Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                        - XX -

     Samuel Ridout

     13     Samson  : ultimile zile (Jud. 16)

     13.2     O cursă pentru Samson în valea Sorec

     Acum trecem la următoarea parte a capitolului, care este și mai întunecată, o parte care are cu siguranță o voce pentru conștiința noastră. Vedem că Samson pleacă din nou, așa cum am văzut că pleca și mai înainte. Pentru cel care nu este restaurat cu adevărat, este doar o chestiune de timp pentru ca el să meargă pe un drum mai rău ca cel pe care a mers mai înainte. Domnul ne dă un exemplu cu privire la duhul necurat care iese dintr-un om (Luca 11:24-25). Duhul necurat îl părăsește pe om și îl lasă gol. El este, ca să zic așa, parțial eliberat, el este eliberat de acel singur duh rău. Dar la ce folosește să fii eliberat de un singur duh rău, dacă inima este goală, cum se spune, și este gata să deschidă ușa și să invite alte sapte duhuri mai rele decât primul?

     Samson nu ia seama la avertismentul lui Dumnezeu, un avertisment al îndurării Lui; și, iubiți frați, în treacăt, aș putea spune pentru noi în mod colectiv, Dumnezeu ne dă scurte perioade de ridicare. El ne dă mici timpuri de recuperare din rezultatele greșelilor noastre atunci cănd ne ridicăm din Gaza, unde ne-am dus, colectiv vorbind, în cetățile filistenilor, și făcând să ieșim din ele într-un mod uimitor. Găsim chiar că porțile nu sunt deloc bariere și le putem duce. Dar pentru o adunare a lui Dumnezeu, cât și pentru un creștin individual, această eliberare parțială poate fi semnalul unui nou curs descendent, dacă nu există o judecată adevărată a rădăcinilor lucrurilor, după cum am văzut. Deci, El ne dă avertismente într-un mod tandru. Este un lucru necesar pentru noi să luăm seama la aceste avertismente, așa cum El dorește să facem, - nu ca și cum totul ar fi acum în regulă, și nu ar fi fost nevoie de-o atenționare suplimentară și de o judecată de sine mai profundă - ci să luam seama la avertisment și să mergem la rădăcina lucrurilor, fie că este vorba de o adunare a lui Dumnezeu, fie de un singur individ. 

     Acum Samson se întoarce, la fel ca o adunare, sau ca un credincios în mod individual, înapoi la lucrul de care credea că a fost eliberat. Și acum, constatăm că el ajunge literalmente înapoi acolo, chiar în Gaza însăși. El este ademenit de o femeie în valea Sorec, al cărei nume este Dalila. Valea "cursei", sau "lațului". El iubește o femeie în această vale, și când ne ducem în văile filistenilor, nu avem acel duh de smerenie despre care vorbește o vale în țară (Israel). O vale filisteană înseamnă o coborâre morală, cobori moral, spiritual. A coborât în valea unde i s-a întins o cursă, chiar numele văii vorbește în felul acesta de o cursă, sau încurcătură. Este ceea ce îi va încurca picioarele, cât de eficient vom vedea imedit.

     El este atras acolo. El nu este dus acolo de nicio putere exterioară. Ce ne duce sub puterea răului? Nu este o forță exterioară care ne constrânge. Există o atracție care duce poporul lui Dumnezeu sub puterea răului. Este ceva care ne ademenește, care face apel la pofta și dorința propriei noastre inimi. Putem fi siguri că Dumnezeu nu va lăsa niciodată ca toate oștirile răului să aibă câștig asupra unui suflet care este loial în inimă față de El. Cei mai slabi și cei mai neputincioși din punct de vedere natural, sunt la fel de puternici ca Hristos Însuși, pentru că au puterea Lui, dacă inima lor este adevărată și loială față de El. Toate cursele pe care le poate întinde vrăjmașul, toate văile Sorec care pot exista, nu pot avea nicio putere asupra unui sfânt a cărui inimă nu este prinsă de ispitele care sunt în vale.

     Iat-o pe Dalila, din nou o femeie filisteană, care ne amintește cum Samson a fost condus în mod constant în rătăcite de aceste principii care nu erau după gândul lui Dumnezeu, lucruri naturale care nu pot răspunde niciodată voii lui Dumnezeu. Știm că, figurativ vorbind, femeia ne amintește de principiile de conduită, de principii de mărturie care nu sunt adevărate, sau potrivit lui Dumnezeu, care sunt lipsite de adevărul lui Dumnezeu. Samson este atras în acest fel de un principiu al răului, care nu este potrivit lui Dumnezeu. El este atras de acest principiu, și vrea să se lege cu acesta. Iată bărbatul puternic prins în cursă, și femeia slabă, - al cărei nume pare să însemne "slăbiciune" sau neputință - această femeie în slăbiciunea și neputința ei este cea care îl atrage și îl ține cu o putere de care nimic nu-l poate elibera, căci propria sa inima este adusă sub această putere. El coboară acolo și intră în legătură cu ea. Și vom vedea că filistenii se folosesc din plin de acest lucru. Vom vedea că, dacă s-a pus sub puterea principiului care nu este conform lui Dumnezeu, el va fi adus în curând sub o putere vizibilă, ceva mai mult decât era în inima lui. Ei îi oferă acestei femei o plată. Filistenii sunt fără scrupule în modul lor de a rezolva lucrurile. Prima dată cănd au apelat la una din prietenele lui Samson a fost cu amenințarea că o vor arde pe ea și casa tatălui ei, iar acum fac apel la aceasta cu argint, o mie o sută de sicli de argint, dacă ea va afla de la el ceea ce el nu a dezvăluit niciodată, secretul puterii sale.

     Cetatea inimii lui era încă invincibilă. Pare un lucru ciudat, un lucru aproape de neconceput, că o persoană care eșuase atât de vizibil precum Samson, să aibă totuși o inimă a cărei cetate să fie pe partea dreaptă. Nu se afla în mâinile vrăjmașului, deși fusese necredincios de multe ori. Dar fortăreața, sufletul, partea cea mai interioară a omului era încă pentru Dumnezeu, care, în îndurarea Sa, a intervenit până acum în mod providențial în favoarea lui. Acum, această cetate a inimii sale, Dalila trebuia să o asedieze și să scoată de la el cheia acestei cetăți, pentru ca dușmanul să se repeadă și să o ia în stăpânire în mod deplin.

     M-am găndit mult la faptul că ea le spune filistenilor secretul puterii lui și ce înseamnă aceasta pentru noi. Ce lecție spirituală trebuie să învățăm din faptul că spunem vrăjmașilor lui Dumnezeu secretul puterii noastre? Nu este acesta un fapt că noi avem un secret? Problema nu este atât faptul că secretul este cunoscut, deși este unul foarte real, ci este faptul că inima este dispusă să spună un secret lumii. Întâlnim oameni, de exemplu, în afacerile noastre și suntem politicoși cu ei, dar lucrurile se opresc aici. Putem avea relații cu persoane pe care le întâlnim întâmplător, temporar sau permanent, în cadrul serviciului nostru, dar nu există nimic care să ne compromită. Dar dacă se încheagă prietenia și în ea sunt introduse elemente din viața privată, atunci lucrurile devin mai intime si secretele inimii pot fi dezvăluite; nu mai rămâne nimic altceva decât ceea ce sufletele au în comun unul cu celălalt. Aceasta înseamnă "a spune secretele". A spune tot ceea ce marchează separarea de altcineva.

     Atât timp cât îmi păstrez propriile mele gânduri, sunt separat de persoana care îmi poate atinge umărul. Sunt complet diferit față de el. Dar dacă îmi destăinui gândurile, dacă fac cunoscut motivațiile tainice ale minții mele și orice de acest fel, atunci suntem uniți, suntem prieteni și nu mai există nicio separare. Sunt în puterea acelei persoane, pentru simplul motiv că inima mea i-a fost dată. O ilustrare simplă ar fi o femeie creștină care își dă afecțiunea inimii ei unui bărbat nemântuit. Dar poate exista nenumărate aplicații, individuale și colective.

     Și așa a fost cu Samson. Această dezvăluire a secretului puterii sale a dus la dărâmarea zidului care îl despărțea de filisteni. A fost renunțarea la însăși fortăreața sufletului său, care, cel puțin până acum, fusese ținută invincibilă. Ne vom gândi acum la aplicații practice ale acestui lucru și vreau să subliniez că pentru poporul lui Dumnezeu pericolul acesta se poate manifesta în trei moduri; individual, pentru slujitorii Domnului în mod special, și pentru Biserica lui Hristos în mărturia ei colectivă înaintea lui Dumnezeu și înaintea lumii.

     Creștinul, în mod individual, este în pericol permanent să dărâme zidul despărțirii dintre sufletul său și lume. Ah, deseori vedem pe câte un creștin tânăr, cu inima plină de iubire față de Hristos, bucurându-se în Domnul, asaltat de ispite subtile pentru a da la o parte această îngustime, să distrugă ceea ce îl ține despărțit de lume. La prima vedere aceste ispite nu se prezintă ca ceva rău sau nepotrivit. Satan nu prezintă creștinului lumea așa cum este ea, rea. El prezintă partea atractivă a lumii, inofensivă, nu partea rea. Și, ah, dacă există sentimentul de a ceda în suflet, dacă există înclinația de a avea lucruri în comun, de a dezvălui, parcă, secretele inimii, sufletul a capitulat. Nu mă refer neapărat în cuvânt, ci la a dezvălui, în mod practic, ceea ce trebuie să deosebească acel suflet de lume. Dacă se produce destrămarea separării sufletului de duhul lumii, atunci are loc dezvăluirea secretului. Cedarea secretului în mâinile vrăjmașului este urmată de pierderea puterii, pierderea întregii puteri spirituale.

