APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                          - XV -

     Walter Scott                                                                                                         STEM Publishing

     APOCALIPSA 5 - TRONUL ȘI MIELUL ÎNJUNGHIAT

     LEGĂTURA DINTRE CAPITOLELE 4, 5 ȘI 6

     În capitolul precedent am văzut imensul și gloriosul tron al Celui etern, simbolul puterii de guvernare al lui Dumnezeu pentru întregul univers. În jurul lui, toate persoanele și lucrurile sunt grupate în pozițiile lor respective. Gândul principal al capitolului este Dumnezeu, Conducătorul suveran al întregii creații, care guvernează conform naturii Sale și pe baza dreptății eterne. Nu este o parte a Cuvântului divin care trezește afecțiunile sufletului. Este o viziune care absoarbe mai degrabă ființa noastră ca creaturi. Viziunea rămâne, peisajul nu se schimbă, iar gloria nu este în niciun fel diminuată pe măsură ce adevărurile suplimentare conținute în capitolul 5 apar înaintea noastră.

     Există o legătură strânsă între capitolele 4, 5 și 6. Prima serie de judecăți este menționată în Apocalipsa 6. Marele actor este Mielul, în timp ce tronul, așa cum este văzut în capitolul 4, este sursa judecăților. Avem aici o continuare a viziunii deja văzută de văzător, cu două caracteristici proeminente și suplimentare, și anume cartea cu cele șapte peceți și un Miel înjunghiat. Putem observa că în acest capitol, pregătitor pentru acțiunea propriu-zisă a cărții, și anume JUDECATA, măreția Leului și blândețea Mielului sunt combinate și centrate în Cel care singur este vrednic să poarte aceste glorii duble.

     Acest capitol măreț este împărțit în patru părți, primele două fiind introduse prin cuvintele "am văzut" (v. 1, 2); următoarele două părți (v. 6, 11) sunt introduse prin aceleași cuvinte "am văzut". Pe scurt, subiectele sunt: primul, cartea; al doilea, provocarea; al treilea, cântarea; al patrulea, închinarea.

     CARTEA CU CELE ȘAPTE PECEȚI

     Apoc. 5:1 - "Și am văzut în (lit. "pe") mâna dreaptă a Celui care ședea pe tron o carte, scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, pecetluită cu șapte peceți".

     Această carte sau sul este, cu siguranță, un simbol. Cartea vieții (Apoc. 3:5 ; 13:8) este un registru de nume ; cărțile faptelor (Apoc. 20:12) sunt înregistrările ale acțiunilor umane. Dar cartea văzută de văzător conține pe deplin REVELAȚIA SCOPULUI ȘI SFATULUI LUI DUMNEZEU ÎN LEGĂTURĂ CU LUMEA. Ea conține istoria viitorului și ne oferă pașii succesivi necesari pentru instaurarea Împărăției mondiale a lui Hristos. Dumnezeu este pe cale să-L aducă din nou pe Întâiul Său născut în lume în mijlocul aclamațiilor îngerilor (Evrei 1:6), iar sulul cu șapte peceți dezvăluie cum se va realiza acest lucru. Cuprinsul cărții acoperă perioada de la ruperea primei peceți (Apoc. 6) până la sfârșitul domniei Împărăției și începutul stării eterne (Apoc. 11:18).

     Cartea era pe mâna dreaptă a Celui Etern. Poziția sulului era în concordanță cu proclamația îngerului (v. 2); lucrul acesta însemna în sine o provocare pentru univers, de a prezenta (sau : de a aduce) pe Cineva, de o suficientă valoare, pentru a se apropie de locul de onoare deosebită (Ps. 110:1 ; Efes. 1:20) și a lua cartea.

     Cartea sau sulul era "scris pe dinăuntru și pe dinafară"(*), semnificând astfel că întregul plan al lui Dumnezeu cu privire la această lume era dezvăluit aici; nicio altă revelație a scopurilor lui Dumnezeu nu trebuie să fie aprobată. Această carte a fost scrisă în întregime (comp. Ezechiel 2:10).

     (*)  Unii ar pune propoziția astfel: "scrisă pe dinăuntru și pe dinafară pecetluită cu șapte peceți (fără virgulă între "dinafară" și "pecetluită", n.t.). Dar unde altundeva ar putea fi pecetluită decât pe dinafară? De ce se spune așa? obiectează ei. Răspunsul este că se obișnuia să se umple un sul și să se continue scrierea pe dinafară. Sulul văzut de Ezechiel (2:10) era, suntem informați în mod expres, "scris pe dinăuntru și pe dinafară" (fără să se spună că era pecetluit, n.t.). Plinătatea și caracterul complet al anunțurilor profetice care urmau să fie dezvăluite par a fi gândul conceput în sulul scris pe ambele părți.

     5.1.1 - "Pecetluită cu șapte peceți"

     Fiecare pecete închide o anumită porțiune a cărții; prin urmare, conținutul este revelat succesiv pe măsură ce pecețile sunt deschise în ordine. Dar întregul este absolut ascuns oamenilor și îngerilor până când va fi deschis de către Miel. Profetul Daniel  (Dan. 12:4) a fost instruit să "țină ascunse cuvintele și să pecetluiască cartea până la timpul sfârșitului";  în timp ce văzătorului de pe Patmos (Apocalipsa 22:10) i se poruncește exact opusul: "Nu pecetlui cuvintele profeției cărții acesteia, căci timpul este aproape". Primul trebuia să pecetluiască; cel de-al doilea nu trebuia să pecetluiască. Chiar și Daniel, înălțat mai presus de contemporanii săi pentru numeroasele și cuprinzătoarele revelații și viziuni care i-au fost acordate, spune: "Și am auzit, dar n-am înțeles" (Daniel 12:8-9). Acum însă, pentru că am ajuns la "timpul sfârșitului", nu chiar la "sfârșit", totul este deschis. Cartea profețiilor este complet deschisă și revelată. Pentru noi, cartea cu șapte peceți, cu dezvăluirea ei completă și minuțioasă a viitorului, nu mai este un mister ascuns. Profeția, altădată o taină, acum nu mai este așa.

     PROVOCAREA ÎNGERULUI

     Apoc. 5:2-3 - "Și am văzut un înger puternic, vestind cu glas tare: Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile? Și nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea". 

     5.2.1 - "Am văzut un înger puternic".

     Atenția universului moral și inteligent trebuie îndreptată către cartea care stă în palma deschisă a Celui de pe tron. Îngerii "excelează în putere" (Ps. 103:20), dar puterea lor este exercitată doar pe calea ascultării instantanee de voința Creatorului. Fiecare dintre nenumăratele miriade ale oștirilor cerești este ținută în dependență de Acela a cărui voință este fericita lor slujire. Toți îngerii sunt puternici, dar există măsuri, ranguri și ordine printre ei. Există îngeri proeminenți printre tovarășii lor, precum Gabriel Mihail, etc.(*). Glasul unuia dintre acești îngeri ai puterii pătrunde până la marginile universului, cercetând "cerul", locuința lui Dumnezeu; "pământul", locuința oamenilor; și "sub pământ", locuința altor ființe inteligente. Acești trei termeni indică întinderea universului. Pretutindeni și la fiecare ființă ajunge glasul îngerului.

     (*)  "Arhanghelul Mihail" (Iuda 9). Scriptura nu vorbește niciodată despre "arhangheli" (excepție fiind 1 Tes. 4:16, n.t.). Scriitorii iudei împart oștile îngerești în ordine și clase precum "Tronuri, Stăpâniri, Virtuți, Domnii, Puteri", diviziune la care face referire în mod evident Efeseni 1:21. În domeniul supranaturalului, slujitorii nevăzuți ai voinței divine îndrumă, controlează și influențează în orice mod activitățile oamenilor. Ei sunt slujitorii lui Dumnezeu.

     5.2.2 - "Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?"

     Nu există competență morală pentru a răspunde la proclamația angelică. Universul în toate părțile sale - "Cele trei împărății ale creației" (Filip. 2:10) - nu posedă o ființă competentă pentru a dezvălui și a executa planurile lui Dumnezeu; "nimeni", se citește în Versiunea Autorizată; "nimeni", un termen cu o semnificație mult mai largă, se citește pe bună dreptate și în Versiunea Revizuită (același termen și în română, n.t.). A "deschide cartea și a-i rupe pecețile" sunt considerate acțiuni separate. Ordinea naturală ar fi fost mai întâi să se rupă pecețile pentru ca să fie deschisă cartea. Importanța proclamării îngerului, însă, este de a deschide cartea pentru a-i dezvălui conținutul; și ruperea peceților, execuția lor ca în Apocalipsa 6. Puterea morală a acestor acte (deschidere și rupere, n.t.) este punctul în discuție. Provocarea rămâne fără răspuns. Acțiunea necesita valoare morală și o capacitate dovedită care nu se găsește la nicio ființă creată.

     VREDNICIA MIELULUI

     Apoc. 5:4-5 - "Și am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Și unul din bătrâni mi-a spus: Nu plânge! Iată, Leul care este din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a învins ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei".

