TABĂRA

     Andre Gibert

     Există o anumită confuzie de care trebuie să ne temem în modul în care analizăm ceea ce ne spune Scriptura despre tabăra lui Israel. Istoria acestui popor oferă atât de multe asemănări cât și contraste cu propria noastră poziție, după cum arată, în special, epistola către Evrei, și trebuie să luăm seama atât la unele, cât și la celelalte.

     Pentru aceasta este important să înțelegem, pe de-o parte, principiile morale care sunt valabile pentru toate timpurile, iar pe de alta, caracteristicile specifice economiilor (sau dispensații) succesive, astfel încât să nu ne întoarcem la lucruri învechite, obținând, în același timp, folosul pentru care ne-au fost transmise.

     1     A fi în locul unde Dumnezeu poate fi întâlnit

     Pasajele Scripturii unde se întâlnesc expresiile "afară din tabără" și "în tabără", în special în Exod 33:7-11, Numeri 11:24-29 și Evrei 13:11-13, ne pun în față trei situații diferite, și găsim aici trei lecții care se completează reciproc.

     Punctul capital, peste tot, este cel al prezenței lui Dumnezeu : este vorba ca cel credincios să se afle în locul unde Dumnezeu este întâlnit.

     2      Cortul întâlnirii afară din tabără - Exod 33

     2.1   Când legea este încălcată, cei care Îl caută pe Domnul ies afară din tabără, la cortul întâlnirii

     Tabăra poporului condus de Moise a fost sub ocrotirea harului divin de la ieșirea din Egipt până la Sinai. Acest popor a primit apoi legea morală (Exod 19 ; 24) și s-a angajat să o împlinească. Dar el o încalcă în prima și fundamentala sa poruncă, atunci când Moise era încă pe munte pentru a primi poruncile scrise și toate detaliile organizării închinării pământești de care urma să fie responsabilă națiunea pusă deoparte de toate celelalte. În momentul când se întoarce în tabără, Moise vede dezordinea idolatră și vițelul de aur; el sparge tablele legii, și stă la intrarea taberei și cheamă acolo pe leviți pentru a executa o judecată imediată. Apoi se suie la Domnul pentru a mijloci. La întoarcere, încă nesigur în privința a ceea ce avea să facă Domnul, dar pătruns de sentimentul gloriei lui Dumnezeu, el ia un cort, îl ridică "afară din tabără, departe de tabără", și l-a numit "cortul întâlnirii" : era chiar numele pe care Domnul i l-a făcut deja cunoscut cu privire la locașul sfânt "sfințit prin gloria Sa", unde, potrivit legii Sale, voia să locuiască în mijlocul poporului Său (Ex. 29:43-45). Toți cei care Îl căutau pe Domnul ieșeau la acest cort al întâlnirii, afară din tabără. Prezența Domnului era acolo. El îi vorbește lui Moise și îi spune că este dispus să ducă poporul. Moise "se întoarce în tabără", împlinindu-și rolul de mediator față de popor, în timp ce Iosua, în care vedem un tip al lui Hristos în Duh, "nu ieșea dinăuntrul cortului" (Ex. 33:11).

     2.2   Poporul supraviețuiește prin credincioșia lui Dumnezeu, dar El nu Se asociază cu întinarea

     Astfel, deși ar fi meritat să fie nimicit, poporul supraviețuiește pentru că Domnul este credincios Cuvântului Său, Lui Însuși; dar principiul permanent al separării de nelegiuire este stabilit : Dumnezeu nu asociază Numele Său cu întinarea. Doar după ce a stabilit această separare, Moise a primit instrucțiuni din partea Domnului cu privire la noile Sale căi față de poporul Său : Israel este un obiect al ocrotirii și al îndurării, dar ca atare este repus sub lege. El nu a putut să o păzească mai înainte; învățat prin această experiență teribilă, o va păzi el în continuare?

        Având în vedere această punere la probă, care este cea a omului în general, tabăra lui Israel este stabilită, după un nou caracter, "de jur-împrejurul cortului întâlnirii" (Num. 2:2).

     3     Tabăra în jurul cortului întâlnirii - Numeri 2:2

     3.1  Dispunerea taberei în jurul cortului întâlnirii

     Locașul sfânt pământesc amintit deja, așa cum tocmai l-am văzut, "cortul întâlnirii" în instrucțiunile primite prin Moise pe munte, înainte de vițelul de aur, își ocupă locul în interiorul imensei tabere a poporului Israel, indiferent dacă el staționa sau dacă se deplasa prin pustie.

     Această tabără este, de fapt, constituită din alte patru "tabere" definite în Numeri 2, fiecare cuprinzând trei seminții sub același steag. "Și fiii lui Israel să-și așeze tabăra fiecare în tabăra sa și fiecare lângă steagul său" (1:52 ; 2:17, 34), ansamblul "taberelor" fiind denumit în mod expres "tabăra" (5:3). "Să-și așeze tabăra de jur-împrejurul cortului întâlnirii" dar "în fața lui" (2:2). 

     Numai leviții își așezau tabăra imediat "împrejurul cortului mărturiei" (1:53) : "tabăra leviților" era "în mijlocul taberelor" (2:17), asociată astfel  cu acest cort. În partea centrală se afla Moise, preoții și toți leviții care păzeau, slujeau, transportau cortul și obiectele sale sfinte.

     Domnul era acolo, despărțit de popor, ascuns în spatele perdelei locului sfânt, dar norul gloriei manifesta prezența Sa. În jurul și în interiorul cortului se desfășurau ritualuri și ceremonii de închinare, în special cele din ziua ispășirii. Ele erau indispensabile pentru ca relațiile Domnului cu poporul Său să fie menținute, în "trecerea peste păcatele făcute mai înainte" (Rom. 3:25), și în virtutea jertfei viitoare a lui Hristos. Dumnezeu consimte să rămână acolo prin har. Răscumpărarea lucrată la Paște și la Marea Roșie, precum și iertarea guvernamentală acordată după vițelul de aur, privite astfel, s-ar putea spune, că își dobândesc cea mai prețioasă valoare; dar, de asemenea, responsabilitatea poporului de a păzi legea devine și mai mare, și slujba acestui prim legământ va fi o slujbă a morții și a condamnării pentru om, al cărui caracter disperat îl dezvăluie (2 Corinteni 3). 

     3.2   Imaginile lui Hristos și ale Bisericii în tabără - Har și sfințenie

     În orice caz, Dumnezeu Și-a luat "locul în mijlocul semințiilor pentru a fi păzit", dacă îndrăznim să ne exprimăm așa, "și onorat acolo" (JND). Semnificația tipică pe care aceste relații o au pentru noi, și pe care Noul Testament o luminează, este bogată în învățături. Suntem aduși aici în mod permanent la Hristos, despre Care ne vorbesc cortul, altarele, chivotul, perdeaua, sfeșnicul, masa, jertfele, slujba, umblarea. Și tabăra însăși este o imagine remarcabilă a poporului lui Dumnezeu actual, a Bisericii care traversează această lume pentru a ajunge în patria sa cerească. De asemenea, capitolele care vorbesc despre ordine, strângerea și înaintarea taberei sunt de-o mare însemnătate practică pentru noi, și nu le putem neglija fără să suferim pagubă.

     Totul vorbește acolo despre har, dar și despre sfințenie. "Tabăra ta să fie sfântă", pentru că Dumnezeu locuiește acolo; El "umblă în mijlocul taberei tale" (Deut. 23:14). De aceea diferitele necurății, imagini ale manifestării păcatului, trebuiau să fie scoase "afară din tabără" (Deut. 23:9-14). Din același motiv, "ca să nu întineze tabăra lor, în mijlocul căreia locuiesc Eu" (Num. 5:3), locuința leprosului și a oricărui om necurat era afară din tabără, în permanență (Lev. 13:46) ; Num. 5:1-3 ; Deut. 23:10), sau temporar (Num. 12:15). Și cu cât mai solemn este să gândim că, datorită sfințeniei acestei prezențe a Domnului, "trupurile acelor animale, al căror sânge este adus de marele preot în locurile sfinte, sunt arse afară din tabără" (Evrei 13:11 ; Lev. 4, 12, 21 ; 16:27) ? Hristos a trebuit să sufere părăsirea de către Dumnezeu, fiind "făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El" și că a fost stabilită o relație între Dumnezeu și păcătosul devenit închinător.

     Tabără lui Israel fiind o imagine a Bisericii (*), înțelegem că îndemnurile la sfințenie practică și colectivă ale acesteia sunt ilustrate frecvent în epistole prin amintirea cerințelor legii, sub a cărui literă nu mai suntem. "Sfințenia își are locul (sau "se află", "se potrivește") în casa Ta, Doamne" (Ps. 93:5). Separarea de rău este un principiu la fel de imperativ ca în ziua în care Moise a ridicat cortul întâlnirii departe de o tabără întinată de idolatrie și condamnată.

     (*)  Este bine de reamintit aici distincția care trebuie făcută între Biserica (sau Adunarea) lui Dumnezeu și creștinătate :

     

     1 - Adevărata Biserică, care se află acum pe pământ, va fi introdusă în curând, glorioasă, în cer. Ea este alcătuită din toți credincioșii, și numai din ei, mădulare ale Trupului lui Hristos uniți cu El prin Duhul Sfânt, pietre vii ale casei pe care a zidit-o Hristos (Matei 16:18 ; Efes. 2:21). Ea este una potrivit unității din Efes. 4:4. Ea este cunoscută de Dumnezeu, dar nu mai este perceptibilă aici jos, pe pământ, în totalitatea ei în ochii oamenilor, așa cum este împrăștiată acum în mijlocul lumii mărturisitoare (*). S-ar putea vorbi despre Biserica ascunsă, interioară.

     (*)  Este vorba despre lumea creștină, creștinătatea în ansamblul ei, care mărturisește credința creștină, creștinismul, dar nu are și realitatea mărturiei ei, viața divină, n.tr.

     2 - Mărturia creștină, creștinătatea în ansamblul ei, ceea ce se numește Biserica mărturisitoare sau responsabilă, casa încredințată în mod efectiv responsabilității omului (1 Cor. 3:12-15) este ruinată de către el. Ea este una potrivit unității din Efes. 4:5, în toate lucrurile exterioare, cele ale mărturisirii, și este responsabilă pentru că revendică Numele lui Hristos. Ea include adevărata Biserică, dar imediat ce aceasta va fi înălțată la cer la venirea Domnului, mărturisirea fără viață va rămâne singură, va sfârși în apostazie și va fi mistuită de judecată.

