APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                        - XXVIII -

     Walter Scott                                                                                                          STEM Publishing

     APOCALIPSA 12:1-6

     EVENIMENTELE AȘA CUM LE VEDE DUMNEZEU

     FEMEIA ȘI COPILUL DE PARTE BĂRBĂTEASCĂ

     Apoc. 12:1-2 - "Și un semn s-a văzut în cer: o femeie îmbrăcată în soare și având luna sub picioarele ei și pe capul ei o coroană cu douăsprezece stele; și,  fiind însărcinată, striga în durere și în chin ca să nască".

     Capitolele 12, 13, și 14 alcătuiesc, după cum am remarcat deja, o singură profeție unitară. Considerăm această secțiune ca fiind de un interes deosebit pentru cei care studiază profețiile. O înțelegere inteligentă a acestui lucru îi va permite oricărei persoane cu o minte evlavioasă să înțeleagă, în esență, situația profetică. Ce întindere! De la nașterea lui Hristos (v. 5) până când El calcă în teascul mâniei lui Dumnezeu (Apoc. 14:20) - o întindere de aproximativ două mii de ani! De la slăbiciunea pruncului până la manifestarea puterii Sale atotputernice în judecată. Și această istorie minunată este cuprinsă în simboluri și cuvinte în limita a cincizeci și șase de versete.

     12.1.1 - "Un semn s-a văzut în cer"

     Nu "minune", ca în Versiunea Autorizată. O "minune" este o surpriză. Un "semn" are o semnificație și indică un subiect sau un obiect anumit (Apoc. 15:1). Adjectivul mare este folosit de cinci ori în capitol, care este unul dintre marile subiecte. Primul dintre acestea, ca ordine, dar nu ca măreție, este o femeie. Copilul de parte bărbătească este subiectul principal al capitolului. Femeia, de fapt, nu este în cer, ci pe pământ. Doar semnul este acolo. De ce în "cer", căci măreția și durerea ei sunt pe pământ? Este pentru ca gândurile și scopurile lui Dumnezeu cu privire la ea în locuința Sa, "cerul", să poată fi cunoscute. Este istoria ei citită și cunoscută în cer, în lumina prezenței lui Dumnezeu.

     12.1.2 - "O femeie îmbrăcată în soare și având luna sub picioarele ei și pe capul ei o coroană cu douăsprezece stele".

     În Apocalipsa există patru femei reprezentative, fiecare din ele fiind expresia unui grup de persoane sau a unui sistem:

     1 - Izabela (Apoc. 2:20), sau sistemul papal.

     2 - Femeia investită cu plinătatea autorității guvernamentale (Apoc. 12:1), sau Israel.

   3 - Curva cea mare (Apoc. 17:1), sau viitoarea Biserică coruptă și apostată, care are doar pretenția de a fi a lui Hristos.

     4 - Mireasa, soția Mielului (Apoc. 19:7), Biserica glorificată în cer.

     Luminătorii cerești, soarele, luna și stelele, sunt văzuți adunați în gloria lor. Astfel, este prezentat un sistem complet de guvernare. Toată autoritatea supremă, precum soarele, derivată și subordonată precum luna, și conducători mai mici precum stelele, se concentrează în femeie. Ea are, de asemenea, demnitate imperială, așa cum simbolizează coroana de pe capul ei. Dar de ce stele? Referința incontestabilă este la visul lui Iosif (Gen. 37:9), în care este simbolizată gloria viitoare a lui Israel, a celor douăsprezece seminții (*). Femeia este investită cu splendoarea și plinătatea autorității guvernamentale pe pământ, căci, deși semnul este în cer, realitatea trebuie văzută aici.

     (*)  Nu este un principiu sigur să aplici simbologia anticilor la interpretarea imaginilor profetice. Datorită numeroaselor și diferitelor lor sisteme religioase, în care hieroglifele  și simbolurile erau folosite în mare parte, adesea în exprimarea unor idei exact opuse, nu poate exista nicio certitudine în aplicarea simbologiei lor în interpretarea celei din Biblie. Scriptura se interpretează pe sine însăși. Fiecare simbol din Apocalipsa poate fi înțeles în mod inteligent prin referire la alte părți ale Cuvântului divin. Biblia nu are nevoie de lumina împrumutată a lumii păgâne. Ea dă, dar niciodată nu împrumută. Regretatul W. F. Grant, din America, a scris cu competență despre semnificația numerelor din Scriptură; Dr. Bullinger, din această țară, regretatul domn E. C. Pressland și alții au adus contribuții de o reală valoare în acest domeniu al cunoașterii biblice. Dar subiectul nu este nicidecum unul nou și nici limitat în elucidarea sa la timpurile moderne. În toate epocile, știința numerelor a captat minții stăruitoare în studiul ei. Numerele apocaliptice au preocupat în mare măsură gândirea și pana teologilor de-a lungul veacurilor. Numărul sacru șapte este, fără îndoială, numărul conducător al Apocalipsei, apărând de aproximativ cincizeci și trei de ori. Semnificația sa indică ceea ce este perfect sau complet. Acest număr este împărțit frecvent în trei și patru, primul îndreptând atenția spre ceea ce este divin, cel de-al doilea spre ceea ce este legat de om în general sau, în linii mari, de universalitate. Numărul doisprezece, așa cum este folosit în textul nostru și frecvent în alte părți, se referă la conducerea administrativă, în mâinile oamenilor, deci o organizație civilă sau ecleziastică, sau cele două combinate, ca în adevărata uniune dintre Biserică și Stat, prezentată în Apocalipsa 21. Numărul doisprezece apare foarte frecvent în Apocalipsa. Printre națiunile păgâne, acest număr a fost folosit în mare parte în acțiuni administrative. Istoria Chinei, Egiptului, Persiei, Greciei, Romei, etc., oferă dovezi abundente în confirmarea afirmației noastre.

     12.2.1 - "Fiind însărcinată, striga în durere și chin ca să nască"

     Femeia a fost înaintea noastră ca împărăteasă, acum o vedem ca mamă. Gloria și măreția ei în prima relație, suferința și durerea ei în cea de-a doua (Ier. 4:31). Cine este această femeie? și cine este copilul ei? Femeia este Israel, iar copilul este Hristos. Un număr mare de comentatori aplică viziunea femei la Biserică. Ori, atât Israel, cât și Biserica sunt strâns legate de Hristos - Israel ca mamă, Biserica ca soție. Dar dacă recunoaștem că versetul 5 se aplică lui Hristos,  și de fapt se referă la El în mod personal, atunci toate controversele au luat sfârșit. Israel, și nu Biserica, a fost mama lui Mesia (Isaia 9:8 ; Mica 5:2 ; Rom. 9:5 ; Matei 1, etc.).

     Ar putea fi dificil să se împace suferința maternă, ca aplicabilă lui Israel, cu împrejurările în care S-a născut Hristos. Dar, oricât ar fi puse laolaltă aceste lucruri în înțelepciunea lui Dumnezeu, și aparent contradictorii (căci, când a a fost, durerea și chinul când a venit Mesia în lume?), totuși nu există o dificultate reală. Soluția problemei se află în Isaia 66 : "Mai înainte de a suferi durerile nașterii, a născut; înainte de a-i veni durerile, a dat naștere unui copil de parte bărbătească" (v. 7). Suferința și durerea se referă la ceasul încercării care va veni peste Israel, Necazul cel Mare. Dar, înainte de acel mare eveniment, Se naște Mesia, Copilul de parte bărbătească. Profetul Mica confirmă acest lucru într-un pasaj clar și inconfundabil. După ce se referă la nașterea lui Mesia (Mica 5:2), el adaugă : "De aceea îi va lăsa până la timpul când cea care este în dureri va naște, iar rămășița fraților săi se va întoarce la fii lui Israel" (Mica 5:3). Chinul nașterii femeii are loc cu cel puțin două mii de ani după nașterea lui Mesia și se referă la durerile ei în Necazul viitor. "Mai înainte să nască, a născut; înainte să vină durerile ei, a născut un copil de parte bărbătească". Rămâne doar să ne întrebăm: De ce este atunci chinul nașterii femeii pus alături de nașterea lui Mesia? În primul rând, observați că actuala perioada prelungită de lepădare a Israelului, care survine între naștere și chinul nașterii, este trecută sub tăcere în capitolul pe care îl avem înainte; este o paranteză, a cărei istorie nu este dată în profeție, ci se găsește, desigur, în altă parte. În al doilea rând, arată interesul profund pe care Mesia îl are față de poporul Său. El S-a gândit la Necaz și a stabilit anumite dispoziții condiționale pentru a-l ușura, cu multe secole în urmă (Matei 24:15-28). În al treilea rând, în momentul când își va avea loc capitolul nostru, națiunea este pe cale să treacă prin cumplita ei durere, iar scopul întoarcerii în istorie la nașterea lui Hristos (*), este de a-L conecta pe El cu ei în ea (în istorie, sau în cadrul ei, n.tr.)