     Durerea văzătorului este subliniată prin folosirea pronumelui "eu", care este emfatic (care sugerează o anumită exagerare, n.t.) în greacă, "am plâns mult". Ioan este considerat aici ca reprezentantul sentimentului profetic la "timpul sfârșitului" sau "zilele din urmă". Sufletul său este tulburat în interiorul său, în timp ce privirea se oprește asupra sulului pecetluit care se află în mâna deschisă a Celui așezat pe tron, fără ca nimeni din imensa creație a lui Dumnezeu să fie vrednic să-i dezvăluie conținutul și să-l ducă la îndeplinire. Lacrimile lui Ioan au fost numite "slăbiciunea făpturii", dar dacă "a plâns mult" este uneori expresia slăbiciunii, totuși, este în egală măsură expresia unui sentiment drept și evlavios. S-a remarcat: "Apocalipsa nu a fost scrisă fără lacrimi, și nici nu poate fi înțeleasă fără lacrimi". Dar cartea trebuie deschisă. Și, întrucât închinarea de cel mai înalt nivel și o cunoaștere intimă a gândului lui Dumnezeu sunt caracteristici ale bătrânilor încununați și glorificați sau a reprezentanților celor mântuiți, unul dintre acești bătrâni este cel care îl consolează pe văzătorul care plânge, îndreptându-i atenția către Unul calificat în toate privințele să dezvălui sfaturile divine și să le aducă la un rezultat triumfător. Cine este El? Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David. Ce a făcut El? El a biruit orice putere spirituală prin moartea Sa pe cruce. Astfel, El are un drept necontestat în Sine Însuși și, datorită a ceea ce a făcut, să Se așeze la dreapta Celui Etern, și să ia cartea și să pună în aplicare sfaturile lui Dumnezeu.

     5.5.1 - "Leul din seminția lui Iuda" (Geneza 49:9).

     Patriarhul fiind pe moarte, oricât de pătrunzătoare ar fi fost viziunea lui spirituală, nu și-ar fi putut imagina că glorioasa lui prezicere (v. 8-10) avea în vedere venirea lui Mesia, aproape 4000 de ani mai târziu, Cel care, în puterea, măreția și suveranitatea Lui irezistibilă, avea să asigure binecuvântarea lui Israel și a întregului pământ. În caracterul Său de leu, El zdrobește orice putere împotrivitoare, și stabilește Împărăția Sa universală pe ruinele oricărei opoziții. Aici, valoarea și puterea se combină.

     5.5.2 - "Rădăcina lui David"

     Dar aici se folosește un alt titlu pentru Domnul nostru. De ce David? De ce nu Moise sau Avraam? David este reprezentantul împărăției; Moise este expresia legii; Avraam, depozitarul făgăduinței. Acum, aceste două capitole (4 și 5) au ca subiect principal drepturile și gloria Împărăției lui Hristos. Tronurile și cununile sunt menționate frecvent și, de fapt, caracterizează această porțiune sublimă a Apocalipsei. Prin urmare, întrucât întrebarea este despre introducerea Împărăției, atunci David este numit în mod potrivit. Hristos este atât Rădăcina, cât și Vlăstarul lui David (Apoc. 22:16). El este în primul ca Divin, iar în cel de-al doilea ca Om. El este atât Rădăcină, cât și Ramură (Isaia 11).

     În versetul 4, cuvintele din Versiunea Autorizată "și să citească" sunt omise pe bună dreptate în Versiunea Revizuită.

     VIZIUNEA MIELULUI ÎNJUNGHIAT

     Apoc. 5:6-7 - "Și am văzut în mijlocul tronului și al celor patru făpturi vii și în mijlocul bătrânilor, un Miel (lit. "Mielușel", diminutiv folosit în toată cartea Apocalipsa) stând ca înjunghiat, având șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul; și a venit și a luat cartea (unele ms. omit) din mâna dreaptă a Celui care ședea pe tron".

 

     5.6.1 - "Un Miel stând ca înjunghiat".

     Văzătorul "a plâns mult". Bătrânii, conducătorii preoției cerești, cunoșteau și puteau interpreta în mod divin gândul lui Dumnezeu. Ceea ce era întuneric pentru Ioan era lumină pentru ei; ceea ce era motiv de întristare pentru el era bucurie pentru ei. Unul dintre bătrâni i-a îndreptat atenția văzătorului care plângea către Acela care, în măreție și putere neclintită, avea pe lângă acestea drepturi personale și dobândite care Îl îndreptățeau să dezvăluie și să pună în aplicare planurile lui Dumnezeu. Dar când Ioan s-a uitat, a văzut un "miel"(*) în loc de un "leu". O slăbiciune aparentă în loc de măreție.

     (*)  Termenul miel apare în Apocalipsa de douăzeci și opt de ori: cuvântul folosit semnifică diminutivul unui animal, Arnion (gr., mielușel), nu Amnos (gr., miel), ca în Evanghelie (Ioan 1:29), etc.). Cuvântul leu este aplicat o singură dată lui Hristos în această carte.

     În mijlocul scenei cerești stătea un Miel (lit. "Mielușel") ca înjunghiat. Urmele rănilor Lui, văzute de ucenici când a înviat (Ioan 20:20, 25, 27), sunt văzute acum de Ioan la El glorificat. Amintirile de la Calvar sunt păstrate ca o comoară în cer(*). Ioan Botezătorul L-a arătat pentru prima dată pe Isus pe pământ ca fiind "Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1:29-36); apostolul Ioan Îl privește acum în același caracter în ceruri. Dar cât de diferită este poziția! Acolo, rănit și înjunghiat (Isaia 53); aici, centrul puterii și gloriei cerului, purtând totuși în Persoana Sa semnele și cicatricile crucii.

     (*)  Nu vedem nicio dificultate în a presupune că în trupul glorificat al Domnului nostru binecuvântat se vor vedea semnele și cicatricile de neșters ale crucii (Ioan 20:20-27). 

     "Mielul stând" între tron și bătrâni este primul pas spre asumarea moștenirii. El este gata să-Și ia marea Sa putere și domnie. În prezent, El stă cu Tatăl Său pe tronul Său (Apoc. 3:21) și cu Domnul (Iehova) la dreapta Sa (Ps. 110:1). Dar timpul de răbdare este văzut de către văzător ca fiind încheiat. Mielul părăsește "tronul" și "dreapta" și stă gata să acționeze. Statul în picioare sugerează pregătirea pentru acțiune; șederea se referă la o stare de liniște.

     5.6.2 - "Având șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul".

     Aici, numărul mistic "șapte", care indică perfecțiunea, este repetat de trei ori. Puterea și inteligența sunt simbolizate prin "coarne" și "ochi", precum și plinătatea administrării Duhului Sfânt în guvernare în "cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu". Toate sunt perfecte și toate sunt legate de guvernarea pământului, care este pe cale să fie asumată de către Miel în caracterul Său de răscumpărare "ca înjunghiat".

     5.7.1 - "A venit și a luat cartea" 

     Mielul a înaintat și a luat cartea "din mâna dreaptă a Celui care ședea pe tron". Ce combinație de glorii și drepturi se concentrează în Preaiubitul lui Dumnezeu! Măreția și puterea Leului, blândețea și caracterul jertfitor al Mielului, combinate cu toată puterea și inteligența, sunt arătate în mod evident în Persoana Celui glorios privit de către văzător. Apoi, cât de severe și simple sunt cuvintele cu care este relatată acțiunea maiestuoasă. Deschiderea sulului cu șapte peceți de pe mâna Domnului (Iehova) sugerează o acțiune de un caracter atât de important încât numai crucea o depășește, o lucrare care implică gloria lui Dumnezeu și binecuvântarea creației, și una în care universul întreg este direct interesat (v. 11-14). El "a venit și a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care ședea pe tron". Nici creionul artistului, nici pana istoricului nu sunt necesare aici. Simplitatea naturală a relatării este divină. "Simplu și maiestuos, fără nicio fală de cuvinte sau vreun efort de a decora scena", scrie Moses Stuart. "Cât de calm și sublim!" spune FW Grant. Și suntem întru totul de acord cu aceste mărturii.

     CELE PATRU FĂPTURI VII ȘI BĂTRÂNII ; CÂNTAREA CEA NOUĂ

     Apoc. 5:8-10 - "Și, când a luat cartea, cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au prosternat înaintea Mielului, având (se referă numai la bătrâni) fiecare o harfă și potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților. Și ei cântau o cântare nouă, spunând: Vrednic ești să iei cartea și să-i deschizi pecețile, pentru că ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminție și limbă și popor și națiune și i-ai făcut împărați și preoți pentru Dumnezeul nostru, și vor împărăți pe pământ".

     5.8.1 - "S-au prosternat înaintea Mielului" 

     În capitolul precedent, Domnul (Iehova), în măreția și eternitatea Ființei Sale, precum și în relația față de toată creația ca Domn, Susținător și Creator al ei, provoacă închinarea profundă a celor patru făpturi vii și a bătrânilor. Nu este menționat niciun înger ca luând parte la închinare. Dar aici, Îl avem ca centru al închinării cerului pe Mielul înjunghiat și, în consecință, toată creația este pusă în mișcare până în adâncul ei. Aici sunt caracteristici suplimentare de interes pentru inimă, motive și rațiuni suplimentare de închinare, care nu se regăsesc atunci când Iehova, ca atare, este în centrul atenției. Mielul înjunghiat aduce înaintea noastră pe Sfântul Suferitor al pământului, respins și răstignit, fără a rosti niciun cuvânt de reproș și fără a exercita puterea în Numele Său, cu excepția puterii pasive de a suferi. Acum totul este schimbat în mod binecuvântat. Mielul a stat altădată în mijlocul cetei batjocoritoare (Matei 27:27-31) tăcut, supus, fără împotrivire, singur în sfințenie, în demnitate calmă, îndurând până la capăt disprețul josnic și crud al oamenilor feroce din jurul Lui, care și-au revărsat loviturile peste capul Său lipsit de apărare, plecându-și genunchi în mod batjocoritor înaintea Lui, acoperindu-L cu scuipatul lor dezgustător, L-au încununat și străpuns cu spinul ascuțit, au pus o trestie în mâinile Sale legate, L-au dezbrăcat și, cu lovituri și batjocuri, și-au satisfăcut plăcerea josnică și depravată. Tăcut și răbdător în agonia Sa, El a stat în mijloc. Acum, același Miel, purtând în Persoana Sa semnele patimilor Sale, este văzut aici ca Obiect al închinării cerului. Niciun glas nu poate să tacă atunci când apare Mielul înjunghiat.

