul său larg curgea între Israel și puternicul său vrăjmaș, Asiria. Eufratul era, de asemenea, limita cuceririlor romane în acea parte a lumii. Prin urmare, înțelegem că aici este vorba despre Eufratul literal și nu despre puterea turcă. La fel și în capitolul 16:12.

     Mandatul încredințat celui de-al șaselea înger este să-i dezlege pe cei patru îngeri legați la râul cel mare. Acești slujitori angelici ai judecății se află sub control divin; ei nu pot acționa fără o poruncă expresă. Chiar ceasul în care Domnul, în dreptatea Sa răzbunătoare, avea să se ocupe de popoarele apostate ale imperiului latin reînviat este menționat cu atenție, căci îngerii erau pregătiți pentru acel ceas (*). Nu ni se spune ce a împiedicat o acțiune anterioară a acestor slujitori angelici ai providenței lui Dumnezeu. Ceasul răzbunării din planul profetic nu sosise încă. Nelegiuirea imperiului nu ajunsese la punctul culminant prezis de Scriptură; acum a sosit, iar judecata aspră și copleșitoare, nu mai poate fi amânată.

     (*)  Din Versiunea Autorizată s-ar deduce că timpul în care cei patru îngeri urmau să acționeze în judecată ar fi "un ceas, o zi, o lună și un an", în timp ce aceste denumiri exacte de timp se referă la momentul în care îngerii încep să acționeze, nu la durata acțiunii lor.

     Apoc. 9:15 - "Ca să omoare a treia parte din oameni".

     În vaiul dinainte nu există o "treia parte". Acolo, Palestina este sfera acțiunii judecătorești, și doar cei nepecetluiți din Israel sunt supușii judecății. Adunați în necredință în țară (*), ultima stare a lui Israel va depăși în răutate idolatră orice condiție anterioară (Matei 12:45). Dar o revenire la "a treia parte", atât de proeminentă la trâmbițele de dinainte, aduce din nou imperiul roman în sfera operațiunilor divine. Aici are loc un măcel îngrozitor al locuitorilor. Vom analiza acum instrumentele umane care va scălda în sânge imperiul.  

     (*)  Este foarte important acest moment. Despre Israel se spune: "Prin credință au trecut Marea Roșie... prin credință au cucerit împărății" (Evrei 11:29, 33). Despre cei care s-au întors din Babilon, la sfârșitul robiei de 70 de ani, profețită de Ieremia, se spune că s-au întors "ca să-L caute pe Domnul Dumnezeul lui Israel... pentru că Domnul îi umpluse de bucurie" (Ezra 6:21, 22), pentru că "mâna Domnului Dumnezeului său era peste el" (Ezra 7:6, 9 ; 8:18). În concluzie, aceste intrări, sau reveniri în Țara Făgăduinței (Cannan) se bazau pe credința în porunca și călăuzirea lui Dumnezeu. În timp ce, revenirea, sau adunarea în țară, la care face referire autorul (Matei 12:45), se bazează pe necredință și nicidecum pe Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum au fost cele de dinainte. După dărâmarea Ierusalimului, anul 70 d.Hr., de către Titus, fiul lui Vespasian, împăratul imperiului roman, și apoi după înăbușirea revoltei din anul 135 d.Hr., împăratul Adrian a dărâmat complet resturile cetății Ierusalim  și a interzis iudeilor să mai revină în el. A redenumit orașul în Aelia Capitolina și provincia Iudeea în Syria Palestina pentru a șterge orice legătură istorică cu acest pământ. Din momentul distrugerii Ierusalimului și a împrăștierii poporului, Dumnezeu a încetat orice relație directă cu poporul Său pământesc, până când va relua aceste relații, bazate pe judecată, în vremea viitoare. Deocamdată, înaintea lui Dumnezeu se află un alt popor, un popor ceresc, adică "Adunarea", sau "Biserica", din care, din fericire, fac parte și cei din Israel, mântuiți nu pe principiul legii lui Moise, ci prin har (Rom. 9-10-11). Ceea ce vedem acum, adică restabilirea statului Israel (anul 1948) și desfășurarea evenimentelor la care am fost și suntem martori, nu este o lucrare directă, inspirată de Dumnezeu. Au fost de-a lungul timpului frământări și încercări din partea iudeilor de a restabili statul Israel. Iar ceea ce vedem acum nu este nicidecum acea dorință și preocupare după o relație sinceră cu Dumnezeu, dimpotrivă vedem încrederea în om și în puterea lui (armata lui Israel cu tehnica ei foarte avansată). În ce privește partea spirituală și morală lucrurile sunt foarte deplorabile. Nicio atitudine (smerenie, umilire și plâns, Zah. 13:6) față de actul care a avut loc acum 2000 de ani! În concluzie, Israel s-a adunat în țară în necredință ca să construiască (în vremea viitoare) un templu pentru acela care va veni în numele lui (Ioan 5:43), adică Antihrist, așa cum iudeii s-au întors de la Babilon și au reconstruit templul, pentru Acela care urma să vină, și care avea să-l numească "Casa Tatălui Meu", sau "O casă de rugăciune", pentru ca apoi, să-l numească "O peșteră de tâlhari". Aceste lucruri, referitoare la strângerea în necredință în țară, autorul nu le cunoștea la vremea respectivă, când scrie aceste lucruri, dar Duhul lui Dumnezeu i-a arătat că acest lucru va avea loc, și aceasta o vedem cu ochii noștri. Nu negăm în același timp, înțelepciunea și abilitatea evreilor în lucrurile pământești, în special financiare și militare, și aceasta pentru că ei sunt numiți "un popor pus deoparte" de celelalte popoare, și pe care Dumnezeu l-a numit "poporul Meu", ales "de la întemeierea lumii", dar pe care, temporar , l-a pus deoparte,  n.tr.

     NUMĂRUL OȘTIRII RĂZBUNĂTOARE

     Apoc. 9:16 - "Numărul oștirilor de călăreți era de douăzeci de mii de ori câte zece mii".

     Am avut mai înainte numărul conducătorilor invizibili, patru (cei patru îngeri); acum cititorul, cât și văzătorul sunt informați cu privire la numărul oștirii invadatoare și răzbunătoare, declarată a fi "douăzeci de mii de ori zece mii", adică două sute de milioane. Această oștire imensă este un număr prea vast pentru gândirea omenească. Mintea devine nedumerită în efortul de a înțelege o astfel de armată, care, ca număr, depășește orice s-a văzut vreodată pe pământ. Carele de luptă ale lui Dumnezeu sunt numerotate în mod asemănător (Ps. 68:17). Fie ca această lecție să fie întipărită în inimile noastre, că puterile văzute și nevăzute, ale binelui și răului, toate sunt sub controlul direct al lui Dumnezeu! Nu trebuie să ne gândim la o armată în sens literal, alcătuită din două sute de milioane de călăreți. Ideea principală a pasajului este o armată imensă și copleșitoare, una dincolo de orice calcul omenesc și care depășește cu mult orice altă armată văzută până acum (*). "O armată de o putere superioară, imperială, compactă" (**).  Versiunea Revizuită spune: "oștirile călăreților". Nu este vorba de o armată, ci de "oștiri", nu de "oștire", ci de "oștiri". Motivul pentru care se folosește pluralul și nu singularul este că se vor încerca și vor reuși mai multe invazii în teritoriul fiarei de dincolo de Eufrat. Viitorul oponent al imperiului roman reînviat este Gog (Rusia), marea putere nord-estică. Persia și, în general, imperiile și puterile situate la nord și la este de Palestina urmează cursul marelui despot nordic (Ez. 38:39 ; Ps. 83). Atacurile repetate asupra imperiului Fiarei vor fi începute de către împăratul nordului, stabilit atunci în teritoriile siriene aflate în prezent sub stăpânirea Turciei. Acest împărat, vrăjmașul hotărât al Israelului restaurat, este subordonat marelui său conducător, monarhul absolut al imensei puteri rusești. Prin urmare, "oștiri" sau "armate" este cuvântul potrivit folosit.

     (*)  Cea mai mare armată adusă vreodată pe câmpul de luptă, consemnată în istorie, a fost cea condusă Xerxes în timpul invaziei Greciei. Conform mărturiei lui Herodot, numărul acestei depășea două milioane și jumătate de oameni.

     (**)  "Note asupra cărții Apocalipsa", p. 45.

     DESCRIEREA CĂLĂREȚILOR ȘI A CAILOR LOR

     9.17.1 - Călăreții "aveau platoșe de foc și de hiacint și de pucioasă".