     (*)  Înainte ca El să poată să le vină în ajutor în acele zile grozave, este nevoie ca ei să se întoarcă înapoi, în istorie, și să recunoască că Acela pe care L-au lepădat (părinții lor) este Mesia, și că, acum, El poate să le vină în ajutor, dar numai după ce se reface legătura dintre ei și Mesia, Hristosul, Iehova, Zaharia 12:10-14! N.Tr.

     BALAURUL ȘI FEMEIA

     Apoc. 12:3-5 - "Și un alt semn s-a văzut în cer: și iată, un balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne și pe capetele lui șapte coroane; coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului și le arunca pe pământ. Și balaurul stătea înaintea femeii care urma să nască, pentru ca, atunci când va naște, să-i devoreze copilul. Și a născut un fiu de parte bărbătească; El va păstori toate națiunile cu un toiag de fier; și copilul ei a fost răpit la Dumnezeu și la tronul Său".

     Următorul semn remarcabil este cel al unui "balaur mare roșu". Satan este aici, în fața noastră, în cel mai rău caracter al său, confruntându-se cu femeia. În versetul 9, precum și în Apoc. 20:2, vedem stabilită, fără nicio îndoială, identificarea balaurului cu Satan. De ce este folosit șarpele ca simbol al lui Satan? Faraon, împăratul Egiptului, în cruzimea lui față de poporul lui Dumnezeu și în independența mândră și arogantă față de Dumnezeu, este numit "balaurul cel mare" (Ez. 29:3-4). Despre Nebucadnețar se vorbește în mod similar în ceea ce privește violența și cruzimea sa (Ier. 51:3-4). Reunind numeroasele referințe scripturale din cartea Psalmilor, și din primii trei dintre profeții mari, la crocodil, stăpânul mărilor, care este identificat cu balaurul, cruzimea nesățioasă pare să fie trăsătura principală. Egiptenii considerau crocodilul, sau balaurul, conform hieroglifelor lor, ca fiind sursa și autorul tuturor relelor, venerat sub numele de Typho. Culoarea balaurului, roșie, denotă caracterul său ucigaș și sângeros. Aici este prima dată din Scriptură când se vorbește direct despre Satan ca despre balaur. Monarhii păgâni, Faraon și Nebucadnețar, au înrobit și au asuprit poporul lui Dumnezeu și, acționând astfel, cu putere satanică, au meritat denumirea de balaur. Dar la momentul când se referă capitolul nostru, Satan este prințul lumii, conducătorul ei virtual. Puterea romană este instrumentul prin care acționează. Prin urmare, titlul de "balaur mare roșu" poate fi folosit acum pentru prima dată pentru el.

     12.3.1 - "Având șapte capete și zece coarne și pe capetele lui șapte coroane (diademe)".

     În Versiunea Autorizată se folosește termenul "coroană", dar "diademă" este cel corect. Ceea ce se spune aici despre balaur este spus și despre Fiară (Apoc. 13:1), doar că aici capetele sunt înconjurate cu bandă de aur, sau diademă, care în Răsărit era semnul puterii tiranice și despotice; în timp ce în cazul Fiarei coarnele sunt cele care poartă diademe. Capetele într-un caz, coarnele în celălalt. Cele șapte capete ale balaurului nu trebuie interpretate ca fiind cele șapte coline ale cetății Roma. Balaurul și Fiara sunt distincte, oricât de strâns legate ar fi. Prima este o putere spirituală, cea de-a doua, putere istorică mondială. Cele șapte capete încoronate (cu diademe) ale balaurului se referă la concentrarea puterii și înțelepciunii pământești într-o exercitare crudă și despotică. Cele zece coarne neîncoronate ale sale indică limitele viitoare ale imperiului (roman), divizat în zece împărății, a căror guvernare o administrează el. Dacă el are capetele încoronate, nu este nevoie ca și coarnele să fie. Când ajungem la istoria propriu-zisă, cele zece coarne sau împărați sunt încoronați (Apoc. 13:1). Ideea de bază este că, în timp ce capetele balaurului sunt încoronate, cele zece coarne ale sale semnifică faptul că puterea sa este exercitată pe cale administrativă prin intermediul imperiului roman, în forma sa de zece imperii. Balaurul reprezintă forța nevăzută din spatele imperiului; prin urmare, diademele sunt pe capetele sale, nu pe coarnele sale. Capetele sale sunt încununate cu diademe, emblema imperială - simbolizând plinătatea puterii și înțelepciunii sale cu privire la pământ;  această autoritate este concentrată însă în Fiară, puterea imperială dominantă atunci pe pământ. El (Satan) este conducătorul de drept al monarhiei mondiale a națiunilor. El administrează guvernarea acestei monarhii prin conducătorul său personal, "cornul mic" (Daniel 7), care nu este decât un instrument în mâinile sale. Tirania și cruzimea imperiului se datorează faptului că Satan se află în spatele lui, guvernându-l cu plinătatea puterii sale și imprimându-i propriul său caracter, unul de ură necontenită față de Dumnezeu și față de cei care sunt ai Lui.

     12.4.1 - "Și coada lui trăgea a treia parte din stele cerului și le arunca pe pământ"

     Am văzut puterea și înțelepciunea balaurului în cele "șapte capete"; aici, în coada lui avem emblema influenței sale nimicitoare de suflete; cu alte cuvinte, minciunile lui (Isaia 9:15). Se spune că Satan este un ucigaș și un mincinos. El ucide trupurile și ruinează sufletele oamenilor. Puterea lui este în capul lui; influența lui periculoasă, constând în învățături false și condamnabile, este în coada lui. Partea vestică a lumii romane, scena care, mai presus de oricare alta, a beneficiat de lumina  și privilegiile Evangheliei, pare să fie cea vizată de expresia "a treia parte", întâlnită atât de des în cazul trâmbițelor. "Stelele cerului" înseamnă conducători individuali aflați într-o relație exterioară cu Dumnezeu, în poziții și locuri de autoritate. Acești conducători și învățători creștini sunt prinși în cursa lui Satan și cred minciunile diavolului. "El i-a aruncat pe pământ" (*). Ruina lor morală este completă. Observați folosirea timpului prezent, "coada lui trage", nu "a atras", ca în Versiunea Autorizată. Lucrarea lui este considerată ca fiind actuală.

     (*)  Expresia oarecum similară cu cea din Daniel 8:10 se referă la persoane iudaice de seamă, și aceasta este lucrarea împăratului din nordul Palestinei. Ceea ce avem în față aici este lucrarea malignă a lui Satan în Europa, printre personalități creștine marcante.

     Apoi avem spectacolul impresionant al balaurului care se confruntă cu femeia pentru "a-i devora copilul". Ce lumină sinistră aruncă acest lucru asupra istoriei și circumstanțelor legate de nașterea Domnului, așa cum sunt ele relatate în detaliu în Matei 2. Nu femeia, nici Israel au fost obiectul special al urii lui Satan. Nu ea, ci Sămânța ei a fost cea pe care el voia să o distrugă. În primele zile ale Genezei (3:15), ostilitatea neobosită a lui Satan față de Sămânța femeii a fost anunțată pentru prima dată profetic. În Matei 2 este arătată această ură. Dar acolo sunt văzuți doar agenții umani. Acum, în Apocalipsa 12:4, aflăm că adevăratul instigator al încercării de a distruge Sămânța femeii a fost Satan, balaurul cu șapte capete și zece coarne. Irod, viceregele Cezarului în Palestina, reprezentantul imperiului roman, a fost de fapt slujitorul lui Satan în încercarea lui subtilă de a-L ucide pe Domnul. Aici, cortina este trasă la o parte, iar Satan, nu Irod, este pe deplin dezvăluit ca adevăratul vrăjmaș de moarte al lui Hristos. Irod a fost un adevărat copil al tatălui său, Diavolul (Ioan 8:41, 44). Când planurile sale au fost zădărnicite, și-a îndreptat furia crudă împotriva copiilor nevinovați, în speranța că pruncul Isus ar putea fi sacrificat printre aceștia.

     12.5.1 - "A născut un fiu de parte bărbătească"

     Această expresie oarecum neobișnuită nu înseamnă o simplă distincție de sex. Ea are în sine un înțeles mult mai profund. În momentul în care Hristos Se naște, spre deosebire de orice alt copil de parte bărbătească, Lui Îi este conferită stăpânirea universală, El intră, ca să spune așa, imediat în drepturile și gloria lui Mesia și în sfera și mai largă a suveranității ca Fiu al Omului (vezi Psalmul 2 pentru primul caz; Psalmul 8 pentru cel de-al doilea).