     3.3    Eșecurile poporului - Poporul plăcut în ochii lui Dumnezeu - Responsabilitate și credință

     Din nefericire, în tabără, reorganizată în jurul acestui cort, s-a întâmplat ceea ce carnea produce întotdeauna: se înalță murmure, izbucnește răzvrătirea, corupția se răspândește, idolatria continuă, și tulburări de tot felul marchează istoria poporului în timpul traversării pustiei. Nu vedem oare, de la capitolul 10 din Numeri cum conducătorul dă semne de slăbiciune, și oare nu vor trebui consemnate și altele eșecuri, mai pronunțate, în ceea ce-l privește (cap. 11 ; cap. 20)? Dar ce să zicem despre greșelile poporului, de-a lungul istoriei sale! Este frumos, cu siguranță, să vezi triumfând harul suveran al lui Dumnezeu. Dacă credința lui Moise are o eclipsă, chivotul, în drumul spre Canaan, părăsește locul care îi fusese atribuit inițial pentru călătorie și merge înaintea poporului pentru a le găsi un loc de odihnă (Num. 10:21, 33) ; și ordinea taberei așezate în acest loc rămâne ordinea rânduită de Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, întregul popor rămâne îmbrăcat în frumusețea pe care o dăruiește harul; "corturile lui Iacov sunt frumoase" (Num. 24:5) : ce ar putea fi mai minunat decât aceste oracole ale lui Balaam atunci când "l-a văzut pe Israel locuind în corturi, după semințiile sale" (Num. 24:2)? De aceea, "ceea ce a făcut Dumnezeu" va fi celebrat "după timpul" sfârșitului călătoriei acestui popor care nu este "numărat printre națiuni" (23:9). Responsabilitatea acestuia, și a fiecăruia dintre cei care-l alcătuiesc, este ea cumva diminuată? Dimpotrivă (cap. 25). Dar credința este chemată să vadă lucrurile așa cum le vede Dumnezeu, și să fie geloasă pe sfințenia taberei poporului lui Dumnezeu. Un Fineas a înțeles acest lucru, și a acționat în consecință.

     3.4   Biserica infidelă, responsabilitatea rămâne, chiar la nivel individual

     Ca și Israel, deși mai privilegiată decât acesta, Biserica văzută în lume, din nefericire, a eșuat. Tulburată, divizată și infidelă misiunii sale, ea și conducătorii ei, a devenit "casa cea mare" din 2 Timotei 2. Dar, ca și Israel, pe care Dumnezeu l-a văzut ca poporul Său în jurul cortului Său, ea nu a încetat, în ochii aceluiași Dumnezeu, să fie casa Sa. Dacă judecata începe de la ea (1 Pet. 4:17), aceasta este o judecată de disciplină, apoi va veni o zi când "furia mâniei Sale" (Apoc. 16:19) se va abate asupra a ceea ce nu va fi mai mult decât o mărturisire apostată. Dar atâta timp cât Domnul Își lasă Mireasa Lui pe pământ, El o tratează cu titlul, chiar uzurpat, de Adunare, tot ceea ce poartă Numele Său, chiar dacă El pedepsește, smerește, pentru ca să se pocăiască, și dacă El anunță judecata asupra a ceea ce va deveni Babilonul cel mare, dar nu se întâmplă încă atât timp cât Cel care o reține (judecata), și anume Duhul Sfânt, este încă acolo.

     "Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Săi" în imensa tabără a creștinătății, unde adevărații credincioși, fideli sau nu, fac parte, împreună amestecați cu mărturisitorii fără viață. Cel fidel (credinciosul care se poartă cu credincioșie) vede întotdeauna întregul (pe toți cei care mărturisesc  Numele Domnului Isus, indiferent dacă au sau nu și realitatea, viața divină, n.tr.) ca fiind casa lui Dumnezeu, ruinată de către om, din nefericire, dar asupra căreia Domnul revendică drepturile Sale, casa lui Dumnezeu căreia i se cuvine sfințenia și în care cineva nu trebuie să se comportă după bunul său plac (1 Tim. 3:15). Neputând să iasă din ea nici să facă ordine, ci are responsabilitatea de a-i menține această sfințenie în măsura în care aceasta îl privește. Ca și în timpul apostolilor, "oricine rostește Numele Domnului este chemat să "se depărteze de nedreptate", în purtarea sa personală și în relațiile sale eclesiastice (2 Tim. 2:18, 19).

     3.5    Locul prezenței lui Dumnezeu rămâne

     Pe de altă parte, iar aici atingem punctul esențial, oricare ar fi confuzia prezentă există un loc, locul, unde Dumnezeu asigură prezența Sa, și acest loc este întotdeauna același de la început. El nu este în afara casei mari, dar nu este cunoscut de toți în această casă mare. El ar trebui să fie locul de strângere al tuturor credincioșilor : slujba preoților și a leviților nu se putea efectua decât la cortul întâlnirii, iar astăzi toți credincioșii sunt preoți și leviți. Dacă nu sunt toți acolo unde ar trebui să fie, lucrul acesta nu schimbă absolut cu nimic în ceea ce privește permanența locului atribuit închinătorilor și slujitorilor. Astăzi, ca și la începutul Bisericii, nu este decât un loc pentru a ne apropia împreună de Dumnezeu, a-L chema și a-I aduce închinare : "Acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor", a spus Isus. Acolo se poate recunoaște și exprima unitatea poporului lui Dumnezeu. Ar putea exista un alt centru? De asemenea, acesta este punctul de plecare desemnat pentru orice slujire, fie în Biserică, fie în lume, și pentru orice luptă biruitoare.

     Duhul suflă încotro vrea, dar noi trebuie să rămânem în locul unde "cei care Îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată" sunt chemați să se întâlnească pe pământ și să urmărească în comun ceea ce întreaga Biserică ar trebui să urmărească cu o singură inimă, "dreptatea, credința, dragostea, pacea" (2 Tim. 2:22). Eldad și Medad puteau să profețească în tabără, în mijlocul semințiilor, deși nu au asculta de porunca de a ieși la Moise la cortul întâlnirii (Num. 11:24-29) ; să avem față de ei sentimentele lui Moise, și să ne bucurăm de această lucrare a Duhului Sfânt, cum se bucura Pavel de faptul că Hristos era vestit, chiar dacă cu un duh de ceartă (Filip. 1:15) ; dar să nu părăsim locul unde Domnul vrea să fim. Lucrul acesta nu este o chestiune de superioritate față de alții, ci de ascultare. Nu ar trebui să fim fericiți să recunoaștem drepturile lui Hristos și să probăm cât este El de credincios, bucurându-ne de infinita binecuvântare a prezenței Sale, oricare ar fi starea lucrurilor prezente? Să-L binecuvântăm că încă Îl putem găsi.

     3.6   Prezența lui Dumnezeu ne cere să ne separăm de ceea ce este incompatibil cu El

     Fără cort și fără Dumnezeu locuind în cort, tabăra lui Israel nu ar fi fost decât o adunătură de răzvrătiți și de corturi necurate ; El nu i-ar fi acordat nicio atenție. Fără prezența Domnului asigurată la fel ca în timpurile apostolilor, creștinătatea ar fi Babilon. Chiar dacă ea rămâne, în marea ei majoritate, oarbă la acest mare fapt, Hristos și Duhul Său se află încă în mijlocul ei, și nu se găsește în altă parte, în iudaism nu mai mult decât în islamism, sau orice altă religie oricare ar fi ea. Ei (Domnul și Duhul) sunt acolo împreună cu toate resursele pe care le implică acest lucru pentru credință. Dar departe gândul că o astfel de prezență pecetluiește cu aprobarea sa tot ceea ce se face  și se găsește acolo. Dimpotrivă, ea (prezența Domnului) scoate în evidență lucrarea omului și toate aceste caractere ale lumii care, introduse în Biserică, fac apel la disciplină și vor aduce judecata. Epistolele către cele șapte biserici din Apocalipsa 2 și 3 o arată cu toată puterea. Această prezență impune credinciosului să se separe de ceea ce o neagă de fapt, și care înșeală sufletele cu practici și forme religioase goale, adaptate acestei lumi dar incompatibile cu titlul de străin aici jos, potrivit pentru creștin. Iar aici găsim îndemnul din Evrei 13:13.

     4     "Să ieșim la El, afară din tabără" - Evrei 13:13 

     4.1  Semnificația actuală a expresiei "afară din tabără"

     De fapt, noi nu am fost aduși la lucruri vizibile, pământești, nici la valori lumești. Timpul de a "sluji cortului" ridicat de om a trecut. Imaginile au făcut loc realității.

     Tabăra așezată în jurul cortului, deși la o oarecare distanță, ne învață multe lucruri, dar să ne ferim să păstrăm imaginea în loc să înțelegem ce simbolizează ea. Biserica trebuie să învețe din această imagine, dar nu poate fi identificată cu ea. Cortul pământesc, locuința vizibilă a unui Dumnezeu prezent, dar ascuns, și-a avut timpul său, și odată cu el tabăra semințiilor care îl înconjurau.

     Acest cort era "imaginea și umbra lucrurilor cerești" ; tot ceea ce avea legătura cu acesta nu dădea decât "imaginile lucrurilor care sunt în ceruri" (Evrei 8:5 ; 9:23). Hristos a venit, El "S-a așezat la dreapta tronului Măreției, în ceruri; slujitor al locurilor sfinte și al adevăratului cort, pe care l-a ridicat Domnul, nu omul" (8:2), iar noi suntem invitați acum să intrăm prin El în realitățile cerești, pentru a ne bucura prin credință de aceste "bunuri viitoare", despre care legea nu avea decât "umbra, nu imaginea însăși" (10:1). 

     Crucea a făcut învechit întreg sistemul legii. Chiar dacă templul nu a fost distrus imediat, ci după un timp acordat poporului prin îndurarea lui Dumnezeu pentru a se pocăi și a-L accepta pe Hristos (ceea ce nu s-a întâmplat), sistemul a fost abrogat după respingerea lui Hristos ("casa Mea" din Matei 21:13 devine "casa voastră", - lăsată pustie în 23:38). Astfel că, nicio clădire pământească, nicio tabăra organizată în jurul ei, nici ceremonii, nici jertfe, nici un grup special de preoți, nu aparțin de dispensația creștină. Isus Hristos singur, același ieri, azi și în veci, înlocuiește toate umbrele : "trupul este al lui Hristos" (Col. 2:17). "La El" trebuie să mergem. Unde este El?

     El a "intrat cu propriul Său sânge, odată pentru totdeauna, în locurile sfinte". El este acolo "mare preot peste casa lui Dumnezeu" : deci, "să ne apropiem", să intrăm în locașul sfânt, chiar în prezența lui Dumnezeu, pe calea cea nouă și vie. Dar, "ca să sfințească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă", afară din tabără, acolo unde erau arse trupurile animalelor al căror sânge era dus, pentru păcat, în locurile sfinte : deci, "să ieșim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui".

     4.2   Tabăra, imaginea unei religii bazate pe fundamente pământești, ritualuri și forme organizate

     Să observăm bine că nu este vorba doar de a ne separa de un răul care întinează în mod ofensator, ca în Exod 33 ; lucrul aceasta înseamnă ruperea oricărei legături cu orice religie care se bazează pe fundamente pământești, chiar dacă aceasta a fost stabilită de Dumnezeu, așa cum a fost cazul religiei iudaice. Ridicând cortul întâlnirii în afara taberei întinate, Moise pregătea o altă tabără după gândul lui Dumnezeu, unde El avea să-Și manifeste prezența într-un cort făcut de mâini. Dar nu mai este vorba despre acesta : aceste lucruri erau destinate să treacă, ele au fost așa de la instituirea lor, deși experiența pe care o implicau era necesară. Acesta este sensul profund al acestor imagini (Evrei 9:6-9). Epistola către Evrei insistă asupra acestui lucru și prezintă mult mai puțin vinovăția și  declinul poporului iudeu decât incapacitatea sistemului, "inutilitatea poruncii" (7:18) datorită stării iremediabile a omului, stare pe care Dumnezeu o cunoștea perfect, și în funcție de care El a rânduit poruncile, desăvârșind punerea la probă a omului. Toate aceste lucruri vizibile erau deci tranzitorii și ele au luat sfârșit odată cu crucea. A se întoarce la ele, pentru creștinii evrei, însemna a nega valoarea lucrării lui Hristos, ignorând că ea a deschis calea spre locurile sfinte, pretinzând că cineva ar putea sluji Dumnezeului cel viu fără să aibă conștiința curățită de faptele moarte, afirmând că Dumnezeu acceptă o închinare adusă de către omul în carne (în natura veche, n.tr.).