     De câte ori am văzut pe samsoni (creștini care se poartă precum Samson, n.t.) lipsiți de puterea lor spirituală tocmai în acest fel. Ei se preocupă cu un lucru mic, care pare inofensiv, nebăgat în seamă. Apoi mai apare ceva, căci Satan oferă mereu ceva din ce în ce mai atrăgător, care în final ia în stăpânire mintea, până când, în cele din urmă, după cum spune Dalila, mi-a deschis toată inima.

     Este ca ecluza unui canal, dacă ați vazut vreodată una. Sunt porți care țin apele în amonte, le țin separate de apele din aval. Există o mare diferență de înălțime între apele din amonte și apele din aval. Dar un om merge la porți și deschide uși care sunt ascunse jos, lângă fundul canalului, iar apa trece pur și simplu prin acele uși, până când, în cele din urmă, apa este la același nivel în ambele părți, iar apoi porțile se deschid cu o ușurință perfectă.

     Ah, preaiubiților, nu există oare uși ascunse ale contactului cu lumea aceasta, nu există uși ascunse de asociere cu principiile rele și cu gândurile acestei lumi? Nu vorbesc de imoralitate, dar, fraților, câți dintre noi am știut ce înseamnă să avem aceste uși deschise până când diferența de nivel dintre copilul lui Dumnezeu și lume s-a pierdut, deosebirea dintre sfânt și lumesc. Acestea sunt la același nivel, și ce împiedică acum deschiderea larg a porților și a lăsa să intre tot ceea ce este în lume? În această situație nazireatul individual este pierdut.

     Sa aplicăm aceasta la un slujitor al lui Hristos. Dacă este cineva care trebuie să fie separat în sufletul său de duhul lumii, de duhul filisteanului, acesta este slujitorul lui Hristos. Secretul puterii lui este în ceea ce am văzut de-a lungul timpului. Acesta este secretul judecății de sine, al slăbiciunii, al neputinței totale care se sprijină pe puterea atotputernică. Dacă nu a învățat această lecție, dacă nu a ocupat acest loc, el nu este un adevărat slujitor al lui Hristos, și dacă a luat această poziție, trebuie să învețe că nu există putere de care să se teamă mai mult decât aceste asocieri ascunse care nu sunt după gândul lui Dumnezeu. Aceste uși ascunse, care l-ar putea conduce treptat să dezvăluie secretele inimii sale, să-l conducă treptat să aibă un punct comun cu lumea, îi va distruge puterea, și nicio capacitate de dar, nicio elocvență, nimic altceva nu poate să ia locul acelor "plete lungi" care vorbesc despre o viață separată pentru Dumnezeu.

     Să aplicăm acest lucru la Biserica lui Dumnezeu. Din nefericire, ea este lipsită de șuvițele ei de slăbiciune, care erau gloria ei, și vedem astăzi o Biserică care este la același nivel cu lumea. În general vedem o biserică lumească, și nu trebuie să ne oprim aici, căci trebuie să plângem cu totii din această cauză. Iar dacă aplicăm aceasta oricărei mărturii colective pentru Dumnezeu, dragi prieteni, nu avem același lucru? Nu vedem aceleași pericole? Lumea care ne atrage permanent, în mod viclean, pericolul de a dezvălui lucrurile prețioase ale lui Dumnezeu, nu pe calea Evangheliei, ci pur și simplu de a ne deschide inima și mintea  pentru a avea un punct comun cu ea. 

     Cât de ușor imităm lucrurile de care suntem înconjurați. Cum se poate strecura această stare chiar și în cea mai atentă companie a poporului lui Dumnezeu, dacă nu există o veghere permanentă și o grijă constantă. Cum vom descoperi că vrăjmașul are tot ce avem noi, că nu există niciun secret între noi, că nu există nimic între sufletele noastre și ceea ce ne înconjoară! Astfel că, oamenii spun uneori: "De ce ne facem atâtea probleme legate de separare, căci nu există nicio diferență între noi ? Pentru ce ne facem o astfel de problemă cu separarea?" Ah, iubiți frați, chiar faptul că putem pune o astfel de întrebare arată că deja nu există nicio deosebire. Secretul este dezvăluit - nu mai rămâne nimic.

     13.3 Abandonarea nazireatului

     Să privim acum foarte pe scurt la pașii care duc la dezvăluirea secretelor, așa cum vedem aici la Samson. Mai întâi el îi spune un neadevăr, când ea îi cere să cunoască secretul puterii lui și cum ar putea fi legat. Ceea ce îi spune în primul rând este, evident, nesemnificativ și se pare că el nu are nicio intenție să-i spună adevăratul secret al lucrurilor. El spune: Dacă mă veți lega cu șapte funii verzi, sau, după cum este scris, șapte funii noi, care nu au fost uscate, atunci voi fi la fel de slab ca oricare om, sau, ca un singur om. Cred că Samson trebuie să fi avut în minte cum bărbații din Iuda îl legaseră cu funii când l-au dat în mâinile filistenilor. Fără îndoială că și-a amintit că atunci când a fost legat cu acele funii, el le-a rupt ca pe niște câlți. Așa că va face din nou la fel. Când ea îi spune: "Filistenii sunt asupra ta, Samson", pur și simplu el rupe funiile, precum câlții care ating focul.

     Ne-am lăudat vreodată cu vreo biruință trecută în așa fel încât aceasta a devenit începutul unei noi curse? Samson se gândește aici la biruința lui trecută asupra filistenilor, la felul în care a rupt funiile. El spune, o voi face din nou. Voi rupe funia, îi voi spune ce mi-au făcut bărbații din Iuda și apoi voi arăta ce putere minunată am. Și așa a făcut, rupând funiile, dar, preaiubiților, el avea o funie nouă în jurul sufletului său. Era doar acea laudă cu o biruință trecută în prezența unuia care nu ar fi trebuit să știe nimic despre aceasta, și în prezența căruia nu avea nimic de-a face. El nu i-a spus adevărul și nici nu i-a dat adevăratul secret al puterii sale dar a înșelat-o, iar rezultatul a fost că în scurt timp ea află mai mult.

     Deci, dacă cineva se joacă cu răul, fiind legat de el, încercând să mențină o anumită separare prin diverse minciuni, pasul este deja făcut și sufletul este cu adevărat în mâinile vrăjmașului.

     Aș dori să pot spune mai clar. Conștiințele noastre trebuie să înțeleagă ceea ce vreau să spun aici. Vreau să spun, iubiți frați, că orice preocupare cu ceea ce nu este de la Dumnezeu, care nu este de niciun ajutor în comuniunea noastră cu El, jucăndu-ne cu lucrurile lumii și legându-le de lucrurile lui Dumnezeu, va sfârși în cele din urmă, ca în cazul lui Samson, în naufragiu și ruină.

     Data următoare se simte puțin mai puternic. Dacă m-ar lega cu funii noi, spune el (v. 11). El devine din ce în ce mai puternic și, dacă și-ar da seama, că pur și simplu el adaugă încă o funie la cele cu care avea să fie legat. El a mers mai departe pe calea coborârii, și cred că vedem în aceasta îndurarea lui Dumnezeu punându-și mâna peste el pentru a-l aduce înapoi și a-l restaura, deși el refuză să asculte de îndurarea lui Dumnezeu. În loc de aceasta, descoperim că el face un pas mai departe în rău. Așa că aici, el este legat cu aceste funii și, dacă se desprinde din nou, el devine mai strâns decât era mai înainte. Această nouă înșelătorie, după ce conștiința i-a fost trezită și, pe deasupra, o conștiință care a fost trezită a doua oară de îndurarea lui Dumnezeu, și continuă în această stare, arată că el este în pericol mai mare ca oricând.

     Iubiți frați, vreau să vorbesc cu toată tandrețea. Acesta este un subiect foarte serios și solemn. A fost trezită conștiința noastră de Dumnezeu pentru a ne elibera dintr-o cursă și totuși ne-am întors din nou la aceeași cursă? Atunci știm că conștiința noastră a devenit mai puțin sensibilă decât era mai înainte, așa cum devenise și a lui Samson. Lucrul acesta se aplică și Bisericii.

     Vine apoi al treilea răspuns al său. El se joacă cu focul, dar fluturele se apropie din ce în ce mai mult de lumânare, iar acum atinge care este secretul puterii sale. El spune: "Dacă ai împleti cele șapte șuvițe ale capului meu în urzeala țesăturii" (v. 13). El vorbește despre părul său; fără să-i spună că nu trebuie să se radă. Dar părul era sursa puterii lui și acum putem vedea cât de aproape era de dezvăluirea acestui secret. El vorbește de propria sa putere spirituală, și îi spune, parcă, cum i se poate lua această putere. El îi spune în mod fals, dar vorbește chiar despre aceasta. Este ca și cum un om ar vorbi lumii despre credința sa. Poate el nu dezvăluie chiar secretul . S-ar putea să nu fie identificat pe deplin cu lumea, dar vorbește despre singurul lucru care îl desparte de lume. Ce drept avea Samson să vorbească cu o filisteană despre nazireatul său? Ah, niciunul. Lucrul acesta ne amintește de Eva vorbind cu șarpele. 

     Astfel că el face ultimul pas. Ea va obține totul de la el. Putem fi siguri, iubiți frați, că orice persoană care se preocupă, care se atinge de rău, va merge până la capăt, la fel cum a făcut sărmanul Samson aici, dacă nu intervine Dumnezeu în mila Sa. Da, spune el, ia-mi părul. Aceasta este ideea. El a ajuns până la capăt, și dacă părul meu dispare, dacă nazireatul meu este pierdut, voi fi la fel de slab ca orice om.

     Nu este semnificativ faptul că el nu vorbește de abstinența sa de la vin sau despre despărțirea de moarte (trup mort, n.t.). Viața lui trecută ar indica faptul că el nu a fost atent cu privire la acele părți de separare ale naizereatului său. Conștiența slăbiciunii, un duh de dependență față de Dumnezeu, a fost sugerată de părul lung. Nu este posibil ca acestea să rămână după ce separarea sfântă a inimii a fost pierdută?