     12.5.2 - "El va păstori (*) toate națiunile cu un toiag de fier"

     În aceste cuvinte există mai mult decât o aluzie la Ps. 2:9. Vechea profeție este reafirmată aici și, mai mult, chiar în pragul împlinirii ei. "Toiagul de fier" din mâna Păstorului națiunilor este pus mai întâi peste împărații și popoarele vinovate din apus (Apocalipsa 19), apoi peste cei de la miazănoapte și de la răsărit (Isaia 10 ; Zaharia 12 ; 14). El zdrobește puterile unite ale pământului, fie că sunt adunate împotriva Lui (Fiara și Antihrist), fie împotriva poporului Său (Asirianul). El frânge voința de fier a națiunilor. Mâinile Sale apucă frâiele guvernării universale, zdrobind în atomi orice putere adversă, zdruncinând sceptre și prăbușind coroane și imperii până când împărații și popoarele se vor închina înaintea Lui, recunoscând stăpânirea Lui suverană. În acea zi a puterii și a tăriei irezistibile, învingătorii, alcătuind, după cum ni se pare, un grup distinct, vor fi împreună cu El (Apoc. 2:26-27), asociați cu El în domnia Lui peste națiuni. Ce demnitate înaltă! Ce perspectivă înnobilatoare! (vezi și 1 Cor. 6:2-3).

     (*)  Împărații lui Israel sunt numiți păstori (Ezechiel 34). David, Hristos și Antihrist sunt numiți astfel.

     12.5.3 - "Răpit la Dumnezeu și la tronul Său"

     Aici ni se spune despre răpirea Copilului. Aceasta se referă, cu siguranță, la înălțare, la patruzeci de zile după înviere. Faptul este menționat pe scurt de Marcu (16:19), dar este relatat mai pe larg și mai detaliat de Luca, doctorul iubit (Luca 24:50-51 ; Fapte 1:9-11). Cel mai apropiat și cel mai înalt loc este al Lui. Se spune uneori că "Biserica este inclusă în răpirea Copilului de parte bărbătească". Noi credem că nu. Înălțarea lui Hristos și strămutarea noastră sunt tratate întotdeauna ca evenimente distincte. Înălțarea Lui este un semn al gloriei personale, una la care nu putem participa. În realitate, cuvântul "înălțare" nu este folosit niciodată pentru sfinți. Nu găsim în Scriptură temei pentru a presupune că Biserica este inclusă în răpirea Copilului de parte bărbătească.

     În versetul 5 există trei afirmații:

          1 - Nașterea Copilului de parte bărbătească;

          2 - Destinul Lui;

          3 - Răpirea Lui.

     Ori, nu se spune nimic aici despre viața și moartea Lui. Nașterea și răpirea Lui sunt puse împreună ca și cum nu ar exista nicio perioadă de treizeci și trei de ani care ar separa cele două evenimente. De ce se întâmplă acest lucru? Motivul este că în acest capitol nu avem istorie. Cursul istoric al evenimentelor trebuie căutat în afara acestei părți a Scripturii, care tratează lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Scopul și ținta morală, așa cum sunt văzute și interpretate în cer, reprezintă ceea ce găsim în capitolul nostru. Semnele sunt în cer; realitatea și istoria pe pământ. Obiectivul aici este dublu. Primul, să-L conecteze pe Mesia cu Israel, cel puțin în ceea ce-l privește pe Iuda, care este pe cale să intre în ceasul lui de suferință, necazul lui Iacov (Ier. 30:7); al doilea, să-l conecteze pe Copil cu destinul Lui minunat, stăpânirea tuturor națiunilor. Ori, ambele depind de nașterea Sa, nu de viața Sa aici, care este omisă, fiind date doar legăturile necesare, și anume nașterea și înălțarea Sa. Pentru a-L conecta pe Mesia cu Israel și cu națiunile, viața Lui (istorică, pe pământ, n.tr.) nu este necesară și, prin urmare, este trecută cu vederea. Rămâne doar să adăugăm că Hristos este răpit la Dumnezeu și la tronul Său, unde este admisă revendicarea Sa de Moștenitor al tuturor lucrurilor, chiar dacă este refuzată pe pământ. Dumnezeu și tronul vor întări această revendicare, iar de acolo Hristos va intra în moștenirea rânduită, la timpul și pe calea hotărâtă de Dumnezeu.

     FUGA FEMEII

     Apoc. 12:6 - "Și femeia a fugit în pustie, acolo unde avea un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șaizeci de zile".

     12.6.1 -"Femeia a fugit în pustie" 

     Evenimentele care s-au întâmplat cu Copilul de parte bărbătească și cu mama s-ar putea presupune că sunt în strânsă legătură. Dar nu este așa, căci așa cum avem o paranteză de treizeci și trei de ani între nașterea și răpirea Copilului, tot așa are loc un interval de aproape două mii de ani între răpire și fugă. De fapt, întreaga istorie a creștinismului face legătura între timpul de la înălțarea la cer a lui Hristos până când femeia fuge în pustie. A face din actuala împrăștiere a lui Iuda în "cele patru colțuri ale pământului" (Isaia 11:12) semnificația fugii femeii în pustie este prea absurd pentru a necesita infirmare. Unii au presupus, în mod ciudat, o dublă fugă, deoarece versetul 14, în care se repetă, vine după războiul din cer. Este adevărat că există o pauză între afirmația fugii din versetul 6 și repetarea ei din versetul 14. Dar scopul este de a arăta de ce femeia a trebuit să fugă. Balaurul aruncat din cer o persecută pe femeie, care este apoi ajutată providențial în fuga ei din fața marelui ei vrăjmaș. Afirmația întreruptă din versetul 6 este reluată în versetul 14. Între aceste versete avem episodul războiului din cer și bucuria care a urmat succesului său. "Primele șase versete", așa cum a spus cineva, "ne oferă imaginea completă". Expulzarea lui Satan din cer este înaintea fugii și, într-adevăr, este cauza imediată a călătoriei ei rapide. Așadar, acest lucru trebuia explicat pentru a justifica fuga în pustie. Forța termenului "pustie", așa cum se întâmplă și în Apoc. 17:3, semnifică o stare lipsită de resurse naturale, un loc de izolare. Circumstanțele chinuitoare și dureroase ale lui Iuda în Necaz pot fi numite pe bună dreptate "pustie". Este ziua cea mare a necazului lui Iacov (Ier. 30:7), "când toate fețele vor fi palide" (v. 6); timpul cumplit schițat în detaliu de Domnul nostru în marele Său discurs profetic de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:15-28 ; Marcu 13:14-22 ; vezi și Apocalipsa 13 și 17).

     12.6.2 - "Acolo unde avea un loc pregătit de Dumnezeu"

     Hrănită "acolo o mie două sute șaizeci de zile". Repetarea adverbului nu este un simplu "pleonasm ebraic", așa cum s-a spus, ci urmărește în mod intenționat să marcheze definirea locului pregătit pentru ea, și a locului unde este hrănită sau îngrijită. Dumnezeu îi asigură femeii atât loc, cât și hrană timp de 1260 de zile. Aceeași perioadă este exprimată în termeni mai scurți ca luni de câte treizeci de zile fiecare (Apoc. 11:2 ; 13:5). Dar aici, numerotarea atentă a zilelor sugerează interesul plin de compasiune al Domnului față de sfinții Săi îndurerați. El le numără una câte una, ca să spune așa. Toate aceste perioade se referă la ultima jumătate de săptămână de suferință profetică, perioada de încheiere a anilor lui Daniel, 490 în total. Iudeii care suferă în Ierusalim (Apocalipsa 11) și cei din afară (Matei 24:16) alcătuiesc un sigur grup de martori iudei. Înțelegem, totuși, că cei care dau mărturie chiar în Ierusalim sunt, probabil, cu toții martirizați, în timp ce aceia care au scăpat în munți din diferite cetăți ale lui Iuda la izbucnirea persecuției, supraviețuiesc acesteia. Grupul martirizat al lui Iuda este alcătuit din cei care cântă din harfă și cu vocea pe marea de sticlă (Apocalipsa 15). Grupul păstrat al lui Iuda, frații și tovarășii celor uciși, sunt cei de pe Muntele Sionului împreună cu Mielul * (Apoc. 14:1).

     (*) Grupul cel mai mare, al celor martirizați, nu este numărat; cei care au rămas sunt socotiți a fi 144 000, Apoc. 14:3. Cei 144 000 din Apocalipsa 7 sunt o ceată distinctă. Prima este doar din Iuda, cea de-a doua din tot Israelul. 

          

    

 

                   APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                    - XXVII -

     Walter Scott                                                                                                          STEM Publishing

      APOCALIPSA 11

     FIARA ȘI MARTORII

     Apoc. 11:7 - "Și, când își vor sfârși mărturia, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei și-i va învinge și-i va ucide".