     Marea greșeală a creștinătății a fost tocmai să organizeze o tabără, și chiar mai multe, bazat pe principiul din care credincioșii au fost chemați să iasă. Ea insistă să mențină umbrele, disprețuind trupul. Nevoia religioasă a omului natural își găsește satisfacție în aceasta, dar acest lucru nu este nimic altceva decât a afirma că omul poate fi îmbunătățit, și să împodobească lumea cu o religie a cărnii : existând, de asemenea, rușinea de a ieși din ea. Duhul omului înlocuiește Duhul lui Dumnezeu. Singura "religie" pe care Dumnezeu a recunoscut-o vreodată (această închinare levitică) a fost respinsă de El, și se pretinde că o continuă la adăpostul Numelui lui Hristos, care a desființat-o! Ritualuri, ceremonii, cler, diferite reguli, un set întreg de forme organizate, pe scurt, o mărturisire zisă creștină în care se simt foarte bine cei nepecetluiți, cei neconvertiți, iată ce oferă, în diferite feluri, taberele sub ale căror steaguri este divizată creștinătatea, și care tind atât de puternic astăzi să arate că, în realitate, ele sunt doar una.

     Nu, Hristos nu este în aceste forme, chiar dacă sufletul sincer dar neluminat poate să găsească hrană spirituală pentru propria sa zidire în orice sistem religios : de fapt, un astfel de suflet se bucură de El ca fiind "afară din tabără" fără să fie conștient, altfel el nu depășește nivelul unei "speranțe pentru această viață", sau condiția Mariei din Magdala care căuta printre morți pe Cel care este viu. Dar ne adresăm aici în modul cel mai serios celor care, prin harul lui Dumnezeu au fost învățați cu privire la aceste lucruri și care ar fi înclinați să se întoarcă în tabără. Responsabilitatea lor ar fi mare. Ei s-ar alipi la o mărturisire fără viață, precum iudaismul cu templul său, gol după ce Domnul l-a părăsit. Fără a merge până acolo în a reaminti, în ce-i privește, avertismentul solemn din Evrei 6, care îi privește pe cei apostați, putem spune că ei ar vrea să-L aibă pe Isus acolo unde ei știu că nu este, și aceasta, în fond, fiindcă ei nu vor să poarte ocara Lui. Ei afirmă că au aici jos, pe pământ, o cetate permanentă, în loc să caute pe cea care este viitoare. Ei aleg pământul când Dumnezeu le deschide cerul.

     5     Strângerea în jurul singurului Domn

     Astfel, deși ne este imposibil să încetăm să aparținem creștinătății mărturisitoare, care nu este încă tratată ca apostată și lepădată,  și căreia Domnul îi vorbește încă ca purtătoarea numelui de Biserică, noi trebuie "să ne depărtăm de nedreptatea" manifestată în interiorul acestei case mari. Această lecție pe care ne-o oferă tabăra, considerată ca o imagine instructivă a Bisericii, străină de lumea pe care o străbate, precum Israel altădată pustia.

     Dar, pe de altă parte, cu Hristos, "sfârșitul legii", avem împlinirea imaginilor, și nu mai avem nimic de-a face acum cu supraviețuirea unei tabere unde Dumnezeu nu mai locuiește și care s-a integrat într-o lume din care am fost smulși.

     Există aici un adevăr de-o însemnătate generală: a relua imaginile învechite, înseamnă a ne lipsi de lecțiile pentru care ele ne-au fost păstrate, și, rezidind lucrurile dărâmate, devenim noi înșine călcători de lege (Gal. 2:18). Circumcizia, de exemplu, este o imagine de-o semnificație deosebită pentru noi, dar cine o practică acum se va despărți de orice beneficiu care este în Hristos (Gal. 5:4). Orice organizație religioasă care are caracterul taberei pământești neagă adevăratul creștinism; ea minimalizează lucrarea lui Hristos, nu recunoaște poziția Sa actuală și  neagă caracterul ceresc al Bisericii.

     Ce este deci de făcut, cu expresii de genul "bisericile noastre, biserica noastră", în timp ce trupul este unul singur? Printr-o eroare asemănătoare, adunările locale sunt făcute în unități independente având fiecare responsabilitatea sa proprie și exclusivă, în timp ce unitatea trupului implică faptul că responsabilitatea unei adunări locale este cea a întregii Biserici. O adunare locală independentă nu poate în niciun caz să pretindă a fi o expresie a întregii Biserici (*).

     (*) Autorul vrea să spună că într-o situație normală, o adunare locală este expresia întregii Biserici. Tot ceea ce se face acolo se face cu responsabilitatea că acel lucru implică întreaga Biserică, nu doar adunarea locală, fie în bine, fie în rău, acceptare în comuniune, sau excludere. Rezultatul este că orice hotărâre se ia în adunarea locală este respectată de întreaga Biserică.

     În celălalt caz, al adunărilor independente, ele nu pot pretinde, așa cum s-a spus, că sunt o expresie locală a întregii Biserici. Ele limitează responsabilitatea doar pe plan local, fără ca prin hotărârile pe care le iau să implice întreaga Biserică. Prin aceasta, ele tăgăduiesc, fără să-și dea seama, cred, unitatea trupului. Când o adunare locală spune că este independentă, prin aceasta ea se delimitează, prin acțiunile sale, de celelalte adunări care alcătuiesc trupul, n.tr.

     Unul și același Duh adună în jurul singurului Domn, în Numele Său, și nu în altă parte. Dacă prezența Domnului este întotdeauna asigurată acolo unde ea a fost promisă și doar acolo, să luăm aminte să nu ne îndepărtăm. Isus le-a poruncit să-l lase pe cel care scotea demoni în Numele Său fără să-i urmeze pe ucenici; dar nu le spune să urmeze un astfel de om, și El afirmă clar în altă parte: "Cel care nu este cu Mine este împotriva Mea, iar cel care nu adună cu Mine risipește" (Luca 9:49, 50 ; Matei 12:30). Dacă El nu a lepădat Biserica responsabilă, unde coexistă Tiatira, Sardes, Laodiceea împreună cu Filadelfia, pretutindeni și în măsura în care o religie pământească s-a dezvoltat acolo, martorii lui Hristos nu pot decât să "iasă la El, afară din tabără, purtând ocara Lui".

     Lucrul acesta a costat mult, cu siguranță, pe cei care au fost înaintea noastră (*) cu mai mult de un secol, pentru a lua o astfel de poziție, dar au fost binecuvântați. Acum ni se cere să luăm, la rândul nostru, partea noastră de ocară, și în toate timpurile "ocara lui Hristos" este "o mai mare comoară decât toate bogățiile Egiptului", dar numai în ochii credinței. Fie ca Dumnezeu să ne dea să înțelegem și să arătăm clar că "nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare".

     (*)   Autorul, Andre Gibert, a trăit între anii 1892-1985, la Lyon, Franța, n.tr.

     

      

    

     

        

                                                                   

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                       - XXV -

     Walter Scott                                                                                                       STEM Publishing

     APOCALIPSA 10 

 

     COBORÂREA ÎNGERULUI PUTERNIC

     CARTEA MICĂ DESCHISĂ

     INTRODUCERE

     Înainte de deschiderea celei de-a șaptea peceți, înainte de sunetul celei de-a șaptea trâmbiță și de vărsarea celui de-al șaptelea potir, se observă o pauză în cursul judecății în fiecare caz. Cea mai scurtă pauză este în cazul celui de-al șaptelea potir (Apoc. 16:15). Pauza din timpul celei de-a șaptea trâmbiță este cea mai lungă (Apoc. 10 - 11:13). 

     A șaptea pecete, în timpul căreia nu se consemnează nicio acțiune sau judecată separată, a introdus seria pedepselor divine anunțate prin trâmbițe. În mod similar, al treilea vai, sau a șaptea trâmbiță, pregătește calea pentru revărsarea finală a mâniei lui Dumnezeu asupra scenei apostate. Aceste ultime șapte judecăți, adică potirele, manifestă un caracter deschis. Ele sunt văzute clar de către toți ca venind din cer. Dumnezeu este recunoscut ca sursa acestor orori, nu printr-o adevărată pocăință, ci prin batjocură deschisă la adresa lui Dumnezeu și a Numelui Său. În episodul dintre a șasea și a șaptea trâmbiță citim: "în zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu, după cum a făcut El cunoscut Evanghelia robilor Săi, profeții" (Apoc. 10:7). Sunetul celei de-a șaptea trâmbiță aduce sfârșitul răbdării lui Dumnezeu. Puterea apostată de pe pământ trebuie tratată deschis, nu providențial, ca în timpul celor două serii anterioare de judecăți. Cerul și pământul, îngerii și oamenii, mărturisesc că aceste ultime lovituri, prin potire, sunt aplicate de mâna lui Dumnezeu. Prin urmare, sunetul celei de-a șaptea trâmbiță anunță revărsarea mâniei concentrate a lui Dumnezeu asupra scenei vinovate și apostate. Loviturile sunt scurte, precise și necruțătoare (Apocalipsa 16).

     Unii au susținut că, drept rezultat imediat al prezenței celui de-al șaptelea înger care a sunat din trâmbiță, Domnul Își va lua în primire marea Sa putere; începând imediat domnia Sa milenară. Dar noi considerăm că aceasta este o greșeală. Ostilitatea activă a Fiarei împotriva sfinților a încetat odată cu expirarea celor 1260 de zile, perioada exactă de suferință măsurată în zile și luni (Apoc. 11:3 ; 13:5-8). Aceasta lasă șaptesprezece zile și jumătate pentru a completa cei trei ani și jumătate necesari pentru a completa a șaptezecea săptămână a lui Daniel, acea săptămână plină de evenimente de șapte ani literali (Dan. 9:27). Potirele vor fi vărsate în timpul acestor șaptesprezece zile și jumătate (*).

     (*) Vezi postarea din 8.02.2025 și, de asemenea, "STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL" de JND, în special cap. 9 (15.01.2025), n.t.

     Puterea Fiarei de a-i hărțui și mai mult pe sfinții lui Dumnezeu ajunge la sfârșit atunci când îngerul începe să verse potirele. Cum poate Fiara persecuta când ea însăși este subiectul direct al acestor ultime judecăți? Înțelegem că Apoc. 11:15-18 nu prezintă evenimente care se încadrează în mod direct în timpul celei de-a șaptea trâmbiță, ci mai degrabă grupează scene milenare și eterne, și celebrează mai dinainte apropiata domnie universală a lui Hristos și triumful lui Dumnezeu. Împărăția este anticipată, nu a venit încă. După trâmbița celui de-al șaptelea înger, potirele sunt vărsate succesiv. Astfel, trâmbițele vin după peceți, iar potirele urmează după trâmbițe.

