APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                         - XXVI -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     APOCALIPSA 11

     MĂRTURIA IUDAICĂ ȘI A ȘAPTEA TRÂMBIȚĂ

     INTRODUCERE

     Am subliniat caracterul tainic al trâmbițelor. Indiferent de dificultatea care ar putea apărea într-o expunere minuțioasă a anumitor figuri și simboluri, se poate admite, cel puțin, că devastarea țărilor și popoarelor creștinate dintre națiuni este în mod inconfundabil gravată pe întreaga serie de judecăți anunțate de trâmbițe în ansamblul lor; amploarea lor generală, chiar dacă este prezentată sub o multitudine de imagini, este evidentă. Judecata creștinătății este, în principal, subiectul trâmbițelor.

     Însă acum, în viziunea dinaintea noastră, situația se schimbă; trecem la terenul profețiilor binecunoscute. Profeții și Psalmii ne-au familiarizat cu starea lucrurilor din Iudeea și Ierusalim în epoca la care se face referire în capitolul nostru, și ca atare, interpretarea este relativ simplă. Ne aflăm pe teren iudaic. Dar de ce interesul profețiilor este transferat de la națiuni la iudei și de ce este Ierusalimul atât de proeminent în viziune, în centrul situației? Motivele nu trebuie să le căutăm departe. Acțiunea providențială cu partea apostată a lumii națiunilor se încheie acum. Guvernarea pământului este pe cale să fie asumată în mod deschis (de către Domnul) și nu mai rămâne decât să se reverse, prin potire, mânia concentrată a lui Dumnezeu asupra scenei vinovate. Dar Israel este centrul binecuvântării națiunilor și, de asemenea, al judecății. Cursul judecății se apropie de sfârșit. Ne aflăm în a doua jumătate a celebrei săptămâni a lui Daniel, a șaptezecea, cea de șapte ani. În acel moment, centrul guvernării pământești a omului va fi Roma (Apoc. 17:18). Centrul lui Dumnezeu și capitala guvernării pământești este Ierusalimul. Există multe orașe remarcabile, dar Ierusalimul le întrece pe toate ca importanță. "Așa zice Domnul Dumnezeu: Acesta este Ierusalimul. L-am pus în mijlocul națiunilor, și în jurul lui sunt țări" (Ez. 5:5). Ierusalimul este capitala lumii milenare și centrul de unde Domnul guvernează națiunile (Isaia 2:1-4), "cetatea marelui Împărat". Când lumea națiunilor va fi adusă în binecuvântare, aceasta nu este separată de Israel, ci în legătură directă cu acesta. "Bucurați-vă, națiuni, împreună cu poporul Său!" (Rom. 15:10). Așezarea națiunilor, teritoriul respectiv atribuit fiecăreia, nu depinde în niciun fel de cucerire, război sau cumpărare, ci de hotărârea Celui Preaînalt. Când El "împărțea națiunilor moștenirea lor, când despărțea pe fiii oamenilor, a așezat hotare popoarelor după numărul fiilor lui Israel. Pentru că partea Domnului este poporul Său, Iacov este sorțul moștenirii Sale" (Deut. 32:8-9). Scopul lui Dumnezeu de a face din Israel și țara lui centrul în jurul căruia El va aduna națiunile nu este zădărnicit, ci amânat. Capitolul nostru prezintă etapele inițiale ale dezvoltării acestui glorios scop pământesc. 

     Iudeii și Ierusalimul se află în prim-planul profeției și sunt considerați călcați în picioare de către națiuni. Circumstanțele din această perioadă extrem de afectată a istoriei lor naționale sunt descrise într-un mod mișcător în Psalmul 79. Aici avem mai întâi furtuna, apoi liniștea; agonia ultimelor ore de necredință ale lui Israel este descrisă aici, dar dimineața vine bucuria, iar despre aceasta din urmă profeții iudei au cântat cu măreție.

     La începutul capitolului ni se prezintă cea mai familiară imagine iudaică - templul, altarul, curtea, cetatea sfântă, etc.

     TEMPLUL ȘI IERUSALIMUL

     Apoc. 11:1-2 - "Și mi s-a dat o trestie asemenea unui toiag, spunând: Ridică-te și măsoară templul lui Dumnezeu și altarul și pe cei care se închină în el. Și curtea care este în afara templului las-o deoparte și n-o măsura; pentru că a fost dată națiunilor, și vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni".

     11.1.1 - "O trestie asemenea unui toiag"

     Trestia era un instrument de măsurat (*) și este menționată frecvent de profeții din vechime. Templul, altarul și închinătorii măsurați de văzător indică însușirea, păstrarea și acceptarea lor de către Dumnezeu. Un înger cu o trestie de aur măsoară Adunarea glorificată (Apoc. 21:15). Văzătorul cu o trestie de lemn îndeplinește o slujbă similară pentru templu. "Asemenea unui toiag" sau un toiag ferm semnifică puterea, stabilitatea și fermitatea acțiunii emblematice la care se face referire.

     (*)  În Ezechiel 40:3, prăjina de măsurat este aplicată templului; apoi este măsurată cetatea însăși (Zah. 1:16). Ambele, adică templul și cetatea, sunt destinate însușirii de către Dumnezeu în timpurile milenare. Se pare că există două concepte diferite legate de măsurare. În primul rând, pus deoparte pentru Dumnezeu, ca în pasajele anterioare; în al doilea rând, dedicat nimicirii de către Dumnezeu, precum Moabul (2 Sam. 8:2), Ierusalimul (Plâng. 2:8), Israel (Amos 7:8-9, 17).

     "Ridică-te și măsoară". Văzătorul fusese un spectator pasiv, dar profund interesat, al scenelor văzute în timpul trâmbițelor anterioare, dar acum, când Israel, propria sa națiune, este în discuție, i se poruncește să se "ridice". El este îndemnat la acțiune prin porunca divină. Este mai mult decât o simplă chestiune de poziție.

     Templul, altarul, închinătorii, toate sunt măsurate. Închinarea creștină se situează între suspendarea închinării iudaice din trecut și reluarea acesteia în viitor. Creștinii nu au niciun loc (material, fizic, n.tr.) de închinare pe pământ; ei nu intră în niciun templu pământesc. Sfânta sfintelor din sanctuarul de sus este singurul lor loc de închinare (Ioan 4:21, 23, 24 ; Evrei 10:19-22); jertfele lor sunt lauda lui Dumnezeu și bunăvoință practică față de oameni (Evrei 13:15-16). Dar acest lucru este foarte diferit de închinarea iudaică, atât din trecut, cât și din viitor. Un templul și un altar sunt esențiale pentru închinarea iudaică. Deși, pentru a da putere imaginii, nu este esențial să presupunem existența unui templu material atunci în Ierusalim, totuși profeția cere ridicarea unui templu de piatră și reconstrucția sistemului politic iudaic, atât secular, cât și religios, în timpul acelei perioade deosebit de solemne dintre Răpire (1 Tes. 4:16-17) și Arătare (Iuda 14, 15).

     Iudeii, ca națiune, vor fi restaurați în necredință (*), atât din partea lor, cât și din partea națiunii prietene (**) care le susține cauza (Isaia 18). Apoi ei lucrează la construirea templului lor (***) și la restaurarea, pe cât posibil, a ritualului mozaic. Dumnezeu nu este prezent în această mișcare a națiunilor pentru restaurarea iudaică, care este întreprinsă pentru scopuri și motive politice. Dar, în mijlocul necredinței flagrante din acele vremuri, va exista, ca întotdeauna, o rămășiță adevărată, evlavioasă, iar această rămășiță este cea care este recunoscută aici în mod divin. Opresiunea națiunilor și apostazia națională iudaică nu fac decât să scoată în evidență martorii credincioși și, prin urmare, pe cei care vor suferi în ziua aceea, orele de încheiere a istoriei națiunii necredincioase. "Templul lui Dumnezeu", este numit astfel deoarece El îi recunoaște  și îi acceptă pe adevărații închinători găsiți acolo. "Altarul", se referă la altarul de aramă care se afla în curtea de odinioară. Semnifică acceptarea celor care se apropie de el cu credință, desigur, ca întotdeauna, pe terenul drept și sfânt al unei jertfe. În ceea ce privește valoarea morală a termenilor, "templu" ar exprima închinarea, iar "altar" acceptarea rămășiței evlavioase a lui Israel. Curtea nemăsurată și respinsă, dată națiunilor, semnifică partea apostată a poporului, marea masă care au doar mărturisirea religioasă exterioară, abandonată de Dumnezeu națiunilor, care își vor vărsa răzbunarea asupra poporului vinovat, în ciuda ajutorului promis de Fiară (Isaia 28:17-22). "Curtea" semnifică iudaismul în alianță cu națiunile, și aceasta în caracterul său cel mai corupt și apostat. 

     (*)  Autorul scrie aceste lucruri cu mult timp înainte ca ele să aibă loc. Statul Israel fiind constituit oficial la 14.05.1948. De la constituire și până în ziua de azi atitudinea lor față de Dumnezeu arată, încă odată, că ei s-au adunat în necredință, ceea ce autorul spune mai sus, n.tr.

     (**)  Constituirea statului Israel s-a bazat pe Declarația Balfour din 02.11. 1917, prin care se afirma că guvernul Regatului Unit (Marea Britanie, Anglia) va depune toate eforturile pentru întemeierea unui Cămin național pentru poporul evreu. Arthur James Balfour a fost prim-ministrul Marii Britanii în acel timp. Deci, țara care a arătat bunăvoință și prietenie față de poporul evreu este Anglia. Astăzi (septembrie 2026), ca un paradox, relațiile dintre cele două țări sunt foarte reci (la nivel de guverne), mergând până acolo la retragerea personalului diplomatic, n.tr!

     (***)  Templele materiale, la care se face referire în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt următoarele: Templul lui Solomon (1 Împ. 7), distrus de Nebucadnețar în anul 588 î.Hr. Templul lui Zorobabel (Ezra 3:6), jefuit și dedicat zeului păgân Jupiter de către Antioh Epifanul, în anul 170-168 î.Hr.; cel al lui Irod (Ioan 2:20), reconstruit și refăcut într-un stil de-o măreție fără egal, început în anul 17 î.Hr.; al lui Antihrist (2 Tes. 2:4), care urmează să fie construit de Iuda restaurat. Templul milenar al lui Hristos (Ezechiel 40), complet nou, grandios și spațios. În total cinci (*) temple. Biserica (1 Cor. 3:16 ) și trupurile credincioșilor (1 Cor. 6:19) sunt numite fiecare templul lui Dumnezeu. Ierusalimul este singurul oraș de pe pământ unde un templu de piatră este aprobat de divinitate. Forța cuvântului "templu" din Apoc. 7:15 constă în faptul că este recunoscută o imensă mulțime de națiuni care se închină; probabil că aceștia se pot ruga și se pot închina în templul milenar literal, care va fi atunci "casă de rugăciune pentru toate popoarele (Isaia 56:7).