     Acele țări asupra cărora lumina Evangheliei a strălucit atât de puternic vor fi în curând predate întunericului și amăgirii satanice. Diavolul va lua în stăpânire scena sortită pierii. Influența sa va pătrunde  și va otrăvi izvoarele și sursele gândirii naționale și individuale. El va comanda forțele spirituale și umane ale răului. Cultul demonilor va triumfa (v. 20). Iudeea și creștinătatea vor fi predate închinării și omagierii directe a lui Satan și ai celor doi susținători principali ai săi de pe pământ - Fiara și Profetul mincinos (Apoc. 13  ; 2 Tes. 2). Așadar, lui Satan i se permite în mod divin să înzestreze numeroasele sale oștiri cu o armură defensivă care le face invulnerabile. Combinația de foc, hiacint (*) și pucioasă ca platoșe a fost numită, pe bună dreptate, "armura defensivă a iadului". Focul și pucioasa sunt elemente distructive, nu de natură providențială, dar aplicate ca judecată (Gen. 19:24). Ele sunt, de asemenea, simboluri ale chinului etern.

     (*)  "Hiacintul era de culoare albastru intens, similar cu albastrul pe care îl vedem în flacără sau în pucioasă care arde. Flacăra albastră a Adâncului este într-adevăr un gând cu totul diferit de albastrul cerului".

     9.17.2 - "Capetele cailor erau ca niște capete de lei".

     Urmează acum o descriere a cailor "din viziune". În vaiul precedent am avut o combinație de lăcuste și scorpioni, simbolizând distrugere și chin; aici ies în evidență caii - agenți agresivi și războinici ai jafului și măcelului. Capetele lor, "ca niște capete de lei", investesc oștirea războinică cu o anumită măreție, curaj și îndrăzneală, trăsături binecunoscute ale "regelui junglei" (*). 

     (*)  Avem răcnetul leului care provoacă groază (Apoc. 10:3). Dinții leului denotă ferocitate (Apoc. 9:8). Capul semnifică măreția (Apoc. 9:17). Gura indică caracterul său distructiv (Apoc. 13:2).

     9.17.3 - "Din gurile lor ieșeau foc, fum și pucioasă".

     Aceste expediții militare au loc sub conducerea lui Satan. El este cel care din Adânc le oferă agenților săi o armură defensivă, împotriva căreia toate armele de război care se opun sunt neputincioase (v. 17). Aici el înarmează oștirea cu o trinitate de forțe ofensive nimicitoare. Oamenii imperiului sub care Hristos a fost răstignit, Ierusalimul distrus și iudeii împrăștiați, vor suferi pe pământ, în măsura în care oamenii pot, grozăviile și chinurile iazului de foc. Focului și pucioasei, simbolurile unei suferințe de neimaginat (Apoc. 14:10 ; 19:20 ; 21:8), li se adaugă "fumul", întunericul moral și rătăcirea venită din Adânc.

     O RECOLTĂ A MORȚII

     Apoc. 9:18 - "Focul, fumul și pucioasa"

     Aceste plăgi sunt separate, dar aici, ele sunt asociate în lucrarea de măcel. Moartea la care este condamnată masa de oameni este una aplicată de puterea judecătorească a lui Satan și, prin urmare, mai îngrozitoare decât moartea subită prin sabie. Scena descrisă nu este una simplă de măcel uman prin metode științifice ale războiului modern sau antic; forțele nimicitoare ale Adâncului sunt dezlănțuite asupra unei  "a treia părți din oameni" care sunt uciși, probabil cei mai răi din imperiu, deoarece există o rămășiță cruțată (v. 20), care, totuși, nu se pocăiesc. De două ori sunt numite cele trei plăgi, și de două ori ca ieșind din gurile cailor. Menționarea repetată a acestor forțe nimicitoare ar sublinia faptul că puterea judecătorească a lui Satan este la lucru; și, în plus, că agenții nu sunt simpli mercenari, ci sunt energizați de Satan și se bucură să ucidă. "Din gurile lor" ar arăta plăcerea diabolică a inimii în această lucrare. Vezi Apocalipsa 16:13 pentru ceea ce este rău; de asemenea, Matei 12:34 ca principiul general.

     GURA ȘI COZILE CAILOR

     9.19.1 - "Puterea cailor era în gura și în cozile lor".

     "Clauza care afirmă că puterea se afla în gura lor servește doar ca o legătură cu ceea ce mai rămâne de spus despre cozile lor. Tendința vătămătoare și îngrozitor de nimicitoare nu fusese suficient reprezentată de ceea ce iese din gurile cailor. Cozile arată și mai bine simbolul șarpelui" (*).

     (*)  Hengstenberg, vol.1, p. 370.

     Se poate observa că "gura" este aici la singular, în timp ce tocmai a fost folosită de două ori la plural și că se folosește "cozile" la plural. Gura și cozile, singular și plural, ar exprima faptul că toate sunt animate de un singur duh, dar că învățăturile și minciunile lui Satan sunt foarte variate. "Puterea cailor era în gura și în cozile lor". Nu există doar puterea vizibilă a lui Satan, ci și influența sa ascunsă, malefică și distrugătoare de suflete. Ambele sunt arătate aici. În vaiul precedent, puterea de a vătăma era în coadă (v. 10). Aici, puterea de a distruge se află în gură și în cozi (v. 19). Acolo el este mincinosul. Aici el este atât ucigaș, cât și mincinos.

     9.19.2 - "Cozile lor erau asemenea șerpilor".

     Șarpele a fost creatura pe care a ales-o diavolul când s-a ascuns pentru a o înșela pe Eva (Gen. 3:1) și probabil este singurul exponent al creației animale condamnat la o umilire eternă, chiar și în timpul binecuvântării prelungite și universale din zilele milenare (conf. Gen. 3:14 cu Isaia 65:25). Șarpele este sinonim cu viclenia, înșelăciunea, șiretenia, subtilitatea. Coada șarpelui este expresia influenței malefice, a falsității, a ticăloșiei (Isaia 9:15 ; Apoc. 12:4).

     În plus, cozile au "capete", sugerând că influența dăunătoare este dirijată inteligent. Scopul de a face rău este urmărit cu o activitate neobosită și inteligentă.

     FĂRĂ POCĂINȚĂ

     Cele două versete finale ale capitolului dezvăluie o imagine uimitoare a depravării umane. Trâmbițele puternice care vor răsuna succesiv sunt anunțurile publice ale lui Dumnezeu către lume - vestitori ai vaiurilor. Crescând în severitate, judecata urmează judecății. Scena profetică este transformată în sfera de acțiune a lui Satan. El va triumfa pentru o vreme. Ce scenă este înfățișată în aceste ultime "zile din urmă"! Europa de vest, atât de mândră cu lumina și cunoștințele sale, s-a dedat celei mai grosolane idolatrii și celei mai rușinoase răutăți. Asistăm aici la o revenire tot mai clară la păgânismul din primele zile. Cum! Se vor degrada aceste populații devenite creștine într-o asemenea măsură încât să fie practicate din nou cele mai dezgustătoare forme de idolatrie și păcatele carnale în caracterul lor cel mai josnic? Da. Romani 1:21-32(*), 2 Timotei 3:1-5 și versetele 20, 21 ale capitolului nostru îndepărtează vălul și ne fac să fim martori la o masă clocotitoare de nelegiuire și răutate. "Cei rămași", sau apostații cruțați, nu s-au pocăit. Soarta cumplită a tovarășilor lor de idolatrie și răutate generală a lăsat doar o impresie trecătoare. Se repetă expresia "nu s-au pocăit". Încăpățânarea inimii lor de a se întoarce de la Dumnezeu la Satan și de a continua acolo, în ciuda exemplelor de avertizare pe care le-au avut înaintea ochilor lor, este menționată în versetul 20.

     (*)  Starea lumii de la introducerea idolatriei (Iosua 24:2) până la introducerea creștinismului este descrisă în Romani 1:21-32. Odată cu abandonarea creștinismului, o întoarcere la starea păgână antică este cât se poate de sigură. Există semne care indică în mod inconfundabil în această direcție - semne pe care cei atenți le pot vedea astăzi.

     Nepocăința lor de a se întoarce de la dreptate la răutate și de a stărui în ea este menționată în versetul 21.

     9.20.1 - "Nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor". 

     Aceasta este o expresie specifică idolatriei păgâne (Isaia 2:8 ; Ier. 1:16 ; 25:6-7, 14 ; Deut. 4:28 ; Ps. 115:4-7 ; 135:15).

     9.20.2 - "Ca să nu se închine demonilor". 

     Cultul demonilor (Versiunea Autorizată "diavolilor") este aici diferit de cel al idolilor fără viață, făcuți din diverse materiale. Demonii sunt ființe spirituale vii care se tem de o judecată viitoare (Matei 8:28-29). Adâncul este adevărata lor casă (Luca 8:31). Ei sunt o categorie de duhuri rele (Apoc. 16:14). Conducătorul lor este Satan, "îngerul Adâncului" (Apoc. 9:11). Oastea demonică din Adânc este venerată de acești oameni. Idolatria națiunilor, condamnată atât de aspru de către Pavel (1 Cor. 10:20-21), va fi totuși practicată în mod deschis și universal în limitele țărilor numite creștine.