     Însă, înainte ca Roma să devină subiectul direct al unei intense acțiuni judecătorești (Apocalipsa 16), intervenția publică a lui Dumnezeu este martoră prin simboluri și cuvinte (Apocalipsa 10) și este prezentată o altă mărturie, una nedezvăluită până atunci în nicio viziune anterioară (Apocalipsa 11). Această mărturie are un caracter propriu (v. 4) și este mult mai restrânsă decât cea din Apoc. 6:9 sau cea și mai extinsă prezentată în Apocalipsa 7. Cetatea Ierusalimului, călcată atunci sub călcâiul de fier al asupritorului națiunilor, devine sfera de operare a mărturiei cu totul speciale din cap. 11.

     DESCRIEREA GLORIOASĂ A ÎNGERULUI PUTERNIC CARE COBOARĂ DIN CER

     Apoc. 10:1-3 - "Și am văzut un alt înger puternic, coborând din cer, îmbrăcat cu un nor și curcubeul era pe capul lui și fața lui era ca soarele și picioarele lui ca niște stâlpi de foc; și avea în mâna lui o carte mică deschisă. Și el și-a pus piciorul drept pe mare, și pe cel stâng pe pământ; și a strigat cu glas tare, cum răcnește un leu; și, când a strigat, cele șapte tunete au vorbit cu glasurile lor".

     Lucrurile se apropie de sfârșit. Jumătatea de săptămână de necaz (trei ani și jumătate) este aproape să se încheie, dar ultimele sale ore prezintă lumea într-o răzvrătire nebună și publică împotriva lui Dumnezeu și a sfinților Săi, asupra cărora Fiara și Antihristul își va vărsa furia. Înainte, însă, ca ultimele răzbunări ale Domnului să fie băute de apostații națiunilor și iudeilor și de înșelătorii lor, această viziune mângâietoare străpunge norii întunecați ai judecății. Este o severă aducere aminte pentru lume că, în ciuda furiei celor răi, guvernarea pământului este pretenția dreaptă a Creatorului și care va fi întărită cu putere. Dar viziunea este, de asemenea, una deosebit de potrivită pentru a întări și a mângâia pe credincioși, și în special sfinții aflați în suferință, caci aceeași putere care va zdrobi vrăjmașul îi va înălța pe cei în suferință la onoare. 

     Viziunea este ușor de înțeles. Este una dintre cele mai profunde din carte, dar totuși extrem de simplă în principalele sale caracteristici. Taina viziunilor trâmbițelor dispare aici.

     10.1.1 - "Un alt înger puternic"

     Această expresie ne duce cu gândul înapoi la Apoc. 5:2, dar singurul lucru comun ambelor texte este cuvântul "puternic". În textul dinainte se face referire la o ființă creată înzestrată cu putere, în timp ce în pasajul pe care îl avem în față este văzută o Ființă necreată de măreție și putere divină. Este Domnul Însuși. Am văzut deja o viziune a Domnului în mijlocire angelică și preoțească (Apoc. 8:3); aici El Își afirmă în putere angelică pretenția Sa incontestabilă la stăpânirea pământului.

     10.1.2 - "Coborând din cer"

     Nu doar "din" el ca punct de plecare, ci  "din" ca fiind casa Lui natală (1 Cor. 15:47 ; Ioan 3:13, ultima propoziție); "Cerul" face referire la o locație definită. Introducerea prepoziției "din" și omiterea articolului hotărât în textul Versiunii Autorizate pot părea unora fără importanță, dar pentru cei care susțin inspirația verbală a Sfintelor Scripturi, așa cum credem că fac toți cititorii noștri, o interpolare nejustificată sau omiterea unei litere inspirate sau a unei părți dintr-o iotă sau titlu (Matei 5:18), trebuie considerată o pierdere deosebită. Dumnezeu atenționează și amenință în termeni neobișnuit de solemni împotriva alterării Cuvântului inspirat, fie prin adăugare la el (Apoc. 22:18), fie prin eliminare din el (v. 19).

     Prin coborârea îngerului puternic pe pământ este sugerată încheierea lucrării providențiale (*). Scena profetică anterioară este considerată ca avându-și sursa în cer; aici, scena lucrării este arătată în mod deschis ca fiind pe pământ. Întreaga scenă profetică de sub cer este ocupată deschis și public. Domnul, ieșind astfel din locul Său pentru a-Și stabili Împărăția mondială pe pământ, schimbă punctul de vedere, care în viziune este pământul, nu cerul.

     (*) Adică Dumnezeu nu mai lucrează față de oameni în mod ascuns, astfel că oamenii pot să aibă dubii dacă este lucrarea lui Dumnezeu sau este pur și simplu întâmplare. Acum El o face deschis, public, pe pământ, direct înaintea lor, n.t.

     10.1.2 - "Îmbrăcat cu un nor"

     În oracolele antice, norul figura în general ca reprezentând prezența și măreția lui Iehova. Există o mare plinătate și îndrăzneală în simbolurile folosite pentru a exprima măreția glorioasă a Domnului, simboluri care, în interpretarea lor, lasă puțin loc de discuții. "Îmbrăcat în nor" este un semn public al măreției Sale.

     10.1.3 - "Curcubeul era pe capul lui".

     Același curcubeu (*) așa cum a fost văzut anterior de către văzător (Apoc. 4:3). În referința anterioară, un curcubeu înconjoară tronul și augustul său Ocupant, aici curcubeul, cu multele și diversificatele sale culori și glorii, stă pe capul îngerului. Folosirea articolului hotărât ( "curcubeul") în textul nostru leagă scena din capitolul 10, în unele dintre caracteristicile sale esențiale, de cea din capitolul 4. Este același curcubeu, "acest simbol al divinității" care înconjoară tronul (Apocalipsa 4) și capul (Apocalipsa 10). În mijlocul scenelor apocaliptice ale judecății, amintirea lui Dumnezeu despre îndurare este constantă și neclintită. Curcubeul din nor (**), acel semn antic al bunătății divine (Geneza 9), reapare aici și exact la momentul și timpul când este cea mai mare nevoie.

     (*)  În capitolul 4, înfățișarea curcubeului este "asemănătoare cu smaraldul", verdele neobositor, atât de odihnitor pentru ochi.

     (**)  "Curcubeul nu putea, în conformitate cu mitologia păgână, să constituie o parte din simbolurile regale ale vreunei zeități anume. Aveau noțiuni atât de înalte despre el, încât credeau că nu era propriu-zis un arc (pe cer), ci o zeitate. Grecii credeau că este Iris, fiica lui Thoumas și a Electrei. Romanii considerau că este o favorită (curcubeul era văzut ca o zeiță) deosebită a Lunonei, soția lui Jupiter. Printre peruani, cele mai înalte acte de venerație erau aduse curcubeului; în celebrul templu al soarelui din Cuzco, o încăpere era dedicată în întregime cultului curcubeului și un ordin de preoți era pus deoparte pentru a îndeplini slujbele obișnuite." - "Prelegeri despre profețiile lui Ioan", de Robert Culberston, vol. 1, p. 387.

     Arcul unui arcaș în jurul capului unora dintre zeitățile păgâne este diferit de curcubeu. Păgânii nu puteau să împrăștie norii, nici să-i strângă și, prin urmare, adaugă scriitorul de mai sus: "Prin urmare, nu aveau dreptul să poarte acest însemn deosebit". Curcubeul este, înainte de toate, un simbol folosit exclusiv pentru Ființa divină sau pentru tronul Său (vezi Ez. 1:28).

     10.1.4 - "Fața lui era ca soarele și picioarele lui ca niște stâlpi de foc".

     În esență, descrierea de aici este descrierea gloriei Fiului Omului din capitolul 1:15-16. Acolo, însă, picioarele Celui glorios sunt menționate înaintea feței Sale. Ambele descrieri se aplică aceleiași Persoane binecuvântate în conexiuni diferite. În prima (Apocalipsa 1) este prezentată expresia caracterului și a gloriei Sale ca Om. În cea de-a doua (Apocalipsa 10) este văzută măreția puterii și gloriei  angelice. Măreția și guvernarea supremă sunt reflectate pe fața Sa, în timp ce "picioarele Lui ca niște stâlpi de foc" indică stabilitate și fermitate, sfințenia neclintită a acțiunii Sale judecătorești.

     10.2.1 - "Avea în mâna lui o carte mică deschisă"

     În Apocalipsa 5, Iehova (Cel care ședea pe tron) ținea în mâna dreaptă o carte sau sul închis, cu șapte peceți; aici, îngerul ține în mână o carte deschisă. De ce închisă într-una și deschisă în cealaltă? În prima, sfaturile lui Dumnezeu, nerevelate până acum, sunt dezvăluite succesiv de către Miel, în timp ce în cea de-a doua, "cartea este deschisă ca parte a unei profeții binecunoscute și acum adusă la o soluție directă pe un teren cunoscut". Mai mult, aceasta este o carte "mică" (sau "cărticică"), diminutivă în contrast cu cartea (sau "sulul") mai mare din capitolul 5, care era atât de plină încât era scrisă atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru. O carte, atât ca mărime, cât și ca conținut, mai mare și mai plină decât cea din mâna îngerului.

     10.2.2 - "Și-a pus piciorul drept pe mare, și pe cel stâng pe pământ".

     De trei ori pe parcursul acestei viziuni , îngerul este văzut stând pe mare și pe pământ, iar în fiecare caz menționarea mării este înainte de cea a pământului (v. 2, 5, 8), în timp ce în alte părți ale Apocalipsei ordinea este inversată (Apoc. 7:1-3 ; 14:7 ; 5:13 ; 12:12, etc.). Aceasta din urmă este, cu siguranță, ordinea naturală, adică pământul și marea. Am remarcat deja forța acestor simboluri; pământul simbolizând partea civilizată a globului, marea făcând referire la masele de oameni aflate într-o stare neformată, necivilizată. Dar în pasajul nostru, marea, păgânul turbulent, este menționată prima. Este întâmplător sau o precizie divină faptul că piciorul drept este pus peste națiunile și popoarele rebele, iar cel stâng peste scena pretinsă a luminii și guvernării? Cât de ferm este pasul îngerului! Cât de completă este acțiunea! Cât de completă este supunerea tuturor față de El! El a așezat acei stâlpi, sau coloane, de foc peste tot sub soare. Dreptul și puterea, ambele în exercitare, sunt caracteristice actului semnificativ al îngerului, în timp ce El ia în stăpânire întreaga scenă de sub cer.

     10.3.1 - "A strigat cu glas tare, cum răcnește un leu".

     Împreună cu acțiunea îngerului avem glasul Său maiestuos și puternic, care provoacă o groază imensă pe tot pământul (Osea 11:10 ; Ioel 3:16). Este glasul lui Hristos. "El face să răsune glasul Său, un glas puternic" (Ps. 68:33). Avem aici răcnetul leului din seminția lui Iuda. El a fost numit astfel în legătură cu Mielul în acea scenă cerească și magnifică desfășurată în capitolul 5. Dar acolo suntem martori la acțiunea mielului; aici, la cea a leului.

     10.3.2 - "Când a strigat, cele șapte tunete au vorbit cu glasurile lor" (*).