     Martorii nu pot fi învinși și nici omorâți până când misiunea lor nu este îndeplinită. Ei vor profeți în Ierusalim, centrul interesului profetic și politic în ultima jumătate a săptămânii (profetice) care va veni, puțin peste două săptămâni, timp în care sunt vărsate potirele. Dar acum Fiara, adică imperiul reînviat al Romei, intră în scenă. Aceasta este prima mențiune a Fiarei în aceste viziuni apocaliptice. Ea este numită ca și cum ar fi bine cunoscută. În Daniel 7:2-3 și Apocalipsa 13:1, Fiara, sau Roma, se ridică din mare, adică din mijlocul maselor de oameni care se luptă, dintr-o scenă de anarhie și confuzie. Antihristul se va ridica după formarea istorică a imperiului și dintr-o stare stabilă de guvernare civilă și politică, despre care se vorbește ca "țară" sau "pământ" (Apocalipsa 13:11). Însă în textul nostru se spune că Fiara "se ridică din Adânc". Adică, deși ascensiunea sa istorică este umană, renașterea ei este satanică. Fiara a devastat creștinătatea, ajutată de subordonatul său politic, Antihristul (Apocalipsa 13). Iudeea a simțit în mod special mâna crudă și fără milă a persecutorului (Matei 24:15-18 ; Apoc. 12:13-17). Dar acum, însăși Ierusalimul este vizat. Martorii din cetate erau în siguranță, în timp ce frații lor în credință și tovarășii lor de suferință treceau prin ororile Necazului cel Mare, o perioadă de suferință fără egal în analele istoriei (Marcu 13:19). Răutatea pământului a ajuns la culme în sfânta cetate. Omul fărădelegii este acolo. Dar Dumnezeu intervine și Își justifică public slujitorii prin semne miraculoase și dovezi de putere și judecată. Mărturia din Ierusalim (v. 3) este contemporană cu existența Fiarei ca putere persecutoare (Apoc. 13:5). Continuitatea Fiarei va fi de cel puțin șapte ani, dar puterea ei de a persecuta este limitată la 1260 de zile, sau patruzeci și două de luni a câte treizeci de zile fiecare. Fiarei i se permite apoi, la sfârșitul timpului ei de manifestare, să intre în Ierusalim și să-i ucidă pe martori; "ultimul său act politic", după cum s-a spus. Fiara va triumfa. Ea va face război împotriva sfinților, îi va învinge și-i va ucide. Bunătatea și credința par a fi alungate de pe pământ (Ps. 4:6) ; Luca 18:8). Se pune întrebarea dacă vor mai exista vreodată. Dar existența martorilor nu este încă încheiată; justificarea lui Dumnezeu, chiar dacă este amânată, este cât se poate de sigură. Triumful celor răi este pentru scurt timp, și despre aceasta trebuie să citim acum, după care aprobarea lui Dumnezeu față de martorii Săi credincioși este exprimată în mod public. Fiara întrece, prin cruzime și blasfemie, orice putere care a apărut vreodată pe pământ. Soarta ei și a aliatului ei este una cumplită (Apoc. 19:20).

     TRATAMENTUL DISPREȚUITOR AL MARTORILOR UCIȘI ȘI BUCURIA GENERALĂ

     Apoc. 11:8-10 - "Și trupurile lor moarte (unele ms. "trupul lor mort") vor fi pe strada cetății celei mari, care, spiritual, se numește Sodoma și Egipt, unde a fost răstignit și Domnul lor. Și unii din popoare și seminții și limbi și națiuni vor vedea trupurile lor moarte trei zile și jumătate și nu vor îngădui ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Și cei care locuiesc pe pământ se vor bucura de ei și vor fi plini de veselie; și își vor trimite daruri unii altora, pentru că aceștia, cei doi profeți, îi chinuiau pe cei care locuiesc pe pământ".

     În pasajul din fața noastră avem atât trupul, cât și trupurile martorilor despre care se vorbește. Folosirea singularului sugerează un tratament disprețuitor comun. Ierusalimul este numit aici "cetatea cea mare". Roma (civilă) și Babilonul (tainic), precum și toată puterea umană consolidată în limitele imperiului, sunt desemnate în mod similar - Apoc. 17:18 pentru prima, Apoc. 18:10 pentru a doua și Apoc. 16:19 pentru a treia. Degradarea morală a Ierusalimului este exprimată în titlul "cetatea cea mare". Nu este numită, ci caracterizată ca fiind "Sodoma și Egiptul spiritual". Prima din cauza murdăriei și răutății sale (Gen. 18 ; 19 ; Iuda 7 ; 2 Pet. 2:6-8), iar cea de-a doua pentru că a fost primul înrobitor și asupritor al poporului lui Dumnezeu (Exod 1:14). "Unde a fost răstignit și Domnul lor (nu al nostru)". Această clauză interzice în mod categoric o aplicare simbolică la Biserică (*). Cetatea simbolică Ierusalim este identificată aici prin ceea ce a fost actul culminant al vinovăției sale, răstignirea "Domnului lor", adică a Domnului martorilor uciși.

     (*)  "Ierusalimul desemnează Biserica". - "Hengstenberg despre Apocalipsa", vol. 1, pag. 403. 

     De remarcat că există trei clase în acest tablou sumbru :

     1 - Fiara care ucide martorii.

     2 - Cei "din popoare și seminții și limbi și națiuni "(*) care privesc trupurile profeților aruncate pe stradă sau în locurile publice ale cetății și astfel expuse privirilor vulgare; mai mult, ei își exprimă ura și disprețul interzicând îngroparea trupurilor, o atitudine rușinoasă.

     3 - "Cei care locuiesc pe pământ" (**), cei mai răi dintre popoarele apostate din acea vreme. 

     Toate clasele menționate aici locuiesc literalmente pe pământ, dar expresia la care se face referire este una cu semnificație și importanță morală. Ei sunt apostați rezultați din creștinism, care au respins în mod deliberat și hotărât chemarea cerească și au ales pământul în schimb. Dumnezeu poate avea cerul, ei sunt hotărâți să aibă pământul ca loc și parte a lor. Prin urmare, oricât de răi sunt Fiara și aliații ei, acești locuitori de pe pământ sunt infinit mai răi. Primii (clasele 1-2), adică națiunile în alianță cu Fiara, refuză înmormântarea trupurilor martorilor martirizați;  aceștia din urmă țin sărbători mărețe și vesele și schimbă daruri și felicitări pentru uciderea profeților. Se va observa că bucuria generală este la timpul prezent, în timp ce trimiterea darurilor este la viitor.

     Trimiterea de cadouri sau daruri cu ocazii de bucurie publică este un obicei vechi și universal (Prov. 19:6 ; Estera 2:18 ; Estera 9:19-22). Glasul martorilor este înăbușit în tăcerea morții, iar acesta este motivul bucuriei publice. Atât timp cât drepturile lui Dumnezeu asupra pământului erau susținute prin glas și semn (v. 3-6), creștinii apostați au fost "chinuiți" în conștiința lor și poate și în trupurile lor. Cuvântul lui Dumnezeu, oriunde este predicat cu credincioșie, îi face nefericiți pe oameni. Păcatul, cu consecințele sale cumplite, este un subiect chinuitor chiar și pentru cea mai împietrită și insensibilă conștiință. 

     (*)  Această împărțire împătrită a familiei umane exprimă universalitatea (vezi și Apoc. 7:9 ; 10:11). În această ultimă referință (10:11), termenul "seminții" este înlocuit cu termenul "împărați", deoarece sunt avute în vedere autoritățile supreme - atât cei care conduc, cât și cei conduși.

     (**)  Vezi Apoc. 3:10.

     JUSTIFICAREA PUBLICĂ A LUI DUMNEZEU FAȚĂ DE MARTORII UCIȘI

     Apoc. 11:11-12 - "Și, după cele trei zile și jumătate, duh de viață de la Dumnezeu a intrat în ei și au stat în picioare; și o mare teamă i-a cuprins pe cei care-i priveau. Și am auzit un glas puternic din cer, spunându-le : Suiți-vă aici!; și s-au suit spre cer în nor și vrăjmașii lor i-au privit".

     11.11.1 - "Duh de viață de la Dumnezeu a intrat în ei"

     Energia vieții, a vieții eterne, care vine de la Dumnezeu se revarsă în afară, iar martorii se ridică în puterea ei și stau pe picioarele lor. Mărturia lor a fost depusă, încercările lor trecute, iar acum ei stau în puterea și stabilitatea unei vieți pe care moartea nu o poate atinge. Efectul acestui act de înviere mărturisit public, dovedit în ochii și pentru conștiința națiunilor apostate că este de la Dumnezeu, este de a provoca groază și neliniște. "Și o mare teamă i-a cuprins pe cei care-i priveau". Cele trei zile și jumătate menționate de două ori (v. 9, 11) sunt zile literale. Este imposibil să le privim altfel. Ne aflăm aici în pragul evenimentelor care încheie ultima săptămână profetică. Probabil că nu mai trebuie să treacă multe zile, cu atât mai puțin ani, până când Domnul Se va întoarce pentru a-Și lua în stăpânire puterea și Împărăția. El vine la sfârșitul săptămânii, iar noi suntem aici cam pe la sfârșitul ei. Nu este loc și nici nevoie să se interpreteze timpul specificat altfel decât literal. Cele patru intervale de timp menționate în capitol sunt perioade literale și exacte, iar locul lor nu este în trecutul istoric, ci în criza care va veni.