     Aici, făpturile vii se unesc cu bătrânii într-o prosternare profundă înaintea Mielului. Observați, de asemenea, momentul și ocazia. Cât de potrivit! "Când a luat cartea", ei "s-au prosternat înaintea Mielului". Acel moment suprem spre care tind toate căile lui Dumnezeu, după care creația suspină, Israel tânjește și sfinții speră și se roagă, a sosit. Prima sa acțiune este transferul frâielor guvernării către Mielul înjunghiat. Domnia trebuie să aibă un caracter mediator. Sceptrul va fi mânuit de Hristos în asociere cu sfinții Săi cerești, reprezentați aici de bătrâni, și împreună cu alte grupuri mântuite, dar martirizate, ulterior înălțate.

     5.8.2 - "Având fiecare o harfă și potire de aur pline cu tămâie".

     Lucrul acesta se aplică bătrânilor, nu făpturilor vii. Acestea din urmă fac parte din guvernarea executivă a lui Dumnezeu și, întrucât această guvernare trebuie să fie administrată de Hristos, Mielul înjunghiat, ele recunosc dreptul și titlul Său la stăpânirea universală. Făpturile vii și bătrânii se închină Domnului (Iehova) în Apocalipsa 4, ei se închină în mod egal Mielului în Apocalipsa 5. Ce dovedește aceasta dacă nu că Fiul este egal cu Tatăl și că, indiferent de gloriile suplimentare pe care le-a dobândit prin întrupare și ispășire, totuși El, Fiul, este Dumnezeu și, ca atare, are dreptul la închinarea oricărei ființe create.

     5.8.3 - "O harfă"

     În lauda milenară a pământului sunt numite diferite instrumente muzicale (Ps. 149 ; Ps. 150). Dar lauda corală a oștirilor cerești este reprezentată doar de harfă. Harfa și cântarea corespund mulțimii martirizate a lui Iuda (Apoc. 15:2). În lauda și închinarea directă adusă lui Iehova în vechime, harfa pare a fi folosită mai frecvent decât orice alt instrument muzical, datorită combinației sale rare de note solemne, mărețe, cu acorduri line și tandre sub mâna unui interpret iscusit (Isaia 24:8 ; Ps. 33:2 ; Ps. 43:4 ; 1 Cr. 25:6). Cântarea și harfa sunt menționate în general împreună.

     5.8.4 - "Potire(*) de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților"

     Lauda preoțească (harfa) și slujirea (potirele) sunt unite aici. În 2 Cronici 3 și 4, templul și vasele prefigurează scena milenară în unele dintre aspectele sale cele mai înalte. Ceea ce erau potirele de aur (rom. "ceștile") în templu (2 Cr. 4:22), așa sunt potirele de aur din mâinile sfinților cerești, cu propriile lor diferențe caracteristice. "Potirele de aur" marchează valoarea lor și atestă slujba înaltă și sfântă pentru care sunt folosite. "Pline cu tămâie (autorul a scris "tămâi" pentru că în greacă tămâia este la plural, n.t.)"(**). Nu este un singur parfum, ci mai multe. Mireasma este plină și diversificată. "Tămâie, care sunt rugăciunile sfinților". Rugăciunea pe pământ este tămâie în cer. Uneori socotim rugăciunile noastre ca fiind lipsite de valoare. Ah! nu este așa. Dumnezeu, în felul Său unic și în harul Său bogat, prețuiește strigătele și mijlocirile noastre, iar acestea se înalță la El ca tămâie.

     (*)  "Un vas larg și deschis" ; vezi nota de subsol utilă, p. 158, "Prelegeri despre Cartea Apocalipsei", de William Kelly.

     (**) "Am îndrăznit să folosesc un plural care să se potrivească originalului, care implică o varietate de parfumuri plăcute." - Hooper.

     Dar cine este grupul de sfinți care se roagă și de care preoția cerească este atât de profund interesată? Partea centrală a cărții indică suficient de clar existența unui grup de martori pe pământ în timpul judecăților apocaliptice, un grup salvat dintre iudei și națiuni (Apoc. 11:7-10). Acești sfinți care suferă sub puterea civilă apostată (Fiara, conducătorul imperiului roman restabilit) și sub puterea religioasă apostată (Antihristul), vor avea dezlănțuită asupra lor furia lui Satan, care lucrează prin conducătorii săi de pe pământ. Toți suferă în săptămâna cumplită de șapte ani (Daniel 9:27) care precede zorii mileniului. Mulți sunt martirizați și, prin urmare, li se atribuie un loc și o parte cerească; alții supraviețuiesc și alcătuiesc nucleul locuitorilor mileniului care se vor bucura de venirea publică și de domnia dreaptă a lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu și Fiul Omului. Rugăciunile acestor sfinți sunt tămâie(*). Dar rețineți cu atenție că bătrânii nu acționează nici ca mediatori, nici ca mijlocitori. Ei nu prezintă aceste rugăciuni lui Dumnezeu și nici nu le măresc valoarea prin mijlocire. Bătrânii din cer sunt frații acelor sfinți care suferă pe pământ. Este ciudat, deci, că nu sunt interesați de luptele și conflictele de aici, de care au avut parte odinioară. Dar atitudinea lor, deși profund empatică, este pasivă. Îngerul-preot care adaugă tămâie la rugăciunile sfinților nu este o ființă creată (Apoc. 8:3-4); Hristos, și numai El, este competent să facă acest lucru. Numai El este Mediatorul (1 Tim. 2:5) și Mijlocitorul (Rom. 8:34). Un Mediator, care este "Omul Isus Hristos"). Doi Mijlocitori, Hristos în cer și Duhul Sfânt în noi acum(**).

     (*)  Mulți care au scris despre Apocalipsa susțin că harfa și potirele cu tămâie semnifică lauda și rugăciunile celor mântuiți în cer. Prima variantă este adevărată, dar, cu siguranță, nu și ce-a de-a doua. Rugăciunea, ca expresie a nevoii, nu-și are locul în cer. Este inutil să cităm Apocalipsa 6:9 care să susțină contrariul. "Sub altar" și așteptarea învierii trupului nu este același lucru cu învierea și glorificarea în cer și dincolo de nevoie, așa cum sunt, fără îndoială, bătrânii.

     (**)  În Biblia în rom. este folosit același termen "Mijlocitor" în ambele cazuri, pe când în engleză și franceză diferă, "Mediator" și "Mijlocitor", chiar dacă se pare că au același înțeles, n.t.

     5.9.1 - "Și ei (bătrânii) cântau o cântare nouă"

     În cartea Geneza nu este consemnată nicio cântare. Patriarhii erau oameni cu gândire profundă și cu o minte serioasă, nu veselă. Prima cântare de pe pământ despre care avem vreo relatare este menționată în Exod 15. Izbăvirea care fusese realizată pentru Israel (Exod 14) a alcătuit temelia și materialul atât pentru cântare (Exod 15:1-19), cât și pentru refren (v. 21). Cântarea veche este Dumnezeu celebrat în gloria creației (Iov 38:7). Cântarea din textul nostru este numită "nouă" datorită temei sale - răscumpărarea, nu tipică, ci împlinită în mod efectiv; "nouă" pentru că este cântată în cer în pragul izbucnirii depline a bucuriei milenare. Putem observa că nu există nicio cântare în Apocalipsa 4, și nici nu se spune în Scriptură că îngerii cântă. Cântarea lui Moise și cântarea Mielului (Apoc. 15:3) se unesc pentru a celebra căile trecute ale lui Dumnezeu cu Israel și harul Său prezent în și prin Miel. "Cântarea despre creație trebuie să cedeze locul, în întindere și melodie, cântării despre triumfurile lui Isus" (JGB), și aceasta este cântarea cea nouă care are ca temă și conținut Mielul biruitor al lui Dumnezeu; o cântare care îmbrățișează trecutul și viitorul, crucea și Împărăția. Oricât de măreață a fost cântarea lui Israel când a fost cântată pe țărmul estic al Mării Roșii, aceasta este incomparabil mai măreață prin caracterul și evenimentul său. Cei mântuiți cântă despre El și pentru El.

     5.9.2 - "Vrednic ești să iei cartea și să-i deschizi pecețile"

     Este remarcabil cum introducerea Mielului exclude orice altceva. Prin acel caracter care Îl prezintă, ca fiind înjunghiat, El atrage atenția cerului. Unde este Leul din seminția lui Iuda? Leul face loc Mielului. Sub titlul anterior, care este unul de putere și autoritate, El va apăra cauza poporului Său asuprit, Israel, și pe drumul Său victorios El nu Se va odihni până când triumful acestui popor nu va fi asigurat. Însă acel titlu de putere suverană este între timp în așteptare, iar Mielul este toată gloria în cer și pe pământ. Desigur, puterea Leului și harul Mielului se concentrează în Isus. Aici, Mielul este abordat personal prin cântare. Este celebrată vrednicia Sa de a dezvălui și de a executa planurile lui Dumnezeu. În continuare, este menționat temeiul vredniciei Mielului de a împlini scopurile lui Dumnezeu până la un rezultat deplin și glorios.

     5.9.3 - "Pentru că ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminție și limbă și popor și națiune".

     Ca Leul din seminția lui Iuda, El acționează cu putere, dar ca Mielul, El a fost înjunghiat. Aici, împlinirea planurilor de har și glorie ale lui Dumnezeu este atribuită crucii ca bază. "Pentru că ai fost înjunghiat". Fără cruce, Hristos ar fi intrat singur în sferele de glorie; fără ea nu ar fi putut exista răscumpărare pentru păcătoși. Crucea este cel mai măreț sfat al eternității și cel mai măreț fapt al timpului. Este temelia de neclintit pe care se sprijină binecuvântarea lui Israel și a creației, precum și gloria Bisericii și a sfinților din ceruri.