     Strigătul îngerului a fost un strigăt către Iehova, care primește un răspuns imediat. Răspunsul este unul de putere și judecată. Tunetul este glasul lui Dumnezeu în judecată, expresia autorității Sale în aceasta (1 Sam. 7:10 ; Ps. 18:13 ; Iov 26:14). "Cele șapte tunete" sugerează un răspuns deplin și perfect la strigătul îngerului. "Cele șapte" conferă precizie și claritate glasurilor tunetelor care răspund. Nu a fost un bubuit ca al tunetului din natură, ci aceste tunete au exprimat în mod inteligent gândul Dumnezeului judecății, ele "și-au rostit propriile glasuri".

     (*)  Cele șapte tunete par să răspundă la cele șapte momente în care se aude glasul lui Iehova (Ps. 29:3-9). Cele șapte indică "perfecțiunea intervenției lui Dumnezeu în judecată".

     VĂZĂTORULUI I SE INTERZICE SĂ SCRIE

     Apoc. 10:4 - "Și, când au vorbit cele șapte tunete, eram gata să scriu; și am auzit un glas din cer, spunând: Pecetluiește ce au vorbit cele șapte tunete și nu le scrie!"

     Profetul era pe punctul de a consemna cuvintele tunetelor. El a auzit și a înțeles. Această viziune este plină de glasuri. Cel al îngerului, al tunetelor și un altul "din cer". Acesta a fost un glas al autorității: "Pecetluiește ce au vorbit cele șapte tunete și nu le scrie". Acele comunicări nerevelate către noi urmau să fie pecetluite. Nu era momentul să fie făcute cunoscute. Importanța exactă a acestor revelații nu a fost dezvăluită; probabil că ele sunt cuprinse în comunicările ulterioare care se referă în mod direct la sfârșit. Există două porunci adresate văzătorului: prima, să pecetluiască cuvintele tunetului; a doua, să nu le scrie (comp. cu Dan. 8:26 ; 12:9). Se poate întâmpla, ca în cazul profetului iudeu, ca această parte a viziunii apocaliptice, care conține cuvintele nescrise ale îngerului și ale celor șapte tunete, să fie "închisă și pecetluită până la vremea sfârșitului". Dacă sfârșitul este aproape, atunci profețiile nu trebuie pecetluite. Într-un caz, cuvintele sunt pecetluite, căci sfârșitul este departe (Dan. 12:9); în altul, cuvintele nu sunt pecetluite, căci sfârșitul este aproape (Apoc. 22:10).

     JURĂMÂNTUL SOLEMN AL ÎNGERULUI

     Apoc. 10:5-7 - "Și îngerul pe care l-am văzut stând pe mare și pe pământ și-a ridicat mâna dreaptă spre cer și a jurat pe Cel care este viu în vecii vecilor, care a creat cerul și cele din el, și pământul și cele de pe el, și marea și cele din ea, că nu va mai fi amânare; ci, în zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu, după cum a făcut El cunoscut Evanghelia robilor săi, profeții".

     Aici este consemnată una dintre cele mai sublime acțiuni apocaliptice. Cât de încurajator și cât de mângâietor! Ne întoarcem de la vuietul și de la conflictele furioase dintre națiuni la scopul etern al lui Dumnezeu cu privire la acest pământ. El aparține lui Hristos prin drept natural și prin cumpărare. Ce priveliște! Marea și pământul sub picioarele Sale, cartea profețiilor finale în mâna lui stângă, în timp ce Își ridică dreapta spre cer (*) și jură pe Dumnezeul și Creatorul cel viu pentru eternitate (**) că nu va mai fi nicio amânare. Nu este vorba de "nu mai este timp", așa cum este în Versiunea Autorizată și păstrat și în Versiunea Revizuită. Traducătorii și-au corectat greșeala înlocuind "timp" cu "amânare" pe margine. Ori textul, ori marginea, căci ambele nu pot fi corecte. După împlinirea jurământului îngerului, cel puțin o mie de ani își urmează cursul înainte ca timpul să înceteze și eternitatea să se deschidă; prin urmare, nu înseamnă că nu va mai fi "timp". Tregelles, Stuart, Darby, Kelly și alți comentatori competenți citesc "numai este amânare". Înțelesul este că "ziua omului", care a început odată cu înălțarea Domnului și se încheie prin venirea Lui cu putere, se apropie de sfârșit. Perioada tratării răului în ascuns (nu pe față) și în mod providențial este pe cale să se încheie. Timp de 2000 de ani, Dumnezeu nu a intervenit în mod deschis (pe față) în guvernarea lumii. Biserica este o ruină, iar lumea o epavă. Este timpul în care voința omului este dezlănțuită pretutindeni. Este, de asemenea, timpul răbdării lui Dumnezeu față de rău, perioada îndelungii Sale răbdări cu oamenii. Nu va mai fi amânare pentru instaurarea Împărăției și preluarea guvernării (***) întregii creații în propriile Sale mâini. Ziua omului se va încheia cu o judecată aspră și severă, iar domnia și Împărăția Domnului vor fi instaurate. Jurământul îngerului nu numai că ne asigură de acest lucru, dar garantează și executarea imediată a acestuia. Nu va mai fi amânare în a pune capăt epocii prezente cu tot răul ei.

     (*)  În Daniel 12:7, omul îmbrăcat în in a jurat având ambele mâini ridicate.

     (**)  "Descrierea acestui înger a fost admirată de fiecare intelectual  clasic. Privită în afara sensului său spiritual și considerată doar ca o capodoperă literară, ea (descrierea) este de neegalat față de orice întâlnim în toate scrierile literaturii grecești și romane". Iată un alt omagiu elocvent. "Vă invit să priviți înfățișarea acestui personaj minunat. Toată strălucirea soarelui strălucește pe chipul lui și toată furia focului arde în picioarele lui. Priviți veșmintele sale. Norii îi alcătuiesc roba, iar draperiile cerului plutesc pe umerii săi; curcubeul îi formează diadema, iar ceea ce înconjoară cerul cu un cerc glorios este podoaba capului său. - Privește atitudinea lui. Un picior stă pe ocean, celălalt pe pământ. Pământul vast și întins și lumea apelor servesc drept piedestaluri pentru acele coloane puternice. - Priviți acțiunea. Mâna lui este ridicată până la înălțimea stelelor, el vorbește, iar regiunile firmamentului răsună cu accente puternice, așa cum pustiul la miezul nopții răsună de răgetul leului. Artileria cerului este descărcată la un semnal; un bubuit de tunet înșeptit răspândește alarma și pregătește universul să primească ordinele sale. - Pentru a încheia totul, și a oferi cea mai înaltă splendoare, precum și cea mai mare solemnitate a reprezentării, el jură pe Cel ce este viu în vecii vecilor" - "Meditațiile lui Hervey" - (James Hervey, cleric englez, 1714-1758).

     (***)  Guvernarea pământului a fost încredințată națiunilor, prin Nebucadnețar, și va ajunge în final în mâinile Fiarei, conducătorul imperiului roman restabilit, n.t.

     Apoc. 10:7 - "În zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu".

     Ce semnifică taina lui Dumnezeu? (*) Nu pare ciudat că lui Satan i s-a permis timp de 6000 de ani să-și înfășoare și să-și răsucească tentaculele în jurul lumii, să facă rău și să strice și să întineze lucrarea lui Dumnezeu? Ce haos a provocat! El este dumnezeul acestei lumi și prințul puterii văzduhului. Sfinții lui Dumnezeu au fost întotdeauna obiectele celei mai aprige răutăți a lui. Nu este oare o taină de ce Dumnezeu, Dumnezeul dreptății și al sfințeniei, permite ca răul să rămână nepedepsit și ca propriul Său popor să fie zdrobit și frânt din toate părțile? Cu adevărat, aceasta este taina lui Dumnezeu. Este El indiferent față de rău, indiferent față de necazurile poporului Său? Nu, acest lucru ar fi imposibil. Dumnezeu suportă răul până la sosirea ceasului judecății, când va răzbuna strigătul aleșilor Săi și va ieși din locul Său pentru a-i pedepsi pe cei răi. Frâiele și restricțiile puse asupra răului sunt acum nevăzute în ceea ce privește sursa lor și au doar o aplicare parțială. Totul, în lume și în Biserică, este în dezordine, cu excepția a ceea ce produce Dumnezeu prin Duhul Său.

     (*) În Cuvântul lui Dumnezeu întâlnim taina voii Sale (Efes. 1:9), taina fărădelegii (2 Tes. 2:7), taina evlaviei (1 Tim. 3:16), taina lui Hristos și a Adunării ( Efes. 5:32), taina lui Dumnezeu (Col. 2:2), taina celor șapte stele (Apoc. 1:20), taina femeii și a fiarei (Apoc. 17:7), taina lui Israel (Rom. 11:25). Acestea și alte taine sunt deosebite de taina lui Dumnezeu din pasajul pe care îl avem înainte. Taina semnifică ceva necunoscut mai înainte, dar revelat acum : odată ce este făcut cunoscut, încetează desigur să mai fie o taină; atunci este "o taină deschisă (sau cunoscută)". În Noul Testament sunt dezvăluite toate tainele. Cuvântul "taină" nu îl găsim în oracolele anterioare.

     Acum însă, această taină a lui Dumnezeu este pe cale să se sfârșească, iar Dumnezeu, prin Fiul Său, Moștenitorul tuturor lucrurilor, va smulge guvernarea lumii din strânsoarea de fier a lui Satan, îl va închide ca prizonier în Adânc timp de 1000 de ani, aruncându-l în cele din urmă în iazul de foc pentru eternitate, și apoi va stăpâni și va domni în putere și glorie vizibilă. 

     Aceasta este într-adevăr o veste bună proclamată profeților Săi din vechime, nu anunțată de ei (deși ei au făcut-o, așa cum mărturisesc cărțile lor), ci lor : "Domnul Dumnezeu nu va face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, profeții" (Amos 3:7). Intervenția publică a lui Dumnezeu în numele sfinților Săi afectați pentru a zdrobi puterea răului, pentru a-l alunga pe uzurpatorul Satan de pe pământ, pe care până acum i s-a permis să-l distrugă moral și fizic, și pentru a așeza lumea într-o frumusețe și o ordine care să depășească stadiul primitiv: acesta este decretul lui Dumnezeu. Aceasta a fost vestea bună care a trezit energiile, a stimulat credința, a luminat speranța și a bucurat inimile profeților lui Dumnezeu din toate veacurile. Aceeași binecuvântată speranță, cu glorii adăugate, este puterea noastră astăzi.

     Taina lui Dumnezeu nu se va împlini exact când va suna al șaptelea înger, ci în zilele glasului îngerului.

     CARTEA MICĂ A SFATULUI DIVIN ȘI REÎNCEPEREA  SLUJBEI PROFETICE A LUI IOAN

     Apoc. 10:8-11 - "Și glasul pe care l-am auzit din cer mi-a vorbit din nou și a spus: Mergi, ia cartea (lit. "cartea mică", valabil și în următoarele două versete) care este deschisă în mâna îngerului care stă pe mare și pe pământ! Și am mers la înger, spunându-i să-mi dea cartea. Și mi-a spus: Ia-o și mănânc-o pe toată! și îți va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Și am luat cartea din mâna îngerului și am mâncat-o pe toată; și în gura mea a fost dulce ca mierea; și, când am mâncat-o, mi s-a amărât pântecele. Și el mi-a spus : Trebuie să profețești din nou despre popoare și națiuni și limbi și mulți împărați".