     11.12.1 - "Un glas puternic din cer"

     Văzătorul a auzit apoi un glas puternic care venea din cer. Acesta era glasul lui Iehova sau al unuia împuternicit de El. Glasul era adresat martorilor înviați în trupuri nemuritoare și nestricăcioase (1 Cor. 15:54) și care stăteau înaintea vrăjmașilor lor, cuprinși de mare teamă. "Suiți-vă aici!" În cer, ei își vor găsi locul și partea. Ce răspuns la disprețul, ocara și crima pământului! Ce priveliște pentru dușmanii lor! Noi "vom fi răpiți în nor" (1 Tes. 4:17) ; ei "s-au suit în nor", nu într-un nor. De ce "norul"? Evident se face referire la un nor special și cunoscut, probabil cel în care a coborât Hristos (Apoc. 10:1). Norul este simbolul prezenței lui Iehova (Exod 40:34-38). Numai aici și în Luca 9:34 citim despre persoane care intră în norul gloriei, norul prezenței divine.

     11.12.2 - "Și vrăjmașii lor i-au privit"

     Atât învierea martorilor, cât și plecarea lor triumfătoare din scena mărturiei și suferinței au fost văzute public (pentru prima vezi v. 11, pentru cea de-a doua vezi v. 12). În aceste două privințe (învierea și plecarea), ele diferă de cea a lui Hristos și a sfinților Săi cerești. Niciun ochi omenesc nu L-a văzut pe Hristos ieșind din mormânt; la înălțarea Sa doar ucenicii Săi au fost martori. Nu se oferă niciun indiciu că învierea și mutarea noastră la cer sunt văzute de cineva de pe pământ. Deși ordinea în care învierea celor drepți, schimbarea celor vii și mutarea ulterioară a ambelor clase de sfinți (1 Tesaloniceni 4 și 1 Corinteni 15) este trasată chiar în detaliu, totuși totul se întâmplă atât de repede încât ar fi imposibil ca lumea să fie martoră la această priveliște. Totul are loc "într-o clipă, într-o clipeală de ochi" (1 Cor. 15:52). 

     JUDECATA

     Apoc. 11:13 - "Și, în ceasul acela, s-a făcut un mare cutremur și a zecea parte din cetate a căzut și șapte mii de oameni au fost uciși de cutremur. Și cei rămași s-au umplut de frică și au dat glorie Dumnezeului cerului".

     11.13.1 - "În ceasul acela a fost un mare cutremur de pământ"

     În timpul celei de-a șasea pecete (Apoc. 6:12), ca și aici în timpul celei de-a șasea trâmbiță, are loc "un mare cutremur de pământ", mare datorită efectului îngrozitor produs. În timpul celui de-al șaptelea potir va avea loc unul și mai teribil, unul atât de dezastruos încât umbrește toate judecățile anterioare de același fel (Apoc. 16:18). Fără îndoială, la cea de-a șasea pecete se face referire la o tulburare violentă a societății, a întregii ordini guvernamentale și sociale. Dar aici, în sfera restrânsă și bine delimitată dinaintea noastră, considerăm că este vorba despre un cutremur propriu-zis, care va distruge o parte a cetății și va ucide șapte mii de oameni - un număr complet dedicat morții. Ierusalimul a fost scena unor pedepse similare în trecut, așa cum va fi și în viitor (Zaharia 14 ; Matei 28:2). O perturbare a forțelor naturii, care ar aduce în urma ei distrugerea vieții și a proprietății, ar fi extrem de potrivită pentru a impresiona restul locuitorilor vinovați cu faptul solemn că intervenția lui Iehova în judecată era o realitate severă.

     11.13.2 - "A zecea parte din cetate a căzut".

     Ceasul triumfului martorilor a fost ceasul dreptății răzbunătoare asupra cetății în care mărturisiseră și în care sângele lor fusese vărsat fără scrupule. Înțelegem aici prin "zece" o judecată deplină. Astfel, cele zece plăgi asupra Egiptului au fost suma judecăților desăvârșite ale lui Iehova asupra acelei țări (Exod. 9:14). Cele zece porunci au exprimat măsura deplină a cerințelor lui Iehova asupra poporului Său - măsura ascultării (Exod 20).

     11.13.3 - "Șapte mii de oameni (lit. "șapte mii de nume de oameni") au fost uciși în cutremur".

     În Versiunea Autorizată și Versiunea Revizuită expresia "nume de oameni" este omisă în text, dar înserată pe margine. Am introdus în text această expresie care a fost trecută pe margine. Caracterul precis al judecății pare să fi fost urmărit în mod intenționat prin formularea specifică utilizată, "nume de oameni". Am remarcat deja circumstanțele similare ale iudeilor din Ierusalim, așa cum le vedem în capitolul nostru, cu vremurile marcate de apostazie în care Ilie L-a reprezentat pe Dumnezeu. Același caracter de miracole este săvârșit aici. Comparați prima parte a versetului șase cu Iac. 5:17-18. Cât despre numărul "șapte mii" de aici, dedicat morții de către Dumnezeu, ne amintim de cei "șapte mii din Israel" pe care Dumnezeu i-a rezervat pentru Sine (1 Împ. 19:18), o altă aluzie în contrast cu vremurile lui Ilie. Nu cred că este necesar să considerăm că este vorba despre un grup exact, alcătuit doar din șapte mii de persoane, așa cum ar putea sugera cifrele literale menționate în Apocalipsa 7:4-8 și 14:3). Ceea ce se află înaintea noastră este pur și simplu un număr complet și perfect, fie el mare sau mic. Un anumit număr definit este sortit morții.

     11.13.4 - "Cei care au rămas s-au umplut de frică și au dat glorie Dumnezeului cerului"

     Cei rămași sunt în contrast cu cei șapte mii uciși. Astfel, mulțimea locuitorilor vinovați din Ierusalim alcătuiesc de fapt două clase, cei uciși și cei cruțați. Această din urmă clasă tremură. Brațul lui Dumnezeu a fost dezgolit pentru judecată, iar "cei care au rămas" se vor "umple de frică". Efectul judecății îngrozitoare asupra cetății și a oamenilor nu este de a-i conduce pe supraviețuitori la pocăință și credință, ci, în groaza lor, ei dau "glorie Dumnezeului cerului". Până când conștiința nu este cercetată temeinic și sufletul nu este adus la lumină, nu poate exista comuniune cu Dumnezeu. Ei își doresc ca El să stea departe de scena intereselor lor. Sunt suficient de dispuși, atunci când sufletele lor sunt copleșite de groază, să "dea glorie Dumnezeului cerului", deoarece acest lucru Îl ține la distanță. Dar mărturia specială a Apocalipsei este despre dreptul și pretenția lui Dumnezeu asupra pământului, și tocmai aceasta este chestiunea în dispută cu acești apostați, fie ei iudei, fie creștini. Prin urmare, până când dreptul și pretenția lui Dumnezeu asupra pământului nu sunt recunoscute, este nevoie de o judecată mai profundă și mai severă. Revendicarea lui Dumnezeu este absolută și categorică, încât El nu poate renunța la nicio iotă din cerința Sa dreaptă și nici nu o poate diminua. Gloria dată Dumnezeului cerului, în felul acestor apostați înspăimântați, nu poate opri cursul sever al judecății.

     Apoc. 11:14 - "Al doilea și al treilea vai"

     În Apoc. 9:12 este anunțat că primul vai, sau a cincea trâmbiță, a trecut; aici, în versetul 14, avem o aluzie similară referitor la al doilea vai, apoi profetul adăugă: "Iată, al treilea vai vine curând", împlinirea finală este aproape.

     ÎMPĂRĂȚIA MONDIALĂ A DOMNULUI NOSTRU

     Apoc. 11:15-18 - "Al șaptelea înger a sunat din trâmbiță; și au fost glasuri puternice în cer, spunând: Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului Său și El va împărăți în vecii vecilor. Și cei douăzeci și patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe tronurile lor, s-au prosternat și s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: Îți mulțumim, Doamne, Dumnezeule Atotputernic, care ești și care erai, că ai luat puterea Ta cea mare și ai început să împărățești. Și națiunile s-au mâniat; și a venit mânia Ta și timpul să fie judecați cei morți și să dai răsplată robilor Tăi, profeții, și sfinților și celor care se tem de Numele Tău, celor mici și celor mari, și să-i distrugi pe cei care distrug pământul!"