     Întreaga scenă este dedicată idolatriei. Bogații își au zeii lor de aur și de argint, clasa de mijloc îi are pe ai lor, de aramă și de piatră, în timp ce săracii sunt în egală măsură hrăniți cu idoli de lemn. Caracterul cultului și conduita închinătorilor trebuie să corespundă în mod necesar. Dacă Dumnezeu, care este lumină și dragoste, este părăsit în favoarea lui Satan, un ucigaș și un mincinos, caracterul acestuia din urmă este imprimat peste cei care îi sunt devotați și i se închină. Asimilarea în natură și căi este rezultatul natural. Prin urmare, urmează o listă scurtă, dar cuprinzătoare, a crimelor de care erau dependenți închinătorii la demoni. Așa cum versetul 20 prezintă religia lor, versetul 21 arată faptele lor. Acestea din urmă sunt vicii preponderent păgâne. Crimele enumerate sunt în număr de patru, o listă scurtă, dar suficient de cuprinzătoare.

     1 - "Crime", nu ca un eveniment excepțional, rezultat al patimii etc., ci practicate în mod obișnuit.

     2 - "Vrăjitorii", pretenția unei puteri supranaturale, legături nepermise (intime, sexuale, n.t.) cu spirite, pretinsa prezicere a viitorului. Vrăjitoarea din En-Dor (1 Sam. 28:7) și Elima vrăjitorul (Fapte 13:8) sunt exemple ale celor care practicau "arta neagră a vrăjitoriei". Această străveche nelegiuire cannanită a fost criticată aspru de Dumnezeu, iar moartea era pedeapsa hotărâtă pentru cei care o practicau (Deut. 18:10-12 ; Lev. 20:27 ; Exod 22:18). Vrăjitorii sunt clasificați alături de câini, ucigași, desfrânați și idolatri, ca fiind excluși din cetatea cerească (Apoc. 22:15). Spiritismul face pași rapizi și, în curând, creștinătatea se va dedica aproape în întregime practicării sale.

     3 - "Curvia", pe care o înțelegem în adevăratul sens al cuvântului. Legătura conjugală este ceea ce leagă societatea; apărarea și bastionul ei împotriva celei mai grosolane necurății. Fără teamă de Dumnezeu, fără justiție care să pedepsească, fără control împotriva celei mai sălbatice plăceri a poftei nestăpânite, acesta, păcatul predominant al păgânilor din toate timpurile, va prospera chiar în acele teritorii ale moralității creștine. Ce imagine a decăderii morale este înfățișată aici! Morala creștinătății se degradează rapid.

     4 - "Furturi". Odată ce legăturile societății sunt slăbite, orice respect reciproc pentru drepturile celuilalt, chiar și în cea mai sfântă relație, dispărând complet, ce urmează? Lăcomia va atrage restul de oameni care nu au fost "uciși" ca să se îmbogățească pe seama societății. "Fiecare pentru sine" este regula și deviza acelor zile care vor veni. Un anumit respect pentru proprietate, pentru drepturile altora, pentru bunurile altora poate exista, dar  "furturile" vor face parte din viața și istoria caracteristică a acelor vremuri cumplite. O lume fără Dumnezeu, abandonată judecății de către El, iar Satan primit ca prinț și conducător al ei! Ce caricatură a creștinismului prezintă versetul 20 și ce cod moral este dezvăluit în versetul 21!

     COMPARAȚIA DINTRE CELE DOUĂ VAIURI

     Primul vai pustiește Palestina. Al doilea are o arie de acțiune mai largă și efecte mai dezastruoase, ajungând până la granițele teritoriului roman. Amăgirile lui Satan sunt mai pronunțate în primul vai, violența lui Satan este caracteristică celui de-al doilea, deși primul este prezent și în al doilea vai. Acesta din urmă este de departe cel mai rău. "Scena acestui val de necaz este mai întinsă decât a celui dintâi, căci apele sale erau delimitate de granițele limbilor ebraică și greacă. Aici, necazul izvorăște din Eufrat și are o energie împătrită, mergând oriunde există idolatrie. Există o grabă și o sălbăticie în năvală puternică prezentată aici, și un caracter nimicitor al acțiunii, manifestat în mod evident încă de la prima lor apariție, foarte diferit de caracterul acțiunii din timpul ultimei trâmbițe. Aici nu există nicio prezentare a vreunei idei de ordine, pregătire, autoritate, conducere inteligentă sau blândețe aparentă, cum vedem la a cincea trâmbiță; ci cele două sute de milioane sunt prezentate deodată, strălucitoare precum flăcările în acțiune; și ceea ce caracterizează înaintarea lor este pustiirea, nicidecum victoria; în timp ce în urma lor se simte nenorocirea usturătoare a supunerii față de ei. Tristețea continuă în judecata păgânismului, dar îl lasă, ca rezultat moral, exact acolo unde era (*). A șaptea trâmbiță, sau al treilea vai, este tratată în capitolul următor.

     (*)  "Comorile Bibliei (The Bible Treasury)", vol. 13, p. 239.

      

      

  

 

                   APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                       - XXIII -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     APOCALIPSA 9 - O STEA CĂZUTĂ

 

     Apoc. 9:1 - "Am văzut o stea căzută din cer pe pământ; și i s-a dat cheia fântânii Adâncului".

     Această simbolică stea căzută, așezată odată în cerul moral pentru a reflecta și susține autoritatea lui Dumnezeu în guvernare, nu este nici un sistem religios, nici unul politic, ci o persoană reală, un conducător decăzut. Referința nu este la căderea lui Satan, așa cum a fost văzută și anunțată profetic de către Domnul celor șaptezeci (Luca 10:18), ci la împăratul Babilonului. "Cum ai căzut din ceruri, luceafărule (sau "stea strălucitoare"), fiu al zorilor! Ești aruncat la pământ, tu, cel care subjugai națiunile!" (Isaia 14:12-15). Împăratul arogant, mare și mândru al Babilonului este menționat aici în căderea sa cumplită de la o înălțime neatinsă vreodată de un suveran pământesc, până la cele mai de jos adâncimi ale infamiei. "Dar vei fi coborât în Locuința morților (Șeol), în adâncimile gropii!" Unii  consideră "steaua strălucitoare" a profetului (Isaia 14:12) și steaua căzută din Apocalipsa (9:1) ca indicând căderea lui Satan din cer, dar suntem convinși că împăratul Babilonului (*) este simbolizat de prima, iar Antihristul de cea de-a doua. Contextul ambelor Scripturi confirmă aplicarea profetică la conducătorii seculari și religioși din zilele de la urmă - fiara și falsul profet.

     (*)  Prima și a patra dintre puterile imperiale universale (Dan. 2 și 7), cărora Iuda le era robit, erau Babilonul și Roma. Prima este sortită pustiirii eterne. "Așa se va scufunda Babilonul și nu se va ridica din nenorocirea pe care o voi aduce asupra lui" (Ier. 51:64). Este o greșeală să presupunem că fie Babilonul ca oraș, fie vechiul imperiu caldeean vor înflori din nou. Ultimul deținător al puterii imperiale pe pământ, "fiara", preia și completează istoria Babilonului. Nebucadnețarul istoric este o imagine a marelui conducător al națiunilor care va veni, care va combina, cu trăsăturile lui specifice, principalele caracteristici ale celor trei imperii precedente. Împăratul Babilonului (Isaia 14) este o imagine a împăratului din ultimele zile ale supremației națiunilor, înainte de întoarcerea Domnului (*).

     (*)  Este foarte important acest gând. Datorită necredincioșiei poporului Său, Domnul părăsește tronul Său de la Ierusalim (Ezechiel 10) - tron care implica și guvernarea lumii - și încredințează această guvernare națiunilor. Și ce împărăție preia această guvernare, și cine este împăratul care exercită primul această guvernare? Nimeni altul decât împăratul Babilonului, Nebucadnețar. Iar de la Babilon și Nebucadnețar această guvernare a fost transferată împărăției medo-persane, greacă și romană. Iar când această împărăție romană va renaște din starea ei de moarte, și va fi condusă de acel conducător malefic numit "fiara", Domnul va prelua, prin mari judecăți, acea guvernare încredințată cândva națiunilor și o va exercita așa cum numai El știe și poate s-o facă ! De aceea Nebucadnețar este o imagine a acestui viitor conducător al imperiului roman restabilit. Nebucadnețar a luptat împotriva iudeilor, acest conducător, fiara, împreună cu iudeii vor lupta împotriva lui Hristos! (n.tr.)