     Dependența își găsește expresia naturală și normală în rugăciune. Doar Nazireul desăvârșit a fost un Om al rugăciunii. Să fim siguri că nu există pericol mai mare decât pierderea simțului nevoii de rugăciune. Lucrul acesta semnifică pierderea duhului de dependență, simbolizat prin părul lung. Nu am nevoie să spun multe cuvinte aici, las mai degrabă conștiința să ne vorbească tuturor. Este rugăciunea o necesitate absolută? Este ea un obicei din viața noastră? Este posibil ca chiar și cunoașterea harului să fie folosită de vrăjmaș pentru a diminua sentimentul de dependență astfel încât rugăciunea să devină mai puțin constantă. Fratele meu, dacă neglijezi rugăciunea, tu ești într-adevăr în pericol iminent să-ți pierzi nazireatul.

     Același lucru este valabil și pentru o mărturie colectivă. Ori de câte ori cunoașterea adevărului divin încetează să ne umilească și începe să ne facă nepăsători în ceea ce privește rugăciunea în comun, putem fi siguri că "filistenii sunt peste noi". Dacă vedem strângerea pentru rugăciune neglijată de mulți, sau o slăbiciune în rugăciune, puțini participanți - acestea sunt anumite semne că această mărturie, indiferent de modul în care a fost folosită de Dumnezeu în vremurile trecute, a alunecat din adevărata sa poziție.  Dacă nu va fi restaurată, totul va cădea în formalismul filistean. Fie ca noi să acordăm o atenție serioasă acestor lucruri.

 

                                      Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                          - XIX -

     Samuel Ridout

     12     Samson - Alianțe și conflicte (Jud. 14 la 15)

     12.2     Biruința lui Samson asupra filistenilor

     La sfârșitul versetului opt găsim un fapt semnificativ. S-a coborât și a locuit în vârful stâncii Etam. Vârful stâncii. "Șafanii sunt un popor slab, totuși își fac casa în stâncă" (Prov. 30:26). Și când se duce să locuiască în stâncă, ceea ce ne duce cu gândul la Hristos și la a ne ascunde în El, ne putem aștepta la ceva mai mult decât ceea ce am văzut pâna acum, și la ce vom vedea.

     12.2.1     Intervenția bărbaților din Iuda în favoarea vrăjmașilor!

     Filistenilor nu le place un asemenea loc. Ei "s-au suit și și-au așezat tabăra în Iuda și s-au răspândit în Lehi. Și bărbații din Iuda au zis: Pentru ce v-ați suit împotriva noastră? Și ei au zis: Ne-am suit ca să-l legăm pe Samson, ca să-i facem cum ne-a făcut el nouă" (15:9,10). Samson era socotit în afara legii, și deși acum se retrăsese din conflict, sau se retrăgea, se pare, de pe teritoriul filistenilor, și își luase locul printre bărbații lui Iuda, ei sunt obligați să se răzbune. Erau departe de a fi învinși prin ceea ce făcuse el, ci ei insistă mai departe și vor sângele lui.

     Dar ce tablou trist în ceea ce urmează! Bărbații lui Iuda vin la Samson și sunt pur și simplu îngroziți că ar trebui să îndrăznească să se împotrivească filistenilor. "Nu știi că filistenii stăpânesc peste noi?" Robia lor era atât de josnică, atât de completă, încât erau pur și simplu îngroziți de oricine se opunea acelei autorități care avea o putere atât de mare asupra lor. Și cât este adevărat, iubiți frați, că o mare parte din poporul lui Dumnezeu pare să fie îngrozit total de ideea că cineva s-ar putea împotrivi autorității filisteanului, care se manifestă printre ei.

     Pentru a ilustra din nou într-un mod foarte simplu, așa cum am făcut mai înainte, există anumite principii atât de mari la care am făcut deja aluzie. Aceste principii au fost adoptate printre creștinii mărturisitori, cum ar fi, de exemplu, gânduri nescripturale cu privire la îndreptățire, la închinare și la alte lucruri de acest fel. Am făcut deja aluzie la părerile filistenilor despre aceste lucruri. Dacă îndrăznește cineva acum să protesteze că acestea nu sunt adevărul lui Dumnezeu, că sunt pur și simplu instrumente ale vrăjmașului și o mărturie a puterii sale, oamenii ridică mâinile îngroziți. Ce! ideea că oricine, în afară de un om hirotonisit, poate să facă o lucrare sfântă! Ideea de a avea altceva decât o organizație construită de om, ideea de a declara aceste lucruri nescripturale și contrare a ceea ce intenționează Dumnezeu! Parcă auzim : "Nu știi că noi suntem slujitorii filistenilor?" De ce să punem întrebări care ar putea dezlănțui toată puterea vrăjmașului asupra noastră? Este într-adevăr o exagerare să spunem că poporul lui Dumnezeu tremură doar la gândul de a se opune autorității care îi ține pe sfinți în mâna sa?

     12.2.2     Dat în mâna filistenilor, Samson câștigă o foarte mare biruință

     Samson le cere bărbaților din Iuda doar un singur lucru : "Jurați-mi că nu vă veți arunca voi înșivă asupra mea" (v. 12). Aceasta este singura rază care strălucește în toată istoria sa. Nu, spun ei, nu te vom ucide, te vom da în mâinile filistenilor. El poate vorbi cu ei. Nu se teme de ei, pentru că ceea ce îl leagă vital de propriul său popor, legătura vitală cu poporul lui Dumnezeu este stabilă și menținută și ei nu-l vor ucide, spiritual vorbind, el acceptă să fie dat în mâinile filistenilor. 

     Așa că l-au legat cu funii, care sugerează reguli care să-l țină jos și să-l predea, gândesc ei, în siguranță în mâinile filistenilor. Dar, ah, când ajunge în prezența vrăjmașului, credința se manifestă, iar aceste reguli pe care poporul său le-a pus asupra lui pentru a-l ține jos, aceste funii noi, s-au făcut ca niște fire de in care sunt arse de foc și nu au putere să-l țină. Este frumos și izbitor să vedem acest lucru. Cred că aceasta are legătură cu locuirea lui în crăpătura stăncii. Poporul său, frații săi, Israel, nu aveau credință să acționeze așa cum a făcut el. De fapt, ei erau într-o stare spirituală destul de joasă încât să-l dea în mâna unui sistem care era în întregime contrar lui Dumnezeu, făcând tot ce era necesar pentru a-l da în mâinile vrăjmașului. Dar aici, Samson manifestă o credință simplă care se bazează pe Dumnezeu și pe care Dumnezeu o poate folosi. El nu se află în puterea filistenilor, iar în câmp deschis va avea un conflict liber cu ei, ceva din energia credinței.

     Regret că trebuie să subliniez din nou ceea ce, mi se pare, că este caracteristica lui Samson de-a lungul întregii lui vieți, - disprețul față de nazireatul său. "În toate zilele cât s-a consacrat pentru Domnul, să nu se apropie de un trup mort" (Num. 6:6).  Pentru un israelit, dacă era ceva mai grav de a se întina, era să se atingă de un os. A atinge un trup mort însemna necurăție, iar un israelit își pierdea consacrarea de nazireu dacă făcea acest lucru. Totuși, iată-l pe Samson, care cu toate lecțiile din trecut - din care ne-am fi așteptat să fi învățat ceva - ia ceva necurat și-l folosește împotriva filistenilor. El ia falca unui măgar - ceea ce era o dovadă clară a morții, iar animalul însuși era un animal necurat.

     Măgarul este expresia unei voințe proprii puternice. Omul natural este ca un măgar sălbatic. Samson apucă acea armă necurată și, cu siguranță, câștigă o biruință cu ea; nu putem folosi niciodată carnea (firea veche, n.t.), ceva necurat, nu putem folosi niciodată voința proprie fără a suferi. Indiferent cât de corectă ar fi cauza, folosind o armă nepotrivită, mai devreme sau mai târziu, vom suporta consecințele. Deci, cred că avem aici un indiciu că Samson nu și-a prețuit nazireatul său. El nu a realizat că "armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu" (2 Cor. 10:4). Oh! să folosim arme spirituale în conflicte spirituale, să nu luăm armele vrăjmașului, să nu coborâm la nivelul vrăjmașului, oricât de potrivită ar fi acea falcă, după cum spune el, să facă grămezi peste grămezi de filisteni, cu acea singură armă. El se poate lăuda, dar a folosit o armă necurată și este o umbră chiar și peste această biruință, care este cea mai strălucită parte a vieții lui.

     12.2.3     Strigătul lui Samson către Domnul

     Apoi, după ce biruința este câștigată, iese în evidență un alt lucru care strălucește. Este pentru prima dată când îl auzim strigând la Dumnezeu (v. 18). "Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu" (Ps. 42:2). Îl găsim uscat de sete și, chiar și după această mare biruință, sufletul său nu putea fi altfel, după ce a folosit o armă necurată. Dar el se îndreaptă spre Dumnezeu, Îl cheamă în ajutor și află că în acel loc care a purtat numele biruinței sale, Lehi, "Dealul fălcii", Dumnezeu despică stânca, și de-acolo curge apă pentru înviorarea lui, - o altă imagine a lui Hristos.

     Această parte începe și se termină cu stânca. El a locuit în stâncă și din stâncă, prin mâna puternică a lui Dumnezeu, curge apă pentru înviorare. Izvorul s-a numit En-Hacore, "izvorul celui care cheamă" pe Dumnezeu. Acum, în legătură cu aceasta, se pare că a crescut spiritual, căci citim că a judecat pe Israel douăzeci de ani. Adică, exercitarea judecății sale era legată de această perioadă, de această perioadă strălucită din viața lui. Atât timp cât a locuit despărțit de filisteni, în conflict deschis cu ei, el a avut puterea de a judeca pe poporul lui Dumnezeu. Nu putea fi un adevărat judecător pentru ei atunci când se alia cu vrăjmașii săi. Din nefericire, el nu a putut fi un adevărat judecător când, mai târziu, a măcinat la morile filistenilor. Dar, în această perioadă de separare totală de ei, când locuia, așa cum spuneam, în stâncă, și când a rupt legăturile pe care chiar propriul său popor avea să le pună asupra lui, și s-a remarcat în toată energia credinței divine, atunci putea judeca, și numai atunci a putut judeca pe poporul lui Dumnezeu. 