     11.15.1     "Al șaptelea înger a sunat din trâmbiță"

     A șaptea pecete și a șaptea trâmbiță sunt asemănătoare în această privință, în sensul că nu este anunțată nicio judecată imediată, niciun eveniment nu cade direct sub sfera lor (vezi Apoc. 8:1 ; 11:15-18). Desăvârșirea celebrată atât de măreț în versetele dinaintea noastră nu consemnează evenimente care se încadrează în mod corespunzător în sunetul celei de-a șaptea trâmbiță. Nimic nu este consemnat ca rezultat imediat la sunetul trâmbiței. Acest lucru este evident chiar și dintr-o examinare sumară a pasajului pe care îl analizăm acum. Împărăția și puterea care au fost luate, doxologia bătrânilor, mânia națiunilor, mânia lui Dumnezeu, judecata morților și răsplata pentru slujitori și sfinți constituie adevărurile mari și caracteristice ale Împărăției mileniului pe tot parcursul ei și chiar până în eternitate. Comparați "timpul să fie judecați cei morți" (v. 18) cu Apoc. 20:12. Ultima trâmbiță sună. Atunci, căile tainice actuale ale lui Dumnezeu cu oamenii se încheie. Dumnezeu este gata să acționeze deschis și să aplice o serie de judecăți, scurte aspre și decisive asupra vastei puteri stăpânitoare și apostate care stăpânește atunci pământul, adică Fiarei (Apocalipsa 16). Această serie finală de pedepse divine este văzută ca venind de la Dumnezeu Însuși. Nu există niciun mister în ele. Dar, înainte ca acestea să fie aplicate, este anunțată venirea Împărăției mondiale a Domnului nostru și a Hristosului Său. Glasuri puternice din cer o proclamă. Nu că Împărăția a venit de fapt, ci ea este anticipată. Distrugerea oricărei puteri și autorități opuse trebuie să aibă loc în mod necesar înainte de instaurarea Împărăției, iar Apoc. 16  ; Apoc. 19:17 ; și 20:3  mărturisesc în mod concludent acest lucru. 

     Anticiparea Împărăției, și nu instaurarea ei propriu-zisă, este motivul bucuriei din cer. Când Împărăția va fi instaurată cu putere, pământul, precum și cerul, se vor uni în mulțumire și cântec. Repetăm că numai în cer este celebrată venirea Împărăției. În timp ce bucuria îi caracterizează pe locuitorii cerului - îngerii și cei mântuiți - pământul se pregătește să intre în ultimele sale chinuri ale agoniei înainte de lumina zorilor milenari și să răspândească întunericul. Numai în cer se spune că Domnul nostru și Hristosul Său a luat Împărăția; doar acolo este celebrată. Trâmbița a șaptea nu aduce Împărăția, ci vestește apropierea ei. Îngerul puternic din Apoc. 10:6-7 a jurat solemn că la sunetul celei de-a șaptea trâmbiță, taina lui Dumnezeu va fi desăvârșită și aceasta fără amânare. El își întărește aici jurământul și cuvântul. Trâmbița sună, iar judecata publică, deschisă, văzută de toți ca venind din cer, este mărturia că acum Dumnezeu S-a ridicat pentru a interveni, în mod public, în treburile oamenilor. Însă, înainte de a fi chemați să vedem aceste ultime pedepse judecătorești pe scena apostaziei, cerul, în calmul său, privește înainte și se bucură de apropiata instaurare a Împărăției.

     11.15.2     "Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului Său"

     Versiunea Autorizată spune, în versetul 15, "Împărățiile acestei lumi", iar Versiunea Revizuită înlocuiește, pe bună dreptate, cu "Împărăția lumii". Poate părea o diferență banală, dar în realitate nu este așa. "Împărățiile acestei lumi" sugerează mulți împărați, numeroase interese conflictuale, gelozii internaționale și altele asemenea, în timp ce "Împărăția lumii (sau împărăția mondială) a Domnului nostru și a Hristosului Său a ajuns (lit. "a început să fie")", sugerează o împărăție universală care acoperă întreg globul; toate părțile pământului sunt aduse în supunere față de domnia Unicului monarh. Guvernarea pământului va fi exercitată de Unul care va controla tot răul și va stabili dreptatea. Influența Sa binefăcătoare va fi, sub toate aspectele, într-un contrast fericit cu conducerea și guvernarea împărătească din trecut și din prezent. Gândul principal este o împărăție nedivizată și universală care acoperă întregul pământ și este guvernată cu dreptate și har.

     11.15.3    "În vecii vecilor"

     Apoi se precizează că durata domniei va fi "în vecii vecilor", adică, în toate timpurile viitoare, atât timp cât vor dăinui soarele, luna și pământul (Ps. 72:5, 7, 17). Domnia se întinde în eternitate. Nu va înceta niciodată.

     11.16.1    "Bătrânii...s-au prosternat (sau "au căzut cu fețele la pământ")" 

     Glasurilor puternice ale oștirii cerești li se răspunde printr-un act de profundă închinare din partea bătrânilor sau a reprezentanților celor mântuiți. Locul lor normal este acela de a fi așezați pe tronuri și încununați înaintea lui Dumnezeu. De două ori în capitolul 5, bătrânii se prosternează și se închină (v. 8, 14). Doar aici se spune "au căzut cu fețele la pământ (sau "pe fețele lor") și s-au închinat lui Dumnezeu" (*). În nicio altă împrejurare bătrânii nu se prosternă în acest fel. Împrejurarea o cere. Apoi urmează o doxologie din partea bătrânilor, în care nu numai că se bucură, dar oferă și motive inteligente pentru care fac acest lucru (vezi Apoc. 5:5, 8-10 ; Apoc. 7:13-17, etc.) (**). Există șapte doxologii menționate în cursul acestor viziuni apocaliptice, dintre care aceasta este una. Acestea sunt introduse doar în situații de interes profund (Apoc. 5:12 ; 7:12 ; 11:15 ; 12:10 ; 14:2 ; 15:2 ; 19:1).

     (*) În Versiunea Autorizată (King James) și, de asemenea, în  Noua Traducere (Darby) se folosesc expresii diferite pentru "prosternare" în Apoc 5:8, 14 și Apoc. 11:16. În cap. 5 se folosește "fell down" pentru prosternare ("a căzut" sau "a căzut la pământ"), iar în cap. 11 se folosește "fell upon their faces" ("a cădea pe fețele lor", sau "a cădea cu fețele la pământ"). Lucrul acesta stabilește cele două forme de exprimare din capitolele 5 și 11, respectiv "prosternare" și "au căzut pe fețele lor", sau "cu fețele la pământ". Acest lucru este valabil și în Biblia franceză, unde se folosește "tombèrent" ("au căzut") cap. 5 și "tombèrent sur leurs faces" ("au căzut pe fețele lor"). 

     Biblia română (2001) redă aceeași expresie "prosternare" în ambele capitole, în schimb, traducerea Cornilescu folosește expresiile redate mai sus, n.tr.

     (**)  "Glasurile din cer anunță domnia lui Iehova și a Hristosului Său, conform Psalmului 2, și că El (căci, ca întotdeauna, Ioan le unește pe amândouă într-un singur gând) va domni în vecii vecilor și așa va fi. Dar aici sunt celebrate atât Împărăția pământească cât și cea eternă. Numai în Împărăția eternă se omite distincția dintre Împărăția lumii și supunerea lui Hristos (Hristosul Său). În mulțumirea bătrânilor, Domnul, Dumnezeu, Atotputernic (Iehova, Elohim, Shaddai), este celebrat și ca Mare Împărat care Își ia puterea și domnia, căci este Împărăția lui Dumnezeu". - "Sinopsisul cărților Bibliei", JND, vol. 5, pag. 534, ed. Morrish.

     11.17.1   "Îți mulțumim Doamne, Dumnezeule Atotputernic"

     Mulțumiri sunt aduse lui Iehova (Domnul) Dumnezeu Atotputernic, o combinație puternică de titluri divine. Iehova, Cel care există prin Sine Însuși; Dumnezeu (Elohim), care, în această calitate, este Creatorul; Atotputernic (Shaddai), de asemenea, în putere și în resurse. Apoi este afirmată existența Ființei Sale, "care ești" (existență eternă) și "care erai" în raport cu trecutul.  "Și care vei veni" se află în textul Versiunii Autorizate, dar ar trebui omis, ca în Versiunea Revizuită și în alte traduceri. "Să vină" ar fi nelalocul lui în doxologia dinaintea noastră, deoarece Împărăția, în timpul și în trăsăturile sale eterne, este considerată prezentă. Propoziția ștearsă este corectă în Apocalipsa 4:8.

     11.17.2    "Ai luat puterea Ta cea mare și ai început să împărățești"

     Este interesant de observat că, deși Împărăția este a Domnului nostru și a Hristosului Său, sau Unsului Său (Psalmul 2), aici se vorbește la singular, El o ia, nu ei. Deși Iehova și Hristos sunt aici deosebiți în mod separat, ei sunt totuși uniți în luarea Împărăției și în domnia ulterioară, de unde și folosirea pronumelui singular, unde ne-am putea aștepta mai degrabă la folosirea pluralului. Pe bună dreptate, poate fi numită "puterea Ta cea mare". Plinătatea puterii divine, tăria Dumnezeului Etern, este prezentată, iar Împărăția, în cea mai largă întindere a sa, cuprinzând cerurile și pământul și întinzându-se prin timp în eternitate, a fost smulsă din strânsoarea vrăjmașului, și "ai început să împărățești" este termenul folosit, atât de sigur încât se vorbește despre el ca despre un fapt împlinit.