     Acestui demnitar decăzut i s-a încredințat "cheia fântânii Adâncului". "Cheia" simbolizează autoritatea competentă (vezi Matei 16:19 ; Apoc. 1:18 ; 3:7 ; 20 ;1). "Fântâna Adâncului" este o expresie la singular, folosită doar în legătură cu judecata consemnată în versetele 1 și 2 ale capitolului nostru. "Fântâna", sau Adâncul, apare de șapte ori în Apocalipsa. Adâncul (Luca 8:31), pare să fie închisoarea demonilor, unde Satan va fi închis timp de o mie de ani (Apoc. 20:3) - perioada domniei Împărăției. Iazul de foc, nu Adâncul, este locuința eternă a diavolului și a celor pierduți. Reverendul WB Carpenter spune în comentariul său la Apocalipsa: "Versetul dinaintea noastră sugerează imaginea unei adâncimi imense accesibile printr-o  groapă sau galerie, a cărei parte superioară, sau intrare, este acoperită. Infernul lui Dante, cu cercurile sale înguste care coboară spre puțul central, este oarecum similar. Adâncul este izvorul cel mai de jos al răului, de unde apar cele mai mari pericole" (conf. Apoc. 11:7 ; 17:8 ; 20:1-3). Aici, așadar, Adâncul este considerat încuiat, dar i se dă misiunea să-l deschidă. S-a susținut că, în urma deschiderii acestei imense închisori, roiuri de duhuri rele ies din ea și împânzesc pământul. Dar fum, nu duhuri, s-a ridicat din fântână, iar din fum a ieșit, în mod simbolic, un nor devastator de lăcuste.

     AMĂGIREA SATANICĂ ȘI EFECTUL SĂU ÎNTUNECAT

     Apoc. 9:2 - "Și s-a ridicat fum din fântână, ca fumul unui cuptor mare; și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii". 

     Aici se sugerează o amăgire satanică născută în Adânc și caracterizată prin efectul său nimicitor de orbire spirituală și morală. Probabil aceeași amăgire la care va fi dedată și creștinătatea, la care se referă Pavel (2 Tes. 2:11-12). Efectul fumului sau al influenței și al puterii întunecate a lui Satan va fi acela de a distruge guvernarea supremă (soarele), și de a întuneca și a corupe întreaga viață socială și principiile oamenilor (aerul). Aerul care simbolizează influență morală apare de două ori în Apocalipsa, în timpul celei de-a cincea trâmbiță (Apoc. 9:2) și la vărsarea celui de-al șaptelea potir (Apoc. 16:17). 

     ARMATA DE LĂCUSTE

     Apoc. 9:3 - "Și din fum au ieșit lăcuste pe pământ; și li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului". 

     Nici fumul, nici lăcustele nu sunt literale, ci simboluri. Fumul dă naștere lăcustelor. Agenții satanici sunt dezlănțuiți asupra scenei profetice. Chinul intens cauzat de aceste hoarde de instrumente și agenți satanici este asemănat cu chinul cauzat de înțepătura otrăvitoare a scorpionului, o creatură care evită lumina și este, pe bună dreptate, temută de popoarele native din Africa și de diferite triburi din Asia. Nu se întâmplă des ca înțepătura să se dovedească fatală, dar suferința este cumplită. "Scorpionul își mișcă permanent coada ca să lovească, și chinul cauzat de înțepătura lui este foarte dureros". În Luca 10:19, Domnul leagă șerpii, scorpionii și puterea vrăjmașului de căderea lui Satan, așa cum aici scorpionii de steaua căzută. Dar aceste instrumente infernale de răzbunare dezlănțuite asupra Israelului vinovat sunt neputincioase, doar dacă li se dă autoritatea de a acționa: "Și li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului" (v. 3).

     Apoc. 9:4 - "Și li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor". 

     Faptul că armata de lăcuste este o reprezentare simbolică a unei judecăți de un fel supraomenesc este evident din întreaga descriere, precum și din interdicția de a vătăma iarba și copacii (v. 4), care este hrana lor naturală. Există un alt motiv pentru care lumea vegetală trebuia să fie cruțată. O stare generală de prosperitate în circumstanțele și poziția temporală a oamenilor este sugerată de iarbă, "nici vreo verdeață" și copaci. Acum, lăcustele au fost împuternicite să invadeze Palestina, țară cu ierburi mai mult decât toate celelalte, și să vatăme doar "oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor" (9:4). Mulțimea națiunilor nu este pecetluită; cei 144 000 din Israel sunt (Apoc. 7:3-4). Aici, deci, partea nepecetluită a poporului îi este dat să bea paharul răzbunării Domnului, da, până la fund. 

     Apoc. 9:5 - "Și li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiți cinci luni; și chinul lor este asemenea chinului de scorpion, când înțeapă pe un om". 

     Durata flagelului satanic este limitată la cinci luni, perioadă în care trăiesc lăcustele în mod natural (*). Timpul specificat indică o perioadă scurtă și determinată de vai, nu neapărat una de cinci luni literale.

     (*)  Din mai până în septembrie.

     Apoc. 9:6 - "În zilele acelea, oamenii vor căuta moartea și nicidecum nu o vor găsi; și vor dori să moară și moartea va fugi de la ei".

     Moartea ar fi o eliberare binevenită de chinul, necazul sufletului provocat de acești slujitori ai lui Satan, dar acel ultim refugiu al disperării le este refuzat, "moartea va fugi de ei". Durerea sfâșietoare și chinul oribil al unei conștiințe vinovate și întinate de păcat sunt dincolo de orice înțelegere; pot fi cântărite și evaluate doar de cei care le îndură.

     Urmează o descriere detaliată a armatei de lăcuste, fiecare element al descrierii fiind important și plin de semnificație.

     1 - Sunt văzute pe deplin pregătite și nerăbdătoare, cu energie războinică, să-și îndeplinească misiunea, "asemenea unor cai pregătiți pentru război" (*).

     (*)  În Italia și în alte câteva țări, lăcustele sunt numite  "căluți", datorită asemănării capului lor cu cel al calului (vezi Ioel 2:4). Armatele ostile, în special cavaleria, sunt simbolizate în Scrierile Sfinte prin invazia de lăcuste (Ioel 2 ; Ieremia 51:27). Pentru pustiirea cauzată de o invazie de lăcuste, vezi Exod 10:12-15.

     2 - Ele pretind demnitate imperială. Cununa de aur împodobește capul Fiului Omului (Apoc. 14:14), precum și pe cele ale bătrânilor triumfători sau răscumpărați (Apoc. 4:4). Dar acești invadatori satanici din fumul fântânii nu sunt încununați cu adevărat și nici nu este vorba de aur adevărat. Ei pretind o demnitate care nu le-a fost conferită în mod divin. "Pe capetele lor erau niște cununi asemenea aurului". Pretenția lor la autoritatea imperială este falsă.

     3 - Ele pretind că sunt conduse în mișcările lor de inteligența umană, dar numai în aparență "fețele lor erau ca fețe de oameni". Pretinsa lor demnitate și inteligență sunt la fel lipsită de valoare ca pretenția lor în ce privește autoritatea imperială.

     4 - Efeminarea (a prezenta caracter feminin, n.tr.) și supunerea lor, nu față de Dumnezeu, ci față de Satan, conducătorul lor, sunt sugerate în continuare: "Aveau păr ca părul femeilor".

     5 - Sunt sălbatice, lacome și crude: "Dinții lor erau ca de lei" (Ioel 1:6).

     6 - Nu cunosc milă. Nici forța, nici rugămințile nu sunt de niciun folos în a le abate de la scopul lor. Inimile lor sunt împietrite, conștiința lor este oțelită, "aveau platoșe ca platoșele de fier".

     7 - Cu o energie neobosită, armata satanică a pornit înainte, provocând frică și groază victimelor sale. Apropierea lor este anunțată astfel: "vuietul aripilor lor era ca vuietul carelor și a multor cai, alergând la război" (Ioel 2:5).

     8 - În următoarea parte a acestei descrieri extraordinare, timpul trecut a dispărut și se folosește timpul prezent. Cu siguranță, acest lucru este intenționat și marchează cea mai rea trăsătură de caracter din tot ceea ce a fost mai înainte: "aveau cozi, asemenea scorpionilor, și ace"; din nou: "puterea lor era în cozile lor, ca să-i vatăme pe oameni cinci luni", cu referire la versetele 3 și 5. 

     Aceste lăcuste-scorpion invadează ceea ce a fost odinioară Țara Sfântă și se năpustesc asupra părții nepecetluite și nelegiuite din Israel. Veninul falsității, născut în fântână - doctrine, învățături și principii concepute în Adânc sunt primite de partea apostată a poporului și produce în sufletele și conștiințele lor o suferință insuportabilă. Fără Dumnezeu, ba chiar fiind condamnați de El să primească minciunile și amăgirile lui Satan, nu este de mirare că aceștia, victimele și discipolii lui, împărtășesc, în măsura în care o pot face oamenii pe pământ, întreaga suferință. Cozile lăcustelor, asemănătoare cu cele ale scorpionilor, conțin otrava morală care îi chinuie atât de îngrozitor pe cei care o primesc. Acolo se află înțepăturile otrăvitoare și acolo era puterea de a chinui (Isaia 9:15).