     Răscumpărarea rasei umane este o născocire a minții teologice și absolut lipsită de autoritate scripturală. Oferă Filipeni 2:10-11 ; Coloseni 1:20 ; Faptele Apostolilor 3:21cel mai mic sprijin ideii că toate lucrurile, persoanele și demonii vor fi răscumpărați sau readuși la starea lor originală? Răspundem categoric: "Nu!" Filipeni 2:10-11 afirmă supunerea universului față de Hristos, dar supunerea nu înseamnă răscumpărare. Coloseni 1:20 limitează împăcarea tuturor lucrurilor (nu a persoanelor) din cer și de pe pământ, lumea de dincolo ("de sub pământ") fiind exceptată. Fapte 3:21 se referă la plinătatea binecuvântării milenare, mărturia profeției. Dar, în loc să proclame răscumpărarea tuturor oamenilor, profeții din vechime o resping în mod categoric (Daniel 12:2 ; Isaia 66:24). Dar ce se poate spune despre mărturia solemnă a văzătorului de pe Patmos (Apoc. 19:19-20 ; 20:7-15)?  Nu există răscumpărare a rasei umane, ci a persoanelor din afara ei, iar această distincție este în deplină concordanță cu vechea mărturie a lui Moise din Ps. 90:3 : "Tu îl întorci pe om (rasa muritoare) în țărână (unele trad. "la piere") și zici: Întoarceți-vă, fii ai oamenilor!" (indivizi). Cumpărarea este universală și sugerează o schimbare de proprietar. Răscumpărarea este specială și se referă la o schimbare de stare. "Răscumpărați pentru Dumnezeu", atunci suntem ai Lui. Nu doar atât, dar, scrie apostolul, "ne și lăudăm în Dumnezeu" (Rom 5:11), cea mai înaltă stare morală compatibilă cu creatura. Cu ce preț infinit a fost asigurată binecuvântarea noastră! "Prin sânge". Răscumpărarea trecută a lui Israel a fost efectuată prin putere (Exod 15:13 ; Ps. 106:10); răscumpărarea păcătoșilor din rasa umană este prin sânge (1 Pet. 1:18 ; Rom. 3:24). Distribuția familiei umane se încadrează în factorul său obișnuit și binecunoscut, patru, adică seminții, limbi, popoare și națiuni. Dintre acestea, Dumnezeu adună și răscumpără un popor pentru Sine.

     Apoc. 5:10 - "Și i-ai făcut împărați și preoți pentru Dumnezeul nostru, și vor împărăți pe pământ!"

     Pronumele "ei" în loc de "noi", ca în Versiunea Autorizată, marchează o distincție importantă pentru interpretarea acestui pasaj important. Bătrânii nu cântă despre propria lor răscumpărare, ci despre cea a unui popor de pe pământ. Slujirea lor preoțească era în numele altora, așa că aici cântarea lor este despre cei mântuiți din acel timp de pe pământ. Ei cântă și celebrează binecuvântarea altora, nu a lor. Ce gând altruist! Ce lipsă de gelozie! Cât de puternic este interesul pentru lucrarea harului lui Dumnezeu pe pământ în timpul intervalului interesant dintre Răpire (1 Tes. 4:17) și Venirea Domnului în putere (Apoc. 19:11-14). Cei răscumpărați din cer se bucură să declare binecuvântarea celor răscumpărați de pe pământ. "I-a făcut împărați și preoți pentru Dumnezeul nostru", demnitate imperială și apropiere preoțească. "Și vor împărăți pe pământ". Ierusalimul va deveni capitala guvernării pământului în timpul erei binecuvântate care va veni (Ier. 3:17), iar poporul evreu, mântuit atunci în întregime, va prelua conducerea națiunilor (Ez. 48:15-35 ; Isaia 52:1-10 ; Ps. 47). Dar sfinții cerești vor împărăți "peste (deasupra)" nu "pe" pământ. Împărăția Tatălui și Împărăția Fiului (Matei 13:41, 43) sugerează sfere diferite de binecuvântare. Toți sfinții care mor, împreună cu cei schimbați la venirea Domnului (1 Tes. 4:15 ; 1 Cor. 15:51-52), împărățesc peste (deasupra, n.t.) pământ în asociere binecuvântată cu Hristos. Ei nu sunt supuși ai Împărăției; ei sunt împărați și sunt prezentați în număr complet ca fiind gata să-și asume funcțiile imperiale, după cum vedem în Apocalipsa 20:4. Domnia noastră, în ce privește caracterul ei, își ia modelul de la El, unirea autorității imperiale cu harul preoțesc (vezi Zah. 6:13, "El va fi preot pe tronul Său").

     VREDNICIA MIELULUI 

     LAUDA ADUSĂ LUI DUMNEZEU ȘI MIELULUI DE CĂTRE UNIVERSUL INTELIGENT

     Apoc. 5:11-14 - "Și am văzut: și am auzit glas de îngeri mulți de jur împrejurul tronului și al făpturilor vii și al bătrânilor; și numărul lor era de zeci de mii de zeci de mii și mii de mii, spunând cu glas tare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea și bogății și înțelepciune și tărie și onoare și binecuvântare! Și pe orice făptură vie care este în cer și pe pământ și sub pământ și pe mare și pe toate cele din ele le-am auzit spunând: A Celui care șade pe tron și a Mielului fie binecuvântarea și onoarea și gloria și puterea, în vecii vecilor! Și cele patru făpturi vii spuneau: Amin! și bătrânii s-au prosternat și s-au închinat".

     "Am văzut" și "am auzit" sunt expresii care arată atenția captivată a văzătorului(*). Introducerea îngerilor în scena cerească și locul pe care îl ocupă este de un interes profund. Ei au anunțat nașterea lui Isus și L-au lăudat pe Dumnezeu cu cuvinte de un răsunet etern (Luca 2:8-14); un înger I-a slujit în grădina întunecată, în timp ce umbra îngrozitoare a crucii și agonia se odihneau peste duhul Său (Luca 22:43); doi îngeri au vestit învierea Sa (Ioan 20:12-13); și doi, de asemenea, au mărturisit despre înălțarea Sa (Fapte 1:10-11). Când El a reintrat în casa Lui cerească, atunci s-a împlinit acele cuvinte ale credinței creștine "văzut de îngeri" (1 Tim. 3:16). Întregul sistem creștin este o chestiune de cercetare și interes pentru oștirile cerești (1 Pet. 1:12). Ei se bucură să slujească acum moștenitorilor mântuirii (Evrei 1:14), așa cum va fi bucuria lor să-i slujească în glorie (Apoc. 21:12). Ei Îl vor însoți pe Domnul în oștiri nenumărate la intrarea Sa triumfală în această lume (Matei 25:31 ; Evrei 1:6). Nu se spune despre îngeri că ei iubesc sau că sunt iubiți.

     (*)  Prima expresie, adică "am văzut", apare de patruzeci și patru de ori; cea de-a doua, adică "am auzit", de douăzeci și șapte de ori. Acestea se găsesc împreună în secțiunea de încheiere a cărții. În a cincea și ultima mențiune a lui Ioan ca scriitor al Apocalipsei, el ne asigură de două ori că "a auzit și a văzut aceste lucruri" (Apoc. 22:8). Mărturia apostolului despre faptul că aceste viziuni au fost văzute și diversele glasuri și sunete au fost de fapt auzite, este personală și decisivă.

     În mijloc stă Mielul înjunghiat, în jurul tronului făpturile vii și cei răscumpărați, în timp ce cercul exterior este alcătuit din îngeri al căror număr depășește orice calcul omenesc (vezi Daniel 7:10)(*). Ca răspuns la cântarea celor răscumpărați, oștirile îngerești spun, în timp ce bătrânii cântă. Există mai mult decât diferență în aceasta, căci, deși îngerii Îl cunosc pe Miel, ei nu pot spune "El fost înjunghiat pentru noi". Noi Îl cunoaștem într-un mod mai profund, mai deplin, mai personal decât îngerii. El a murit pentru noi, nu pentru ei; de unde și diferența, noi "cântăm", ei "spun". Nu se spune niciodată că îngerii cântă. Observați, de asemenea, că bătrânii, în cântarea lor, se adresează în mod direct Mielului, în timp ce îngerii, în conformitate cu locul și slujba lor, adoptă o formă de adresare mai distantă. Primii Îi cântă Lui, cei din urmă vorbesc despre El. Izbucnirea deplină de laudă din partea oștirilor îngerești este grandioasă. Armonia nu este afectată de nicio notă discordantă. Ei Îi atribuie cel mai mare număr de atribute (șapte) (**), așa cum fac și în Apoc. 7:12 ; în primul caz (cap. 5:12), însă, Mielul înjunghiat este motivul mărturiei lor, în timp ce în al doilea (cap. 7:12) motivul este "Dumnezeul nostru", Dumnezeul îngerilor și al oamenilor. Ordinea în care sunt denumite atributele în cele două cazuri, de către oștirile îngerești, diferă. Există și alte aspecte minore demne de remarcat în aceste atribuiri de laudă. Cei șapte termeni indică cea mai înaltă și mai perfectă expresie pe care o poate oferi o creatură. Ei reprezintă lauda deplină și perfectă a celei mai înalte dintre creaturile lui Dumnezeu.

     (*)  În legătură cu numerele prezentate de către văzător și de către profet, ordinea observată nu este aceeași. Ioan prezintă mai întâi numărul mai mare ("zeci de mii de zeci de mii"), în timp ce Daniel menționează mai întâi numărul mai mic ( "mii de mii"). Dar, în esență, nu există nicio diferență.