     11.18.1    "Națiunile s-au mâniat; și a venit mania Ta"

     În continuare, bătrânii, într-o propoziție scurtă, rezumă istoric sentimentul națiunilor față de Dumnezeu și poporul Său - ceresc și pământesc - "și națiunile s-au mâniat", exprimat la timpul trecut. "Și a venit mânia Ta". Observați diferența dintre timpurile folosite. Mânia națiunilor a fost. Mânia lui Dumnezeu a venit.

     11.18.2    "Timpul să fie judecați cei morți".

     Aceasta ne duce cu gândul la sfârșitul Împărăției (Apoc. 20:12). Judecata națiunilor (Matei 28:32) are loc la începutul domniei Împărăției; cea a lumii sau a pământului locuit (Fapte 17:31), pe tot parcursul ei; în timp ce morții sunt judecați după ce Împărăția pământească a trecut (Apoc. 20:11-12).

     11.18.3    "Să dai răsplată"

     Atât judecata, cât și răsplata sunt acțiuni caracteristice Împărăției. Distribuirea răsplății este atât comună, cât și specială. Răsplata odihnei și a gloriei este acordată deopotrivă tuturor sfinților lui Dumnezeu. Dar există cununi și recompense speciale. În însăși conceptul de împărăție implică, în mod necesar, existența unor grade și ranguri de onoare diferite. "Răsplata" nu este, așadar, doar răspunsul lui Dumnezeu la starea poporului Său aflat aici în suferință, ci cuprinde, de asemenea, pozițiile diverse și distincte pe care le vor ocupa în Împărăție. Răsplata în aceasta din urmă este proporțională cu credincioșia, suferința și slujirea fiecărui sfânt în parte.

     11.18.4    "Robilor Tăi, profeții, și sfinților și celor care se tem de Numele Tău, celor mici și celor mari"

     Aceștia sunt persoanele specificate cărora li se dă "răsplată". Aici există trei clase la care se face referire:

     1 - "Robilor Tăi, profeții"

     Se referă în mod evident la cei care au dat mărturie pentru Dumnezeu în toate veacurile. Martorii din capitolul nostru sunt numiți "profeți" (v. 3, 10), prin urmare, termenul "robi" trebuie înțeles într-un sens mai restrâns decât cel folosit în Apocalipsa 1:1 ; Apocalipsa 2:20 ; Apocalipsa 22:3. De asemenea, este folosit în Apoc. 7:3 pentru a desemna pe cei pecetluiți din Israel. La noțiunea de "robi"  este adăugat substantivul suplimentar "profeți". "Robilor Tăi, profeții". A da mărturie pentru Dumnezeu într-o zi de întuneric și răutate este o slujire pe care Dumnezeu nu o uită niciodată. Toți aceștia sunt în mod deosebit robii Săi.

     2 - "Sfinții"

     Acest termen este cel comun în Noul Testament pentru a desemna în mod general pe cei credincioși, și nu este folosit nicăieri în Scripturile Noului Testament pentru a exprima o grupare selectă. Este denumirea comună a celor mântuiți în ambele Testamente.

     3 - "Celor care se tem de Numele Tău, celor mici și celor mari". 

     Această din urmă grupare îi cuprinde pe toți cei astfel caracterizați care poartă Numele Domnului. Există, fără îndoială, în toate timpurile, mulți necunoscuți a căror separare morală față de lume este de o natură atât de firavă, încât ar putea fi extrem de dificil să-i numim sfinți (*). Dar există cei care se tem de Numele Domnului în toate categoriile și clasele societății. Expresia tehnică "mici și mari" desemnează statutul respectiv al fiecăruia în lume și înaintea lui Dumnezeu (vezi Apoc. 13:6 ; 19:5 ; 20:12). Astfel, cei care se temem de Numele Lui, oriunde s-ar afla, fie că sunt printre cei umili sau înălțați, vin aici pentru răsplata lor specială. 

     (*)  Termenul "sfânt", așa cum este folosit în Noul Testament, nu semnifică deloc o stare practică și avansată de sfințenie - semnificația sa teologică. Un sfânt este o persoană separată, așa cum sugerează și derivarea cuvântului, dar această separare față de lume este efectuată prin chemarea lui Dumnezeu. Numiți sfinți sau sfinți prin chemare (vezi Romani 1:7 ; 1 Corinteni 1:2). Expresia "chemați să  fie sfinți" este înșelătoare. Ștergeți  cuvintele scrise cu caractere italice și sensul devine simplu. Am devenit sfinți atunci când chemarea lui Dumnezeu a ajuns la sufletele și conștiințele noastre (*).

     (*)  Aceasta este poziția noastră, "sfinți prin chemare". Urmează apoi îndemnul la "sfințenie" care ține de umblarea noastră practică. Suntem îndemnați să trăim (să urmărim sfințenia) în sfințenie pentru că suntem "sfinți", nu ca să o dobândim, n.tr.

     11.18.1 - "Să-i distrugi pe cei care distrug pământul"

     Adică, a venit și timpul când distrugătorii pământului, adică Fiara, Antihristul și adepții lor, sunt ei însuși distruși. Această ultimă clasă este o categorie contrastantă cu morții care sunt judecați. Lucrătorii activi ai răului care corup pământul sunt surprinși în lucrarea lor îngrozitoare și sunt supuși imediat judecății divine. Pământul este al Domnului, parte a moștenirii cumpărate de Hristos și care urmează să fie răscumpărată prin putere (1 Efes. 1:14), prin urmare, el trebuie curățat de toți cei care îl distrug, fie fizic de către Fiară, fie moral de către asistentul ei, Antihristul.

     REZUMAT

     Capitolul începe cu un templu și se încheie cu unul templu (versetele 1 și 19), numai că acesta din urmă introduce o nouă serie de evenimente și reia istoria generală. Versetul 19 nu face parte din viziunea precedentă. Subiectul capitolului se încheie cu versetul 18.

     Trecem de la episodul interesant al îngerului puternic și al împrejurărilor care îl însoțesc (Apocalipsa 10) la terenul iudaic (Apocalipsa 11). Obiectivul nostru este Ierusalimul, numit aici "cetatea cea mare" (*). Acceptarea de către Dumnezeu a adevăraților închinători este simbolizată prin măsurarea templului și a altarului, în timp ce lepădarea iudaismului apostat este înfățișată prin lăsarea deoparte a curții (v. 1, 2). Mulțimea poporului se alătură națiunilor, fiind apoi într-o răzvrătire deschisă față de Dumnezeu și față de adevăr. Trebuie să ne amintim că aici nu avem înaintea noastră pe păgâni, ci creștinătatea, ceea ce este infinit mai rău. Dar Dumnezeu nu Se lasă fără o mărturie în mijlocul mulțimii clocotitoare de corupție din Ierusalim, care a ajuns jucăria și marioneta lui Satan. O mărturie specială este ridicată în cetate, deosebită de toate celelalte. Martorii, sau profeții (căci sunt numiți doi), sunt înzestrați cu putere miraculoasă. Ei fac minuni și se protejează prin semne cu caracter divin timp de 1260 de zile. Robia față de națiuni și apostazia față de Dumnezeu caracterizează starea generală a lui Iuda, în special a celor din cetatea Ierusalim. Prin urmare, minunile săvârșite seamănă cu cele din zilele lui Moise și ale lui Ilie. Atât minunile, cât și caracterul vremurilor sunt similare (v. 3-6).

     (*)  Expresia "cetatea cea mare" apare de nouă ori în Apocalipsa, dar niciodată într-un sens bun sau sfânt. 

     Fiara, care și-a găsit drumul de la Roma - capitala puterii națiunilor, civile și ecleziastice - la Ierusalim, devastează și ucide după bunul ei plac, dar atât puterea sa, cât și perioada exercitării ei sunt sub control divin. Nu avem aici ridicarea sa istorică "din mare" (Apoc. 13:1), ci renașterea ei satanică "din Adânc" (Apoc. 11:7). Ierusalimul este descris în termeni morali ca fiind întinat precum Sodoma și idolatru precum Egiptul, și este adăugat stigmatul:  "unde a fost răstignit și Domnul lor (nu al nostru)". În cetatea caracterizată astfel, trupurile celor uciși sunt aruncate în locurile publice, fiindu-le refuzată cu cruzime înmormântarea. Toate clasele și reprezentanții lumii apostate se adună în cetate, privind cu satisfacție la trupurile celor uciși, cei mai răi fiind aceia despre care se vorbește în sens moral ca despre "cei care locuiesc pe pământ" (v. 8-10). Însă, în mijlocul scenei de bucurie universală, Dumnezeu intervine și Își justifică martorii, acordându-le, în văzul dușmanilor lor, o înviere publică și o mutare în cer (v. 11, 12). Urmează judecata asupra cetății și a locuitorilor săi vinovați. Niciun efect salvator nu se produce asupra celor rămași, ci doar faptul că, în marea lor frică, "au dat glorie Dumnezeului cerului" (v. 13).