     PERSONAJE IDENTICE

     Apoc. 9:11 - "Peste ele au ca împărat pe îngerul Adâncului: numele său în evreiește este Abadon și în grecește (el) are numele Apolion".

     Împăratul lăcustelor simbolice (*) și îngerul Adâncului sunt identice, așa cum arată pronumele singulare "său" și "el". Ambele se referă direct la Satan. Acum, judecata pe care am  analizat-o este o judecată executată pe pământ. Nu este o judecată eternă. Conducătorul uman în timpul acestui cumplit vai  este steaua căzută, sau Antihristul, în timp ce conducătorul invizibil al tuturor este chiar diavolul însuși. Dar Antihristul este personificarea lui Satan prin influența lui malefică, reprezentându-l religios printre oameni, de aceea, în această viziune cu lăcustele sunt folosite anumite expresii care par să fie văzuți ca fiind unul singur. Într-un fel, ei sunt, căci diavolul își dă caracterul subordonatului său uman, dar, pe de altă parte, ei sunt distincți. Satan este un duh și căpetenia oștirii răului; în timp ce Antihristul este un om, un iudeu apostat, și are ca sferă de acțiune iudaismul corupt și pe jumătate necredincios și creștinătatea apostată.

     (*)  "Lăcustele n-au împărat", așa spus monarhul Solomon, acel observator pasionat al naturii (Prov. 30:27).

     Prin urmare, considerăm steaua căzută ca semnificându-l pe Antihrist; iar împăratul armatei de lăcuste și îngerul Adâncului ca desemnându-l pe Satan.

     Cele două epitete descriptive, Abadon și Apolion, deși practic înseamnă același lucru și ambele se aplică aceluiași personaj îngrozitor, prezintă totuși, în exactitatea semnificației lor, o diferență demnă de remarcat. Abadon este cuvânt ebraic și înseamnă în mod literal distrugere. Apolion este cuvânt grec și semnifică distrugătorul (cel care distruge). De ce această diferență aparent neimportantă în aceste titluri sugestive? Și de ce cuvântul ebraic este înaintea celui grec? Fiindcă iudeul este mai vinovat decât cel dintre națiuni, titlul ebraic Abadon, distrugere, afirmă cu tărie judecata asupra lui Iuda apostat, precum și certitudinea și finalitatea acesteia. Și întrucât primul vai se aplică în mod direct mulțimii lui Iuda, Abadon este numit primul. Al doilea vai îi privește direct pe locuitorii imperiului roman, de aceea și această enumerare: primul, Abadon; al doilea, Apolion. Ordinea în har , ca și în judecată, este mai întâi iudeul, apoi cel dintre națiuni. Numele grecesc Apolion, distrugătorul, face referire la caracterul lui Satan în relație cu creștinătatea, deoarece titlul său anterior, Abadon, îi atribuie legătura cu iudaismul. Ambele sisteme din "zilele de la urmă" vor fi pe deplin reprezentate în persoana și în faptele Antihristului, care va conduce revolta împotriva drepturilor preoțești și profetice ale lui Hristos, negând adevărurile esențiale ale iudaismului (Dan. 11:36-39 ; 1 Ioan 2:22) și ale creștinismului (1 Ioan 2:18-22). Fiara din Adânc va conduce rebeliunea civilă și politică împotriva lui Hristos în drepturile Sale imperiale, autoritatea Sa împărătească. Prin urmare, cele două nume în ebraică și greacă folosite pentru Satan își au corespondentul pe pământ în dubla legătură a Antihristului cu sistemele corupte ale iudaismului și creștinătății. Negarea lui Hristos, adică a lui Mesia, este trăsătura caracteristică a primului; negarea Tatălui și a Fiului este, la fel de adevărat, caracterul distinctiv al celui de-al doilea sistem.

     Dacă ar fi nevoie de o dovadă suplimentară că steaua căzută este un personaj subordonat îngerului Adâncului, aceasta ar fi că primul exercită autoritate delegată, încredințată. "I s-a dat", adică stelei, sau "lui", adică personajului respectiv, cheia fântânii Adâncului. Introducerea articolului hotărât, "îngerul Adâncului", îl desemnează ca pe un personaj independent, având autoritate. În plus, se va observa că "fântâna Adâncului" este menționată în legătura cu steaua (căzută), în timp ce "Adâncul" este menționat pur și simplu ca fiind sub controlul  "îngerului". Acest ultim termen, în sine, oferă expresia deplină a puterii satanice. Din el (Adânc) iese Fiara (Apoc. 11:7), și în el Satan însuși este aruncat, iar acesta (Adâncul) devine închisoarea lui timp de o mie de ani. Steaua căzută (v. 1) este Antihristul; împăratul (lăcustelor) și îngerul (Adâncului) îl desemnează pe Satan.

                   APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                       - XXII -

     Walter Scott                                                                                                     STEM Publishing

     APOCALIPSA 9 - A CINCEA ȘI A ȘASEA TRÂMBIȚĂ

     PRIMA TRÂMBIȚĂ VAI

     Apoc. 9:1-12 - "Și al cincilea înger a sunat din trâmbiță: și am văzut o stea căzută din cer pe pământ; și i s-a dat cheia fântânii Adâncului; și s-a ridicat fum din fântână, ca fumul unui cuptor mare; și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Și din fum au ieșit lăcuste pe pământ; și li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului; și li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor: și li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiți cinci luni; și chinul lor era asemenea chinului de scorpion, când îl înțeapă pe un om. Și, în zilele acelea, oamenii vor căuta moartea și nicidecum n-o vor găsi; și vor dori să moară și moartea va fugi de la ei. Și înfățișarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiți pentru război; și pe capetele lor erau ca niște cununi asemenea aurului și fețele lor erau ca fețele de oameni; și aveau păr, ca părul femeilor, și dinții lor erau ca de lei, și aveau platoșe ca platoșele de fier, și vuietul aripilor lor era ca vuietul carelor și a multor cai, alergând la război; și aveau cozi, asemenea scorpionilor, și ace; și puterea lor era în cozile lor, ca să-i vatăme pe oameni cinci luni. Au un împărat peste ele, pe îngerul Adâncului: numele său în evreiește este Abadon (Distrugere) și în grecește are numele Apolion (Distrugere)*. Întâiul vai a trecut. Iată, mai vin două vaiuri după acestea".

     (*) În Biblia folosită de autor, Apolion înseamnă distrugător (cel care distruge), n.tr.

     OBSERVAȚII PRELIMINARE

     Detaliile acestui "vai" sunt învăluite într-un limbaj și simboluri misterioase, dar semnificația generală pare evidentă. Trâmbițele prezintă mai multe dificultăți în expunerea minuțioasă decât pecețile sau potirele. Dar grija, răbdarea și așteptarea lui Dumnezeu pentru lumină și inteligență sunt factori vitali pentru elucidarea Scripturii. Noi "avem ungerea de la Cel Sfânt", despre care se spune chiar și despre copilașii în Hristos (1 Ioan 2:20, 27), și "avem gândul lui Hristos" (1 Cor. 2:16), adică facultatea raționamentului inteligent, și astfel suntem făcuți divin competenți să înțelegem Revelația scrisă a Dumnezeului nostru.

     DOUĂ STELE CĂZUTE

     9.1.1 - "O stea căzută din cer pe pământ"

     VERSIUNEA AUTORIZATĂ spune : "Am văzut o stea căzând din cer", în timp ce ceea ce a văzut văzătorul a fost steaua căzută, nu actul căderii.

     În timpul celei de-a treia și a cincea trâmbiță (Apoc. 8:10 ; 9:1), personaje apostate cu poziții înalte și influență impunătoare figurează pe scena profetică. "Steaua mare" din Apoc. 8:10 și "steaua" din Apoc. 9:1 nu reprezintă sisteme de putere civilă sau ecleziastică, individual sau combinate, nici o succesiune de persoane eminente, ci indică spre cele care au fost odinioară așezate în "cerul moral", adică autorități recunoscute cu caracter religios, acum decăzute și degradate și care acționează sub influența satanică. În referința anterioară (Apoc. 8:10), conducătorul degradat umple partea vestică a lumii romane (cea mai vinovată) cu mizerie și moarte. În scena ulterioară, el este gata să dezlănțuie puterea malignă și întunecată a lui Satan asupra părții apostate a lui Iuda (*). Națiunile apostate vor fi subiectele judecății în timpul celei de-a treia trâmbiță; iudeii apostați sunt cei care vor suferi sub a cincea trâmbiță. Starea lucrurilor sub primul vai sau a cincea trâmbiță depășește orice am văzut până acum. Influența și puterea satanică directă stimulează agenții și instrumentele răului.