     (**)  "Puterea" este numită mai întâi deoarece circumstanțele cer exercitarea ei imediată. Îi este atribuită "puterea" în caracterul ei cel mai larg și mai cuprinzător. "Bogățiile, bogăția universului, fizică și morală, Îi aparțin. "Înțelepciunea", așa cum se vede în toate căile și lucrările lui Dumnezeu, urmează în listă. "Tăria" este acea calitate care permite cuiva să execute ceea ce voința hotărăște să fie făcut. "Onoarea" implică faptul că fiecare semn de apreciere publică este demn de a fi conferit Mielului. "Gloria" se referă la manifestarea publică și morală, de care Mielul este considerat singurul vrednic. "Binecuvântarea", fiecare formă și caracter de binecuvântare sau fericire, este atribuită aici Mielului.

     Însă valul deplin al laudei nu s-a epuizat încă. El continuă să curgă, adunând forță și volum, până cuprinde întreg universul. "Și pe orice făptură care este în cer și pe pământ și sub pământ și pe mare și pe toate cele din ele", imensul univers al lui Dumnezeu în toate părțile sale. Domnul (Iehova) pe tronul Său și Mielul sunt obiectele adorării universale. Atribuirea de patru ori a laudei - "binecuvântarea, onoarea, gloria și puterea" - marchează universalitatea acestei izbucniri spontane de închinare. Lauda nu încetează niciodată - "în vecii vecilor".

     Făpturile vii adaugă "Aminul" lor, în timp ce bătrânii din nou "s-au prosternat și s-au închinat". Încheind comentariile noastre asupra acestei  pagini deosebit de prețioase a revelației divine, observăm că această cântare și răspunsurile care o însoțesc sunt anticipative. Temele milenare și eterne sunt celebrate și descrise ca fiind împlinite. În general, se folosește timpul trecut. Mielul înjunghiat este obiectul în jurul căruia sunt grupate toate. În Persoana Mielului avem garanția fermă pentru manifestarea glorioasă a tuturor planurilor lui Dumnezeu. Prin urmare, înainte ca lucrarea să fie împlinită, credința strigă plină de bucurie: "S-a împlinit".

     

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                          - XIV -

     Walter Scott                                                                                                   STEM Publishing

     APOCALIPSA 4 - TRONUL CELUI ETERN -  ÎNTREAGA SITUAȚIE S-A SCHIMBAT

     Apoc. 4:1 - "După acestea am văzut: și iată o ușă deschisă în cer, și glasul dintâi, ca de trâmbiță, pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: Suie-te aici și-ți voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea".

     Avem aici o schimbare completă a situației. Văzătorul este răpit de pe pământ la cer. Apocalipsa 2 și 3 trasează soarta Bisericii pe pământ. Apocalipsa 4 și 5 descriu scene și evenimente din cer de-o măreție incomparabilă. Istoria Bisericii s-a încheiat, biruitorii au fost mutați pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh, iar marea masă vinovată a simplei mărturisiri creștine a fost  "vărsată". Astfel, îndepărtarea Bisericii face loc subiectelor profeției să ocupe locul care le-a fost alocat.

     4.1.1 - "După acestea" 

     Aceasta marchează un nou început. Diversele stări ale Bisericii de pe pământ s-au încheiat. Acum atenția văzătorului este preocupată cu scene profetice și viziuni. Cuvintele "după acestea" sugerează nu doar succesiunea viziunilor, ci și evenimentele care urmează în ordine naturală.

     4.1.2 - "O ușă deschisă în cer" 

     Lucrul acesta semnifică faptul că trebuie să intri în cer dacă vrei să înțelegi profeția. Acolo se află resursele binelui etern, acolo este aranjată și planificată în mod corespunzător scena viitoare a binecuvântării milenare și eterne, și acolo își au sursa judecățile pregătitoare. "O ușă deschisă în cer" i-a permis văzătorului să intre. "Cerul deschis" (Apoc. 19:11) înseamnă că sfinții ies de acolo. 

     4.1.3 - "Glasul dintâi" 

     Aici nu se referă la cel dintâi dintr-o serie succesivă, ci este o referire clară la glasul Domnului care a fost auzit deja (Apoc. 1:10). Acolo, glasul s-a auzit pe pământ; aici vorbește din cer. Glasul trâmbiței îl cheamă pe Ioan de pe pământ în cer. Scene din cer trebuie dezvăluite, și numai acolo pot fi văzute. Profeția își are sursa în cer și, de aceea, văzătorul trebuie să facă din cer punctul său de vedere dacă vrea ca viziunile profetice care urmează să treacă prin fața privirii sale captivate să fie înțelese în mod divin. În cer este trasat planul profetic, și el se află acolo, cu mult deasupra ceții și a norilor pământului și a certurilor, geloziilor și a mândriei omului, numai acolo putem distinge gândul lui Dumnezeu cu privire la viitor. Lecția morală pentru fiecare slujitor al lui Dumnezeu este una necesară.

     COMPETENȚA MORALĂ A VĂZĂTORULUI - TRONUL ȘI CEL CARE ȘADE PE EL

     Apoc. 4:2-3 - "Îndată am fost în Duh; și iată, un tron era așezat în cer și pe tron ședea Cineva. Și Cel care ședea era asemenea unei pietre de iaspis și de sardiu la înfățișare; și de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere".

     4.2.1 - "Îndată am fost în Duh"

     Chemarea divină "Suie-te aici" nu întârzie. "Îndată am fost în Duh". Viziunea lui Hristos ca Fiu al Omului în gloria de nespus în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur a fost o priveliște prea puternică pentru ochiul muritor. Văzătorul era, pentru moment, sub controlul absolut al Duhului; el trăia și se mișca într-un alt mod de existență. El "era în Duh" (Apoc. 1:10). Dar, în natura lucrurilor, acest lucru nu poate fi prelungit. Această stare a încetat. Acum, viziuni noi, cu privire la viitor, trebuie să fie văzute și scrise, astfel că, în deplină concordanță cu caracterul lor solemn, văzătorul este din nou vasul puterii Duhului. "Îndată am fost în Duh". Absența articolului pentru cuvântul "Duh" arată că este vorba despre o starea caracteristică. Viziuni ale lucrurilor din cer au fost văzute de anumiți profeți pe pământ, dar numai distinsului profet al Noului Testament i s-au arătat viziuni în cer. Numai lui Ioan i-au fost adresate aceste cuvinte: "Suie-te aici". Competența morală a văzătorului de a privi și a înțelege situația profetică viitoare nu era în el însuși, ci într-o putere din afara domeniului natural. Duhul a pus din nou stăpânire pe vasul uman și l-a ocupat în întregime. Ioan a trăit pentru un timp într-un mod și o sferă de existență cu totul nouă, în care slăbiciunea și fragilitatea umană nu aveau ce căuta. Duhul l-a umplut și l-a controlat.

     4.2.2 - "Iată, un tron era așezat în cer"

     Aceasta a fost cea dintâi priveliște pe care a văzut-o văzătorul în aceasta nouă viziune. În această scenă cerească subiectul central este tronul. El este semnul și simbolul guvernării universale a lui Dumnezeu. El "era așezat în cer". Stabilitatea acestei guvernări este transmisă prin cuvântul "așezat" sau "era așezat"; "cerul" este stabilit definitiv și precis ca sediu al autorității imperiale. Ce contrast cu tronurile clătinate ale pământului! Aici, chiar de la început, este o aluzie la faptul că Domnul (Iehova) domnește. Tronul este siguranța și puterea noastră. El este, de asemenea, marele fapt central din univers. Este garanția că voința Celui Etern va impune ascultare oricărei ființe create. Este semnul ordinii, al domniei, al autorității. Tronul așezat în cer este în contrast  cu instabilitatea tuturor guvernărilor pământești.

     Cel ce stă pe tron nu are nume, dar este descris în simboluri generale, dar semnificative. Sunt numite două pietre prețioase, iaspisul și sardiul, și prin acestea se reflectă gloria și măreția lui Dumnezeu. Cu siguranță, gloria Sa esențială nu poate fi comunicată nici măcar celei mai înalte creaturi. Dumnezeu locuiește într-o lumină de care nimeni nu se poate apropia: "pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea" (1 Tim. 6:16). Dar ceea ce poate fi văzut de creaturi este arătat. Iaspisul și sardiul sunt menționate în lista pietrelor prețioase care împodobeau pieptarul marelui preot din vechime (Exod 28:17-20), sardiul fiind numit primul, iar iaspisul ultimul; ele sunt numite, de asemenea, printre cele care descriu gloria împăratului , ca tip, al Tirului (Ezechiel 28:13), sardiul fiind din nou primul, iar iaspisul al șaselea. Întâlnim din nou aceste pietre prețioase în descrierea cetății sfinte, Ierusalimul, în autoritate guvernamentală și glorie față de lumea milenară (Apoc. 21:19-20), iaspisul în primul rând, iar sardiul în al șaselea rând. Nu există oare nicio semnificație în faptul că în aceste trei liste de pietre prețioase - care Îl reflectă pe Dumnezeu în har, în creație și în glorie - ordinea numerică este schimbată? Este aceasta o simplă coincidență sau dovada unui plan inspirat? Desigur, a celei din urmă. Strălucirea iaspisului și nuanța roșu intens a sardiului reflectă gloria și splendoarea nemărginită a lui Dumnezeu, în măsura în care acestea pot fi arătate. Gloria lui Dumnezeu, de asemenea, așa cum este simbolizată de iaspis, este lumina (Apoc. 21:11), stabilitatea (v. 18) și temelia (v. 19) Bisericii sau a miresei în viitoarea manifestare guvernamentală.

     Văzătorul continuă apoi: "Și de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere".    