     Prizonierul de pe Patmos aude din nou glasul din "cer", locașul lui Dumnezeu. Membrele lui Ioan puteau fi încătușate, iar valurile sălbatice ale mării să izbească închisoarea lui stâncoasă, dar insula nu era un loc singuratic pentru omul al cărui suflet învăluit în viziunile lui Dumnezeu, ale cărui urechi auzeau cântecele celor răscumpărați și adorarea îngerilor și căruia i s-a adresat personal din cer din nou și din nou. Acum i se poruncește să meargă la înger și să ia din mâna lui cartea mică deschisă. El s-a conformat imediat. Vorbitorul nu era altul decât Dumnezeu Însuși și, prin urmare, ascultarea a fost promptă și necondiționată. Măreția îngerului nu l-a îngrozit pe Ioan. Neînfricat de demnitatea divină și de splendoarea Celui Atotglorios care ținea cartea în mână, văzătorul merge în autoritatea Creatorului și cere cartea. Sufletul care este ascultător, care se supune necondiționat voinței exprimate a lui Dumnezeu, este pentru un timp omnipotent. El umblă și acționează în puterea Creatorului, Făcătorul cerului și al pământului. Frică! El nu știe. Dumnezeul nevăzut, văzut prin credință, îl face invincibil pe calea ascultării, "nemuritor până când lucrarea lui este isprăvită".

     O altă poruncă este dată de către înger. Prima poruncă, să ia cartea, a fost din cer, a doua, să o mănânce, a fost de pe pământ. De ce amar în pântece și dulce în gură? Profeția este atât amară, cât și dulce. Avem de-a face aici cu simboluri. Nu ar trebui să existe prea multă dificultate în a înțelege cum profetul mănâncă cartea dacă privim la Ieremia care mănâncă cuvintele lui Iehova (Ier. 15:16). A mânca înseamnă ați însuși lucrul, a-l încorpora în ființa ta (Ioan 6:49-58). Profetul creștin mâncând sulul și găsindu-l atât dulce, cât și amar, ne amintește de o acțiune simbolică similară a profetului iudeu (Ez. 2:8 ; 3:1-3). Primul efect al comunicării profetice, sulul în gură, a fost dulceața, dulceața mierii; dar pe măsură ce revelațiile sunt dezvăluite, judecățile pe care le anunță sunt luate în considerare, următorul efect este de a provoca amărăciune și tristețe. Profeția înveselește și întristează în aceiași măsură, deoarece conține anunțuri atât de bucurie, cât și de tristețe.

     În final, văzătorul urma să-și reia slujirea profetică, nu către "popoare și națiuni și limbi și mulți împărați", ci cu privire la ei. El trebuia să profețească despre ei. Îl găsim făcând acest lucru în capitolul următor; prin urmare, ultimul verset al capitolului 10 ne conduce în mod natural la noi scene și circumstanțe, despre care tratează această slujire profetică ulterioară. În continuare, prin har, vom examina caracterul ei. 

         

      

  

     

     

 

                 APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                      - XXIV -

     Walter Scott                                                                                                   STEM Publishing

     APOCALIPSA 9 - A ȘASEA TRÂMBIȚĂ, SAU AL DOILEA VAI

     CELE DOUĂ ALTARE

     Apoc. 9:13-21 - "Și al șaselea înger a sunat din trâmbiță: și am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu, spunând celui de-al șaselea înger care avea trâmbița: Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat! Și cei patru îngeri, care erau pregătiți pentru ceasul ziua și luna și anul acela, au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni; și numărul oștirilor de călăreți era de douăzeci de mii de ori zece mii. Am auzit numărul lor. Și astfel am văzut caii în viziune și pe cei care ședeau pe ei: aveau platoșe de foc și de hiacint și de pucioasă; și capetele cailor erau ca niște capete de lei, și din gura lor ieșeau foc și fum și pucioasă. Prin aceste trei plăgi au fost uciși a treia parte din oameni, de focul și de fumul și de pucioasa care ieșeau din gurile lor. Pentru că puterea cailor era în gura lor și în cozile lor, deoarece cozile lor erau asemenea șerpilor, având capete, și cu ele vătămau. Și restul oamenilor, care nu au fost uciși prin aceste plăgi, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine demonilor și idolilor de aur, și de argint, și de aramă, și de piatră, și de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Și nu s-au pocăit de crimele lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de hoțiile lor".

     La cortul din vechime erau două altare. Unul era afară, în curte;  celălalt, înăuntru, în locul sfânt. Altarul de aur (cel din locul sfânt) este menționat de două ori în aceste viziuni apocaliptice, aici și în Apoc. 8:3. Altarul de aramă este menționat de șase ori pur și simplu ca "altarul". Acesta din urmă era cel care se afla în curte. Nucleul sistemului levitic era altarul de aramă - altarul jertfei. Ceea ce era "altarul" pentru iudaism, și anume, fundamentul moral al relației oamenilor cu Iehova, este "crucea" pentru creștinism - centrul și gloria sa deosebită. Acum, altarul de aur își trăgea puterea și valoarea din altarul de aramă. În fiecare dimineață și seară, cu excepția zilei anuale a ispășirii, tămâia (meritele lui Hristos) era arsă pe altarul de aur, în timp ce în acea zi specială din istoria lui Israel, ca și în alte ocazii, sângele animalelor de jertfă era pus pe cele patru coarne de aur ale acestuia (Lev. 16:18-19  ; 4:7, 18). Parfumul tămâiei era scos în evidență de focul luat de pe altarul de aramă, în timp ce sângele de pe coarnele de aur era cel vărsat pe partea de nord a altarului, în curte (Lev. 1:11). Astfel, eficacitatea închinării și a comuniunii poporului cu Iehova, menținută și practicată la altarul de aur, avea ca bază vărsarea de sânge la altarul pentru jertfă.

     UN GLAS DIN CELE PATRU COARNE ALE ALTARULUI DE AUR

     9.13.1 - "Am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur".

     Am observat deja că altarul de aur este menționat de două ori în Apocalipsa. În referința anterioară, rugăciunile sfinților de pe pământ sunt ascultate (Apoc. 8:3). Fiara din Adânc apare în scenă. Blasfemia și persecuția caracterizează ultima ei apariție. În timpul despre care am citit în Apocalipsa 6:11, este  recunoscut un grup de sfinți care dau mărturie și, prin urmare, ei suferă. Rugăciunile lor pentru intervenția lui Dumnezeu în favoarea lor sunt pe cale să primească răspuns (Apoc. 9:13). În timpul celor patru trâmbițe starea generală a imperiului roman este confruntată cu un proces de judecată. Starea sa, socială, morală, comercială și politică se află sub nuia mâniei lui Dumnezeu, dar a șasea trâmbiță, sau al doilea vai, este mult mai îngrozitoare prin caracterul și efectele sale decât oricare dintre pedepsele precedente. Locuitorii imperiului roman sunt aici subiectele directe ale vai-ului, nu ale chinului, ca în viziunea anterioară, ci ale unui măcel pe scară largă și de amploare al locuitorilor, din partea hoardelor de vrăjmași din exterior, la care se adaugă amăgirea și falsitatea satanică, care vor face ravagii cumplite în sufletele și conștiințele oamenilor. Plăgile judecăților care se abat asupra împrejurărilor în care se află oamenii sunt un lucru, dar a-i trata pe oamenii înșiși, vrăjmași declarați și pe față ai lui Dumnezeu și ai sfinților Săi,  este o chestiune cu totul diferită. Prin urmare, răspunsul lui Dumnezeu la strigătele și rugăciunile sfinților Săi care suferă, vine de pe altarul mijlocirii. Către el s-au înălțat rugăciunile lor (Apoc. 8:3). De acolo vine răspunsul (Apoc. 9:13).

     "Glasul" pe care l-a auzit văzătorul este fie glasul lui Dumnezeu, fie al cuiva însărcinat de El să acționeze.

     Glasul se aude "din cele patru coarne ale altarului de aur". De ce nu chiar din altar, ca în Apoc. 16:7? Și de ce sunt menționate coarnele și numărul lor atât de specific? "Patru" exprimă universalitatea (*). "Corn" simbolizează putere (**). Întreaga tărie și putere a altarului de mijlocire este exprimată în răspunsul divin la rugăciunile amestecate cu tămâia adusă pe el. Ambele altare aveau patru laturi și patru coarne. Toți păcătoșii din orice parte a pământului pot folosi altarul de aramă. Toți sfinții, oriunde s-ar afla, sunt ascultați la altarul de aur. Ne referim, desigur la adevărurile expuse de respectivele altare.

  (*)  Patru metale (Daniel 2) și patru fiare (Daniel 7) reprezentând cele patru imperii universale. Patru diviziuni ale familiei umane (Apoc. 7:9).

     (**) Vezi Ps. 118:27 ; Ps. 89:17, 24 ; Ps. 92:10 ; Ps. 132:17 ; Apoc. 5:6, etc.

     O altă diferență minoră poate fi subliniată aici. În Apoc. 8:3 legătura este între altar și tron, în timp ce în Apoc. 9:13 legătura este între altar și Dumnezeu. Aceasta din urmă este relația cea mai apropiată și mai intimă și scoate în evidență interesul personal al lui Dumnezeu față de sfinții Săi.

     O PORUNCĂ AUTORITARĂ

     Apoc. 9:14-15 - "Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat! Și cei patru îngeri, care erau pregătiți pentru ceasul și ziua și luna și anul acela, au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni".

     Glasul din locul de mijlocire și putere este în mod clar unul al autorității divine și este adresat celui de-al șaselea înger. Repetarea numărului "al șaselea" (v. 13, 14) și "patru" (v. 14, 15) sugerează precizia cu care va fi executat acest vai. Exactitatea, de asemenea, a ceasului hotărât al răzbunării (v. 15) și numărul instrumentelor folosite (v. 16) marchează această pedeapsă divină ca fiind una cu un caracter neobișnuit de solemn. Cei patru îngeri care rețin cele patru vânturi (Apoc. 7:1-3) nu trebuie confundați cu cei patru îngeri legați la râul Eufrat (Apoc. 9:14-15). Primii sunt staționați la marginile pământului, cei din urmă în regiunea restrânsă a Eufratului. În plus, nu numai că vremurile și circumstanțele sunt diferite, dar acțiunea în fiecare caz este exact opusă. Cei patru îngeri din capitolul 7 rețin forțele răului, în timp ce îngerii din capitolul 9 eliberează instrumentele umane și satanice ale răzbunării.

     Eufratul este menționat de două ori în Apocalipsa ; aici și în Apoc. 16:12. Epitetul  "cel mare" este folosit în ambele cazuri: "Râul cel mare Eufrat". Întreaga sa lungime este de aproximativ 1780 de mile (aprox. 2865 km, n.tr.) și este de departe cel mai lung și mai important râu din Asia de Vest. El este renumit în istoria și profețiile biblice. Marele strămoș al lui Israel, Avraam, a venit de cealaltă parte în țara Cannanului. Râurile Nil și Eufrat sunt desemnate profetic ca limitele țării făgăduinței (Gen. 15:18). Pentru o scurtă perioadă, David și Solomon și-au extins autoritatea imperială până la Eufrat (1 Cr. 18:3 ; 2 Cr. 9:26). Această stăpânire extinsă a fost redusă foarte mult odată cu destrămarea împărăției în timpul lui Roboam. Eufratul era granița naturală care separa națiunile din est de Palestina. Râul său larg curgea între Israel și puternicul său vrăjmaș, Asiria. Eufratul era, de asemenea, limita cuceririlor romane în acea parte a lumii. Prin urmare, înțelegem că aici este vorba despre Eufratul literal și nu despre puterea turcă. La fel și în capitolul 16:12.