     (*)  Practic sunt doar patru, deoarece Irod nu a reconstruit templul din nou, cum a făcut rămășița credincioasă întoarsă din robia babiloniană, sau cum va face Iuda, în necredință, când va construi templul pentru Antihrist. Irod doar la refăcut (pe cel deteriorat și pângărit de Antioh Epifanul), la care a adăugat multe dependințe, într-un stil și o măreție care a uimit lumea de atunci, n.tr.

     IERUSALIMUL CĂLCAT ÎN PICIOARE 

     Apoc. 11:2 - "Vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni"

     Ierusalimul este menționat aici, ca și în alte părți, în caracterul său sacru, ca "sfânta cetate" (vezi Neemia 11:1, 18 ; Isaia 52:1 ; Daniel 9:24, etc.). El trebuie să fie călcat în picioare pentru o perioadă bine definită, patruzeci și două de luni. Această denumire a timpului este menționată în alte părți ca fiind 1260 de zile (Apoc. 11:3 ; 12:6), un timp și timpuri și jumătate de timp (Apoc. 12:14). Este menționată și în Daniel 9:27, în expresia "jumătatea săptămânii". Acum, aceste perioade se referă la jumătatea săptămânii de șapte ani din profeția lui Daniel (Dan. 9:27).

     Cele patruzeci și două de luni în care Ierusalimul este călcat în picioare, călcat în picioare de către națiuni, sunt luni de câte treizeci de zile fiecare, corespunzând astfel celor 1260 de zile de mărturie în sac depusă de cei doi martori sau profeți. Ceasul de agonie care va veni peste Ierusalim este limitat la patruzeci și două de luni. El va trebui să bea paharul mâniei Domnului și să-l bea timp de 1260 de zile. Națiunile vor călca poporul în picioare ca pe noroiul de pe străzi (Isaia 10:6, etc.). Chiar și acele națiuni care, la început, s-au arătat prietenoase din punct de vedere politic față de iudei, se vor întoarce împotriva lor și își vor potoli setea de răzbunare pe națiunea restaurată. "Ei", Iuda restaurat prin intervenția națiunilor, "vor fi lăsați împreună păsărilor răpitoare ale munților și fiarelor pământului; și păsările răpitoare vor fi vara peste ei, și toate fiarele pământului vor ierna peste ei" (Isaia 18:6). Astfel, dușmanii dintre națiuni ai lui Israel vor fi dezlănțuiți asupra poporului ales de Iehova, care se va afla atunci într-o idolatrie deschisă și o apostazie față de Dumnezeu și adevăr (Matei 12:43-45). "Starea din urmă a acelui om devine mai rea decât cea dintâi. Astfel va fi și cu generația aceasta rea" (v. 45)

     MARTORII IUDEI

     Apoc. 11:3-4 - "Și voi da celor doi martori ai Mei și vor profeți o mie două sute șaizeci de zile, îmbrăcați în sac. Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului".

     Închinătorii din templu sunt o grupă distinctă de martorii din cetate. Închinătorii și, respectiv, profeții prezintă adevărurile preoției și ale împărăției care se unesc în Hristos în domnia Sa milenară: "El va fi preot pe tronul Său" (Zah. 6:13); despre aceasta mărturisesc martorii.

     În ceea ce privește numărul martorilor (*), s-au avansat nenumărate ipoteze, cum ar fi: cele două Testamente, legea și Evanghelia, Hus și Ieronim, valdenzii și albigenzii, etc. Alții, cu mai multă justificare și cu o aparentă aprobare a Scripturii, presupun că Moise și Ilie sunt cei doi martori, citând din Maleahi 4 în sprijinul afirmației lor (**). Însă cuvintele : "Aduceți-vă aminte de legea lui Moise, slujitorul Meu" (Mal. 4:4) nu ar implica o prezență personală a marelui legiuitor în scenele zilelor din urmă; în timp ce în versetul cinci pare, într-adevăr, o afirmație foarte clară că distinsul profet urmează să reapară din nou în Palestina: "Iată, Eu vi-l trimit pe profetul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșătoare". O mărturie completă și potrivită este gândul urmărit în mod intenționat prin numărul martorilor. Nouă ni s-ar părea necesar un număr mai mare de doi în criza solemnă dinaintea noastră, întrucât versetele 8 și 9 presupun o ceată de martori uciși. Dar acest aspect este lipsit de importanță. Legea iudaică, și aici suntem în mijlocul circumstanțelor iudaice, cerea doi martori ca să depănă o mărturie competentă (Deut. 17:6 ; 19:15). Doi îngeri au depus mărturie despre învierea Domnului (Ioan 20:12), iar doi oameni despre înălțarea Sa (Fapte 1:10).

     (*)  "Sunt de acord cu Lowman, Newton, Woodhouse, Cunningham și alții în ideea că trebuie să înțelegem prin cei doi martori un număr competent de slujitori credincioși ai lui Hristos". - "Note despre Apocalipsa" - Burder.

     (**)  Este o idee străveche potrivit căreia unii dintre vechii profeți aveau să reapară înainte de a doua venire a lui Mesia. "În ceea ce privește persoanele acestor martori ai credinței, se poate presupune ca fiind sigur, așa cum recunosc toți din vechime, că profetul Ilie este unul dintre ei, deoarece opinia larg răspândită că el, fiind luat la cer fără a muri, se va întoarce la venirea lui Mesia, sau ca înainte-mergător al Său, conform cu Maleahi 4:5. Cei din vechime presupun, în general, că al doilea este Enoh, mai ales că s-a presupus despre el, conform cu Geneza 5:24, că el a fost luat la cer în timp ce era încă în viață". Prelegerile lui Bleek despre Apocalipsa", pag. 252.

     11.3.1 - "Voi da"

     Versiunea Revizuită, Tregelles și alții omit cuvântul intercalat "putere" ("Voi da putere"). Sensul pasajului necesită un cuvânt pentru completarea sa și, prin urmare, traducătorii Versiunii Autorizate l-au introdus pe bună dreptate în text cu caractere italice: "Voi da putere celor doi martori ai Mei". Putere sau eficacitate este conferită mărturiei martorilor. Acesta pare a fi sensul evident al pasajului, așa cum este cerut de context.

     Zilele mărturiei lor sunt numărate cu grijă. Mărturia lor nu este intermitentă, ci este continuată zilnic până la epuizarea perioadei alocate, nu însă cu o zi mai mult. Se va observa că cele 1260 de zile sunt mai puține decât cei trei ani și jumătate cu șaptesprezece zile și jumătate. La sfârșitul perioadei indicate, sună a șaptea trâmbiță, necazul se sfârșește, puterea Fiarei de a persecuta în continuare pe sfinții lui Dumnezeu se încheie brusc (Apoc. 13 :5).

     11.3.2 - "Îmbrăcați în sac"

     Lucrul acesta exprimă o stare de suferință a martorilor (Ioel 1:13 ; 1 Împ. 20:31 ; Ier. 4:8).

     11.4.1 - "Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice"

     De ce sunt desemnați cei doi profeți într-un mod atât de ciudat? Cu siguranță se face referire la Zaharia 4. Măslinul, vița și smochinul au fiecare semnificația lor distinctă. Măslinul este mărturia (Romani 11). Vița rodește (Ioan 15). Smochinul este Israel la nivel național (Luca 21:29). Martorii din Ierusalim sunt numiți "măslini", deoarece în ziua aceea ei reprezintă mărturia lui Dumnezeu și susțin profetic drepturile împărătești și preoțești ale lui Mesia. Ei sunt numiți, de asemenea, "cele două sfeșnice", căci lumina Duhului este în ei. Mărturia lor nu este marcată de incertitudine, căci este dusă mai departe în lumina clară a lui Dumnezeu. Dumnezeu este cu ei în mod spiritual, dar și în putere.

     Dar, în plus, se spune că martorii "stau înaintea Domnului pământului", nu a lui Dumnezeu, ca în Versiunea Autorizată. Există Unul și numai Unul care are dreptul și titlul asupra a tot ce este aici jos, pe pământ. Iehova, Salvatorul lui Israel, are în Sine Însuși un drept incontestabil asupra pământului. Acesta îi aparține. Dreptul Îi este refuzat, iar împotrivirea și conflictele iudeilor și națiunilor apostate, detaliate în Apocalipsa, sunt mărturia tristă. Profeții stau înaintea Domnului pământului; ei știu în prezența cui se află și suferă ca și cum L-ar fi văzut prin credință, Care pentru privirea muritoare este invizibil.

     Astfel, martorii, fie ei doi sau mai mulți, profețesc neîntrerupt timp de exact 1260 de zile. Slujba lor și împrejurările triste în care se desfășoară mărturia lor sunt semnificate prin îmbrăcămintea lor de sac. Mărturia lor este una de putere și, de asemenea, una de lumină spirituală în mijlocul întunericului care se așterne ca un giulgiu funerar peste cetatea vinovată a Ierusalimului, cea mai vinovată de pe pământ. 

     PUTEREA MIRACULOASĂ A MARTORILOR

     Apoc. 11:5-6 - "Și dacă vrea cineva să-i vatăme, iese foc din gura lor și îi mistuie pe vrăjmașii lor. Și, dacă vrea cineva să-i vatăme, trebuie să fie ucis în același fel. Aceștia au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele profeției lor (*); și au putere peste ape să le schimbe în sânge (**) și să lovească pământul cu orice plagă, ori de câte ori vor".