     Tronul, în imensitate și măreție, este unul potrivit Domnului oștirilor. Înconjurat de un curcubeu, este o mărturie că, în exercitarea suveranității absolute, a puterii atotcuprinzătoare, Dumnezeu Își va aminti cu har și îndurare de creaturile Sale, conform legământului Său. Acesta este un semn pentru toți cei din cer că Dumnezeu Se desfătează în bunătate.

     Cercul complet, neîntrerupt, din jurul tronului proclamă adevărul: "Îndurarea Lui este pentru totdeauna". Curcubeul așezat în nori altădată, cu culorile și frumusețile sale variate, era semnul legământului lui Dumnezeu cu pământul (Gen. 9:9-17). Rareori este văzut ca un cerc complet, ci, în general, ca un arc sau semicerc, și este lecția practică a lui Dumnezeu pentru omenire, un semn public afișat pe cer pentru ca toți să vadă și să învețe că Dumnezeu este bun, o lecție de la Dumnezeu și a lui Dumnezeu pentru oameni. În ultima mențiune cu privire la curcubeu, acesta este văzut deasupra capului Domnului atunci când, în putere, El Își afirmă dreptul Său asupra pământului. El va mătura scena întinată cu mătura distrugerii, dar chiar și atunci reapare vechiul semn al bunătății divine (Apoc. 10:1). În locul combinației de culori cu care suntem obișnuiți în curcubeu, cel ceresc de deasupra tronului este "asemenea smaraldului la vedere". Verdele frumos, culoarea caracteristică lumii vegetale și singura care nu obosește niciodată ochiul, este culoarea deosebită a curcubeului văzut de văzător. Sfinții glorificați vor avea permanent înaintea ochilor lor neobosiți curcubeul în întregime; amintirea harului lui Dumnezeu față de pământ, chiar și atunci când El este pe cale să se ocupe de rasa umană în judecată.

     AUTORITATEA IMPERIALĂ A CELOR RĂSCUMPĂRAȚI

     Apoc. 4:4 - "Și de jur-împrejurul tronului, douăzeci și patru de tronuri, și pe tronuri ședeau douăzeci și patru de bătrâni îmbrăcați în haine albe; și pe capetele lor erau cununi de aur".

     Tronurile și cununile indică o ceată imperială de sfinți mântuiți și glorificați în cer, bineînțeles, nu înainte, ci după înviere (1 Cor. 15:23). Duhurile (credincioșilor, n.t.) șezând, îmbrăcate și încununate este un gând nepotrivit și complet străin Scripturii. Grupate în jurul imensului tron din cer sunt douăzeci și patru de tronuri a căror autoritate și stabilitate derivă din și susținute de tronul nemărginit al Celui Etern. "Scaune", ca în Versiunea Autorizată, este un gând slab și nepotrivit. Cuvântul "tron" este asociat cu o persoană imperială; "scaun" cu o persoană privată.

     Acești douăzeci și patru de bătrâni, sau căpetenii, reprezintă totalitatea celor mântuiți aflați atunci în cer. Ei joacă un rol important în scenele consemnate și viziunile avute în capitolul 4 până la capitolul 19, unde în versetul patru este consemnată ultima mențiune despre ei. Bătrânii(*) sunt o ceată distinctă de animalele sau făpturile vii și de îngeri. În Apocalipsa 5, acțiunea bătrânilor, spre deosebire de cea a îngerilor, face imposibilă socotirea lor ca fiind una și aceeași ceată; în versetul 11 întâlnim cele trei cete. Bătrânii cântă (v. 9), îngerii spun (v. 12). Îngerii nu sunt niciodată numărați (Evrei 12:22), bătrânii sunt. De șase ori apare numărul reprezentativ "douăzeci și patru". Nu se spune că îngerii sunt încununați, ci bătrânii. Lauda corală a cerului, prin harfă și cântare, pare să fie misiunea specifică a bătrânilor. Inteligență cerească, în special în temele și subiectele legate de răscumpărare, este atribuită bătrânilor și nu îngerilor. Așadar, prin bătrâni înțelegem mulțimea nenumărată a sfinților mântuiți, înviați și schimbați și răpiți pentru a-L întâmpina pe Hristos în văzduh (1 Tes. 4:17). Cununile și tronurile simbolizează demnitatea lor imperială; harfa și cântarea exprimă bucuria închinării, în timp ce hainele și potirele lor arată caracterul și acțiunea preoțească. Dar de ce "douăzeci și patru"? Semnificația numărului trebuie căutată în prima carte a Cronicilor 25-25. David a împărțit preoția în douăzeci și patru de ordine sau cete, fiecare ceată slujind pe rând (Luca 1:5, 8, 9). Bătrânii sau căpeteniile acestor cete ar reprezenta întreaga preoție levitică. Astfel, ar exista douăzeci și patru de preoți, capii fiecărei cete, și un mare preot(**). Slujirea lor diversificată corespundea cu cea a bătrânilor din cer, căci templul (nu mai puțin decât cortul) în ceea ce privește structura lui, vasele și slujbele, a fost alcătuit după lucrurile din ceruri. Poporul lui Dumnezeu este numit "o preoție sfântă" (1 Pet. 2:5) și "o preoție împărătească" (v. 9), iar aici sunt văzuți în acțiune în ambele caractere.

     (*)  Termenul "bătrâni" apare de douăsprezece ori. Diversele acțiuni și slujbe la care iau parte arată suficient de clar că sunt reprezentanții sfinților mântuiți și înviați. Stau pe tronuri; se prosternă și se închină; unul dintre ei îl mângâie pe văzătorul care plânge și-i interpretează gândurile cerului; au harfe și potire cu tămâie; cântă (ceea ce nu se spune niciodată despre îngeri); sunt cea mai apropiată ceată de tron și de Miel; explică în mod inteligent despre cei mântuiți de pe pământ; celebrează triumful milenar și etern al lui Dumnezeu; adaugă "amin" și "aleluia" la judecata curvei celei mari - corupătoarea pământului. Pasajele în care se găsește cuvântul "bătrâni" sunt următoarele: Apocalipsa 4:4, 10 ; 5:5-6, 8, 11, 14 ; 7:11, 13 ; 11:16 ; 14:3 ; 19:4.

     (**)  Iosif Flavius, istoricul iudeu, ne informează că familia lui făcea parte "din prima ceată dintre cei douăzeci și patru" - o ceată destul de semnificativă. Unii înțeleg că cei douăzeci și patru reprezintă numărul guvernamental "doisprezece", semnificând astfel suma sfinților din Vechiul Testament ca un singur grup și suma sfinților din Noul Testament ca un alt grup de credincioși - deci de două ori doisprezece. Considerăm că este nejustificat să se împartă simbolul în acest fel. Suntem mulțumiți totuși că referința de "douăzeci și patru" se află în 1 Cronici 24-25.

     Veșmintele albe indică puritatea și caracterul preoțesc al bătrânilor. "Pe capetele lor erau cununi de aur" care arată demnitatea imperială. Fiecare sfânt mântuit și înviat va fi încununat; aceasta nu este un fel de cunună deosebită, specifică unora, ci sugerează demnitatea și autoritatea imperială comună tuturor sfinților cerești.

     TRONUL, CENTRUL ACȚIUNII ȘI INTERESULUI

     Apoc. 4:5-6 - "Și din tron ieșeau fulgere, glasuri și tunete; și iată șapte făclii de foc, arzând înaintea tronului, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu; și înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului; și în mijlocul tronului și în jurul tronului, erau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi". 

     După ce am văzut relația sfinților cu tronul ca fiind în jurul acestuia, și autoritatea lor imperială derivată din acesta și dependentă de acesta,  avem în continuare acțiunea tronului în sine. Din el ies precursorii judecății viitoare, "fulgere, glasuri și tunete". S-a spus despre această carte că "aproape niciodată nu face referire la ceva care nu este biblic", și putem adăuga, că autorul Apocalipsei presupune că cititorul este suficient de familiarizat cu părțile anterioare ale Cărții Sfinte și, în plus, că fiecare simbol cu care cartea abundă poate fi interpretat și înțeles din utilizarea sa într-o parte sau alta a Sfintelor Scripturi. În niciun caz nu căutați interpretarea vreunei părți a Apocalipsei în afara Bibliei voastre. Semnificația fiecărui simbol trebuie căutată chiar în Cuvânt. Tripla referire la judecata imediată este potrivită perfect pentru a insufla groază în inimile celor vinovați de pe pământ. Tronul este pe cale să se impună cu putere. Dumnezeu Se pregătește să izbucnească în judecată și să Se ocupe de nelegiuirea arogantă în criza care se apropie dintre mutarea sfinților cerești și întoarcerea lor ulterioară din cer. Aceste semne ale acțiunii judecătorești sunt prevestiri ale Domnului (Iehova) despre puterea Sa în judecată (Ps. 29:3-5). Aceleași semne, cu unele completări, sunt menționate în legătură cu darea legii (Exod 19). De asemenea, este menționat efectul asupra oamenilor: "Tot poporul care era în tabăra s-a cutremurat" (v. 16). Cu mult mai răspândite și alarmante vor fi resimțite aceste dovezi ale mâniei într-o scenă a răului aproape perfectă, guvernată de Satan!

     4.5.1 - "Șapte făclii de foc, arzând înaintea tronului".

     Lucrul acesta arată plinătatea Duhului în acțiunea guvernamentală. Duhul nu este văzut aici ca mântuind oameni prin predicarea Evangheliei, nici în oricare dintre diversele Sale slujiri în Biserică, ci este văzut aici în conformitate morală cu tronul însuși. Tot ceea ce este incompatibil cu puritatea absolută a tronului trebuie judecat; prin urmare, Duhul este văzut aici în legătură cu caracterul drept al tronului. "Cele șapte făclii de foc (perfecțiune spirituală) vor cerceta și vor expune tot ce este contrar naturii sfinte a lui Dumnezeu" (comp. cu Apoc. 1:4 și Isaia 11:2).