     Lucrul acesta ne duce la sfârșitul acelei părți din viața lui, în capitolul al șaisprezecelea, unde întâlnim întunericul cel mai profund și un eșec din cele mai triste. Strălucirea luminii a fost scurtă, dar sperăm că au fost și alte fapte de credincioșei față de Dumnezeu care nu au fost înregistrate în aceste capitole.

     Cred cu adevărat că acest ultim om, al șaselea dintre toți eroii lui Israel, este un om de la care ar trebui să învățam unele dintre cele mai importante lecții pe care le-am avut până acum înaintea noastră. Cred că lecțiile scrise aici, scrise chiar foarte clar, sunt în mare măsură lecții ale eșecului și cred că,  așa cum am spus la început, că orice efort de a face din Samson un tip lui Hristos încalcă sensibilitățile noastre spirituale. Ah, Sfântul nostru Domn! Gândim să facem din David în păcatul său un tip al lui Hristos? Putem face, pe bună dreptate, din David, în respingerea sa, un tip al lui Hristos. Putem să facem în legătură cu împărația lui finală un tip al Domnului, și pe bună dreptate. Am putea să facem din Solomon, în măreția și gloria lui, un tip al lui Hristos. Dar când Solomon s-a îndepărtat de Dumnezeu, este el atunci un tip al lui Hristos? Un copil al lui Dumnezeu în neascultarea sa, poate fi el o imagine a Celui cu adevărat ascultător? Mi se pare că o astfel de manipulare a Scripturii, care încalcă conștiințele sfinților și aduce atingere Binecuvântatului nostru Domn, este un lucru care trebuie refuzat. Mai degrabă trebuie să primim avertisment de la un om care ar fi putut fi, - o, ce tip minunat ar fi putut fi el al lui Hristos, și totuși, din nefericire, el este pur și simplu un far, nu pentru a ne invita în port, ci pentru a ne avertiza cu privire la stânci, stâncile care l-au zdrobit.

     Care este avertismentul, iubiți frați? "Ea este potrivită în ochii mei" (sau  "Ea place ochilor mei") (14:3). Ah, să ne ferim de plăcerea proprie. Hristos nu Și-a plăcul Lui Însuși. Să ne ferim de ceea ce ne face plăcere. Să ținem la nazireatul nostru. Să ne amintim că crucea lui Hristos este cea care ne-a răstignit față de lume și lumea față de noi (Gal. 6:14); și mai mult de atât, "cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile și cu poftele ei" (Gal. 5:24). 

     13     Samson : ultimile sale zile (Jud. 16).

     Am avut inaintea noastră cea mai străluicită parte a vieții lui Samson, deși era o strălucire  marcată de slăbiciune în același timp. Semnele apăruseră deja, vestind noi încălcări ale poruncilor divine dacă nu se întorcea cu hotărâre spre Dumnezeu. Totuși, în ciuda izbăvirii parțiale acordate, datorată dependenței sale de Dumnezeu și a strigătului său către El după ajutor, nu vedem decât o mică tendință a ceea ce am numi o mișcare colectivă printre poporul lui Dumnezeu.

     Tot ceea ce a făcut Samson înainte de această dată a fost ceva personal, pe cont propriu, deși se pare într-un mod dezinteresat, pentru că nu vedem să profite de isprăvile sale de putere și de biruințele sale asupra filistenilor. După această perioadă de mișcare națională el acționează încă singur, astfel încât, așa cum am menționat deja, Samson a fost - în mare măsură - un eșec ca și conducător național. Nici în această parte el nu se pune înaintea poporului pentru a-i conduce la biruință, ci câștigă biruința pentru ei. El își păstrează în continuare individualismul și, dacă o pot spune, oriunde există o măsură de individualism puternic care exclude poporul lui Dumnezeu, acolo există o mare măsură de egoism, și oriunde există egoism există slăbiciune și eșec.

     El nu și-a asociat niciodată poporul cu el, precum Ghedeon, sau chiar ca Iefta. Tot ceea ce a făcut a fost ca pe o scenă, pentru ca ceilalți să vadă, după cum am putea spune, el a acționat singur. Astfel, parțial, după cum vedem, în legătură cu această perioadă se vorbește despre funcția lui de judecător. El nu era în stare să judece atunci când se asocia cu filistenii.

     Astfel de oameni nu au rămas necunoscuți în istoria Bisericii - oameni cu un dar strălucit, dar care nu și-au găsit niciodată locul lor ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Ei au uimit, probabil, cu oratoria lor și au atras atenția asupra lor, dar lucrarea lor a fost în mare măsură lipsită de valoare. Fără îndoială, în fiecare perioadă a vieții istoriei Bisericii au existat astfel de oameni, și ei nu lipsesc și astăzi.

     Nu vom descoperi oare că secretul acestui fapt se află în încălcarea nazireatului? Există o anumită preocupare (cochetare, n.t) cu principiile filistenilor, un anumit eșec în a menține o separare rigidă și spirituală față de tot ceea ce ar strica cea mai deplină comuniune. Nu este ispita, de exemplu, ca cineva înzestrat cu o mare elocvență să fie întoxicat cu un succes care nu vorbește de "absența vinului" ca bucurie naturală? Astfel de persoane le este greu  să se șteargă pe sine și să ocupe un loc smerit în slujire. Filisteanul, Abimelec, își va impune personalitatea. Acesta este un principiu de aplicare vastă și profundă pe care îl caută cel mai mult. Orice lucrare, oricât de excelentă și de scripturală ar fi în multe dintre caracteristicile sale, dacă nu reușește să se trezescă și să se identifice cu poporul lui Dumnezeu în mod colectiv, pe liniile stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu, nu părăsește niciodată sfera a ceea ce este individual și, prin urmare, este incompletă. 

     13.1     Samson coboară la Gaza 

     Dar trebuie să lăsăm această licărire de strălucire din viața lui și să coborâm în întunericul istoriei sale de mai târziu. Dacă lecția este una tristă, putem fi siguri că întunericul ei nu este exagerat și că Dumnezeu Însuși a pictat acest tablou pentru noi, pentru ca noi să înțelegem cum arată lucrurile în ochii Sai. Ceea ce avem aici, chiar dacă este o lecție umilitoare, este una necesară, o lecție care va acționa ca un stimulent spiritual pentru sufletele noastre, așa cum face biterul (licoare medicinală amară, n.t.). Medicamentele lui Dumnezeu trebuie să fie amare, așa cum sunt de obicei medicamentele, dacă trebuie să acționeze asupra sufletului și ne stimulează (sau, provoacă, n.t.) pentru ceea ce este un conflict real, ca să arătăm dacă trebuie să stăm pentru Dumnezeu sau nu. 

     Există o asemănare destul de izbitoare între ceea ce avem în prima parte a acestui capitol șaisprezece și ceea ce a avut loc la începutul vieții publice a lui Samson. Aceasta arată, totuși, un declin moral. Acest declin moral este manifestat prin faptul că el își satisface propriile dorințe, în ciuda întinării morale de care are parte. Samson coboară la Gaza pentru satisfacerea propriei plăceri, fără să-i pese de ce pata  ar putea rămâne pe numele lui Dumnezeu și pe numele poporului Său, făcând acest lucru. El coboară acolo ca o victimă a cărnii și, iubiți frați, dacă cineva este o victimă a cărnii dinăuntru, este doar o chestiune de timp pănă când va fi o victimă și în exterior, și aceasta în mod vizibil.

     Avem în această primă parte, în coborârea lui Samson la Gaza, ceea ce arată, cu siguranță, o stare sufletească care a necesitat cea mai categorică judecată de sine, și totuși nu pare să existe nimic de acest fel. Poate părea ciudat ca un om care ar putea avea vreo putere să-și sacrifice atât de complet conștiința, așa cum a făcut-o Samson, dar este un fapt trist că puterea rămâne puțin timp după ce conștiința a dispărut. Se pare că este, ca să spun așa, mila peristentă a lui Dumnezeu care ar reține pe cineva, chiar acolo unde conștiința este adormită, unde a fost împiedicată să acționeze. Dumnezeu, în mila Sa, ar avea încă un cuvânt pentru suflet, prin puterea care este păstrată încă într-o anumită măsură. 

     Deci, în ciuda stării nefericite a sufletului lui Samson care a făcut posibil acest lucru, el se poate ridica în timpul nopții plăcerii sale, și poate lua porțile Gazei, care l-ar fi ținut în captivitate. El poate lua acele porți, le poate duce pe munte spre Hebron, ca un fel de sfidare a poporului, care credea că îl ține în siguranță pentru că porțile erau blocate.

     Fără îndoială, Samson a crezut că a făcut un lucru grozav când a luat acele porți și s-a desprins de puterea care îl ținea. Dar el nu s-a desprins cu adevărat de ea. Doar îndurarea lui Dumnezeu este cea care i-a vorbit și i-a arătat că are putere să se desprindă dacă vrea, chiar și acum. Dar din faptul că nu a făcut asta, ci pur și simplu și-a folosit puterea, avem o ilustrare a modului în care avertismentul lui Dumnezeu nu a fost ascultat și, prin urmare, nu a existat nimic care să împiedice un nou eșec în continuare.

     De fapt, acest om puternic bătea în retragere, fugind dinaintea filistenilor. Chiar dacă purta porțile cetății lor pe umeri, el fugea de ei. Nu se confrunta cu ei. Nu avea puterea să-i înfrunte. Cum putea el să aibă putere când propria lui conștiință nu era potrivită înaintea lui Dumnezeu? Cum poate cineva să aibă putere când propria conștiință nu este corectă înaintea lui Dumnezeu?