     Am văzut la martori concentrarea luminii și a puterii; acum ei sunt împuterniciți să se protejeze și să-și confirme misiunea lor față de răzvrătiții lui Israel (Ps. 68:18) prin aplicarea unei judecăți semnificative asupra vrăjmașilor lor și prin prezentarea unor semne supranaturale. Nimeni, fie el de sus, sau de jos, nu va fi în afara judecății. Moartea este partea sigură a celor care "vor să vatăme" pe martori. Fără îndoială, mărturia va fi primită de unii, poate chiar de mulți (Dan. 12:3); alții, și de departe numărul cel mai mare, vor respinge cu mândrie și dispreț mesajul; în timp ce o altă categorie va căuta să vatăme (nu să rănească, ca în Versiunea Autorizată) martorii prin violență sau calomnie. Asupra acestora din urma se va executa o judecată aspră, nu asupra maselor, ci în mod individual, deoarece opoziția față de martori va căpăta un caracter violent. Acum, harul lucrează în mântuirea sufletelor oamenilor, atunci judecata este activă în curățarea pământului de păcătoșii care resping pe Hristos. Diferența dintre dispensații nu trebuie trecută cu vederea. Principiul este ilustrat în cei doi psalmi (22 și 69). În prima parte a ambilor psalmi avem suferințele lui Hristos. Dar în primul, rezultatul durerilor Sale este o binecuvântare până la marginile pământului și pentru toate timpurile viitoare (v. 22-31); în timp ce în cel de-al doilea, este invocată judecata asupra acelora care au contribuit la chinul Mântuitorului aflat în suferință (v. 22-28). Hristos a suferit pentru păcat (Ps. 22) și, de asemenea, pentru dreptate (Ps. 69). Când ziua harului își va încheia cursul, urmează cu siguranță ziua răzbunării.

     (*)  Asemenea lui Ilie (Iac. 5:17-18).

     (**) Asemenea lui Moise (Exod 7:17). 

     Însă, în timp ce versetul cinci afirmă posedarea de către martori a autorității încredințate (v. 3) pentru a se proteja și a-și justifica misiunea prin judecata aspră - o putere care, fără îndoială, va fi exercitată - versetul șase sugerează o misiune mai îndrăzneață și mai amplă. Miracolele lui Moise, când Israel era supus națiunilor (Exod 7 - 12), și ale lui Ilie (1 Împ. 17 - 18), când Israel era apostat față de Dumnezeu, vor fi din nou văzute  în mod similar. Ierusalimul va fi centrul acestor semne miraculoase de natură publică. Ce mărturie pentru națiunea apostată din acea vreme! Miracolele lui Moise repetate, cel puțin în caracterul lor, le vor aminti de vechea lor robie din Egipt și vor fi un semn al supunerii lor față de stăpânirea națiunilor încă odată; în timp ce miracolele lui Ilie, repetate în fața tuturor, le vor conduce, cu siguranță, gândurile înapoi la starea lor anterioară de apostazie față de Dumnezeu și față de Baal. Iehova, Domnul pământului, trebuie să-Și afirme din nou pretențiile în fața poporului Său apostat. Astfel, starea lui Israel, cel puțin a lui Iuda și a Ierusalimului, este similară cu cea din zilele lui Moise și Ilie - robie și apostazie, necesitând din partea lui Iehova o slujire adaptată ambelor stări, însoțită de semnele miraculoase corespunzătoare. Lucrarea martorilor va fi marcată de un caracter specific lui Moise și Ilie. 

      

 

                                                                  TABĂRA

     Andre Gibert

     Există o anumită confuzie de care trebuie să ne temem în modul în care analizăm ceea ce ne spune Scriptura despre tabăra lui Israel. Istoria acestui popor oferă atât de multe asemănări cât și contraste cu propria noastră poziție, după cum arată, în special, epistola către Evrei, și trebuie să luăm seama atât la unele, cât și la celelalte.

     Pentru aceasta este important să înțelegem, pe de-o parte, principiile morale care sunt valabile pentru toate timpurile, iar pe de alta, caracteristicile specifice economiilor (sau dispensații) succesive, astfel încât să nu ne întoarcem la lucruri învechite, obținând, în același timp, folosul pentru care ne-au fost transmise.

     1     A fi în locul unde Dumnezeu poate fi întâlnit

     Pasajele Scripturii unde se întâlnesc expresiile "afară din tabără" și "în tabără", în special în Exod 33:7-11, Numeri 11:24-29 și Evrei 13:11-13, ne pun în față trei situații diferite, și găsim aici trei lecții care se completează reciproc.

     Punctul capital, peste tot, este cel al prezenței lui Dumnezeu : este vorba ca cel credincios să se afle în locul unde Dumnezeu este întâlnit.

     2      Cortul întâlnirii afară din tabără - Exod 33

     2.1   Când legea este încălcată, cei care Îl caută pe Domnul ies afară din tabără, la cortul întâlnirii

     Tabăra poporului condus de Moise a fost sub ocrotirea harului divin de la ieșirea din Egipt până la Sinai. Acest popor a primit apoi legea morală (Exod 19 ; 24) și s-a angajat să o împlinească. Dar el o încalcă în prima și fundamentala sa poruncă, atunci când Moise era încă pe munte pentru a primi poruncile scrise și toate detaliile organizării închinării pământești de care urma să fie responsabilă națiunea pusă deoparte de toate celelalte. În momentul când se întoarce în tabără, Moise vede dezordinea idolatră și vițelul de aur; el sparge tablele legii, și stă la intrarea taberei și cheamă acolo pe leviți pentru a executa o judecată imediată. Apoi se suie la Domnul pentru a mijloci. La întoarcere, încă nesigur în privința a ceea ce avea să facă Domnul, dar pătruns de sentimentul gloriei lui Dumnezeu, el ia un cort, îl ridică "afară din tabără, departe de tabără", și l-a numit "cortul întâlnirii" : era chiar numele pe care Domnul i l-a făcut deja cunoscut cu privire la locașul sfânt "sfințit prin gloria Sa", unde, potrivit legii Sale, voia să locuiască în mijlocul poporului Său (Ex. 29:43-45). Toți cei care Îl căutau pe Domnul ieșeau la acest cort al întâlnirii, afară din tabără. Prezența Domnului era acolo. El îi vorbește lui Moise și îi spune că este dispus să ducă poporul. Moise "se întoarce în tabără", împlinindu-și rolul de mediator față de popor, în timp ce Iosua, în care vedem un tip al lui Hristos în Duh, "nu ieșea dinăuntrul cortului" (Ex. 33:11).

     2.2   Poporul supraviețuiește prin credincioșia lui Dumnezeu, dar El nu Se asociază cu întinarea

     Astfel, deși ar fi meritat să fie nimicit, poporul supraviețuiește pentru că Domnul este credincios Cuvântului Său, Lui Însuși; dar principiul permanent al separării de nelegiuire este stabilit : Dumnezeu nu asociază Numele Său cu întinarea. Doar după ce a stabilit această separare, Moise a primit instrucțiuni din partea Domnului cu privire la noile Sale căi față de poporul Său : Israel este un obiect al ocrotirii și al îndurării, dar ca atare este repus sub lege. El nu a putut să o păzească mai înainte; învățat prin această experiență teribilă, o va păzi el în continuare?

        Având în vedere această punere la probă, care este cea a omului în general, tabăra lui Israel este stabilită, după un nou caracter, "de jur-împrejurul cortului întâlnirii" (Num. 2:2).

     3     Tabăra în jurul cortului întâlnirii - Numeri 2:2

     3.1  Dispunerea taberei în jurul cortului întâlnirii

     Locașul sfânt pământesc amintit deja, așa cum tocmai l-am văzut, "cortul întâlnirii" în instrucțiunile primite prin Moise pe munte, înainte de vițelul de aur, își ocupă locul în interiorul imensei tabere a poporului Israel, indiferent dacă el staționa sau dacă se deplasa prin pustie.

     Această tabără este, de fapt, constituită din alte patru "tabere" definite în Numeri 2, fiecare cuprinzând trei seminții sub același steag. "Și fiii lui Israel să-și așeze tabăra fiecare în tabăra sa și fiecare lângă steagul său" (1:52 ; 2:17, 34), ansamblul "taberelor" fiind denumit în mod expres "tabăra" (5:3). "Să-și așeze tabăra de jur-împrejurul cortului întâlnirii" dar "în fața lui" (2:2). 

     Numai leviții își așezau tabăra imediat "împrejurul cortului mărturiei" (1:53) : "tabăra leviților" era "în mijlocul taberelor" (2:17), asociată astfel  cu acest cort. În partea centrală se afla Moise, preoții și toți leviții care păzeau, slujeau, transportau cortul și obiectele sale sfinte.

     Domnul era acolo, despărțit de popor, ascuns în spatele perdelei locului sfânt, dar norul gloriei manifesta prezența Sa. În jurul și în interiorul cortului se desfășurau ritualuri și ceremonii de închinare, în special cele din ziua ispășirii. Ele erau indispensabile pentru ca relațiile Domnului cu poporul Său să fie menținute, în "trecerea peste păcatele făcute mai înainte" (Rom. 3:25), și în virtutea jertfei viitoare a lui Hristos. Dumnezeu consimte să rămână acolo prin har. Răscumpărarea lucrată la Paște și la Marea Roșie, precum și iertarea guvernamentală acordată după vițelul de aur, privite astfel, s-ar putea spune, că își dobândesc cea mai prețioasă valoare; dar, de asemenea, responsabilitatea poporului de a păzi legea devine și mai mare, și slujba acestui prim legământ va fi o slujbă a morții și a condamnării pentru om, al cărui caracter disperat îl dezvăluie (2 Corinteni 3). 

     3.2   Imaginile lui Hristos și ale Bisericii în tabără - Har și sfințenie

     În orice caz, Dumnezeu Și-a luat "locul în mijlocul semințiilor pentru a fi păzit", dacă îndrăznim să ne exprimăm așa, "și onorat acolo" (JND). Semnificația tipică pe care aceste relații o au pentru noi, și pe care Noul Testament o luminează, este bogată în învățături. Suntem aduși aici în mod permanent la Hristos, despre Care ne vorbesc cortul, altarele, chivotul, perdeaua, sfeșnicul, masa, jertfele, slujba, umblarea. Și tabăra însăși este o imagine remarcabilă a poporului lui Dumnezeu actual, a Bisericii care traversează această lume pentru a ajunge în patria sa cerească. De asemenea, capitolele care vorbesc despre ordine, strângerea și înaintarea taberei sunt de-o mare însemnătate practică pentru noi, și nu le putem neglija fără să suferim pagubă.