     4.6.1 - "Și înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului".

     Imaginile din Vechiul Testament le întâlnim în mare măsură în structura Apocalipsei. Aici pare să fie o referire evidentă la ligheanul de la cort (Exod 30:18-21), și poate mai direct la marea de aramă de la templu (1 Împ. 7:23-37), ambele folosite pentru curățirea preoților. Dar marea de sticlă indică o stare stabilă de sfințenie, de curăție interioară și exterioară, în timp ce "înaintea tronului" ar indica faptul că această curăție este în concordanță cu caracterul sfânt al tronului în sine. "Asemenea cristalului"(*). Claritatea și frumusețea acestei scene de sfințenie întinse înaintea tronului sunt simbolizate de cristal. Cele două simboluri, sticla și cristalul, sunt aproape înrudite, dar nu sunt chiar același lucru. Primul este un articol fabricat, cel de-al doilea este o producție originară. Astfel, "sticla" mării indică o stare de curăție stabilă, în timp ce "cristalul" sugerează că starea este una conformă cu natura sfântă a lui Dumnezeu. Gândul divin este legat de folosirea acestui din urmă simbol (Ezechiel 1:22 ; Apoc. 21:11 ; Apoc. 22:1). Marea de sticlă este menționată din nou în Apocalipsa 15, dar "amestecată cu foc", făcând referire la încercarea de foc din care ies martirii. Ei stau pe marea de sticlă; aici, aceasta este goală.

     (*)  O mare de sticlă care exprimă netezimea și strălucirea; iar această mare cerească este de cristal, afirmând că liniștea cerului nu este, precum mările pământești, tulburate de vânturi, ci este cristalizată într-o eternitate de pace", - Wordsworth.

     Văzătorul descrie apoi o altă grupă de ființe, mai degrabă animale, ființe vii, distincte, de asemenea, de bătrâni și de îngeri, și mai strâns legate de tron decât oricare dintre ele.

4.6.2. - "În mijlocul tronului"

     Lucrul acesta arată că sunt o parte integrantă a acestuia, "și în jurul tronului" că sunt conectate în exterior cu acesta. Adică, făpturile vii (nu animale) pot fi considerate fie ca fiind legate în mod vital de autoritatea judiciară a lui Dumnezeu, sau ca fiind în afară, totuși în legătură cu aceasta. Inteligența intuitivă, plinătatea discernământului spiritual, pare a fi forța cuvintelor "pline de ochi pe dinainte și pe dinapoi".

     FĂPTURILE VII ȘI ADORAREA LOR

     Apoc. 4:7, 8 - "Cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; și cea de-a doua făptură vie, asemenea unui vițel; și cea de-a treia făptură vie, având fața ca de om; și cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur care zboară. Și cele patru făpturi vii, fiecare din ele având câte șase aripi, erau pline de ochi de jur-împrejur și pe dinăuntru; și zi și noapte nu încetau zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era și care este și care vine".

     De ce "patru" făpturi vii? Deoarece "patru" reprezintă atributele lui Dumnezeu în relația judiciară cu omul și creația. Este simbolul lumii și al rasei umane și este folosit atunci când este vorba de universalitate. Reprezentanții, sau capii creației animale, sunt numiți după cum urmează: leul pentru măreție, boul (vițelul) pentru răbdare, omul pentru inteligență și vulturul pentru rapiditatea acțiunii. Acum, aceste simboluri exprimă anumite trăsături în exercitarea guvernării divine și sunt introduse în mod potrivit aici, având în vedere exercitarea imediată a acestor atribute divine. Întreaga scenă de sub cer va intra sub incidența judecății; de unde și folosirea numărului "patru"(*). Astfel, în cele patru făpturi vii grupate la un loc, avem o imagine completă și perfectă a guvernării judiciare a lui Dumnezeu. Simbolurile sunt luate de la cele mai reprezentative animale, nu de la cele din mare. Primul atribut al tronului lui Dumnezeu, simbolizat de un leu, este măreția, puterea, omnipotența (Gen. 49:9 ; Dan. 7:4 ; Amos 3:8). Al doilea simbol este un bou sau un vițel în muncă răbdătoare, lucrând asiduu pentru binele altora (1 Cor. 9:9-10 ; Prov. 14:4). A treia făptură vie avea fața ca a unui om, arătând inteligență și rațiune (Iov 9:24 ; Ezra 9:6). Al patrulea simbol folosit este al unui vultur în zbor care sugerează o vedere ageră și o acțiune rapidă (Deut. 28:49 ; Iov 9:26 ; Hab. 1:8 ; Iov 39:27-30).Acum, aceste trăsături combinate exprimă caracterul tronului lui Dumnezeu în raport cu pământul. Ele sunt atribute de natură judiciară exercitate prin instrumente umane sau angelice, conform plăcerii suverane a lui Dumnezeu. Făpturile vii reprezintă autoritatea judiciară a tronului. De la prima menționare a heruvimilor (Gen. 3:24) până la ultima  (Evrei 9:5), același gând călăuzitor caracterizează toate pasajele, și anume atributele guvernării lui Dumnezeu (**).

     (*)  Numerele "trei" și "patru" exprimă în mod semnificativ divinul și umanul. Există trei Persoane în Dumnezeire. De trei ori serafimii vestesc sfințenia lui Dumnezeu, strigând: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor" (Isaia 6:3). Făpturile vii repetă de trei ori cuvântul "Sfânt" (Apoc. 4:8). Relația lui Iehova cu timpul și eternitatea este exprimată într-un mod triplu: "care era și care este și care vine" (v. 8). Există trei ispite specifice ale Domnului nostru (Luca 4). De trei ori Domnul nostru pe pământ a fost recunoscut public de Dumnezeu (Matei 3:17 ; 17:5 ; Ioan 12:28). În a treia zi Domnul a înviat. Întunericul care s-a adunat în jurul crucii și peste pământ a durat trei ore.

     Credința, speranța și dragostea sunt cele trei virtuți creștine fundamentale. Hristos Se anunță pe Sine Însuși în trei caractere: Calea, Adevărul și Viața. Binecuvântarea divină este exprimată de trei ori (Num. 6:23-24). "Trei" este semnătura lui Dumnezeu. 

     "Patru" este semnătura lumii. Patru diviziuni ale rasei umane : "națiuni, seminții, popoare și limbi" (Apoc. 7:9). Patru elemente. Patru vânturi. Patru anotimpuri. Patru prezentări ale lui Hristos în evanghelii. Patru făpturi vii. Patru imperii universale (Daniel 7). Patru jertfe mari, cele arse în foc (Lev. 1), darul de mâncare (Lev. 2), jertfa de pace (Lev. 3) și jertfa pentru păcat (Lev. 4). Cele patru judecăți cumplite ale lui Dumnezeu (Ezechiel 14:21). Patru femei în genealogia umană a Domnului (Matei 1). Altarul de aramă avea patru laturi și patru coarne. Altarul de aur avea, de asemenea, patru laturi și patru coarne. "Patru" este semnătura omului și, în general, a creației materiale.

     "Vechii scriitori rabinici afirmă că cele patru steaguri pentru semințiile lui Israel, în jurul cărora li s-a poruncit să-și așeze corturile de fiecare parte a cortului, ca în Numeri 2:2, erau următoarele: pentru seminția lui Iuda - un leu; pentru seminția lui Efraim - un bou; pentru seminția lui Ruben - un om; pentru seminția lui Dan - un vultur". - "Note despre Apocalipsa" de F. Brodie.

     Hengstenberg citează o veche zicală iudaică: "Patru lucruri ocupă primul loc în această lume: omul dintre făpturi, vulturul dintre păsări, boul dintre vite și leul dintre animalele sălbatice".

     (**)  S-a încercat identificarea heruvimilor și a făpturilor vii cu Biserica, dar această idee exagerată nu poate fi luată în considerare nici măcar o clipă, din două motive: în primul rând, heruvimii au fost realizați din aceeași bucată de aur din care a fost făcut capacul ispășirii (scaunul îndurării) - aurul Îl simbolizează pe Hristos ca fiind divin, așa cum lemnul de salcâm ilustrează umanitatea Lui sfântă și incoruptibilă; în această poziție nu suntem și nici nu am putea fi uniți cu El ca Dumnezeu. Heruvimii nu erau uniți cu capacul ispășirii, deși făceau parte din el. În al doilea rând, caracterul judiciar al heruvimilor ar interzice aplicarea la Biserică, care este pentru a arăta harul lui Dumnezeu, nu căile Sale judiciare.

     Diferențele dintre făpturile vii din Ezechiel capitolul 1, heruvimii din capitolele 9 și 10 ale aceluiași profet și făpturile vii din Apocalipsa sunt numeroase și interesante. În descrierea oferită de profetul captivității, fiecare din cele patru făpturi vii aveau patru fețe (ca de om) și patru aripi (Ezechiel 1:6). Văzătorul apocaliptic descrie doar a treia făptură vie cu fața de om și fiecare dintre cele patru cu șase aripi (Apoc. 4:7-8). Acolo aveau roți; aici nu au. Acolo tronul era deasupra lor; aici sunt în mijlocul lui și, de asemenea, în jurul lui. Acolo erau pline de ochi, "Și tot trupul lor și spatele lor și mâinile lor și aripile lor și roțile erau pline de ochi de jur-împrejur" (Ezechiel 10:12); aici sunt "pline de ochi pe dinainte și pe dinapoi" și, de asemenea, "pe dinăuntru". Multe dintre aceste diferențe pot fi explicate prin faptul că judecata lui Iuda și a Ierusalimului este tratată în mod special în Ezechiel și, întrucât această judecată urma să vină dinspre nord (Babilon), roțile ar rula pe pământ ca reprezentând cursul judecății pământești, în timp ce făpturile vii de aici nu sunt văzute încă în acțiune; ele sunt slujitorii tronului. În plus, aici este prezentată de către văzător o sferă de judecată mult mai extinsă decât Iuda și capitala sa vinovată, Ierusalimul, căci întregul pământ este pe cale să tremure sub acțiunea tronului.