     Se spune că a dus porțile cetății pe vârful muntelui care este în fața Hebronului, sau, după cum este sensul, muntele care privește spre Hebron. Se pare că s-ar fi îndreptat spre Hebron, dar Hebronul este la mai multe mile de acel loc, Gaza este pe malul marii, în timp ce Hebronul este departe, în munții Iudeii, la multe mile distanță. S-ar putea să fi fost un munte în fața lui, iar Samson, se pare, s-a îndreptat spre el. Hebron înseamnă comuniune și este nevoie de ceva mai mult decât debarasarea unei puteri pentru moment, pentru ca sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, la comuniune.

     Cineva poate fi prins într-o cursa, prins în ceva care este contrar gândurilor lui Dumnezeu, ceva care, parcă îl ține în jos, dar el încă mai are putere, destulă putere de a scăpa de acel lucru și ne arată că are putere să-l scuture de pe el, dar întorcându-i spatele, merge mai departe spre Hebron, spre comuniune. Foarte probabil, această biruință parțială este o cursă pentru el, căci dacă ar fi realizat cu adevărat slăbiciunea sa, s-ar fi îndreptat cu fața spre Dumnezeu și ar fi putut evitată umilirea lui ulterioară. Sufletul recuperat parțial merge, parcă, spre locul comuniunii cu Dumnezeu, dar nu ajunge la acel loc, se oprește înainte de el și, cu siguranță, data viitoare, când va fi prins în cursă, va fi mai rău pentru el, pentru că Dumnezeu nu ne îngăduie să ne jucăm cu conștiința,  sau cu Cuvăntul Său. 

     Dacă a fost greșit să fie în Gaza, și dacă numai îndurarea lui Dumnezeu l-a eliberat din Gaza, putem fi siguri că a fost pentru a-l aduce înapoi la ceea ce semnifică Hebronul, la comuniunea cu Dumnezeu. Iar dacă nu se întoarce deplin în acest loc, eșecul său ulterior va trebui să-l învețe care este cu adevărat nevoia lui. Ce lecție necesară este și pentru noi! Uneori par să aibă loc anumite restaurări, în sensul că se observă renunțări la anumite principii sau asocieri, dar de multe ori renunțarea este doar parțială, deoarece este tăiat doar rodul exterior, dar nu rădăcina și, mai presus de toate, nu există o întoarcere reală spre Dumnezeu. "Dacă te vei întoarce... întoarce-te la Mine" (Ier. 4:1), este ceea ce zice Dumnezeu, și există un mare pericol în restaurarea parțială a comuniunii, în parcurgerea doar a unei părți a drumului către Hebron, și aceasta pentru scurt timp. Dacă vrem să fim restabiliți în comuniune, iar restabilirea în comuniune înseamnă mai mult decât a purta porțile Gazei pe munte, înseamnă a ne întoarce la Dumnezeu, iar întoarcerea la Dumnezeu înseamnă o judecare a principiului care m-a prins în cursă, și a rădăcinii care m-a dus în rătăcire, iar când judec această rădăcină, atunci judec și toate ramurile ei.

     Aceasta este lecția pe care o învățăm din această faptă a lui Samson. Astfel de fapte nu aduc nimic altceva decât tristețe în inimile noastre. Cu siguranță, nu ne putem aștepta să fie lăudat pentru că a făcut așa ceva. Îl putem întreba doar cum de ai ajuns la Gaza și, cât de departe ai plecat când ai părasit-o? Așadar, dacă cineva vorbește despre cât de puternic a fost în a renunța la un anumit obicei sau la o anumită asociere, să-l întrebăm mai întâi de ce s-a aflat într-o asemenea situație, și în ce măsură s-a îndepărtat acum de ea. Ai parcurs toată distanța până la comuniunea cu Dumnezeu?

     Putem spune aici, doar în treacăt, un cuvânt din adevărul evangheliei? Există o mulțime de predici în zilele noastre care ar duce un păcătos, ca să zic așa, din Gaza, pe muntele din fața Hebronului, fără ca să-l ducă până acolo. Există multe despre renunțarea la aceasta sau la aceea, despre ruperea uneia sau alteia dintre asocierile rele, despre a judeca cutare sau cutare stare greșită a sufletului din inimă, și totuși să nu se ajungă la fondul lucrurilor, care este - ce? Fondul este să se ajungă la sfârșitul sinelui, adică judecata de sine. Este să mă văd pe mine, nu ca un păcătos care poate scăpa de legăturile păcatelor sale, ci ca un suflet neputincios și vinovat în prezența lui Dumnezeu. Este să mă văd pe mine un obiect ruinat și fără valoare, care nu poate să se arunce decât în păcatele sale și în nevrednicia sa, la picioarele harului infinit, pentru a găsi în crucea lui Hristos eliberare, nu din Gaza, nu dintr-un anumit obicei rău, ori de cutare sau cutare stare greșită, ci de a găsi iertare și eliberare de sine, prin har, prin crucea lui Hristos.

     Aceasta mă duce direct în prezența lui Dumnezeu, chiar în Hebron, chiar în locul unde îmi cunosc relația cu Dumnezeu, și aceasta, dragi prieteni, este ceea ce face Evanghelia harului lui Dumnezeu, spre deosebire de orice predicare a reformării, ori a îmbunătățirii omului vechi, doar pentru a fi asemenea scroafei care este spălată pentru a se întoarce să se tăvălească din nou în noroi. Evanghelia îl eliberează pe cineva complet, prin harul lui Dumnezeu, din orice loc în care a fost ținut captiv, îl eliberează să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu. 

     Ce mângâere să ai parte de o asemenea Evanghelie pe care să o predici. Ce mângâiere, dragi prieteni, că nu trebuie să îndreptăm sufletele către un munte care se află doar puțin afara din Gaza, și a le spune: "Ei bine, te vom duce puțin mai de departe, spre Hebron, către casa lui Dumnezeu, spre comuniunea cu El, și apoi te vom lăsa singur". Avem fericitul privilegiu să declarăm că prin moartea și învierea lui Hristos, Domnul nostru, sufletul este pe deplin eliberat, pentru a fi acasă în prezența lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă crucea, sângele lui Hristos. Înseamnă că prin moartea Sa, calea de acces în prezența lui Dumnezeu este perfect deschisă, astfel încât putem să ne apropiem de Dumnezeu cu deplină siguranță a credinței, pentru a avea cea mai fericită și cea mai sfântă asociere cu El. Nu am fost aduși până la jumătatea drumului către Dumnezeu, ci aduși până la Dumnezeu. "Dar acum, în Hristos Isus voi, care odinioară erați departe, v-ați apropiat (lit. "ați fost aduși aproape") prin sângele lui Hristos" (Efes. 2:13).

     Deși ca creștini nu avem nevoie să fim mântuiți din nou, totuși ne bucurăm să vorbim despre modul în care cineva poate fi mântuit. Noi suntem mântuiți odată pentru totdeauna, iar aceasta ne dă capacitatea, în sens spiritual, să ne bucurăm de adevărul prețios al mântuirii, și pe deasupra, cu dragoste și seriozitate, să-l recomandăm  oricărei inimi care este străină de dragostea lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu scoate sufletul din locul său de robie, și din robia poftelor sale, și îl așează chiar în casa lui Dumnezeu, prin lucrarea lui Hristos, fiind în pace pentru totdeauna cu El. Ce evanghelie prețioasă! Este slujba împăcării, slujba aducerii sufletului îndepărtat, sufletul care este în vrăjmășie, înstrăinat de Dumnezeu, înapoi la El cu încredere deplină și în pacea deplină a propriei Sale binecuvântări și a sfintei Sale prezențe.

     Aceasta este în contrast cu ceea ce a făcut Samson. Samson nu a făcut nimic de acest fel, așa cum am văzut din belșug și, prin urmare, nu putem asocia Numele sfânt al Domnului nostru cu o istorie așa de rușinoasă ca aceasta. Nu se poate observa nici măcar o simplă asemănare exterioară, așa cum au făcut-o unii, ilustrând prin ea Evanghelia, că Binecuvântatul nostru Domn a luat porțile Gazei, și a deschis calea pentru ca sufletele noastre să iasă afară. Nu aș lega Numele Său sfânt cu o asemenea istorie rușinoasă pe care o găsim aici. Este un contrast total cu ceea ce a făcut Hristos. Pentru Samson a fost pur și simplu o eliberare incompletă și parțială, prin îndurarea lui Dumnezeu, de ceva de care era stăpânit, și care avea să-l prindă în cursă. Să nu asociem niciodată Numele sfântului nostru Domn cu o asemenea relatare rușinoasă.

     A fost un om care a ieșit dintr-o cetate într-un mod foarte diferit. Acesta a fost apostolul Pavel. Ceea ce îl ținuse în cetate era credincioșia față de Hristos, iar iudeii păzeau zi și noapte porțile Damascului, ca să nu le scape. Toată puterea lui Dumnezeu era de partea lui, toată puterea lui Hristos înviat, dar ce a făcut el? Nu a existat o asemenea manifestare (ca la Samson, n.t.) nebunească a puterii sale, nici o minune nu a fost interpusă între el și dușmanii săi care păzeau porțile. Pavel, într-o slăbiciune desăvârșită, a fost coborât într-un coș și fuge de dușmanii săi. El a fost un adevărat nazireu, a cărui slăbiciune a fost un martor constant al unei alte puteri care a lucrat prin slăbiciunea lui, și aceasta nu l-a făcut, ca să zicem așa, un atlet fizic sau spiritual, ci l-a făcut un om smerit.