     Totul vorbește acolo despre har, dar și despre sfințenie. "Tabăra ta să fie sfântă", pentru că Dumnezeu locuiește acolo; El "umblă în mijlocul taberei tale" (Deut. 23:14). De aceea diferitele necurății, imagini ale manifestării păcatului, trebuiau să fie scoase "afară din tabără" (Deut. 23:9-14). Din același motiv, "ca să nu întineze tabăra lor, în mijlocul căreia locuiesc Eu" (Num. 5:3), locuința leprosului și a oricărui om necurat era afară din tabără, în permanență (Lev. 13:46) ; Num. 5:1-3 ; Deut. 23:10), sau temporar (Num. 12:15). Și cu cât mai solemn este să gândim că, datorită sfințeniei acestei prezențe a Domnului, "trupurile acelor animale, al căror sânge este adus de marele preot în locurile sfinte, sunt arse afară din tabără" (Evrei 13:11 ; Lev. 4, 12, 21 ; 16:27) ? Hristos a trebuit să sufere părăsirea de către Dumnezeu, fiind "făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El" și că a fost stabilită o relație între Dumnezeu și păcătosul devenit închinător.

     Tabără lui Israel fiind o imagine a Bisericii (*), înțelegem că îndemnurile la sfințenie practică și colectivă ale acesteia sunt ilustrate frecvent în epistole prin amintirea cerințelor legii, sub a cărui literă nu mai suntem. "Sfințenia își are locul (sau "se află", "se potrivește") în casa Ta, Doamne" (Ps. 93:5). Separarea de rău este un principiu la fel de imperativ ca în ziua în care Moise a ridicat cortul întâlnirii departe de o tabără întinată de idolatrie și condamnată.

     (*)  Este bine de reamintit aici distincția care trebuie făcută între Biserica (sau Adunarea) lui Dumnezeu și creștinătate :

     

     1 - Adevărata Biserică, care se află acum pe pământ, va fi introdusă în curând, glorioasă, în cer. Ea este alcătuită din toți credincioșii, și numai din ei, mădulare ale Trupului lui Hristos uniți cu El prin Duhul Sfânt, pietre vii ale casei pe care a zidit-o Hristos (Matei 16:18 ; Efes. 2:21). Ea este una potrivit unității din Efes. 4:4. Ea este cunoscută de Dumnezeu, dar nu mai este perceptibilă aici jos, pe pământ, în totalitatea ei în ochii oamenilor, așa cum este împrăștiată acum în mijlocul lumii mărturisitoare (*). S-ar putea vorbi despre Biserica ascunsă, interioară.

     (*)  Este vorba despre lumea creștină, creștinătatea în ansamblul ei, care mărturisește credința creștină, creștinismul, dar nu are și realitatea mărturiei ei, viața divină, n.tr.

     2 - Mărturia creștină, creștinătatea în ansamblul ei, ceea ce se numește Biserica mărturisitoare sau responsabilă, casa încredințată în mod efectiv responsabilității omului (1 Cor. 3:12-15) este ruinată de către el. Ea este una potrivit unității din Efes. 4:5, în toate lucrurile exterioare, cele ale mărturisirii, și este responsabilă pentru că revendică Numele lui Hristos. Ea include adevărata Biserică, dar imediat ce aceasta va fi înălțată la cer la venirea Domnului, mărturisirea fără viață va rămâne singură, va sfârși în apostazie și va fi mistuită de judecată.

     3.3    Eșecurile poporului - Poporul plăcut în ochii lui Dumnezeu - Responsabilitate și credință

     Din nefericire, în tabără, reorganizată în jurul acestui cort, s-a întâmplat ceea ce carnea produce întotdeauna: se înalță murmure, izbucnește răzvrătirea, corupția se răspândește, idolatria continuă, și tulburări de tot felul marchează istoria poporului în timpul traversării pustiei. Nu vedem oare, de la capitolul 10 din Numeri cum conducătorul dă semne de slăbiciune, și oare nu vor trebui consemnate și altele eșecuri, mai pronunțate, în ceea ce-l privește (cap. 11 ; cap. 20)? Dar ce să zicem despre greșelile poporului, de-a lungul istoriei sale! Este frumos, cu siguranță, să vezi triumfând harul suveran al lui Dumnezeu. Dacă credința lui Moise are o eclipsă, chivotul, în drumul spre Canaan, părăsește locul care îi fusese atribuit inițial pentru călătorie și merge înaintea poporului pentru a le găsi un loc de odihnă (Num. 10:21, 33) ; și ordinea taberei așezate în acest loc rămâne ordinea rânduită de Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, întregul popor rămâne îmbrăcat în frumusețea pe care o dăruiește harul; "corturile lui Iacov sunt frumoase" (Num. 24:5) : ce ar putea fi mai minunat decât aceste oracole ale lui Balaam atunci când "l-a văzut pe Israel locuind în corturi, după semințiile sale" (Num. 24:2)? De aceea, "ceea ce a făcut Dumnezeu" va fi celebrat "după timpul" sfârșitului călătoriei acestui popor care nu este "numărat printre națiuni" (23:9). Responsabilitatea acestuia, și a fiecăruia dintre cei care-l alcătuiesc, este ea cumva diminuată? Dimpotrivă (cap. 25). Dar credința este chemată să vadă lucrurile așa cum le vede Dumnezeu, și să fie geloasă pe sfințenia taberei poporului lui Dumnezeu. Un Fineas a înțeles acest lucru, și a acționat în consecință.

     3.4   Biserica infidelă, responsabilitatea rămâne, chiar la nivel individual

     Ca și Israel, deși mai privilegiată decât acesta, Biserica văzută în lume, din nefericire, a eșuat. Tulburată, divizată și infidelă misiunii sale, ea și conducătorii ei, a devenit "casa cea mare" din 2 Timotei 2. Dar, ca și Israel, pe care Dumnezeu l-a văzut ca poporul Său în jurul cortului Său, ea nu a încetat, în ochii aceluiași Dumnezeu, să fie casa Sa. Dacă judecata începe de la ea (1 Pet. 4:17), aceasta este o judecată de disciplină, apoi va veni o zi când "furia mâniei Sale" (Apoc. 16:19) se va abate asupra a ceea ce nu va fi mai mult decât o mărturisire apostată. Dar atâta timp cât Domnul Își lasă Mireasa Lui pe pământ, El o tratează cu titlul, chiar uzurpat, de Adunare, tot ceea ce poartă Numele Său, chiar dacă El pedepsește, smerește, pentru ca să se pocăiască, și dacă El anunță judecata asupra a ceea ce va deveni Babilonul cel mare, dar nu se întâmplă încă atât timp cât Cel care o reține (judecata), și anume Duhul Sfânt, este încă acolo.

     "Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Săi" în imensa tabără a creștinătății, unde adevărații credincioși, fideli sau nu, fac parte, împreună amestecați cu mărturisitorii fără viață. Cel fidel (credinciosul care se poartă cu credincioșie) vede întotdeauna întregul (pe toți cei care mărturisesc  Numele Domnului Isus, indiferent dacă au sau nu și realitatea, viața divină, n.tr.) ca fiind casa lui Dumnezeu, ruinată de către om, din nefericire, dar asupra căreia Domnul revendică drepturile Sale, casa lui Dumnezeu căreia i se cuvine sfințenia și în care cineva nu trebuie să se comportă după bunul său plac (1 Tim. 3:15). Neputând să iasă din ea nici să facă ordine, ci are responsabilitatea de a-i menține această sfințenie în măsura în care aceasta îl privește. Ca și în timpul apostolilor, "oricine rostește Numele Domnului este chemat să "se depărteze de nedreptate", în purtarea sa personală și în relațiile sale eclesiastice (2 Tim. 2:18, 19).

     3.5    Locul prezenței lui Dumnezeu rămâne

     Pe de altă parte, iar aici atingem punctul esențial, oricare ar fi confuzia prezentă există un loc, locul, unde Dumnezeu asigură prezența Sa, și acest loc este întotdeauna același de la început. El nu este în afara casei mari, dar nu este cunoscut de toți în această casă mare. El ar trebui să fie locul de strângere al tuturor credincioșilor : slujba preoților și a leviților nu se putea efectua decât la cortul întâlnirii, iar astăzi toți credincioșii sunt preoți și leviți. Dacă nu sunt toți acolo unde ar trebui să fie, lucrul acesta nu schimbă absolut cu nimic în ceea ce privește permanența locului atribuit închinătorilor și slujitorilor. Astăzi, ca și la începutul Bisericii, nu este decât un loc pentru a ne apropia împreună de Dumnezeu, a-L chema și a-I aduce închinare : "Acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor", a spus Isus. Acolo se poate recunoaște și exprima unitatea poporului lui Dumnezeu. Ar putea exista un alt centru? De asemenea, acesta este punctul de plecare desemnat pentru orice slujire, fie în Biserică, fie în lume, și pentru orice luptă biruitoare.

     Duhul suflă încotro vrea, dar noi trebuie să rămânem în locul unde "cei care Îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată" sunt chemați să se întâlnească pe pământ și să urmărească în comun ceea ce întreaga Biserică ar trebui să urmărească cu o singură inimă, "dreptatea, credința, dragostea, pacea" (2 Tim. 2:22). Eldad și Medad puteau să profețească în tabără, în mijlocul semințiilor, deși nu au asculta de porunca de a ieși la Moise la cortul întâlnirii (Num. 11:24-29) ; să avem față de ei sentimentele lui Moise, și să ne bucurăm de această lucrare a Duhului Sfânt, cum se bucura Pavel de faptul că Hristos era vestit, chiar dacă cu un duh de ceartă (Filip. 1:15) ; dar să nu părăsim locul unde Domnul vrea să fim. Lucrul acesta nu este o chestiune de superioritate față de alții, ci de ascultare. Nu ar trebui să fim fericiți să recunoaștem drepturile lui Hristos și să probăm cât este El de credincios, bucurându-ne de infinita binecuvântare a prezenței Sale, oricare ar fi starea lucrurilor prezente? Să-L binecuvântăm că încă Îl putem găsi.