     (*)  Iuda, în criza viitoare, în ultimul lui moment de tristețe și necredință, și înaintea de intervenția publică a lui Hristos în numele lui, pare să fie complet sub puterea și influența lui Satan. Starea din urmă a lui Israel este mai rea decât cea dintâi. Idolatria larg răspândită în țară (Matei 12:45), și căpeteniile și călăuzitorii lui în alianță cu moartea și locuința morților (Șeol) (Isaia 28:15-18), creează o imagine îngrozitoare a răutății satanice și umane combinate.

     ASEMĂNĂRI ȘI SECVENȚĂ ISTORICĂ

     În derularea judecăților și a evenimentelor succesive revelate în Apocalipsa se poate urmări o anumită corespondență și o secvență istorică. Dar nicidecum nu trebuie căutată în analele istoriei o împlinire parțială, cu atât mai puțin în totalitate. 

     Apocalipsa, de la capitolul 4 la 22:5, nu este istorie, ci profeție. Doar umbrele viitorului sunt aruncate pe paginile magistrale ale lui Gibbon și ale altora. Dar, întrucât principiile care guvernează oamenii și națiunile sunt mereu aceleași, căci nu este "nimic nou sub soare", o asemănare istorică cu profețiile din timpul peceților, trâmbițelor și potirelor este pe deplin admisă. Suntem însă mulțumiți că aplicarea istorică Apocalipsei, în special a părții centrale, așa cum este expusă în majoritatea literaturii pe această temă astăzi, este o greșeală gravă. Cursul profeției este reluat în legătură cu ultima dintre cele 70 de săptămâni sau cei 490 de ani ai lui Daniel (Dan. 9:27) și după răpirea sfinților cerești (1 Tes. 4:17). Pavel scrie despre răpire. Ioan, în Apocalipsa, îi vede pe cei răpiți în cer (Apocalipsa 4). Întreaga perioadă a Bisericii, istoria creștinismului în sine, este un episod măreț și deosebit de interesant și își are locul între sfârșitul celei de-a 69-a și începutul celei de-a 70-a săptămână a lui Daniel, nefăcând parte totuși din niciuna din ele. Biserica nu este subiectul profeției ci al revelației (divine). A fost o taină ascunsă oamenilor și îngerilor până când a fost descoperită lui Pavel și prin el nouă (Efes. 3). Iudeii, și în mod secundar cei dintre națiuni, sunt subiectul profeției. Importanța prioritară a iudeului este cheia pentru deblocarea profeției. Perioadele profetice sunt toate în legătură cu iudeii și Ierusalimul (Dan. 9:24)* ; la fel și cele cuprinse în partea centrală a Apocalipsei. Dar, așa cum am spus, istoria prezintă o asemănare  cu părțile profetice ale Apocalipsei; o asemănare care nu este lipsită de interes. Potrivit celor mai capabili din "Școala istorică" - și în această privință există un acord substanțial printre confrații lor - primele patru peceți reprezintă patru perioade succesive ale Romei păgâne. Apoi, după căderea păgânismului și triumful istoric al creștinismului, un număr mare dintre iudei, dar și dintre națiuni, s-au întors la Dumnezeu, iar despre acest lucru se presupune că vorbește Apocalipsa 7. Se spune că primele patru trâmbițe aparțin încă Romei păgâne, dar în declinul, căderea și dispariția sa în vest. Invaziile din nord ale goților, lombarzilor și ungurilor în câmpiile fertile și în cetățile bogate și prospere ale Italiei au dus în scurt timp la distrugerea imperiului cezarilor. Domnia barbarului necivilizat chiar în Roma, cândva mândra și aroganta stăpână a lumii, a fost un spectacol trist, dar instructiv. Roma a căzut în anul 476 d.Hr. 

     (*)  "Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău (iudeii) și asupra cetății tale sfinte   (Ierusalimul)".

     Din nou, se presupune în general că steaua căzută din Apocalipsa 9 indică spre marele impostor arab Mahomed și, cu siguranță, el poate fi considerat prototipul viitorului fals profet, omul păcatului și Antihristul - titluri care se referă la una și aceeași persoană. Mahomed (*) a fondat cel mai satanic sistem pe care lumea l-a cunoscut vreodată. Antihristul care va veni va conduce, sub autoritatea lui Satan, cea mai îngrozitoare combinație de doctrine blasfemiatoare și nimicitoare de suflete pe care o putem imagina. Urmărind aplicația istorică, armata de lăcuste ar fi sarazinii, ale căror realizări militare, egalate de cuceririle lor spirituale, sunt o minune până în ziua de azi. Răsăritul a fost cucerit (Orientul Mijlociu și toate țările acaparate de Islam, n.t.). Semiluna a înlocuit crucea. Ruina răsăritului poate fi asemănată cu o devastare cauzată de lăcuste. Doar victoria glorioasă a lui Carol Martel (supranumit "Ciocanul", numit așa datorită priceperii sale militare) de la Tours, în Franța, în anul 732, a oprit înaintarea armatei sarazine și a protejat vestul în ansamblu de apostazia mahomedană, cu consecințele ei teribile pentru timp și eternitate. Cele cinci luni de chin (Apocalipsa 9:10) se presupune că se referă la cei 150 de ani de cucerire necontrolată de către hoardele musulmane, conform teoriei zile-an. Apoi, a șasea trâmbiță, sau al doilea vai, este aplicată renașterii mahomedanismului sub turci și încetarea imperiului greco-roman în memorabilul asediu și capturare a Constantinopolului. Timp de aproape opt sute de ani s-au făcut eforturi repetate pentru a stabili islamismul în jumătatea estică a imperiului, dar frumosul Constantinopol, aflat la granița dintre Europa și Asia - Bosforul despărțind cele două continente - a sfidat capitularea. Venise, însă, ceasul său. Decretul fusese emis. Mahomed al II-lea a intrat în Constantinopol în dimineața zilei de 29 mai 1453. Marea biserică greacă (Sf. Sofia) a fost curățită și apoi transformată în moschee, iar semiluna flutura peste zidurile orașului cezarilor.

     (*)  Mahomed (lit. "Cel vrednic de laudă") s-a născut în Arabia, în faimosul oraș Mecca, în anul 570 d.Hr. Coranul (lit. "Citirea") este Biblia lumii musulmane și a fost alcătuit cu ingeniozitate de către Mahomed, parțial din materialele furnizate de către un iudeu renegat și un creștin apostat, și completat de impostor însuși, după cum a fost nevoie. Tot ceea ce este cu adevărat bun provine din iudaism și creștinism. Dar există multe lucruri dezgustătoare și murdare în carte. Mahomedanismul ca sistem este cel mai mare blestem de pe fața pământului și a provocat ruina spirituală de astăzi a peste 150 de milioane din populația pământului, și ce se întâmplă cu nenumăratele milioane din trecut care au trăit și au murit în credința crezului infernal al profetului arab? Biserica mărturisitoare s-a destrămat în fragmente, iar de departe cel mai mare rău dintre aceste fragmente este romano-catolicismul. Dar, oricât de rău ar fi, cu amestecul său de păgânism și creștinism, mahomedanismul este infinit mai rău. Fondatorul său a fost, fără îndoială, inspirat de diavol. Mahomed, privit ca steaua căzută, a deschis prăpastia și a dezlănțuit puterea întunecată a lui Satan, inundând estul și parțial vestul cu doctrine care pot fi numite pe bună dreptate infernale prin natura și efectele lor. Pentru informații despre acest sistem de erori mortale, consultați "Studii în Mahomedanism", de JJ Pool. 

    Însă puterea coruptă a Turciei este în declin, iar prezisa secare a Eufratului (Apocalipsa 16:12), acel fluviu faimos, este susținută de istorici ca indicând faptul că acea putere mahomedană crudă, acum (când autorul scrie aceste lucruri, n.t.) și timp de mai mulți ani în urmă, aproape se clatină spre căderea sa. Nimicirea sa completă este sigură. Acestea sunt, așadar, pe scurt, câteva dintre punctele principale în care, în interpretarea părților profetice ale Apocalipsei, "Școala istorică" se simte pe un teren solid. În opinia noastră, această poziție este de neacceptat. Este imposibil să punem aceste viziuni profetice în concordanță cu faptele istoriei. Există, cel mult, doar o asemănare generală, iar împlinirea în trecut a viziunilor și profețiilor nu există. Dumnezeu le va spune "Amin" pe deplin în acea criză scurtă și solemnă pentru Israel și creștinătate, după răpirea sfinților cerești, în domnia viitoare a Antihristului și a capului său politic și aliat, fiara (din mare, n.t.) sau imperiul roman reînviat, cu marele său cap personal, cornul mic de la apus (Dan. 7:7-8).