     Cred că este foarte izbitor că avem o aluzie la acea coborâre într-un coș din capitolul unsprezece din 2 Corinteni, care este urmată în capitolul doisprezece de relatarea înălțării sale în glorie, unde i-au fost dezvăluite lucruri pe care un om nu este în stare să le rostească. Dacă Pavel nu avea decât slăbiciune aici, așa că a trebuit să iasă din cetate într-un coș, lăsat jos de pe zid, el a fost luat în glorie, pentru a vedea acolo ce era cu adevărat partea lui, și a noastră, iubiți frați. Apoi, când coboară de la acea înălțime, Domnul îi explică, ca să zicem așa, că nu trebuie să-și folosească puterea proprie, pentru ca puterea lui Hristos să fie pentru el și, această putere, să fie desăvârșită în slăbiciune. 

     Cu care am vrea să ne asemănăm, cu Samson, cu multă putere uimitoare, sau cu acel slujitor sărac, slab, care a fost urmărit, precum o căprioară fricoasă care este urmărită în pădure, de dușmani necruțători, și este lăsat afară din cetate, plecând în slăbiciunea lui pentru a dovedi că puterea nepieritoare a lui Hristos este pentru el?  Cu care am vrea să ne asemănăm? Dar, preaiubiților, a ne asemăna cu Pavel înseamnă a învăța lecția lui Pavel, iar a ne asemăna cu Samson înseamnă a nu învăța această lecție. 

 

                                  Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                     - XVIII -

     Samuel Ridout

     12     Samson - Alinațe și conflicte (Jud. 14 la 15)

     12.1.3     Prima faptă de putere a lui Samson

     Cu ocazia coborârii lui pentru a-și lua soția filisteană, avem prima faptă de putere din partea lui Samson. Un leu îl atacă și el îl sfâșie fără să aibă ceva în mâini. El nu și-a pierdut cu nimic din puterea sa, nici din prospețimea vigorii sale spirituale. El nu se întinase încă prin asocierea cu filistenii.

     Dar, de aici, avem de învățat o lecție spirituală. Este de mirare că în timp ce coboară în țara filistenilor un leu tânăr răcnește împotriva lui? Dacă cineva părăsește locul prezenței lui Dumnezeu, și calea sa este una de coborâre, o cale carnală, trebuie să fie surprins dacă întâlnește un atac al vrăjmașului, al lui Satan, care se manifestă ca un leu care răcnește, căutând pe cine să devoreze? Satan înflorește acolo unde este abandonată calea ascultării. Nu există niciun leu pe calea ascultării. Leneșul este cel care spune: "Este un leu fioros pe drum! Un leu este în mijlocul străzilor!" (Prov. 26:13). Nimeni nu a fost ucis vreodată de un leu pe stradă. Poate că a fost atacat când se afla pe calea neascultării, caci, așa cum Bunyan a spus atât de clar în alegoria sa, leii sunt legați ca să nu poată ajunge pe calea ascultării. Pe calea ascultării Satan nu poate ataca niciodată; calea ascultării este calea siguranței. Dacă părăsim această cale atunci ne vom întâlni cu leul. 

     Calea lui Dumnezeu pentru profetul care a coborât din Iuda în Israel a fost una foarte clară; trebuia să coboare, să mărturisească împotriva împăratului lui Israel, să nu mănânce sau să bea și să se întoarcă înapoi de unde plecase (1 Împ. 13). Era o cale clară, aparent periculoasă, ca atunci când împăratul lui Israel a întins mâna să-l lovească. Dar el era ocrotit, iar mâna împăratului a fost uscată și neputincioasă, și nu a putut fi restabilită decât prin cuvântul profetului. Nicio putere a împăratului nu-i putea face rău, nimic nu-l putea răni; dar, ah, când a părăsit calea ascultării de Dumnezeu pentru sine, și l-a ascultat pe profetul bătrân și s-a dus să mănânce și să bea cu el, l-a întâlnit un leu și l-a omorât. Există un leu când părăsim calea lui Dumnezeu. 

     Deci, acel răcnet al leului, ar fi trebuit să fie pentru Samson un avertisment, cel puțin, că el ajunge pe teritoriul lui Satan. Cu siguranță, el "sfâșie" leul așa cum ar face unui ied, ceea ce arată o anumită credință, dar ar trebui să ne simțim rușinați să întâlnim astfel de vrăjmași. Cum trebuie să-i întâlnim? Israel nu putea obține nicio glorie din înfrângerea lui Amalec, caci dacă a trebuit să lupte, a fost pentru că el rămânea în urmă. De ce a trebuit ca Israel să se lupte cu Amalec? Nu s-ar fi luptat cu el dacă nu ar fi rămas în urmă (Ex. 17: 13 ; Deut. 25 : 17-18). Dacă ar fi mers hotărât înainte, Amalec nu i-ar fi ajuns niciodată. Cineva poate spune că a avut un conflict teribil cu Satan, dar glorie Domnului, a câștigat biruința; dar cum a ajuns să aibă un conflict cu Satan? A fost pe teritoriul lui? A părăsit calea credinței acolo unde l-ar fi vrut Dumnezeu? Este foarte bine să câștigăm o biruința, dar unele biruințe arată clar de ce a fost nevoie de a lupta.

     12.1.4     Ghicitoarea pe care Samson a spus-o filistenilor

     Vedem că ghicitoarea lui Samson rezultă din această biruință. Când a coborât mai târziu, a văzut că un roi de albine se stabilise în trupul leului. El ia miere din trupul leului, mănâncă, și dă și părinților săi. Când coboară să-și ia soția, - continuând să coboare, obligat să întărească angajamentul, pentru propria lui plăcere - el le spune prietenilor săi această ghicitore : "Din cel care mănâncă a ieșit ce se mănâncă și din cel tare a ieșit dulceață" (v. 14). 

     Știm interpretarea obișnuită, și nu voi pune la îndoială această interpretare, deși cred că există ceva mai mult. Voi spune mai întâi acea interpretare. Satan este cel care mănâncă, leul. "Vrăjmașul vostru, diavolul, dă târcolale ca un leu care răcnește, căutând pe cine să înghită" (1 Pet. 5 : 8). Așa cum leul învins este un prilej de a oferi hrană, tot așa, cănd eram robi ai lui Satan și sub puterea lui, Binecuvântatul nostru Domn a coborât și l-a biruit. "Ca prin moarte, să-l desființeze (sau "sa-l facă fără putere") pe cel care are puterea morții, adică pe diavolul" (Ev. 2 : 14). Drept urmare, însuși faptul că Satan stăpânea asupra noastră, I-a dat prilej lui Hristos să-l doboare. Tocmai acest prilej devine mijlocul hranei noastre spirituale, cea mai bogată susținere a cerului, miere din trupul mort. Cu siguranță, din crucea lui Hristos a venit toată dulceața și mâcarea noastră. Nimeni nu ar putea pune la îndoială că odată ce Satan a fost biruit la cruce, ușa s-a deschis larg spre comoara lui Dumnezeu, iar resursele Sale inepuizabile au fost oferite pentru a ne hrăni. Mâncăm și bem din belșug datorită acelei "sfâșieri" a leului care era în cale. Nu voi merge mai departe asupra acestui fapt, este partea Evangheliei. Și când o aplicăm la propriile noastre experiențe am putea vedea un timp când Satan a fost doborât. Vom spune că în energia credinței am găsit dulceața ca rezultat al atacului său. De exemplu, Satan a răcnit împotriva noastră cu o amenințare specială, cu o ispitire deosebită. L-am întâlnit și l-am învins, și am descoperit, după ce l-am biruit pe Satan, că există o masă spirituală pentru sufletul nostru. Acest lucru pare să fie sugerat în Psalmul 23, "Tu îmi întinzi o masă înaintea vrăjmașilor mei" (v. 5). 

     Să privim acest lucru pe plan colectiv. Vrăjmașul poate amenința o străngere a copiilor lui Dumnezeu, iar ei, în simplitatea credinței lor, îl pot întâlni și sfâșia, pentru că putem să ne împotrivim diavolului, și el va fugi de la noi, neavând mai multă putere decât un ied. Ca rezultat al întâlnirii cu Satan și al înfrăngerii lui, vor descoperi că există o bogată masă spirituală pentru sfinți. De multe ori aceste atacuri ale vrăjmașului au fost doar prilejul unor binecuvântări reale și depline.

     Evident, aceste aplicații ne sunt familiare și le înțelegem foarte bine. Nu le-aș contrazice nicio clipă, și totuși, mărturisesc, când mă gândesc la acest om Samson, și la toate oportunitățile pe care le-a avut și pe care nu a reușit să le folosească deloc, când mă gândesc la scopul pe care îl avea când l-a întâlnit pe acel leu, cum l-a urmat după ce l-a ucis pe leu, mi se pare că trebuie să existe un avertisment, o lecție practică care rezultă de aici, și pe care vreau să o vedem în continuare.

     12.1.5     Alte învățături care reies din această  scenă a leului tânăr

   

     Mierea este dulceață, și ne amintim că țara Canaanului este descrisă ca o țară unde curge lapte și miere. Mierea din Canaan este bună. Mulțumim Domnului, în eternitate ne vom hrăni și ne vom delecta pentru totdeauna cu dulceață și grăsime. Dar mierea din țara filistenilor sugerează cu siguranță altceva. "Ai găsit miere? Mănâncă atât cât este suficient pentru tine" (Prov. 25:16). Problema măncării mierii este stabilită, în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, în legătură cu jertfele, acolo unde El a interzis-o. Ea reprezintă dulceață și atractivitate naturală. Acum, lucrurile dulci ale naturii cerești sunt, desigur, hrana potrivită într-un loc ceresc, dar pentru a hrăni natura, și a te bucura de dulciurile din natură pe terenul vrăjmașului, cred că este altceva. A mânca miere în acest fel nu înseamnă acum că te hrănești cu lucrurile prețioase ale lui Hristos, ci mai degrabă cu ceea ce poate fi foarte ușor o cursă pentru suflet.