     3.6   Prezența lui Dumnezeu ne cere să ne separăm de ceea ce este incompatibil cu El

     Fără cort și fără Dumnezeu locuind în cort, tabăra lui Israel nu ar fi fost decât o adunătură de răzvrătiți și de corturi necurate ; El nu i-ar fi acordat nicio atenție. Fără prezența Domnului asigurată la fel ca în timpurile apostolilor, creștinătatea ar fi Babilon. Chiar dacă ea rămâne, în marea ei majoritate, oarbă la acest mare fapt, Hristos și Duhul Său se află încă în mijlocul ei, și nu se găsește în altă parte, în iudaism nu mai mult decât în islamism, sau orice altă religie oricare ar fi ea. Ei (Domnul și Duhul) sunt acolo împreună cu toate resursele pe care le implică acest lucru pentru credință. Dar departe gândul că o astfel de prezență pecetluiește cu aprobarea sa tot ceea ce se face  și se găsește acolo. Dimpotrivă, ea (prezența Domnului) scoate în evidență lucrarea omului și toate aceste caractere ale lumii care, introduse în Biserică, fac apel la disciplină și vor aduce judecata. Epistolele către cele șapte biserici din Apocalipsa 2 și 3 o arată cu toată puterea. Această prezență impune credinciosului să se separe de ceea ce o neagă de fapt, și care înșeală sufletele cu practici și forme religioase goale, adaptate acestei lumi dar incompatibile cu titlul de străin aici jos, potrivit pentru creștin. Iar aici găsim îndemnul din Evrei 13:13.

     4     "Să ieșim la El, afară din tabără" - Evrei 13:13 

     4.1  Semnificația actuală a expresiei "afară din tabără"

     De fapt, noi nu am fost aduși la lucruri vizibile, pământești, nici la valori lumești. Timpul de a "sluji cortului" ridicat de om a trecut. Imaginile au făcut loc realității.

     Tabăra așezată în jurul cortului, deși la o oarecare distanță, ne învață multe lucruri, dar să ne ferim să păstrăm imaginea în loc să înțelegem ce simbolizează ea. Biserica trebuie să învețe din această imagine, dar nu poate fi identificată cu ea. Cortul pământesc, locuința vizibilă a unui Dumnezeu prezent, dar ascuns, și-a avut timpul său, și odată cu el tabăra semințiilor care îl înconjurau.

     Acest cort era "imaginea și umbra lucrurilor cerești" ; tot ceea ce avea legătura cu acesta nu dădea decât "imaginile lucrurilor care sunt în ceruri" (Evrei 8:5 ; 9:23). Hristos a venit, El "S-a așezat la dreapta tronului Măreției, în ceruri; slujitor al locurilor sfinte și al adevăratului cort, pe care l-a ridicat Domnul, nu omul" (8:2), iar noi suntem invitați acum să intrăm prin El în realitățile cerești, pentru a ne bucura prin credință de aceste "bunuri viitoare", despre care legea nu avea decât "umbra, nu imaginea însăși" (10:1). 

     Crucea a făcut învechit întreg sistemul legii. Chiar dacă templul nu a fost distrus imediat, ci după un timp acordat poporului prin îndurarea lui Dumnezeu pentru a se pocăi și a-L accepta pe Hristos (ceea ce nu s-a întâmplat), sistemul a fost abrogat după respingerea lui Hristos ("casa Mea" din Matei 21:13 devine "casa voastră", - lăsată pustie în 23:38). Astfel că, nicio clădire pământească, nicio tabăra organizată în jurul ei, nici ceremonii, nici jertfe, nici un grup special de preoți, nu aparțin de dispensația creștină. Isus Hristos singur, același ieri, azi și în veci, înlocuiește toate umbrele : "trupul este al lui Hristos" (Col. 2:17). "La El" trebuie să mergem. Unde este El?

     El a "intrat cu propriul Său sânge, odată pentru totdeauna, în locurile sfinte". El este acolo "mare preot peste casa lui Dumnezeu" : deci, "să ne apropiem", să intrăm în locașul sfânt, chiar în prezența lui Dumnezeu, pe calea cea nouă și vie. Dar, "ca să sfințească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă", afară din tabără, acolo unde erau arse trupurile animalelor al căror sânge era dus, pentru păcat, în locurile sfinte : deci, "să ieșim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui".

     4.2   Tabăra, imaginea unei religii bazate pe fundamente pământești, ritualuri și forme organizate

     Să observăm bine că nu este vorba doar de a ne separa de un răul care întinează în mod ofensator, ca în Exod 33 ; lucrul aceasta înseamnă ruperea oricărei legături cu orice religie care se bazează pe fundamente pământești, chiar dacă aceasta a fost stabilită de Dumnezeu, așa cum a fost cazul religiei iudaice. Ridicând cortul întâlnirii în afara taberei întinate, Moise pregătea o altă tabără după gândul lui Dumnezeu, unde El avea să-Și manifeste prezența într-un cort făcut de mâini. Dar nu mai este vorba despre acesta : aceste lucruri erau destinate să treacă, ele au fost așa de la instituirea lor, deși experiența pe care o implicau era necesară. Acesta este sensul profund al acestor imagini (Evrei 9:6-9). Epistola către Evrei insistă asupra acestui lucru și prezintă mult mai puțin vinovăția și  declinul poporului iudeu decât incapacitatea sistemului, "inutilitatea poruncii" (7:18) datorită stării iremediabile a omului, stare pe care Dumnezeu o cunoștea perfect, și în funcție de care El a rânduit poruncile, desăvârșind punerea la probă a omului. Toate aceste lucruri vizibile erau deci tranzitorii și ele au luat sfârșit odată cu crucea. A se întoarce la ele, pentru creștinii evrei, însemna a nega valoarea lucrării lui Hristos, ignorând că ea a deschis calea spre locurile sfinte, pretinzând că cineva ar putea sluji Dumnezeului cel viu fără să aibă conștiința curățită de faptele moarte, afirmând că Dumnezeu acceptă o închinare adusă de către omul în carne (în natura veche, n.tr.).

     Marea greșeală a creștinătății a fost tocmai să organizeze o tabără, și chiar mai multe, bazat pe principiul din care credincioșii au fost chemați să iasă. Ea insistă să mențină umbrele, disprețuind trupul. Nevoia religioasă a omului natural își găsește satisfacție în aceasta, dar acest lucru nu este nimic altceva decât a afirma că omul poate fi îmbunătățit, și să împodobească lumea cu o religie a cărnii : existând, de asemenea, rușinea de a ieși din ea. Duhul omului înlocuiește Duhul lui Dumnezeu. Singura "religie" pe care Dumnezeu a recunoscut-o vreodată (această închinare levitică) a fost respinsă de El, și se pretinde că o continuă la adăpostul Numelui lui Hristos, care a desființat-o! Ritualuri, ceremonii, cler, diferite reguli, un set întreg de forme organizate, pe scurt, o mărturisire zisă creștină în care se simt foarte bine cei nepecetluiți, cei neconvertiți, iată ce oferă, în diferite feluri, taberele sub ale căror steaguri este divizată creștinătatea, și care tind atât de puternic astăzi să arate că, în realitate, ele sunt doar una.

     Nu, Hristos nu este în aceste forme, chiar dacă sufletul sincer dar neluminat poate să găsească hrană spirituală pentru propria sa zidire în orice sistem religios : de fapt, un astfel de suflet se bucură de El ca fiind "afară din tabără" fără să fie conștient, altfel el nu depășește nivelul unei "speranțe pentru această viață", sau condiția Mariei din Magdala care căuta printre morți pe Cel care este viu. Dar ne adresăm aici în modul cel mai serios celor care, prin harul lui Dumnezeu au fost învățați cu privire la aceste lucruri și care ar fi înclinați să se întoarcă în tabără. Responsabilitatea lor ar fi mare. Ei s-ar alipi la o mărturisire fără viață, precum iudaismul cu templul său, gol după ce Domnul l-a părăsit. Fără a merge până acolo în a reaminti, în ce-i privește, avertismentul solemn din Evrei 6, care îi privește pe cei apostați, putem spune că ei ar vrea să-L aibă pe Isus acolo unde ei știu că nu este, și aceasta, în fond, fiindcă ei nu vor să poarte ocara Lui. Ei afirmă că au aici jos, pe pământ, o cetate permanentă, în loc să caute pe cea care este viitoare. Ei aleg pământul când Dumnezeu le deschide cerul.

     5     Strângerea în jurul singurului Domn

     Astfel, deși ne este imposibil să încetăm să aparținem creștinătății mărturisitoare, care nu este încă tratată ca apostată și lepădată,  și căreia Domnul îi vorbește încă ca purtătoarea numelui de Biserică, noi trebuie "să ne depărtăm de nedreptatea" manifestată în interiorul acestei case mari. Această lecție pe care ne-o oferă tabăra, considerată ca o imagine instructivă a Bisericii, străină de lumea pe care o străbate, precum Israel altădată pustia.

     Dar, pe de altă parte, cu Hristos, "sfârșitul legii", avem împlinirea imaginilor, și nu mai avem nimic de-a face acum cu supraviețuirea unei tabere unde Dumnezeu nu mai locuiește și care s-a integrat într-o lume din care am fost smulși.

     Există aici un adevăr de-o însemnătate generală: a relua imaginile învechite, înseamnă a ne lipsi de lecțiile pentru care ele ne-au fost păstrate, și, rezidind lucrurile dărâmate, devenim noi înșine călcători de lege (Gal. 2:18). Circumcizia, de exemplu, este o imagine de-o semnificație deosebită pentru noi, dar cine o practică acum se va despărți de orice beneficiu care este în Hristos (Gal. 5:4). Orice organizație religioasă care are caracterul taberei pământești neagă adevăratul creștinism; ea minimalizează lucrarea lui Hristos, nu recunoaște poziția Sa actuală și  neagă caracterul ceresc al Bisericii.

     Ce este deci de făcut, cu expresii de genul "bisericile noastre, biserica noastră", în timp ce trupul este unul singur? Printr-o eroare asemănătoare, adunările locale sunt făcute în unități independente având fiecare responsabilitatea sa proprie și exclusivă, în timp ce unitatea trupului implică faptul că responsabilitatea unei adunări locale este cea a întregii Biserici. O adunare locală independentă nu poate în niciun caz să pretindă a fi o expresie a întregii Biserici (*).

     (*) Autorul vrea să spună că într-o situație normală, o adunare locală este expresia întregii Biserici. Tot ceea ce se face acolo se face cu responsabilitatea că acel lucru implică întreaga Biserică, nu doar adunarea locală, fie în bine, fie în rău, acceptare în comuniune, sau excludere. Rezultatul este că orice hotărâre se ia în adunarea locală este respectată de întreaga Biserică.

     În celălalt caz, al adunărilor independente, ele nu pot pretinde, așa cum s-a spus, că sunt o expresie locală a întregii Biserici. Ele limitează responsabilitatea doar pe plan local, fără ca prin hotărârile pe care le iau să implice întreaga Biserică. Prin aceasta, ele tăgăduiesc, fără să-și dea seama, cred, unitatea trupului. Când o adunare locală spune că este independentă, prin aceasta ea se delimitează, prin acțiunile sale, de celelalte adunări care alcătuiesc trupul, n.tr.