     Lucrarea heruvimilor este în legătură cu gloria publică, guvernamentală a lui Dumnezeu (Ezechiel 10). Lucrarea serafimilor este în legătură cu sfințenia lui Dumnezeu; aceștia din urmă sunt menționați o singură dată în Scriptură (Isaia 6). Făpturile vii din Apocalipsă sunt o combinație dintre heruvimi și serafimi.

     Fiecare dintre cele patru făpturi vii avea "șase aripi". Serafimii din Isaia  (Isaia 6:2) aveau fiecare "șase aripi"; cu două își acopereau fața, cu două picioarele, iar două pentru rapiditatea acțiunii. Făpturile vii văzute de profetul captivității aveau fiecare "patru aripi" (Ezechiel 1:5-6). Numărul "patru" este folosit pe scară largă în acest capitol, deoarece este vorba despre guvernarea pământească a lui Dumnezeu. Cele "șase aripi" ale fiecăreia dintre făpturile vii din Apocalipsa indică o activitate dincolo de puterile naturale - o activitate supranaturală.

     Apoc. 4:8 - "Pline de ochi pe dinăuntru".

     Lucrul acesta semnifică percepția spirituală interioară a scopurilor și acțiunilor guvernamentale ale lui Dumnezeu. În partea anterioară a descrierii se spune că ochii sunt și "pe dinainte și pe dinapoi" (v. 6). Viitorul și trecutul se află în egală măsură în raza de percepție a făpturilor vii.

     După ce a oferit o descriere a făpturilor vii, văzătorul descrie în continuare închinarea lor. În acest exercițiu binecuvântat și fericit nu există relaxare: "zi și noapte nu încetau spunând". Nu există nicio imperfecțiune în slujirea lor; închinarea lor nu este caracterizată de nicio slăbiciune, de nicio oboseală. Neîncetat se închină, zicând: "Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era și care este și care vine". Putem observa aici că, în două privințe, făpturile vii seamănă cu serafimii; prin numărul aripilor, și prin tripla atribuire a închinării (comp. cu Isaia 6). Lucrările lui Dumnezeu Îl laudă, dar și mai profund, atributele Sale declară natura Sa sfântă, sfântă, sfântă, adică, ceea ce este El în Sine Însuși. Titlurile Dumnezeirii grupate aici și adevărurile respective legate de fiecare sunt celebrate neîncetat. Însăși puterile care execută poruncile drepte ale tronului (Apocalipsa 6) Îl glorifică aici în Ființa Sa divină. Făpturile vii reprezintă simbolic diferitele atribute numite mai înainte, și ele "dădeau glorie și onoare și mulțumire Celui care ședea pe tron".

     Titlurile divine sunt Domnul sau Iehova, Cel care există prin Sine Însuși; Dumnezeu, în legătură cu creația; Cel Atotputernic, în har, putere și "resurse de sprijin". Pe lângă acestea, Ființa divină este celebrată și ca Dumnezeul veacurilor, care era și care este și care vine. Pentru acesta din urmă, adică ceea ce este Dumnezeu în propria Sa Ființă și natură, vezi Apoc. 1:4. Aici, "Care era" este înaintea termenului de existență independentă și eternă, "Care este" - acesta din urmă este menționat primul în referința anterioară (Apoc. 1:4). Astfel, cele patru făpturi vii se închină lui Dumnezeu.

     ÎNCHINAREA FĂPTURILOR VII ȘI ÎNCHINAREA MAI DEPLINĂ A BĂTRÂNILOR

     Apoc. 4:9-11 - "Și, când făpturile vii dădeau glorie și onoare și mulțumire Celui care ședea pe tron, care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci și patru de bătrâni se prosternau înaintea Celui care ședea pe tron și se închinau Celui care este viu în vecii vecilor și aruncau înaintea tronului cununile lor, spunând: Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești gloria și onoarea și puterea, pentru că Tu ești Acela care ai creat toate și datorită voii Tale erau și au fost create".

     Fiecare dintre făpturile vii este un simbol caracteristic în sine al unuia sau mai multor atribute divine, și acum cele patru se unesc, înainte de a fi văzute în acțiunea guvernamentală, oferindu-I gloria, onoarea și mulțumirea cuvenite Numelui Său. Ele au anunțat, așa cum am văzut, puritatea Sa esențială în repetarea triplă a cuvântului  "Sfânt"; acum doxologia lor (v. 9), ca și cea a bătrânilor este triplă. O altă caracteristică care distinge închinarea mai profundă a bătrânilor de cea a făpturilor vii este faptul că primii se adresează în mod direct lui Dumnezeu la persoana a doua; în timp ce făpturile vii vorbesc despre Dumnezeu la persoana a treia. Este important de remarcat că oricare ar fi instrumentele, îngeri sau oameni, în exercitarea autorității judiciare a tronului, ai căror reprezentanți simbolici sunt făpturile vii, toți trebuie să se întoarcă către El cu putere și plinătate sporite. Doxologia făpturilor vii oferă o dovadă în acest sens.

     Închinarea bătrânilor are un caracter diferit față de cea a făpturilor vii. Închinarea lor este cea a persoanelor mântuite, care, având gândul lui Hristos (1 Cor. 2:16), pătrund într-un mod inteligent în gândurile lui Dumnezeu și care Îl cunosc personal în sfințenia și dragostea Lui. Este închinarea persoanelor ale căror inimi au fost câștigate prin dragostea Lui nespus de mare și ale căror conștiințe au fost curățite prin credința în mărturia divină a sângelui prețios al lui Hristos.

     "Sfinții de aici se prosternă înaintea tronului, se închină înaintea locului Său în glorie și Îl adoră în ființa Sa nemărginită și își depun gloria, care le-a fost dată, înaintea gloriei Sale supreme și proprii, atribuindu-I toată gloria ca fiind singurul vrednic de ea; dar aici, în conformitatea cu natura acestei celebrări este vorba despre Creatorul pentru care sunt toate lucrurile. În toate schimbările care au loc, acestea rămân adevărate. Se va remarca aici că făpturile vii doar celebrează și declară; bătrânii se închină într-un mod inteligent. Pe parcursul Apocalipsei bătrânii cunosc motivul pentru care se închină. Ei au inteligență spirituală" ("Sinopsisul cărților Bibliei", vol. 5, p. 595, ed. Morrish).

     Se va observa că în declarația făpturilor vii avem glorie, onoare și mulțumire; în cea a bătrânilor este glorie, onoare și putere. Mai mult, bătrânii se închină înaintea Acelui pe care Îl iubesc și Îl adoră, aruncând cununile lor înaintea tronului, recunoscând proveniența și susținerea demnității lor imperiale.

     "Natura impresionantă a scenei prezentate în Apocalipsa 4 nu poate decât să impresioneze mintea fiecărui cititor inteligent. Sfântul văzător a fost pregătit în mod corespunzător printr-o astfel de viziune impunătoare pentru dezvăluirile care urmează; iar mintea cititorului cu greu poate refuza să le cerceteze cu un interes profund. Nici chiar celui mai neînvățat nu-i poate scăpa cât de mult se aseamănă întreaga scenă cu teofaniile inaugurale din Isaia 6 și Ezechiel 1". -  "Un comentariu la Apocalipsă", de Moses Stewart, p. 514.

     Gloria creatoare a lui Dumnezeu este aici temelia închinării bătrânilor. "Datorită voii Tale", adică toate lucrurile există după voia sau plăcerea Sa suverană, "și au fost create". El le-a făcut să existe, El este originea și sursa întregii creații. Închinarea de aici este întemeiată pe cunoașterea lui Dumnezeu, ceea ce este El în propria Sa Ființă și ca Creator  și Susținător al universului. Prima și fundamentala cerință a lui Dumnezeu asupra făpturilor Sale este această recunoaștere necesară a puterii și a gloriei Sale, care a creat și susține totul - oameni și îngeri, lucruri însuflețite și neînsuflețite, toate lucrurile din sfera cerească și pământească. Cel dintâi lucru revelat în Scriptură este cel al creației și, în plus, cel dintâi în care se cere credință (Evrei 11:3). Închinarea din capitolul următor este întemeiată pe răscumpărarea prin sânge și, prin urmare, Mielul devine în mod necesar figura centrală. În capitolul nostru subiectul central este tronul în sine; în Apocalipsa 5 este Mielul în relație cu tronul.

     Capitolul pe care l-am analizat este unul plin de interes. Subiectul principal prezentat în viziune este tronul Celui Etern, garanția că El guvernează universul conform adevărului naturii Sale. Și tronul, "așezat" sau stabilit în "cer" pe baza sigură a dreptății eterne, este garanția permanenței și a siguranței. În timp ce pe "tron ședea CINEVA", doar unul, sugerează că nu va interveni nicio schimbare de împărați, niciun transfer al puterii suverane, nicio succesiune; "așezat", nu "a stat", nu vacanță, nu interimat. În capitol nu există nicio cântare, nicio viziune a unui Miel înjunghiat și nicio menționare a sângelui jertfei; acestea sunt trăsături caracteristice ale capitolului următor și, prin urmare, din cauza absenței lor aici, capitolul nu este citit atât de des precum capitolul 5. Dar tronul, cu gloriile sale simbolice, accesoriile și împrejurimile sale, conferă acestui capitol un interes profund, care se adâncește cu cât este citit și studiat cu mai multă atenție.