     Deci, l-am văzut pe vrăjmaș sub o anumită formă. Satan, ca un leu, este pus pe fugă și distrus. Acesta este un fel de nimicire. Dar apoi, dintr-un trup aparent mort care nu poate face rău, un vrăjmaș invins, ah, poate ieși acea miere subtilă și insinuantă care va îndepărta sufletul de Dumnezeu. Nu cred că aceste aplicații se contrazic una pe alta, pentru simplu motiv că, dacă privim parabola din punctul de vedere al adevăratului nazireat, așa cum Îl vedem pe Binecuvântatul nostru Domn ca l-a împlinit cu adevărat, mierea înseamnă dulcele, lucruri binecuvântate ale Evangheliei. Dar dacă ne uităm la parabolă, iubiți frați, în lumina faptelor, cum Samson se îndepărta de Dumnezeu, aș susține cel puțin această părere pe care am sugerat-o, că el mergea pe o cale descendentă; iar Satan, văzând că răcnetul lui nu-l îngrozea pe Samson, a încercat să vadă ce poate să facă mierea pentru el.

     Bietul Samson își dezvăluie mereu secretele. Este nerăbdător să vorbească despre lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le cunoască în afară de el. Lucruri despre care, cu siguranță, filistenii nu ar trebui să știe, el este grabnic să le spună. Și, dacă observăm, el nu le sune direct, ci le propune o ghicitoare. De ce a trebuit să le spună o ghicitoare? Nu ar fi trebuit să vadă, cum de altfel putea vedea oricine, că el se amesteca îngrozitor de mult cu acești oemeni? S-a coborât să se căsătorească cu o femeie și a descoperit că are treizeci de însoțitori. Ce fel de însoțitori sunt aceștia pentru un om care ar fi trebuit să fie dușmanul de moarte al acestui popor? El s-a legat de unul (de femeie prin căsătorie, n.t.), iar acum numărul a crescut la treizeci. În casa lui se afla o întreagă ceată de filisteni, iar el s-a asociat cu ei.

     Lecțiile sunt atât de clare încât nu putem greși. Sunt sigur că le vedem. Dacă facem compromisuri doar într-un singur punct, dacă vom adopta doar un principiu care nu este tocmai scriptural, îl luăm la sân, căci știm că femeia reprezintă principiile de conduită, și acest principiu nescriptural va conduce, cu siguranță, la o mulțime de principii la fel de false. Adoptând doar un astfel de principiu fals, ne "căsătorim" cu o filisteancă, iar apoi cei treizeci de însoțitori spirituali ai ei ne vor umple casa.

     Nu sunt foarte clar dacă ghicitoarea lui Samson ar putea însemna în gura lui, în gura unui astfel de om care manifestă infidelitate, ceea ce înțelegem de obicei despre ea. Nici nu cred că putem vorbi despre el ca de o imagine a lui Hristos. Cum ar putea un astfel de om infidel să fie o imagine a lui Hristos în răscumpărarea Sa? Trebuie să spun că inima mea respinge orice asemănare cu Domnul nostru; mai degrabă putem vedea, când mă gândesc la scopurile lui Dumnezeu în ce privește nazireatul și la ceea ce a fost cu adevărat Hristos, un contrast. Dacă Samson ar fi manifestat credincioșie, ar fi fost un tip al lui Hristos. Dar nu pot să mă gândesc la Samson, istoric vorbind, ca fiind un tip al lui Hristos. Ne putem gândi la Domnul Isus Hristos coborând și asociindu-Se cu vrajmașii Sai în acest fel? Cu siguranță, pentru a întâlni sufletele în har, El a coborât în locurile cele mai de jos. Dar nu ne putem gândi la El luând vrăjmașii la sânul Sau, sau făcând ceva care ar fi compromis sfințenia Tatălui Sau. Deci, gândul lui Dumnezeu este că din cel care mănâncă a ieșit ce se mănâncă și din cel tare a ieșit dulceață, și că oricine poate explica - cel căruia Dumnezeu îi va descoperi - această taină, va primi un schimb de haine, va primi o poziție nouă înaintea lui Dumnezeu; va fi, ca să zic așa, îmbrăcat cu cea mai bună haină, ceea ce face frumoasă Evanghelia, totuși, când ne uităm la partea personală a acesteia, există un avertisment, după cum am spus. 

     12.1.6     Samson dezvăluie ghicitoarea soției sale

     Samson va sfârși prin dezvăluirea secretului său, chiar dacă se pare că refuză s-o facă. Cel care stă la discuții cu vrăjmașii lui Dumnezeu, care nu este deloc pregătit să se desprindă cu totul de ei, dar totuși sugerează posibile căi de intrare a acestora în secretul vieții sale spirituale, el va descoperi că tocmai principiul pe care l-a adoptat ca partener al vieții sale, este cel care îl va face să renunțe la secretul la care ține cu atâta gelozie. Și așa s-a întâmplat cu Samson. Acești tovarăși ai săi - ce situație nefericită, ce tovărășie nefericită, privind-o doar pentru o clipă într-un fel cu totul natural; în ce tovărășie intrase - prietenii soției sale, o amenință că îi vor arde casa dacă nu află cumva secretul de la el. Tovărășie bună cu care să se asocieze un nazireu! O vor arde pe ea și pe tatăl ei. Și astfel, sub teama acelei amenințări, își petrece timpul, care în mod natural trebuia să fie un timp fericit, plângând, căci știe că tovarășii ei sunt destul de cruzi ca s-și ducă până la capăt amenințarea, și că nu va mai fi casă pentru ea, și probabil și ea va fi ucisă, dacă nu reușește să scoată secretul de la Samson.

     Samson și-a găsit sfârșitul pentru că i-a spus secretul său; chiar aici, la început, dezvăluirea secretului său prezice care ar putea fi sfârșitul. Samson spune aici secretul și, în cele din urmă, va trebui să spună secretul său mai profund cu privire la separarea pentru Dumnezeu, secretul oricărei mărturii și puteri pe care le poate avea.

     Există mult mai multe în acest capitol care prezintă un interes trist și izbitor, dar am văzut aspectele principale ale lecțiilor pe care le putem învăța pentru noi înșine. Aș dori să spun un cuvânt sau două cu privire la aplicația ecleziastică. Și anume că, chiar și o minte spirituală, chiar și una care dorește să-i placă lui Dumnezeu, poate fi tentată să formeze alianțe care nu sunt după gandul lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil mai ales în timpul în care trăim. Există o cantitate mare de activitate în creștinătate, de activitate religioasă. O mare parte are un caracter filantropic, și o bună parte un caracter evanghelic, de a ajunge la oameni.

     Să luăm, de exemplu, un suflet sincer care dorește cu adevărat să facă ceva pentru Dumnezeu, și el găsește, probabil, că poziția de nazireu este mai degrabă una plictisitoare. El găsește că pe calea separării, probabil cu cei care este asociat pe această cale a separării, lucrurile merg lent în ce privește Evanghelia. Ei nu au inima la fel de caldă ca alții pe care el îi cunoaște, și poate exita o tentație de a se uni cu aceștia în activitatea Evangheliei, doar în Evanghelie. El spune : mă voi uni cu această activitate, care, recunosc, nu este tocmai scripturală, nu este tocmai ceea ce vrea Dumnezeu, dar totuși mă voi uni cu ei doar în aceasta. Ah! iubiți frați, câți s-au trezit înconjurați de filisteni pentru că au sacrificat doar un singur punct. Vorbesc despre aceasta din punct de vedere ecleziastic, pentru că aceste adevăruri sunt destinate pentru noi în aceste zile, menite să ne avertizeze cu privire la Biserică, cu privire la adunare, și cu privire la orice unde am putea ceda într-un singur aspect, s-ar putea să descoperim, plătind un preț destul de mare, că am cedat în mai mult decât atât.

     Pentru moment Samson îi învinge pe vrăjmașii săi; Dumnezeu trece peste asta. El îi descoperă ghicitoarea soției sale, și ea, bineînțeles, o spune și tovarășilor lui Samson, și apoi, în timp ce aceștia îi dau răspunsul, el, văzând trădarea, spune : "Dacă n-ați fi arat cu juncana mea, n-ați fi dezlegat ghicitoarea mea"(v.18). Ah, numai dacă ar fi inversat expresia și ar fi spus : "Dacă nu aș fi arat cu juncana voastră". Dar, vedem, că el dă vina pe ei; îi învinovățește de o asociere pe care el însuși o făcuse, și din care, ca rezultat, secretul lui fusese dezvăluit. Nu era acesta un secret pentru ei? Cum a avut el acest secret, dacă nu întâlnind leul pentru că se coborâse în țara filistenilor? Poate că era dreptul lor sa-l cunoască în acest fel.

 

     12.1.7     Coborârea lui Samson la Ascalon

     Acum el este adus într-o contradicție deschisă cu ei și are loc o ruptură, pentru că trebuie să ne amintim că în Samson era totuși o credință vie; el nu era mort, ci doar întinat și adormit de această asociere. Așa că el coboară în alt loc, ucide alți filisteni și le aduce hainele. El le dă aceste haine, nu o schimbare de haine în sens spiritual, ci pur și simplu alte haine la fel ca cele pe care le purtau, haine filistene. El ia aceste haine și le dă așa, parcă în batjocură. Căci omul care primește taina Evangheliei, dar nu pe calea lui Dumnezeu, poate avea o schimbare de haine. Există o mulțime de oameni care au primit taina Evangheliei în capul lor, dar nu în inimile lor; mulți oameni care pot spune că din doborârea puterea lui Satan a venit dulceața binecuvântării lui Dumnezeu, și o spun pentru că au auzit pe altcineva spunând-o. Ei nu și-au însușit-o pentru ei înșiși. Ei pot să-și schimbe hainele, dar este încă doar o haină nouă a vechii creații. Este doar întoarcerea unei noi pagini, o simplă reformare sau ceva de genul acesta, fără ca sufletul să fie eliberat cu adevărat. Îmbrăcat cu cea mai bună haină înseamnă o lucrare a inimii, înseamnă a sta în prezența lui Dumnezeu.