     Unul și același Duh adună în jurul singurului Domn, în Numele Său, și nu în altă parte. Dacă prezența Domnului este întotdeauna asigurată acolo unde ea a fost promisă și doar acolo, să luăm aminte să nu ne îndepărtăm. Isus le-a poruncit să-l lase pe cel care scotea demoni în Numele Său fără să-i urmeze pe ucenici; dar nu le spune să urmeze un astfel de om, și El afirmă clar în altă parte: "Cel care nu este cu Mine este împotriva Mea, iar cel care nu adună cu Mine risipește" (Luca 9:49, 50 ; Matei 12:30). Dacă El nu a lepădat Biserica responsabilă, unde coexistă Tiatira, Sardes, Laodiceea împreună cu Filadelfia, pretutindeni și în măsura în care o religie pământească s-a dezvoltat acolo, martorii lui Hristos nu pot decât să "iasă la El, afară din tabără, purtând ocara Lui".

     Lucrul acesta a costat mult, cu siguranță, pe cei care au fost înaintea noastră (*) cu mai mult de un secol, pentru a lua o astfel de poziție, dar au fost binecuvântați. Acum ni se cere să luăm, la rândul nostru, partea noastră de ocară, și în toate timpurile "ocara lui Hristos" este "o mai mare comoară decât toate bogățiile Egiptului", dar numai în ochii credinței. Fie ca Dumnezeu să ne dea să înțelegem și să arătăm clar că "nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare".

     (*)   Autorul, Andre Gibert, a trăit între anii 1892-1985, la Lyon, Franța, n.tr.

     

      

    

     

        

                                                                   

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                       - XXV -

     Walter Scott                                                                                                       STEM Publishing

     APOCALIPSA 10 

 

     COBORÂREA ÎNGERULUI PUTERNIC

     CARTEA MICĂ DESCHISĂ

     INTRODUCERE

     Înainte de deschiderea celei de-a șaptea peceți, înainte de sunetul celei de-a șaptea trâmbiță și de vărsarea celui de-al șaptelea potir, se observă o pauză în cursul judecății în fiecare caz. Cea mai scurtă pauză este în cazul celui de-al șaptelea potir (Apoc. 16:15). Pauza din timpul celei de-a șaptea trâmbiță este cea mai lungă (Apoc. 10 - 11:13). 

     A șaptea pecete, în timpul căreia nu se consemnează nicio acțiune sau judecată separată, a introdus seria pedepselor divine anunțate prin trâmbițe. În mod similar, al treilea vai, sau a șaptea trâmbiță, pregătește calea pentru revărsarea finală a mâniei lui Dumnezeu asupra scenei apostate. Aceste ultime șapte judecăți, adică potirele, manifestă un caracter deschis. Ele sunt văzute clar de către toți ca venind din cer. Dumnezeu este recunoscut ca sursa acestor orori, nu printr-o adevărată pocăință, ci prin batjocură deschisă la adresa lui Dumnezeu și a Numelui Său. În episodul dintre a șasea și a șaptea trâmbiță citim: "în zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu, după cum a făcut El cunoscut Evanghelia robilor Săi, profeții" (Apoc. 10:7). Sunetul celei de-a șaptea trâmbiță aduce sfârșitul răbdării lui Dumnezeu. Puterea apostată de pe pământ trebuie tratată deschis, nu providențial, ca în timpul celor două serii anterioare de judecăți. Cerul și pământul, îngerii și oamenii, mărturisesc că aceste ultime lovituri, prin potire, sunt aplicate de mâna lui Dumnezeu. Prin urmare, sunetul celei de-a șaptea trâmbiță anunță revărsarea mâniei concentrate a lui Dumnezeu asupra scenei vinovate și apostate. Loviturile sunt scurte, precise și necruțătoare (Apocalipsa 16).

     Unii au susținut că, drept rezultat imediat al prezenței celui de-al șaptelea înger care a sunat din trâmbiță, Domnul Își va lua în primire marea Sa putere; începând imediat domnia Sa milenară. Dar noi considerăm că aceasta este o greșeală. Ostilitatea activă a Fiarei împotriva sfinților a încetat odată cu expirarea celor 1260 de zile, perioada exactă de suferință măsurată în zile și luni (Apoc. 11:3 ; 13:5-8). Aceasta lasă șaptesprezece zile și jumătate pentru a completa cei trei ani și jumătate necesari pentru a completa a șaptezecea săptămână a lui Daniel, acea săptămână plină de evenimente de șapte ani literali (Dan. 9:27). Potirele vor fi vărsate în timpul acestor șaptesprezece zile și jumătate (*).

     (*) Vezi postarea din 8.02.2025 și, de asemenea, "STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL" de JND, în special cap. 9 (15.01.2025), n.t.

     Puterea Fiarei de a-i hărțui și mai mult pe sfinții lui Dumnezeu ajunge la sfârșit atunci când îngerul începe să verse potirele. Cum poate Fiara persecuta când ea însăși este subiectul direct al acestor ultime judecăți? Înțelegem că Apoc. 11:15-18 nu prezintă evenimente care se încadrează în mod direct în timpul celei de-a șaptea trâmbiță, ci mai degrabă grupează scene milenare și eterne, și celebrează mai dinainte apropiata domnie universală a lui Hristos și triumful lui Dumnezeu. Împărăția este anticipată, nu a venit încă. După trâmbița celui de-al șaptelea înger, potirele sunt vărsate succesiv. Astfel, trâmbițele vin după peceți, iar potirele urmează după trâmbițe.

     Însă, înainte ca Roma să devină subiectul direct al unei intense acțiuni judecătorești (Apocalipsa 16), intervenția publică a lui Dumnezeu este martoră prin simboluri și cuvinte (Apocalipsa 10) și este prezentată o altă mărturie, una nedezvăluită până atunci în nicio viziune anterioară (Apocalipsa 11). Această mărturie are un caracter propriu (v. 4) și este mult mai restrânsă decât cea din Apoc. 6:9 sau cea și mai extinsă prezentată în Apocalipsa 7. Cetatea Ierusalimului, călcată atunci sub călcâiul de fier al asupritorului națiunilor, devine sfera de operare a mărturiei cu totul speciale din cap. 11.

     DESCRIEREA GLORIOASĂ A ÎNGERULUI PUTERNIC CARE COBOARĂ DIN CER

     Apoc. 10:1-3 - "Și am văzut un alt înger puternic, coborând din cer, îmbrăcat cu un nor și curcubeul era pe capul lui și fața lui era ca soarele și picioarele lui ca niște stâlpi de foc; și avea în mâna lui o carte mică deschisă. Și el și-a pus piciorul drept pe mare, și pe cel stâng pe pământ; și a strigat cu glas tare, cum răcnește un leu; și, când a strigat, cele șapte tunete au vorbit cu glasurile lor".

     Lucrurile se apropie de sfârșit. Jumătatea de săptămână de necaz (trei ani și jumătate) este aproape să se încheie, dar ultimele sale ore prezintă lumea într-o răzvrătire nebună și publică împotriva lui Dumnezeu și a sfinților Săi, asupra cărora Fiara și Antihristul își va vărsa furia. Înainte, însă, ca ultimele răzbunări ale Domnului să fie băute de apostații națiunilor și iudeilor și de înșelătorii lor, această viziune mângâietoare străpunge norii întunecați ai judecății. Este o severă aducere aminte pentru lume că, în ciuda furiei celor răi, guvernarea pământului este pretenția dreaptă a Creatorului și care va fi întărită cu putere. Dar viziunea este, de asemenea, una deosebit de potrivită pentru a întări și a mângâia pe credincioși, și în special sfinții aflați în suferință, caci aceeași putere care va zdrobi vrăjmașul îi va înălța pe cei în suferință la onoare. 

     Viziunea este ușor de înțeles. Este una dintre cele mai profunde din carte, dar totuși extrem de simplă în principalele sale caracteristici. Taina viziunilor trâmbițelor dispare aici.

     10.1.1 - "Un alt înger puternic"

     Această expresie ne duce cu gândul înapoi la Apoc. 5:2, dar singurul lucru comun ambelor texte este cuvântul "puternic". În textul dinainte se face referire la o ființă creată înzestrată cu putere, în timp ce în pasajul pe care îl avem în față este văzută o Ființă necreată de măreție și putere divină. Este Domnul Însuși. Am văzut deja o viziune a Domnului în mijlocire angelică și preoțească (Apoc. 8:3); aici El Își afirmă în putere angelică pretenția Sa incontestabilă la stăpânirea pământului.

     10.1.2 - "Coborând din cer"

     Nu doar "din" el ca punct de plecare, ci  "din" ca fiind casa Lui natală (1 Cor. 15:47 ; Ioan 3:13, ultima propoziție); "Cerul" face referire la o locație definită. Introducerea prepoziției "din" și omiterea articolului hotărât în textul Versiunii Autorizate pot părea unora fără importanță, dar pentru cei care susțin inspirația verbală a Sfintelor Scripturi, așa cum credem că fac toți cititorii noștri, o interpolare nejustificată sau omiterea unei litere inspirate sau a unei părți dintr-o iotă sau titlu (Matei 5:18), trebuie considerată o pierdere deosebită. Dumnezeu atenționează și amenință în termeni neobișnuit de solemni împotriva alterării Cuvântului inspirat, fie prin adăugare la el (Apoc. 22:18), fie prin eliminare din el (v. 19).

     Prin coborârea îngerului puternic pe pământ este sugerată încheierea lucrării providențiale (*). Scena profetică anterioară este considerată ca avându-și sursa în cer; aici, scena lucrării este arătată în mod deschis ca fiind pe pământ. Întreaga scenă profetică de sub cer este ocupată deschis și public. Domnul, ieșind astfel din locul Său pentru a-Și stabili Împărăția mondială pe pământ, schimbă punctul de vedere, care în viziune este pământul, nu cerul.

     (*) Adică Dumnezeu nu mai lucrează față de oameni în mod ascuns, astfel că oamenii pot să aibă dubii dacă este lucrarea lui Dumnezeu sau este pur și simplu întâmplare. Acum El o face deschis, public, pe pământ, direct înaintea lor, n.t.