     Mandatul încredințat celui de-al șaselea înger este să-i dezlege pe cei patru îngeri legați la râul cel mare. Acești slujitori angelici ai judecății se află sub control divin; ei nu pot acționa fără o poruncă expresă. Chiar ceasul în care Domnul, în dreptatea Sa răzbunătoare, avea să se ocupe de popoarele apostate ale imperiului latin reînviat este menționat cu atenție, căci îngerii erau pregătiți pentru acel ceas (*). Nu ni se spune ce a împiedicat o acțiune anterioară a acestor slujitori angelici ai providenței lui Dumnezeu. Ceasul răzbunării din planul profetic nu sosise încă. Nelegiuirea imperiului nu ajunsese la punctul culminant prezis de Scriptură; acum a sosit, iar judecata aspră și copleșitoare, nu mai poate fi amânată.

     (*)  Din Versiunea Autorizată s-ar deduce că timpul în care cei patru îngeri urmau să acționeze în judecată ar fi "un ceas, o zi, o lună și un an", în timp ce aceste denumiri exacte de timp se referă la momentul în care îngerii încep să acționeze, nu la durata acțiunii lor.

     Apoc. 9:15 - "Ca să omoare a treia parte din oameni".

     În vaiul dinainte nu există o "treia parte". Acolo, Palestina este sfera acțiunii judecătorești, și doar cei nepecetluiți din Israel sunt supușii judecății. Adunați în necredință în țară (*), ultima stare a lui Israel va depăși în răutate idolatră orice condiție anterioară (Matei 12:45). Dar o revenire la "a treia parte", atât de proeminentă la trâmbițele de dinainte, aduce din nou imperiul roman în sfera operațiunilor divine. Aici are loc un măcel îngrozitor al locuitorilor. Vom analiza acum instrumentele umane care va scălda în sânge imperiul.  

     (*)  Este foarte important acest moment. Despre Israel se spune: "Prin credință au trecut Marea Roșie... prin credință au cucerit împărății" (Evrei 11:29, 33). Despre cei care s-au întors din Babilon, la sfârșitul robiei de 70 de ani, profețită de Ieremia, se spune că s-au întors "ca să-L caute pe Domnul Dumnezeul lui Israel... pentru că Domnul îi umpluse de bucurie" (Ezra 6:21, 22), pentru că "mâna Domnului Dumnezeului său era peste el" (Ezra 7:6, 9 ; 8:18). În concluzie, aceste intrări, sau reveniri în Țara Făgăduinței (Cannan) se bazau pe credința în porunca și călăuzirea lui Dumnezeu. În timp ce, revenirea, sau adunarea în țară, la care face referire autorul (Matei 12:45), se bazează pe necredință și nicidecum pe Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum au fost cele de dinainte. După dărâmarea Ierusalimului, anul 70 d.Hr., de către Titus, fiul lui Vespasian, împăratul imperiului roman, și apoi după înăbușirea revoltei din anul 135 d.Hr., împăratul Adrian a dărâmat complet resturile cetății Ierusalim  și a interzis iudeilor să mai revină în el. A redenumit orașul în Aelia Capitolina și provincia Iudeea în Syria Palestina pentru a șterge orice legătură istorică cu acest pământ. Din momentul distrugerii Ierusalimului și a împrăștierii poporului, Dumnezeu a încetat orice relație directă cu poporul Său pământesc, până când va relua aceste relații, bazate pe judecată, în vremea viitoare. Deocamdată, înaintea lui Dumnezeu se află un alt popor, un popor ceresc, adică "Adunarea", sau "Biserica", din care, din fericire, fac parte și cei din Israel, mântuiți nu pe principiul legii lui Moise, ci prin har (Rom. 9-10-11). Ceea ce vedem acum, adică restabilirea statului Israel (anul 1948) și desfășurarea evenimentelor la care am fost și suntem martori, nu este o lucrare directă, inspirată de Dumnezeu. Au fost de-a lungul timpului frământări și încercări din partea iudeilor de a restabili statul Israel. Iar ceea ce vedem acum nu este nicidecum acea dorință și preocupare după o relație sinceră cu Dumnezeu, dimpotrivă vedem încrederea în om și în puterea lui (armata lui Israel cu tehnica ei foarte avansată). În ce privește partea spirituală și morală lucrurile sunt foarte deplorabile. Nicio atitudine (smerenie, umilire și plâns, Zah. 13:6) față de actul care a avut loc acum 2000 de ani! În concluzie, Israel s-a adunat în țară în necredință ca să construiască (în vremea viitoare) un templu pentru acela care va veni în numele lui (Ioan 5:43), adică Antihrist, așa cum iudeii s-au întors de la Babilon și au reconstruit templul, pentru Acela care urma să vină, și care avea să-l numească "Casa Tatălui Meu", sau "O casă de rugăciune", pentru ca apoi, să-l numească "O peșteră de tâlhari". Aceste lucruri, referitoare la strângerea în necredință în țară, autorul nu le cunoștea la vremea respectivă, când scrie aceste lucruri, dar Duhul lui Dumnezeu i-a arătat că acest lucru va avea loc, și aceasta o vedem cu ochii noștri. Nu negăm în același timp, înțelepciunea și abilitatea evreilor în lucrurile pământești, în special financiare și militare, și aceasta pentru că ei sunt numiți "un popor pus deoparte" de celelalte popoare, și pe care Dumnezeu l-a numit "poporul Meu", ales "de la întemeierea lumii", dar pe care, temporar , l-a pus deoparte,  n.tr.

     NUMĂRUL OȘTIRII RĂZBUNĂTOARE

     Apoc. 9:16 - "Numărul oștirilor de călăreți era de douăzeci de mii de ori câte zece mii".

     Am avut mai înainte numărul conducătorilor invizibili, patru (cei patru îngeri); acum cititorul, cât și văzătorul sunt informați cu privire la numărul oștirii invadatoare și răzbunătoare, declarată a fi "douăzeci de mii de ori zece mii", adică două sute de milioane. Această oștire imensă este un număr prea vast pentru gândirea omenească. Mintea devine nedumerită în efortul de a înțelege o astfel de armată, care, ca număr, depășește orice s-a văzut vreodată pe pământ. Carele de luptă ale lui Dumnezeu sunt numerotate în mod asemănător (Ps. 68:17). Fie ca această lecție să fie întipărită în inimile noastre, că puterile văzute și nevăzute, ale binelui și răului, toate sunt sub controlul direct al lui Dumnezeu! Nu trebuie să ne gândim la o armată în sens literal, alcătuită din două sute de milioane de călăreți. Ideea principală a pasajului este o armată imensă și copleșitoare, una dincolo de orice calcul omenesc și care depășește cu mult orice altă armată văzută până acum (*). "O armată de o putere superioară, imperială, compactă" (**).  Versiunea Revizuită spune: "oștirile călăreților". Nu este vorba de o armată, ci de "oștiri", nu de "oștire", ci de "oștiri". Motivul pentru care se folosește pluralul și nu singularul este că se vor încerca și vor reuși mai multe invazii în teritoriul fiarei de dincolo de Eufrat. Viitorul oponent al imperiului roman reînviat este Gog (Rusia), marea putere nord-estică. Persia și, în general, imperiile și puterile situate la nord și la este de Palestina urmează cursul marelui despot nordic (Ez. 38:39 ; Ps. 83). Atacurile repetate asupra imperiului Fiarei vor fi începute de către împăratul nordului, stabilit atunci în teritoriile siriene aflate în prezent sub stăpânirea Turciei. Acest împărat, vrăjmașul hotărât al Israelului restaurat, este subordonat marelui său conducător, monarhul absolut al imensei puteri rusești. Prin urmare, "oștiri" sau "armate" este cuvântul potrivit folosit.

     (*)  Cea mai mare armată adusă vreodată pe câmpul de luptă, consemnată în istorie, a fost cea condusă Xerxes în timpul invaziei Greciei. Conform mărturiei lui Herodot, numărul acestei depășea două milioane și jumătate de oameni.

     (**)  "Note asupra cărții Apocalipsa", p. 45.

     DESCRIEREA CĂLĂREȚILOR ȘI A CAILOR LOR

     9.17.1 - Călăreții "aveau platoșe de foc și de hiacint și de pucioasă".

     Acele țări asupra cărora lumina Evangheliei a strălucit atât de puternic vor fi în curând predate întunericului și amăgirii satanice. Diavolul va lua în stăpânire scena sortită pierii. Influența sa va pătrunde  și va otrăvi izvoarele și sursele gândirii naționale și individuale. El va comanda forțele spirituale și umane ale răului. Cultul demonilor va triumfa (v. 20). Iudeea și creștinătatea vor fi predate închinării și omagierii directe a lui Satan și ai celor doi susținători principali ai săi de pe pământ - Fiara și Profetul mincinos (Apoc. 13  ; 2 Tes. 2). Așadar, lui Satan i se permite în mod divin să înzestreze numeroasele sale oștiri cu o armură defensivă care le face invulnerabile. Combinația de foc, hiacint (*) și pucioasă ca platoșe a fost numită, pe bună dreptate, "armura defensivă a iadului". Focul și pucioasa sunt elemente distructive, nu de natură providențială, dar aplicate ca judecată (Gen. 19:24). Ele sunt, de asemenea, simboluri ale chinului etern.

     (*)  "Hiacintul era de culoare albastru intens, similar cu albastrul pe care îl vedem în flacără sau în pucioasă care arde. Flacăra albastră a Adâncului este într-adevăr un gând cu totul diferit de albastrul cerului".

     9.17.2 - "Capetele cailor erau ca niște capete de lei".

     Urmează acum o descriere a cailor "din viziune". În vaiul precedent am avut o combinație de lăcuste și scorpioni, simbolizând distrugere și chin; aici ies în evidență caii - agenți agresivi și războinici ai jafului și măcelului. Capetele lor, "ca niște capete de lei", investesc oștirea războinică cu o anumită măreție, curaj și îndrăzneală, trăsături binecunoscute ale "regelui junglei" (*). 

     (*)  Avem răcnetul leului care provoacă groază (Apoc. 10:3). Dinții leului denotă ferocitate (Apoc. 9:8). Capul semnifică măreția (Apoc. 9:17). Gura indică caracterul său distructiv (Apoc. 13:2).

     9.17.3 - "Din gurile lor ieșeau foc, fum și pucioasă".

     Aceste expediții militare au loc sub conducerea lui Satan. El este cel care din Adânc le oferă agenților săi o armură defensivă, împotriva căreia toate armele de război care se opun sunt neputincioase (v. 17). Aici el înarmează oștirea cu o trinitate de forțe ofensive nimicitoare. Oamenii imperiului sub care Hristos a fost răstignit, Ierusalimul distrus și iudeii împrăștiați, vor suferi pe pământ, în măsura în care oamenii pot, grozăviile și chinurile iazului de foc. Focului și pucioasei, simbolurile unei suferințe de neimaginat (Apoc. 14:10 ; 19:20 ; 21:8), li se adaugă "fumul", întunericul moral și rătăcirea venită din Adânc.