     STEAUA CĂZUTĂ SAU PERSOANA LUI ANTIHRIST

 Apariția unui Antihrist în mod personal în ultimele zile întunecate ale apostaziei națiunilor și a iudeilor a fost un subiect de credință incontestabil în vremurile creștine apostolice și ulterioare. Au existat mulți antihriști și sisteme anticreștine de erori mortale, dar există o perspectivă și mai întunecată. Antihristul care va veni, un apostat de origine iudaică, va fi întruchiparea răutății satanice și cel mai mare nimicitor de suflete care a pășit vreodată pe pământ; mai mult, el va rezuma în sine însuși orice formă și aspect al păcatului și va conduce cel mai îngrozitor sistem de rău corupt și condamnabil cunoscut vreodată - o combinație de mărturisire iudaică  și creștină, precum și de "religie naturală" - într-o răzvrătire îndrăzneață și deschisă împotriva lui Dumnezeu. El își asumă locul, titlurile și funcțiile lui Hristos pe pământ. El face minuni. Semne supranaturale îi acreditează misiunea și, prin acestea, înșală creștinătatea vinovată și o atrage astfel spre o nimicire fără speranță.

     În ultima fază a reînvierii puterii  Romei, când aceasta va fi împărțită în zece regate, atunci va apare Antihrist în persoană (*). Prin urmare, acest ultim caracter al Romei era privit cu teamă de primii creștini. În mintea lor, viitoarea renaștere a puterii civile a Romei și prezența lui Antihrist erau evenimente contemporane și asociate. De aceea ei obișnuiau să se roage pentru continuarea imperiului în forma sa imperială de atunci, și chiar pentru domnia celui mai crud dintre cezari, ca ultim bastion împotriva viitoarei dominații a lui Antihrist. Subiectul Antihristului era unul comun părinților Bisericii. Unii susțineau că el era diavolul întrupat; alții vorbeau despre el ca fiind "fiul diavolului". Relația dintre Satan și Antihrist în tradiția creștină a primelor patru secole poate fi rezumată la două aspecte distincte: în primul rând, că Antihristul care va veni (așa cum este descris de Ioan), sau omul păcatului (după cum este descris de către Pavel), este un om real de origine iudaică, controlat direct de Satan; în al doilea rând, că el este Satan întrupat și, prin urmare, în concepția sa, simulează nașterea miraculoasă a binecuvântatului nostru Domn. Prima noțiune este, fără îndoială, cea scripturistică și este un fapt interesant că Ieronim în vest și Hrisostom în est au învățat în mod distinct că Antihristul este un om condus de Satan, în opoziție directă cu cei care susțineau că el era diavolul în formă umană. "De acum înainte, presupunerea că Antihristul este diavolul însuși dispare practic din tradiția ecleziastică". Primii creștini îl considerau pe Nero (**) și Claudius, în special pe primul, ca precursori ai lui Antihrist. Răutatea aproape supraomenească a lui Nero îl consemnează în paginile istoriei ca fiind cel mai potrivit tip istoric al omului păcatului și al sângelui care va veni. 

     (*)  Apariția Antihristului - după destrămarea imperiului unic și indivizibil al cezarilor, și în timpul renașterii sale profetice, când a fost împărțit în zece regate cu un mare conducător central și autoritar - a fost învățată și "expusă cu încredere, claritate și unanimitate de către întreaga comunitate a scriitorilor patristici" - "Legenda Antihristului" de W. Bouset,  tradusă din germană în engleză. Poate că există multe lucruri de condamnat în această lucrare remarcabilă, dar ea conține o vastă cantitate de cercetări competente și informații valoroase cu privire la ceea ce primii creștini au învățat și susținut despre doctrina unui Antihrist în persoană.

     (**)  În timpul domniei lui Nero, creștinismul și păgânismul au intrat pentru prima dată în conflict deschis. Istoria acestor treisprezece ani, în care pentru prima dată persecuția creștinilor a fost legalizată printr-un edict imperial, nu a fost scrisă încă pe deplin. Evenimentele neconsemnate ale acelei domnii așteaptă să fie dezvăluite în întregime la scaunul de judecată al lui Hristos.

     Marea majoritate a comentatorilor protestanți aplică termenul antihrist sistemului papal. Dar noi considerăm că aceasta este o greșeală. Termenul antihrist, fie că este folosit la singular sau plural, indică o persoană sau mai multe persoane, niciodată un sistem. Interpreții romano-catolici au scris mult și documentat pe această temă și, suntem obligați să adăugăm, mai corect decât mulți dintre oponenții lor protestanți. Primii așteaptă până la sfârșit apariția unui antihrist (*) personal, și în această privință au dreptate. El urmează să vină. Dr. Manning, unul dintre cei mai distinși romano-catolici, a susținut că Antihristul, sau "omul păcatului", este un singur individ și nu o succesiune de persoane sau un sistem. El spune: "A nega personalitatea Antihristului înseamnă, prin urmare, a nega mărturia clară a Sfintei Scripturi (**). Învățatul cardinal adaugă: "El (Antihristul) poate întruchipa într-adevăr un duh și poate reprezenta un sistem, dar nu este, prin urmare, mai puțin o persoană (***). Bellarmine, un scriitor romano-catolic fără egal, rezumă pe scurt credința papală pe tema Antihristului, spunând: "Toți catolicii consideră că Antihristul va fi o singură persoană". O persoană specială, un om, un iudeu, un apostat, este Antihristul Scripturilor profetice.

     (*)  Pentru protestant, papa este un antihrist. Pentru papistaș, Luther este un antihrist. Ambii greșesc, deoarece ambii trec cu vederea caracteristicile scripturale ale Antihristului, iar acestea, așa cum sunt descrise de Ioan și de Pavel, nu se aplică papei, cu atât mai puțin ilustrului reformator.

     (**) Lucrarea "Puterea temporală a Vicarului lui Isus Hristos".

     (***)  Dr. Manning arată în continuare că ascensiunea papalității în vest și împiedicarea acesteia în est se explică prin faptul că tronul cezarilor, îndepărtat de la Roma, a deschis calea pentru instaurarea romano-catolicismului în Italia; întrucât puterea imperială politică de la Constantinopol a împiedicat și a înfrânat pretențiile papalității în est. Această mărturie este adevărată.

     Unii comentatori moderni îl consideră pe Antihrist drept conducătorul civil al imperiului roman, dar nu este așa. El este falsul Mesia, slujitorul lui Satan printre iudeii din Ierusalim, făcând semne și arătând minuni prin puterea satanică directă. El stă în templul lui Dumnezeu, ridicat atunci la Ierusalim, și pretinde să i se aducă închinare divină. Fiara (Roma), falsul profet sau Antihristul și balaurul (Satan) sunt zeificați și venerați, contrafăcând închinarea adusă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Națiunea apostată îl va accepta pe Antihrist ca împărat. El nu este în niciun caz o mare putere politică. Este adevărat, el va influența creștinătatea, dar din punct de vedere religios, nu politic. Guvernarea lumii, civilă și politică se va afla atunci în mâinile unui mare conducător dintre națiuni. Acesta, al cărui tron se va afla la Roma, este cel care va conduce politic sub influența lui Satan. Antihristul își va avea sediul la Ierusalim, iar Capul domniei națiunilor la Roma. Cei doi bărbați sunt slujitori ai lui Satan, asociați în răutate; unul iudeu, celălalt dintre națiuni. Amândoi vor exista la venirea Domnului pentru judecată și amândoi vor fi apoi aruncați de vii în iazul de foc - o condamnare eternă.

     Termenul de "Antihrist" este folosit doar de scriitorul Apocalipsei, și de acesta de patru ori (1 Ioan 2:18, 22 ; 4:3 ; 2 Ioan 7) și odată la plural (1 Ioan 2:18). Din aceste pasaje desprindem câteva puncte importante. Apariția "antihriștilor" este un semn clar al "vremurilor din urmă"; ei sunt apostați. Antihristul se plasează în opoziție directă cu ceea ce este vital în creștinism - revelația Tatălui și a Fiului - și, de asemenea,  cu adevărul caracteristic iudaismului - Isus, Hristosul (1 Ioan 2:22). Persoana sfântă a Domnului este, de asemenea, obiectul atacului satanic al antihriștilor (2 Ioan 7). Răul caracteristic acestui personaj se va găsi pe deplin dezvoltat în viitorul Antihrist, în care culminează orice formă de rău religios. 

     Pavel, într-una dintre cele mai vechi și mai scurte epistole ale sale (2 Tesaloniceni), schițează un personaj caracterizat de neevlavie, fărădelege și însușiri care depășesc cu mult tot ceea ce a văzut lumea vreodată, un personaj identic în mod clar cu Antihristul lui Ioan. Sunt una și aceeași persoană, iar în această privință, în toate veacurile, a existat un consens de opinie aproape complet.