     10.1.2 - "Îmbrăcat cu un nor"

     În oracolele antice, norul figura în general ca reprezentând prezența și măreția lui Iehova. Există o mare plinătate și îndrăzneală în simbolurile folosite pentru a exprima măreția glorioasă a Domnului, simboluri care, în interpretarea lor, lasă puțin loc de discuții. "Îmbrăcat în nor" este un semn public al măreției Sale.

     10.1.3 - "Curcubeul era pe capul lui".

     Același curcubeu (*) așa cum a fost văzut anterior de către văzător (Apoc. 4:3). În referința anterioară, un curcubeu înconjoară tronul și augustul său Ocupant, aici curcubeul, cu multele și diversificatele sale culori și glorii, stă pe capul îngerului. Folosirea articolului hotărât ( "curcubeul") în textul nostru leagă scena din capitolul 10, în unele dintre caracteristicile sale esențiale, de cea din capitolul 4. Este același curcubeu, "acest simbol al divinității" care înconjoară tronul (Apocalipsa 4) și capul (Apocalipsa 10). În mijlocul scenelor apocaliptice ale judecății, amintirea lui Dumnezeu despre îndurare este constantă și neclintită. Curcubeul din nor (**), acel semn antic al bunătății divine (Geneza 9), reapare aici și exact la momentul și timpul când este cea mai mare nevoie.

     (*)  În capitolul 4, înfățișarea curcubeului este "asemănătoare cu smaraldul", verdele neobositor, atât de odihnitor pentru ochi.

     (**)  "Curcubeul nu putea, în conformitate cu mitologia păgână, să constituie o parte din simbolurile regale ale vreunei zeități anume. Aveau noțiuni atât de înalte despre el, încât credeau că nu era propriu-zis un arc (pe cer), ci o zeitate. Grecii credeau că este Iris, fiica lui Thoumas și a Electrei. Romanii considerau că este o favorită (curcubeul era văzut ca o zeiță) deosebită a Lunonei, soția lui Jupiter. Printre peruani, cele mai înalte acte de venerație erau aduse curcubeului; în celebrul templu al soarelui din Cuzco, o încăpere era dedicată în întregime cultului curcubeului și un ordin de preoți era pus deoparte pentru a îndeplini slujbele obișnuite." - "Prelegeri despre profețiile lui Ioan", de Robert Culberston, vol. 1, p. 387.

     Arcul unui arcaș în jurul capului unora dintre zeitățile păgâne este diferit de curcubeu. Păgânii nu puteau să împrăștie norii, nici să-i strângă și, prin urmare, adaugă scriitorul de mai sus: "Prin urmare, nu aveau dreptul să poarte acest însemn deosebit". Curcubeul este, înainte de toate, un simbol folosit exclusiv pentru Ființa divină sau pentru tronul Său (vezi Ez. 1:28).

     10.1.4 - "Fața lui era ca soarele și picioarele lui ca niște stâlpi de foc".

     În esență, descrierea de aici este descrierea gloriei Fiului Omului din capitolul 1:15-16. Acolo, însă, picioarele Celui glorios sunt menționate înaintea feței Sale. Ambele descrieri se aplică aceleiași Persoane binecuvântate în conexiuni diferite. În prima (Apocalipsa 1) este prezentată expresia caracterului și a gloriei Sale ca Om. În cea de-a doua (Apocalipsa 10) este văzută măreția puterii și gloriei  angelice. Măreția și guvernarea supremă sunt reflectate pe fața Sa, în timp ce "picioarele Lui ca niște stâlpi de foc" indică stabilitate și fermitate, sfințenia neclintită a acțiunii Sale judecătorești.

     10.2.1 - "Avea în mâna lui o carte mică deschisă"

     În Apocalipsa 5, Iehova (Cel care ședea pe tron) ținea în mâna dreaptă o carte sau sul închis, cu șapte peceți; aici, îngerul ține în mână o carte deschisă. De ce închisă într-una și deschisă în cealaltă? În prima, sfaturile lui Dumnezeu, nerevelate până acum, sunt dezvăluite succesiv de către Miel, în timp ce în cea de-a doua, "cartea este deschisă ca parte a unei profeții binecunoscute și acum adusă la o soluție directă pe un teren cunoscut". Mai mult, aceasta este o carte "mică" (sau "cărticică"), diminutivă în contrast cu cartea (sau "sulul") mai mare din capitolul 5, care era atât de plină încât era scrisă atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru. O carte, atât ca mărime, cât și ca conținut, mai mare și mai plină decât cea din mâna îngerului.

     10.2.2 - "Și-a pus piciorul drept pe mare, și pe cel stâng pe pământ".

     De trei ori pe parcursul acestei viziuni , îngerul este văzut stând pe mare și pe pământ, iar în fiecare caz menționarea mării este înainte de cea a pământului (v. 2, 5, 8), în timp ce în alte părți ale Apocalipsei ordinea este inversată (Apoc. 7:1-3 ; 14:7 ; 5:13 ; 12:12, etc.). Aceasta din urmă este, cu siguranță, ordinea naturală, adică pământul și marea. Am remarcat deja forța acestor simboluri; pământul simbolizând partea civilizată a globului, marea făcând referire la masele de oameni aflate într-o stare neformată, necivilizată. Dar în pasajul nostru, marea, păgânul turbulent, este menționată prima. Este întâmplător sau o precizie divină faptul că piciorul drept este pus peste națiunile și popoarele rebele, iar cel stâng peste scena pretinsă a luminii și guvernării? Cât de ferm este pasul îngerului! Cât de completă este acțiunea! Cât de completă este supunerea tuturor față de El! El a așezat acei stâlpi, sau coloane, de foc peste tot sub soare. Dreptul și puterea, ambele în exercitare, sunt caracteristice actului semnificativ al îngerului, în timp ce El ia în stăpânire întreaga scenă de sub cer.

     10.3.1 - "A strigat cu glas tare, cum răcnește un leu".

     Împreună cu acțiunea îngerului avem glasul Său maiestuos și puternic, care provoacă o groază imensă pe tot pământul (Osea 11:10 ; Ioel 3:16). Este glasul lui Hristos. "El face să răsune glasul Său, un glas puternic" (Ps. 68:33). Avem aici răcnetul leului din seminția lui Iuda. El a fost numit astfel în legătură cu Mielul în acea scenă cerească și magnifică desfășurată în capitolul 5. Dar acolo suntem martori la acțiunea mielului; aici, la cea a leului.

     10.3.2 - "Când a strigat, cele șapte tunete au vorbit cu glasurile lor" (*).

     Strigătul îngerului a fost un strigăt către Iehova, care primește un răspuns imediat. Răspunsul este unul de putere și judecată. Tunetul este glasul lui Dumnezeu în judecată, expresia autorității Sale în aceasta (1 Sam. 7:10 ; Ps. 18:13 ; Iov 26:14). "Cele șapte tunete" sugerează un răspuns deplin și perfect la strigătul îngerului. "Cele șapte" conferă precizie și claritate glasurilor tunetelor care răspund. Nu a fost un bubuit ca al tunetului din natură, ci aceste tunete au exprimat în mod inteligent gândul Dumnezeului judecății, ele "și-au rostit propriile glasuri".

     (*)  Cele șapte tunete par să răspundă la cele șapte momente în care se aude glasul lui Iehova (Ps. 29:3-9). Cele șapte indică "perfecțiunea intervenției lui Dumnezeu în judecată".

     VĂZĂTORULUI I SE INTERZICE SĂ SCRIE

     Apoc. 10:4 - "Și, când au vorbit cele șapte tunete, eram gata să scriu; și am auzit un glas din cer, spunând: Pecetluiește ce au vorbit cele șapte tunete și nu le scrie!"

     Profetul era pe punctul de a consemna cuvintele tunetelor. El a auzit și a înțeles. Această viziune este plină de glasuri. Cel al îngerului, al tunetelor și un altul "din cer". Acesta a fost un glas al autorității: "Pecetluiește ce au vorbit cele șapte tunete și nu le scrie". Acele comunicări nerevelate către noi urmau să fie pecetluite. Nu era momentul să fie făcute cunoscute. Importanța exactă a acestor revelații nu a fost dezvăluită; probabil că ele sunt cuprinse în comunicările ulterioare care se referă în mod direct la sfârșit. Există două porunci adresate văzătorului: prima, să pecetluiască cuvintele tunetului; a doua, să nu le scrie (comp. cu Dan. 8:26 ; 12:9). Se poate întâmpla, ca în cazul profetului iudeu, ca această parte a viziunii apocaliptice, care conține cuvintele nescrise ale îngerului și ale celor șapte tunete, să fie "închisă și pecetluită până la vremea sfârșitului". Dacă sfârșitul este aproape, atunci profețiile nu trebuie pecetluite. Într-un caz, cuvintele sunt pecetluite, căci sfârșitul este departe (Dan. 12:9); în altul, cuvintele nu sunt pecetluite, căci sfârșitul este aproape (Apoc. 22:10).

     JURĂMÂNTUL SOLEMN AL ÎNGERULUI

     Apoc. 10:5-7 - "Și îngerul pe care l-am văzut stând pe mare și pe pământ și-a ridicat mâna dreaptă spre cer și a jurat pe Cel care este viu în vecii vecilor, care a creat cerul și cele din el, și pământul și cele de pe el, și marea și cele din ea, că nu va mai fi amânare; ci, în zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu, după cum a făcut El cunoscut Evanghelia robilor săi, profeții".