     O RECOLTĂ A MORȚII

     Apoc. 9:18 - "Focul, fumul și pucioasa"

     Aceste plăgi sunt separate, dar aici, ele sunt asociate în lucrarea de măcel. Moartea la care este condamnată masa de oameni este una aplicată de puterea judecătorească a lui Satan și, prin urmare, mai îngrozitoare decât moartea subită prin sabie. Scena descrisă nu este una simplă de măcel uman prin metode științifice ale războiului modern sau antic; forțele nimicitoare ale Adâncului sunt dezlănțuite asupra unei  "a treia părți din oameni" care sunt uciși, probabil cei mai răi din imperiu, deoarece există o rămășiță cruțată (v. 20), care, totuși, nu se pocăiesc. De două ori sunt numite cele trei plăgi, și de două ori ca ieșind din gurile cailor. Menționarea repetată a acestor forțe nimicitoare ar sublinia faptul că puterea judecătorească a lui Satan este la lucru; și, în plus, că agenții nu sunt simpli mercenari, ci sunt energizați de Satan și se bucură să ucidă. "Din gurile lor" ar arăta plăcerea diabolică a inimii în această lucrare. Vezi Apocalipsa 16:13 pentru ceea ce este rău; de asemenea, Matei 12:34 ca principiul general.

     GURA ȘI COZILE CAILOR

     9.19.1 - "Puterea cailor era în gura și în cozile lor".

     "Clauza care afirmă că puterea se afla în gura lor servește doar ca o legătură cu ceea ce mai rămâne de spus despre cozile lor. Tendința vătămătoare și îngrozitor de nimicitoare nu fusese suficient reprezentată de ceea ce iese din gurile cailor. Cozile arată și mai bine simbolul șarpelui" (*).

     (*)  Hengstenberg, vol.1, p. 370.

     Se poate observa că "gura" este aici la singular, în timp ce tocmai a fost folosită de două ori la plural și că se folosește "cozile" la plural. Gura și cozile, singular și plural, ar exprima faptul că toate sunt animate de un singur duh, dar că învățăturile și minciunile lui Satan sunt foarte variate. "Puterea cailor era în gura și în cozile lor". Nu există doar puterea vizibilă a lui Satan, ci și influența sa ascunsă, malefică și distrugătoare de suflete. Ambele sunt arătate aici. În vaiul precedent, puterea de a vătăma era în coadă (v. 10). Aici, puterea de a distruge se află în gură și în cozi (v. 19). Acolo el este mincinosul. Aici el este atât ucigaș, cât și mincinos.

     9.19.2 - "Cozile lor erau asemenea șerpilor".

     Șarpele a fost creatura pe care a ales-o diavolul când s-a ascuns pentru a o înșela pe Eva (Gen. 3:1) și probabil este singurul exponent al creației animale condamnat la o umilire eternă, chiar și în timpul binecuvântării prelungite și universale din zilele milenare (conf. Gen. 3:14 cu Isaia 65:25). Șarpele este sinonim cu viclenia, înșelăciunea, șiretenia, subtilitatea. Coada șarpelui este expresia influenței malefice, a falsității, a ticăloșiei (Isaia 9:15 ; Apoc. 12:4).

     În plus, cozile au "capete", sugerând că influența dăunătoare este dirijată inteligent. Scopul de a face rău este urmărit cu o activitate neobosită și inteligentă.

     FĂRĂ POCĂINȚĂ

     Cele două versete finale ale capitolului dezvăluie o imagine uimitoare a depravării umane. Trâmbițele puternice care vor răsuna succesiv sunt anunțurile publice ale lui Dumnezeu către lume - vestitori ai vaiurilor. Crescând în severitate, judecata urmează judecății. Scena profetică este transformată în sfera de acțiune a lui Satan. El va triumfa pentru o vreme. Ce scenă este înfățișată în aceste ultime "zile din urmă"! Europa de vest, atât de mândră cu lumina și cunoștințele sale, s-a dedat celei mai grosolane idolatrii și celei mai rușinoase răutăți. Asistăm aici la o revenire tot mai clară la păgânismul din primele zile. Cum! Se vor degrada aceste populații devenite creștine într-o asemenea măsură încât să fie practicate din nou cele mai dezgustătoare forme de idolatrie și păcatele carnale în caracterul lor cel mai josnic? Da. Romani 1:21-32(*), 2 Timotei 3:1-5 și versetele 20, 21 ale capitolului nostru îndepărtează vălul și ne fac să fim martori la o masă clocotitoare de nelegiuire și răutate. "Cei rămași", sau apostații cruțați, nu s-au pocăit. Soarta cumplită a tovarășilor lor de idolatrie și răutate generală a lăsat doar o impresie trecătoare. Se repetă expresia "nu s-au pocăit". Încăpățânarea inimii lor de a se întoarce de la Dumnezeu la Satan și de a continua acolo, în ciuda exemplelor de avertizare pe care le-au avut înaintea ochilor lor, este menționată în versetul 20.

     (*)  Starea lumii de la introducerea idolatriei (Iosua 24:2) până la introducerea creștinismului este descrisă în Romani 1:21-32. Odată cu abandonarea creștinismului, o întoarcere la starea păgână antică este cât se poate de sigură. Există semne care indică în mod inconfundabil în această direcție - semne pe care cei atenți le pot vedea astăzi.

     Nepocăința lor de a se întoarce de la dreptate la răutate și de a stărui în ea este menționată în versetul 21.

     9.20.1 - "Nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor". 

     Aceasta este o expresie specifică idolatriei păgâne (Isaia 2:8 ; Ier. 1:16 ; 25:6-7, 14 ; Deut. 4:28 ; Ps. 115:4-7 ; 135:15).

     9.20.2 - "Ca să nu se închine demonilor". 

     Cultul demonilor (Versiunea Autorizată "diavolilor") este aici diferit de cel al idolilor fără viață, făcuți din diverse materiale. Demonii sunt ființe spirituale vii care se tem de o judecată viitoare (Matei 8:28-29). Adâncul este adevărata lor casă (Luca 8:31). Ei sunt o categorie de duhuri rele (Apoc. 16:14). Conducătorul lor este Satan, "îngerul Adâncului" (Apoc. 9:11). Oastea demonică din Adânc este venerată de acești oameni. Idolatria națiunilor, condamnată atât de aspru de către Pavel (1 Cor. 10:20-21), va fi totuși practicată în mod deschis și universal în limitele țărilor numite creștine.

     Întreaga scenă este dedicată idolatriei. Bogații își au zeii lor de aur și de argint, clasa de mijloc îi are pe ai lor, de aramă și de piatră, în timp ce săracii sunt în egală măsură hrăniți cu idoli de lemn. Caracterul cultului și conduita închinătorilor trebuie să corespundă în mod necesar. Dacă Dumnezeu, care este lumină și dragoste, este părăsit în favoarea lui Satan, un ucigaș și un mincinos, caracterul acestuia din urmă este imprimat peste cei care îi sunt devotați și i se închină. Asimilarea în natură și căi este rezultatul natural. Prin urmare, urmează o listă scurtă, dar cuprinzătoare, a crimelor de care erau dependenți închinătorii la demoni. Așa cum versetul 20 prezintă religia lor, versetul 21 arată faptele lor. Acestea din urmă sunt vicii preponderent păgâne. Crimele enumerate sunt în număr de patru, o listă scurtă, dar suficient de cuprinzătoare.

     1 - "Crime", nu ca un eveniment excepțional, rezultat al patimii etc., ci practicate în mod obișnuit.

     2 - "Vrăjitorii", pretenția unei puteri supranaturale, legături nepermise (intime, sexuale, n.t.) cu spirite, pretinsa prezicere a viitorului. Vrăjitoarea din En-Dor (1 Sam. 28:7) și Elima vrăjitorul (Fapte 13:8) sunt exemple ale celor care practicau "arta neagră a vrăjitoriei". Această străveche nelegiuire cannanită a fost criticată aspru de Dumnezeu, iar moartea era pedeapsa hotărâtă pentru cei care o practicau (Deut. 18:10-12 ; Lev. 20:27 ; Exod 22:18). Vrăjitorii sunt clasificați alături de câini, ucigași, desfrânați și idolatri, ca fiind excluși din cetatea cerească (Apoc. 22:15). Spiritismul face pași rapizi și, în curând, creștinătatea se va dedica aproape în întregime practicării sale.

     3 - "Curvia", pe care o înțelegem în adevăratul sens al cuvântului. Legătura conjugală este ceea ce leagă societatea; apărarea și bastionul ei împotriva celei mai grosolane necurății. Fără teamă de Dumnezeu, fără justiție care să pedepsească, fără control împotriva celei mai sălbatice plăceri a poftei nestăpânite, acesta, păcatul predominant al păgânilor din toate timpurile, va prospera chiar în acele teritorii ale moralității creștine. Ce imagine a decăderii morale este înfățișată aici! Morala creștinătății se degradează rapid.

     4 - "Furturi". Odată ce legăturile societății sunt slăbite, orice respect reciproc pentru drepturile celuilalt, chiar și în cea mai sfântă relație, dispărând complet, ce urmează? Lăcomia va atrage restul de oameni care nu au fost "uciși" ca să se îmbogățească pe seama societății. "Fiecare pentru sine" este regula și deviza acelor zile care vor veni. Un anumit respect pentru proprietate, pentru drepturile altora, pentru bunurile altora poate exista, dar  "furturile" vor face parte din viața și istoria caracteristică a acelor vremuri cumplite. O lume fără Dumnezeu, abandonată judecății de către El, iar Satan primit ca prinț și conducător al ei! Ce caricatură a creștinismului prezintă versetul 20 și ce cod moral este dezvăluit în versetul 21!

     COMPARAȚIA DINTRE CELE DOUĂ VAIURI

     Primul vai pustiește Palestina. Al doilea are o arie de acțiune mai largă și efecte mai dezastruoase, ajungând până la granițele teritoriului roman. Amăgirile lui Satan sunt mai pronunțate în primul vai, violența lui Satan este caracteristică celui de-al doilea, deși primul este prezent și în al doilea vai. Acesta din urmă este de departe cel mai rău. "Scena acestui val de necaz este mai întinsă decât a celui dintâi, căci apele sale erau delimitate de granițele limbilor ebraică și greacă. Aici, necazul izvorăște din Eufrat și are o energie împătrită, mergând oriunde există idolatrie. Există o grabă și o sălbăticie în năvală puternică prezentată aici, și un caracter nimicitor al acțiunii, manifestat în mod evident încă de la prima lor apariție, foarte diferit de caracterul acțiunii din timpul ultimei trâmbițe. Aici nu există nicio prezentare a vreunei idei de ordine, pregătire, autoritate, conducere inteligentă sau blândețe aparentă, cum vedem la a cincea trâmbiță; ci cele două sute de milioane sunt prezentate deodată, strălucitoare precum flăcările în acțiune; și ceea ce caracterizează înaintarea lor este pustiirea, nicidecum victoria; în timp ce în urma lor se simte nenorocirea usturătoare a supunerii față de ei. Tristețea continuă în judecata păgânismului, dar îl lasă, ca rezultat moral, exact acolo unde era (*). A șaptea trâmbiță, sau al treilea vai, este tratată în capitolul următor.

     (*)  "Comorile Bibliei (The Bible Treasury)", vol. 13, p. 239.