     Este evident că Pavel i-a învățat pe creștinii tesaloniceni cu privire la subiectele solemne ale apostaziei viitoare sau ale abandonării publice a creștinismului și, în consecință, ale descoperirii "omului păcatului" (2 Tes. 2:5). Aici el adaugă la învățăturile verbale anterioare. Există trei epitete descriptive folosite aici pentru Antihrist: "Cel fărădelege", "omul păcatului" și "fiul pierii". Prima denumire sugerează că el se pune în opoziție directă cu orice autoritate divină și umană. A doua, că el este întruchiparea vie și activă a oricărei forme și caracter al răului - păcatul personificat. A treia, că el este dezvoltarea deplină a puterii lui Satan și, ca atare, pieirea este soarta și partea lui potrivită. Acest caracter înfricoșător uzurpă locul lui Dumnezeu pe pământ și stă în templul ridicat atunci în Ierusalim, revendicând închinare și onoare divină (v. 4). Influența sa religioasă, căci el nu este în niciun fel o persoană politică, domină marea masă a celor care se declară creștini și iudei. Aceștia sunt prinși în cursa lui Satan. Ei renunțaseră deja la Dumnezeu, renunțaseră public la credința creștină și la adevărul esențial al iudaismului, iar acum, drept răsplată, El îi lasă pradă cumplitei iluzii de a-l primi pe omul păcatului, crezând în același timp că el este adevăratul Mesia (v. 11). Ce minciună! Antihristul primit și crezut în locul Hristosului lui Dumnezeu! Dacă versetul 9 este comparat cu Fapte 2:22, se observă o corespondență remarcabilă. Aceiași termeni se regăsesc în ambele pasaje, și anume putere, semne și minuni. Prin acestea, Dumnezeu urma să confirme misiunea și lucrarea lui Isus din Nazaret (Fapte 2:22), iar prin aceste dovezi Satan îl prezintă pe Antihrist unei lumi apostate (2 Tes. 2:9). În acest din urmă caz, însă, minciuna și înșelăciunea caracterizează în mod semnificativ semnele mai mult decât omenești ale acelei zile (2 Tes. 2:9-10).

     Însuși Domnul se referă la Antihrist și la acceptarea lui de către iudei ca Mesia și profet al lor (Ioan 5:43). În cartea Psalmilor, el este descris profetic în caracterul său de "omul din țărână" (Ps. 1:18), precum și de "omul sângelui și înșelător" (Ps. 5:6), deși aceste epitete descriptive sunt, în general, caracteristicile celor răi în criza viitoare, există totuși o singură persoană, și numai una, la care se pot referi în sensul cel mai deplin. Caracterul Antihristului, și nu persoana sa, este cel care ne este prezentat în acești psalmi și în alții.

     În capitolul 11 al profeției sale, Daniel se referă la trei împărați: împăratul de la miazănoapte (Siria), împăratul de la miazăzi (Egiptul) și cel din Palestina (Antihristul). Războaiele, alianțele familiale și intrigile atât de detaliate în primele treizeci și cinci de versete ale acestui capitol interesant au avut o împlinire istorică exact în istoria împărățiilor siriene și egiptene formate după destrămarea puternicului imperiu grec. Această profeție, în împlinirea ei literală și detaliată, a stârnit atât de mult mânia acelui  păgân înverșunat și adversar al adevărului divin, Porfiriu, în secolul al III-lea. Lucrarea sa "Tratatul împotriva creștinilor" (*) este arsenalul care, din secolul al XVII-le, a furnizat material pentru atacuri împotriva creștinismului. Gândiți-vă la învățători creștini (?) care se folosesc cu entuziasm de ajutorul unui filozof păgân în campania lor nelegiuită împotriva adevărului!

     (*)  Sau "Cuvânt împotriva creștinilor" (Adversus Christianos): O lucrare în 15 cărți care atacă credibilitatea Scripturilor și a Persoanei lui Isus.  Porfiriu ( Porphyrios) , filozof neoplatonic, c.233-309 d. Hr.

      În versetul 36 (Daniel 11), "împăratul" este introdus brusc în istorie. Acest împărat este Antihristul a cărui domnie în Palestina o precede pe cea a lui Mesia, așa cum împăratul Saul a precedat pe împăratul David, primul îndreptând atenția spre împăratul anticreștin, iar cel de-a doilea spre Hristos, adevăratul Împărat al lui Israel. Această parte a capitolului (Dan. 11:36-45) este încă viitoare. Împăratul se înalță și se mărește mai presus de om și de orice dumnezeu. Mândria diavolului este întruchipată în acest caracter iudaic îngrozitor. Numai locul lui Dumnezeu îi va satisface ambiția. Ce contrast cu adevăratul Mesia, cu Isus care S-a smerit așa cum nimeni altul n-a făcut-o vreodată. El, care era Dumnezeu, S-a smerit până la moarte de cruce (Filip. 2:5-8).

     Faptul că Antihristul este de origine iudaică pare evident în Daniel 11:37, precum și din considerația că altfel nu ar avea nicio pretenție la tronul lui Israel, nici măcar alături de iudeii apostați. Împăratul, Antihristul, este atacat dinspre nord și dinspre sud, țara sa, Palestina, aflându-se între cele două. El nu este capabil, nici măcar cu aliatul său, puternicul conducător din apus, să respingă atacurile repetate ale vrăjmașilor săi din nord și din sud. Primul este cel mai înverșunat și mai hotărât dintre cei doi. Palestina este cucerită de forțele invadatoare din nord; dar împăratul ei, Antihristul, scapă de răzbunarea marelui asupritor nordic, al cărui prototip este Antioh Epifanul, de infamă amintire. Antihristul este subiectul judecății Domnului la întoarcerea Sa din cer (Apoc. 19:20).

     În Apocalipsa, capitolul 13, sunt văzute în viziune două fiare. Prima este puterea romană și capul ei blasfemiator aflat sub controlul direct al lui Satan (Apoc. 13:1-10). A doua fiară este Antihristul în persoană (Apoc. 13:11-17). Prima este caracterizată prin forță brută. Este puterea politică a pământului din acele zile și cea căreia Satan "i-a dat puterea lui și tronul lui și autoritate mare" (Apoc. 13:2). A doua fiară este în mod clar subordonată celei dintâi (Apoc. 13:12). Ea are în vedere scopuri religioase, nu politice. Pretenția religioasă este susținută de puterea și tăria Romei apostate; cele două fiare acționează împreună sub conducerea marelui lor conducător, Satan. Cele trei sunt venerate în comun.

     A doua fiară, sau Antihristul, este identică cu "falsul profet", numit de trei ori (Apoc. 16:13 ; 19:20 ; 20:10). Capii răzvrătirii împotriva lui Hristos și a drepturilor Sale imperiale și profetice sunt doi oameni controlați și inspirați în mod direct de Satan - o trinitate a răului. "Balaurul și-a dat puterea lui exterioară celei dintâi fiare (Apoc. 13:8), iar celeilalte îi dă duhul său, așa că având acest duh, vorbește ca un balaur (v. 11)*.

     (*)  "Daniel și Apocalipsa", p. 309 - Auberlen.

     În final, Zaharia se referă la Antihrist ca la "păstorul idol" (sau "păstorul nebun"), complet indiferent de turma (Israel) peste care își asumă puterea imperială, preoțească și profetică. Dar autoritate sa lăudată (brațul său) și inteligența sa elogiată (ochiul său drept) care îi susțin pretențiile în țară sunt complet zdrobite, în timp ce el personal este aruncat de viu lăcașul etern al nefericirii, iazul de foc (Zah. 11:15-17) ; Apoc. 19:20).

     Prin urmare, în opinia noastră, steaua căzută în timpul celui dintâi vai îl desemnează fără îndoială pe Antihrist. Cărui alt personaj apocaliptic i s-ar putea aplica descrierea? Scopurile spirituale și pretențiile religioase ale lui Satan sunt susținute și impuse de Antihrist, în timp ce suveranitatea sa temporală pe pământ este stabilită prin împărăția și persoana prințului roman (*).

     (*)  Binecuvântatul nostru Domn a refuzat cu tărie să accepte de la Satan domnia și gloria universală (Matei 4:8-9). Dar prințul care va veni le va primi cu bucurie pe amândouă din mâinile lui Satan; pactul cumplit este ratificat, fiara se închină balaurului, iar Satan îi încredințează apoi ministrului său politic suveranitatea lumii.

     Acum, agonia descrisă aici este cea a sufletului și a conștiinței; nu chinul trupesc. Antihristul pare a fi instrumentul ales de diavol pentru producerea primei forme de chin, în timp ce în cel de-al doilea tip de chin este dezlănțuit de forța brută a fiarei, delectându-se cu scene de cruzime și vărsare de sânge, chinuid trupurile oamenilor.

     După această lungă, dar necesară digresiune, ne întoarcem la capitolul nostru.