     Al doilea vai, sau a șasea trâmbiță se spune că a trecut, dar "al treilea vai vine curând" (v. 14). Al șaptelea înger sună din trâmbiță și, imediat "glasuri puternice" izbucnesc în cer, spunând: "Împărăția lumii", a lui Iehova și a Hristosului Său, a venit. Pot exista naționalități și organizații politice diferite sub domnia lui Hristos, însă toate recunosc stăpânirea Lui și se află sub autoritatea Lui, și își vor exercita domnia împărătească (în sfera în care se află) în supunere față de Cel care este "Împăratul împăraților și Domnul domnilor". Confruntarea dintre Dumnezeu și Satan, după cum este detaliată în Apocalipsa, nu este pentru vreo împărăție anume sau pentru toate împărățiile separate ale lumii, ci pentru lumea întreagă; ea devine Împărăția Domnului nostru și a Unsului Său. Suveranitatea asupra întregii lumi este chestiunea aflată în dispută. Domnia Sa eternă, adică în vecii vecilor, este celebrată, nu încă pe pământ, ci în cer. Instituirea Împărăției mondiale este anticipată, ea nu s-a instaurat încă în realitate. Când se va întâmpla acest lucru, atunci atât pământul, cât și cerul se vor uni în celebrarea virtuților și gloriilor sale. "Bateți din palme, toate popoarele", adică, națiunile (Ps. 47:1-2). Dacă este bucurie în cer, deoarece Împărăția este anticipată (v. 15), este întristare pe pământ.

     Bătrânii își reiau cuvântarea și se închină profund lui Dumnezeu în măreția și eternitatea Ființei Sale, mulțumindu-I pentru că a luat marea Sa putere și a început să împărățească. Puterea Împărăției este considerată un fapt împlinit, deși nu venise în mod efectiv atunci. Apoi, bătrânii continuă cu o afirmație care, prin îndrăzneală și plinătate, nu lasă nicio îndoială. Sunt menționate marile faptele remarcabile ale Împărăției. Națiunile mâniate, venirea mâniei lui Dumnezeu (*), judecata morților, răsplata pentru poporul Său și, în final, distrugerea celor care corupeau atunci pământul (v. 16-18). Aceste optsprezece versete sunt pline de interes și merita pe deplin un studiu atent. Multă înțelegere spirituală cu privire la situația Ierusalimului, și despre sentimentele și starea iudeilor temători de Dumnezeu, atât în interiorul, cât și în afara cetății, în timpul la care se referă acest capitol, poate fi obținută dintr-un studiu atent al caracterului profetic al cărții Psalmilor, un studiu care a fost neglijat mult.

     (*) "Vaiul provocat de Satan a vizat în special pe iudei; vaiul omului va fi, în special, asupra locuitorilor imperiului latin; acum, acesta este vaiul trimis de Dumnezeu atunci când națiunile s-au mâniat, când vine mânia lui Dumnezeu, și socoteala deplină și eliberarea finală" - J.N.D.

     DUMNEZEU ÎȘI ADUCE AMINTE DE ISRAEL

     Apoc. 11:19 - "Și s-a deschis templul lui Dumnezeu în cer și s-a văzut chivotul legământului Său, în templul Său; și au fost fulgere și glasuri și tunete și un cutremur și grindină mare".

     Apocalipsa, așa cum am observat, este împărțită în trei părți - un trecut, un prezent și un viitor (Apoc. 1:19). Dar, pe lângă această triplă diviziune, avem conținutul cărții organizat în două părți principale. Versetul optsprezece al capitolului nostru consemnează ultima acțiune istorică - judecata morților. Nu există istorie dincolo de ea. Această ultimă și cea mai solemnă judecată își are locul atunci când se înfățișează cerul și pământul cel nou, cele eterne. Judecata morților (Apoc. 20:12) este, dacă ne este permis să spune așa, legătura dintre timp și eternitate. În prima parte a Apocalipsei (Apoc. 1 la 11:18) am desfășurat istoria generală a Bisericii, a lui Israel și a lumii de la sfârșitul primului secol creștin până la sfârșitul Împărăției (milenare). A doua parte începe cu capitolul 11:19 și ocupă restul cărții. În această parte se găsesc multe detalii interesante, Satan este descris în prim-plan, iar problemele finale, atât în legătură cu Biserica, cât și cu lumea, sunt dezvăluite mai pe larg decât în prima parte a cărții. Prin urmare, versetul 19 se referă la evenimentele care urmează să fie dezvăluite și nu trebuie considerat parte integrantă a ceea ce tocmai a fost dezvăluit. Capitolul 12 începe de fapt cu versetul 19 al capitolului precedent. În cele ce urmează avem o profeție complet nouă, care începe cu versetul 19 și se încheie cu capitolul 14. Este una referitoare în principal la Israel, așa cum arată viziunile de la început. În capitolul 12 sunt văzute în cer sursele binelui și răului. În capitolul 13, cei doi slujitori principali ai lui Satan de pe pământ sunt văzuți într-o ostilitate activă împotriva lui Dumnezeu și a sfinților Săi. În capitolul 14 este dezvăluită o serie de șapte evenimente în care este arătată lucrarea lui Dumnezeu în har și judecată.

     11.19.1 - "S-a deschis templul lui Dumnezeu în cer și s-a văzut chivotul legământului în templul Său".

     Niciunul dintre acestea, adică templul și chivotul legământului, atât de bogate și sacre în istoria iudaică, nu se află de fapt în cer. "Nu am văzut templu în ea" (Apoc. 21:22). Atunci ce semnifică ele? Care este valoarea lor morală și lecțiile pentru "care au venit sfârșitul veacurilor" (1 Cor. 10:11)? Templul este semnul că Dumnezeu Își însușește cauza și interesele lui Israel, și este văzut în cer, căci acolo Se ocupă El de poporul Său, aflat atunci pe pământ. Chivotul legământului Său este semnul prezenței lui Iehova cu poporul Său pământesc și al credincioșiei Sale neschimbate față de acesta. Curcubeul care înconjoară tronul (Apoc. 4:3) și care înconjoară capul îngerului puternic (Apoc. 10:1) este semnul, pentru toți cei care îl privesc, al legământului lui Dumnezeu cu creația, un legământ al bunătății și al îndurării. Aici, chivotul, care conține tablele legii și este acoperit cu capacul sau tronul ispășirii din aur curat, istorisește despre harul bogat adus lui Israel. Ceea ce a fost curcubeul pentru creație, aceea - și chiar mai mult - a fost și este chivotul (*) pentru Israel.

     (*)  Nu știm dacă chivotul a avut aceeași soartă ca și templul, care a fost ars la o lună dup jefuirea Ierusalimului de către caldeeni (Ier. 52:12-13), sau dacă a fost ascuns de Ieremia conform tradiției iudaice (căci profetul s-a aflat în cetate pe tot parcursul asediului), sau dacă a fost inclus printre vasele duse de cuceritor la Babilon. Cert este că chivotul nu va fi scos la lumină în viitor, în ciuda speculațiilor și presupunerilor contrare. Despre aceasta, Ieremia vorbește foarte categoric (Ier. 3:16). Chivotul, semnul prezenței și al credincioșiei lui Iehova, nu va mai fi necesar în zilele de glorie ale Împărăției, căci ceea ce semnifică el va fi atunci un fapt împlinit. Iehova Își va arăta atunci harul Său neschimbat față de poporul Său, iar tronul și prezența Sa în mijlocul lor vor înlocui în mod glorios chivotul din cortul și templul de odinioară. Pentru Israel, chivotul era semnul și dovada harului (Iosua 3:14-17), pentru păgânii necircumciși el aducea doar judecata (1 Samuel 5). În primul caz, poporul (Israel) a fost salvat, prin urmare prezența lui Iehova cu ei a fost o binecuvântare; în cel de-al doilea caz, poporul (Filistean) nu a fost salvat și, prin urmare, prezența Lui era de nesuportat.

     11.19.2 - "Au fost fulgere și glasuri și tunete și un cutremur și grindină mare".

     Acești termeni indică separat și împreună o furtună a mâniei divine, care își are izvorul în cer. Am atras deja atenția asupra semnificației acestor termeni în părțile anterioare ale expunerii noastre. Grindină din cer, evidențiată aici în mod special prin epitetul  "mare", sugerează asprimea și rapiditatea judecății de pe pământ, precum și sursa ei, în mod evident de la Dumnezeu (Exod 9:18-25 ; Apoc. 8:7 ; Apoc. 16:21). Combinația elementelor distructive nu este folosită atunci când este instala tronul. Nu este nevoie de ea, deoarece judecata va veni atunci de la tron spre pământ și nu, ca aici, din cer.