     Aici este consemnată una dintre cele mai sublime acțiuni apocaliptice. Cât de încurajator și cât de mângâietor! Ne întoarcem de la vuietul și de la conflictele furioase dintre națiuni la scopul etern al lui Dumnezeu cu privire la acest pământ. El aparține lui Hristos prin drept natural și prin cumpărare. Ce priveliște! Marea și pământul sub picioarele Sale, cartea profețiilor finale în mâna lui stângă, în timp ce Își ridică dreapta spre cer (*) și jură pe Dumnezeul și Creatorul cel viu pentru eternitate (**) că nu va mai fi nicio amânare. Nu este vorba de "nu mai este timp", așa cum este în Versiunea Autorizată și păstrat și în Versiunea Revizuită. Traducătorii și-au corectat greșeala înlocuind "timp" cu "amânare" pe margine. Ori textul, ori marginea, căci ambele nu pot fi corecte. După împlinirea jurământului îngerului, cel puțin o mie de ani își urmează cursul înainte ca timpul să înceteze și eternitatea să se deschidă; prin urmare, nu înseamnă că nu va mai fi "timp". Tregelles, Stuart, Darby, Kelly și alți comentatori competenți citesc "numai este amânare". Înțelesul este că "ziua omului", care a început odată cu înălțarea Domnului și se încheie prin venirea Lui cu putere, se apropie de sfârșit. Perioada tratării răului în ascuns (nu pe față) și în mod providențial este pe cale să se încheie. Timp de 2000 de ani, Dumnezeu nu a intervenit în mod deschis (pe față) în guvernarea lumii. Biserica este o ruină, iar lumea o epavă. Este timpul în care voința omului este dezlănțuită pretutindeni. Este, de asemenea, timpul răbdării lui Dumnezeu față de rău, perioada îndelungii Sale răbdări cu oamenii. Nu va mai fi amânare pentru instaurarea Împărăției și preluarea guvernării (***) întregii creații în propriile Sale mâini. Ziua omului se va încheia cu o judecată aspră și severă, iar domnia și Împărăția Domnului vor fi instaurate. Jurământul îngerului nu numai că ne asigură de acest lucru, dar garantează și executarea imediată a acestuia. Nu va mai fi amânare în a pune capăt epocii prezente cu tot răul ei.

     (*)  În Daniel 12:7, omul îmbrăcat în in a jurat având ambele mâini ridicate.

     (**)  "Descrierea acestui înger a fost admirată de fiecare intelectual  clasic. Privită în afara sensului său spiritual și considerată doar ca o capodoperă literară, ea (descrierea) este de neegalat față de orice întâlnim în toate scrierile literaturii grecești și romane". Iată un alt omagiu elocvent. "Vă invit să priviți înfățișarea acestui personaj minunat. Toată strălucirea soarelui strălucește pe chipul lui și toată furia focului arde în picioarele lui. Priviți veșmintele sale. Norii îi alcătuiesc roba, iar draperiile cerului plutesc pe umerii săi; curcubeul îi formează diadema, iar ceea ce înconjoară cerul cu un cerc glorios este podoaba capului său. - Privește atitudinea lui. Un picior stă pe ocean, celălalt pe pământ. Pământul vast și întins și lumea apelor servesc drept piedestaluri pentru acele coloane puternice. - Priviți acțiunea. Mâna lui este ridicată până la înălțimea stelelor, el vorbește, iar regiunile firmamentului răsună cu accente puternice, așa cum pustiul la miezul nopții răsună de răgetul leului. Artileria cerului este descărcată la un semnal; un bubuit de tunet înșeptit răspândește alarma și pregătește universul să primească ordinele sale. - Pentru a încheia totul, și a oferi cea mai înaltă splendoare, precum și cea mai mare solemnitate a reprezentării, el jură pe Cel ce este viu în vecii vecilor" - "Meditațiile lui Hervey" - (James Hervey, cleric englez, 1714-1758).

     (***)  Guvernarea pământului a fost încredințată națiunilor, prin Nebucadnețar, și va ajunge în final în mâinile Fiarei, conducătorul imperiului roman restabilit, n.t.

     Apoc. 10:7 - "În zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu".

     Ce semnifică taina lui Dumnezeu? (*) Nu pare ciudat că lui Satan i s-a permis timp de 6000 de ani să-și înfășoare și să-și răsucească tentaculele în jurul lumii, să facă rău și să strice și să întineze lucrarea lui Dumnezeu? Ce haos a provocat! El este dumnezeul acestei lumi și prințul puterii văzduhului. Sfinții lui Dumnezeu au fost întotdeauna obiectele celei mai aprige răutăți a lui. Nu este oare o taină de ce Dumnezeu, Dumnezeul dreptății și al sfințeniei, permite ca răul să rămână nepedepsit și ca propriul Său popor să fie zdrobit și frânt din toate părțile? Cu adevărat, aceasta este taina lui Dumnezeu. Este El indiferent față de rău, indiferent față de necazurile poporului Său? Nu, acest lucru ar fi imposibil. Dumnezeu suportă răul până la sosirea ceasului judecății, când va răzbuna strigătul aleșilor Săi și va ieși din locul Său pentru a-i pedepsi pe cei răi. Frâiele și restricțiile puse asupra răului sunt acum nevăzute în ceea ce privește sursa lor și au doar o aplicare parțială. Totul, în lume și în Biserică, este în dezordine, cu excepția a ceea ce produce Dumnezeu prin Duhul Său.

     (*) În Cuvântul lui Dumnezeu întâlnim taina voii Sale (Efes. 1:9), taina fărădelegii (2 Tes. 2:7), taina evlaviei (1 Tim. 3:16), taina lui Hristos și a Adunării ( Efes. 5:32), taina lui Dumnezeu (Col. 2:2), taina celor șapte stele (Apoc. 1:20), taina femeii și a fiarei (Apoc. 17:7), taina lui Israel (Rom. 11:25). Acestea și alte taine sunt deosebite de taina lui Dumnezeu din pasajul pe care îl avem înainte. Taina semnifică ceva necunoscut mai înainte, dar revelat acum : odată ce este făcut cunoscut, încetează desigur să mai fie o taină; atunci este "o taină deschisă (sau cunoscută)". În Noul Testament sunt dezvăluite toate tainele. Cuvântul "taină" nu îl găsim în oracolele anterioare.

     Acum însă, această taină a lui Dumnezeu este pe cale să se sfârșească, iar Dumnezeu, prin Fiul Său, Moștenitorul tuturor lucrurilor, va smulge guvernarea lumii din strânsoarea de fier a lui Satan, îl va închide ca prizonier în Adânc timp de 1000 de ani, aruncându-l în cele din urmă în iazul de foc pentru eternitate, și apoi va stăpâni și va domni în putere și glorie vizibilă. 

     Aceasta este într-adevăr o veste bună proclamată profeților Săi din vechime, nu anunțată de ei (deși ei au făcut-o, așa cum mărturisesc cărțile lor), ci lor : "Domnul Dumnezeu nu va face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, profeții" (Amos 3:7). Intervenția publică a lui Dumnezeu în numele sfinților Săi afectați pentru a zdrobi puterea răului, pentru a-l alunga pe uzurpatorul Satan de pe pământ, pe care până acum i s-a permis să-l distrugă moral și fizic, și pentru a așeza lumea într-o frumusețe și o ordine care să depășească stadiul primitiv: acesta este decretul lui Dumnezeu. Aceasta a fost vestea bună care a trezit energiile, a stimulat credința, a luminat speranța și a bucurat inimile profeților lui Dumnezeu din toate veacurile. Aceeași binecuvântată speranță, cu glorii adăugate, este puterea noastră astăzi.

     Taina lui Dumnezeu nu se va împlini exact când va suna al șaptelea înger, ci în zilele glasului îngerului.

     CARTEA MICĂ A SFATULUI DIVIN ȘI REÎNCEPEREA  SLUJBEI PROFETICE A LUI IOAN

     Apoc. 10:8-11 - "Și glasul pe care l-am auzit din cer mi-a vorbit din nou și a spus: Mergi, ia cartea (lit. "cartea mică", valabil și în următoarele două versete) care este deschisă în mâna îngerului care stă pe mare și pe pământ! Și am mers la înger, spunându-i să-mi dea cartea. Și mi-a spus: Ia-o și mănânc-o pe toată! și îți va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Și am luat cartea din mâna îngerului și am mâncat-o pe toată; și în gura mea a fost dulce ca mierea; și, când am mâncat-o, mi s-a amărât pântecele. Și el mi-a spus : Trebuie să profețești din nou despre popoare și națiuni și limbi și mulți împărați".

     Prizonierul de pe Patmos aude din nou glasul din "cer", locașul lui Dumnezeu. Membrele lui Ioan puteau fi încătușate, iar valurile sălbatice ale mării să izbească închisoarea lui stâncoasă, dar insula nu era un loc singuratic pentru omul al cărui suflet învăluit în viziunile lui Dumnezeu, ale cărui urechi auzeau cântecele celor răscumpărați și adorarea îngerilor și căruia i s-a adresat personal din cer din nou și din nou. Acum i se poruncește să meargă la înger și să ia din mâna lui cartea mică deschisă. El s-a conformat imediat. Vorbitorul nu era altul decât Dumnezeu Însuși și, prin urmare, ascultarea a fost promptă și necondiționată. Măreția îngerului nu l-a îngrozit pe Ioan. Neînfricat de demnitatea divină și de splendoarea Celui Atotglorios care ținea cartea în mână, văzătorul merge în autoritatea Creatorului și cere cartea. Sufletul care este ascultător, care se supune necondiționat voinței exprimate a lui Dumnezeu, este pentru un timp omnipotent. El umblă și acționează în puterea Creatorului, Făcătorul cerului și al pământului. Frică! El nu știe. Dumnezeul nevăzut, văzut prin credință, îl face invincibil pe calea ascultării, "nemuritor până când lucrarea lui este isprăvită".

     O altă poruncă este dată de către înger. Prima poruncă, să ia cartea, a fost din cer, a doua, să o mănânce, a fost de pe pământ. De ce amar în pântece și dulce în gură? Profeția este atât amară, cât și dulce. Avem de-a face aici cu simboluri. Nu ar trebui să existe prea multă dificultate în a înțelege cum profetul mănâncă cartea dacă privim la Ieremia care mănâncă cuvintele lui Iehova (Ier. 15:16). A mânca înseamnă ați însuși lucrul, a-l încorpora în ființa ta (Ioan 6:49-58). Profetul creștin mâncând sulul și găsindu-l atât dulce, cât și amar, ne amintește de o acțiune simbolică similară a profetului iudeu (Ez. 2:8 ; 3:1-3). Primul efect al comunicării profetice, sulul în gură, a fost dulceața, dulceața mierii; dar pe măsură ce revelațiile sunt dezvăluite, judecățile pe care le anunță sunt luate în considerare, următorul efect este de a provoca amărăciune și tristețe. Profeția înveselește și întristează în aceiași măsură, deoarece conține anunțuri atât de bucurie, cât și de tristețe.

     În final, văzătorul urma să-și reia slujirea profetică, nu către "popoare și națiuni și limbi și mulți împărați", ci cu privire la ei. El trebuia să profețească despre ei. Îl găsim făcând acest lucru în capitolul următor; prin urmare, ultimul verset al capitolului 10 ne conduce în mod natural la noi scene și circumstanțe, despre care tratează această slujire profetică ulterioară. În continuare, prin har, vom examina caracterul ei.