     12.1.8     Ultima vizită la Timna

     În capitolul următor, al cinsprezecilea, vedem mai mult decât asocierea individuală a lui Samson. Am fi tentați să spunem că chiar și un conflinct pentru a oferi haine filistenilor ar fi mai bun. El coboară la vremea secerișului grâului ca să-și viziteze soția cu un ied și constată că i-a fost luată, căci, cu siguranță, nicio asociere cu filistenii nu este una sigură, chiar și din partea lor, cu atât mai puțin din partea credinței. Ea îi este luată, iar când Samson protestează, socrul lui îi răspunde că a crezut că a părăsit-o, și, de aceea, o dăduse unui prieten, iar în schimb îi oferă pe alta. Filistenii sunt întodeauna gata să facă acest lucru, oferă o nouă legătură cu ei. Acum Samson se supără și merge să se răzbune pe filisteni pentru această jignire personală. Aceasta este o simplă răzbunare personală. Intervine elementul personal pentru a se îndreptăți. 

     Sunt multe lucruri sugestive aici. Am să arat o ilustrație pentru a o face foarte clar. Cineva se asociază cu ceva care nu este de la Dumnezeu, filistinism, și apoi constată că a fost tratat nepotrivit, a fost tratat într-un mod foarte necuviincios, și există resentimente personale. Dar de câte ori întâlnim oameni care au fost tratați într-un mod scandalos, ei vor spune că de mâna bisericii pentru care au făcut atât de mult. Au lucrat, și-au dat banii, timpul și orice altceva și nu au avut parte decât de nerecunoștință. Drept urmare, a rezultat mânie și dorință de răzbunare, și câte certuri bisericești sunt rezultatul acestor animozități personale, mai mult decât râvna pentru onoarea lui Dumnezeu. Deci, Samson aici, este supărat de felul cum a fost tratat și se duce și prinde șacalii (în rom. vulpi) - lucru ciudat pe care un nazireu trebuie să-l facă, cea mai necurată fiară care se afla în Palestina, fiară care se hrănește cu cadavre, care ascunde oasele de la cadavre în pământ, pănă când le va mânca după ce au putrezit. Este o imagine izbitoare a cărnii (firii vechi, n.t.), care se hrănește cu necurăție și stricăciune. El ia ceea ce hrănește cu stricăciune, îi prinde pe acești trei sute de șacali, îi leagă coadă de coadă, le pune o torță între ele și le dă drumul. Nu-i pasă de ceea ce se întâmplă și nu citim că a ucis un singur filistean făcând asta. Prin aceasta el a ars snopii de grâu, viile și livezile de măslini care reprezintă binecuvântări spirituale. În țară, aceste lucruri reprezintă ceea ce avea dreptul poporul lui Dumnezeu. De ce să nu alungi pe filistean și să te bucuri de grâu, măsline și vii? De ce să le ardă și să lase pe vrăjmaș în viață? 

     De câte ori certurile personale, răzbunarea personală și orice altceva de felul acesta au pur și simplu ca rezultat mistuirea, nu a vrăjmașului, ci a lucrurilor spirituale de care ar trebui să ne bucurăm. Nu am văzut noi astfel de șacali dezlănțuiți care ard tot, ca să zicem așa, tot ce se află pe fața pământului care ar putea fi hrană pentru suflet? După cum spune apostolul : "Dar, dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, vedeți să nu fiți mistuiți unii de alții" (Gal. 5:15). Astfel, Samson dându-le drumul șacalilor, nu cred că este o purtare demnă sau spirituală. Omul pare să se joace și nu ia în serios.

     Ni-l putem imagina pe Iefta, chiar și cu toată duritatea lui, îndepărtând șacalii împotriva vrăjmașului? Se aseamănă cumva cu Ghedeon? El a ținut torța în mână și nu a folosit-o pentru a inflama carnea. El a ținut-o pur și simplu pentru a menține o mărturie; torța și trâmbița proclamând sabia Domnului. Nu există nicio asemănare între ei. Cred că Samson se află pe un teren spiritual foarte jos când face acest lucru. Cu siguranță, nu a câștigat nicio biruință pentru Dumnezeu. Să ne ferim să luptăm cu șacalii, să ne ferim să încercăm să folosim carnea (firea, n.t.) unul împotriva altuia. Să ne ferim să stârnim și să inflamăm ceea ce se hrănește cu stricăciune. Dacă spunem un cuvânt șoptit despre care știm că va stârni resentimente, pentru a face dușmănie, cred că ne pregătim atunci să punem o torță unui șacal și să-i dăm drumul. "Ca un nebun care aruncă tăciuni de foc, săgeți și moarte, așa este un om care-l înșală pe aproapele său și zice: N-a fost decât o glumă" (Prov. 26:18-19).

     Filistenii se răzbună pe soția lui Samson și pe socrul său arzându-i cu foc. Apoi, în cele din urmă, Samson ia o poziție deschisă și publică lovindu-i crunt pe filisteni la șold și la coapsă provocând un mare măcel. Dar cât timp a trecut până când să intre în contact direct și deschis cu filistenii. Cât de zadarnic și nedemn de un slujitor al lui Dumnezeu este această demonstrație de forță care, deși supraomenească, nu pare a fi o manifestare a puterii divine. 

     Acestea sunt gânduri serioase, fraților, și sunt destul de conștient că nu sunt în linia obișnuită a ceea ce este prezentat în legătură cu Samson, dar, mărturisesc că, după ce am privit la drumul său de la început până la sfârșit, am găsit foarte multe lucruri de plâns, dar foarte puține pentru care să fiu recunoscător, în ceea ce îl privește. Și unul din aceste foarte puține lucruri care strălucește din întreaga lui istorie îl vedem aici începând de la versetul nouă.       

 

     

     

 

                                     Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                - XVII -

     Samuel Ridout

     11.4     Darul de mâncare adus de către Manoah și de soția sa

     Acum vedem darul de mâncare adus de către Manoah și de soția lui. Manoah se rugase ca Domnul sa-l trimită pe mesager a doua oară, iar El, în har, îi îndeplinește cererea. Dar, observăm, când îngerul vine , el vine la ea, - întodeauna vine la slăbiciune - iar ea merge și își cheamă soțul. Când vine, observăm că Manoah este foarte nerăbdător să afle totul din nou. El nu primește mai mult decât a primit soția lui mai înainte, adică instrucțiuni simple cu privire la nazireat. Apoi el se agită să facă ceva cu caracter religios. Trebuia să fie o sărbătoare. El îl reduce pe acest mesager, deși îl numește un om al lui Dumnezeu, mai degrabă la nivelul lui însuși. El își va arăta ospitalitatea și vrea să cunoască numele oaspetelui său, pentru ca să-l poată onora după ce toate aceste lucruri se vor împlini. 

     Și nu este semnificativ că chiar numele pe care mesagerul îl ascunde, nu spunând : "Numele Meu este tainic", ci : "vezi că este minunat"  - sugerează Numele mai presus de orice nume? Nu sugerează acet lucru despre nazireat, despre care am vorbit? "Îl vor numi Minunat". Al cărui nume? Numele singurului Nazireu care a trăit vreodată. Este ca și cum mesagerul a arătat pur și simplu din nazireatul exterior, despre care le spusese, aplicându-l (adevărata stare de nazireu, n.t.) la Unul, nici măcar la el însusi, mesagerul lui Dumnezeu, ci către Unul care este "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternitații, Prinț al păcii", așa cum avem în capitolul nouă din Isaia. El pune pe Hristos înaintea lor și apoi, ca și cum ar vrea să-L arate mai mult, dispare în jertfă.

     Ceea ce s-a intenționat a fi un simplu act de ospitalitate, fără îndoială cu caracter religios, devine acum o jertfă care trebuie pusă pe stâncă. Cu siguranță, acea stâncă ne amintește din nou de Stânca veacurilor, de aceea care este singura Stâncă, singurul lucru tare într-o lume care este la fel slabă și instabilă precum apa, și în mijlocul poporului lui Dumnezeu care este la fel de instabil precum a fost Ruben la vremea lui. Stânca este Hristos Isus. Aceasta este singura bază a comuniunii cu Dumnezeu și, în loc să se instaleze sărbătoarea, ca să zicem așa, pe masa lui Manoah, jertfa este pusă pe Stânca de neclintit ca singura bază a relației, și singura bază de putere pe care o poate avea cineva care vrea să fie un nazireu și martor pentru Dumnezeu.

     Mesagerul acționează potrivit cu numele pe care l-a dat. Căci chiar acest mesager este, după cum vedem, Îngerul legământului. El este acel Străin minunat care S-a arătat deseori în dispensația Vechiului Testament, cu chipul voalat, cu identitatea ascunsă, și totuși, până la urmă, cu suficientă sugestie pentru a ne aminti că Domnul (Iehova) și Îngerul Vechiului Testament este, pănă la urmă, Isus al nostru, Domnul (Iehova) Mântuitor. Așa că El S-a descoperit acolo. Este ca și cum El ar spune acestui cuplu smerit, slab și neputincios: "Dacă vreți să fiți adevărați nazirei, trebuie să Mă urmați prin credință acolo unde sunt Eu". Trebuie să Mă vedeți în primul rând identificat cu Stânca, ca altar. Această imagine ne arată Persoana lui Hristos. Apoi jertfa de pe ea, carnea pentru arderea de tot și pentru ispășire și darul de mâncare vorbesc despre lucrarea lui Hristos. Astfel, în timp ce El Se înalță în fumul jertfei, parcă ar vrea să le spună, ca să zicem așa, "trebuie să Mă identificați cu Cel Preaînalt care v-a asociat la jertfa Sa și la Stânca prin care Și-a manifestat gloria Sa.

     Orice nazireat adevărat, orice separare adevărată pentru Dumnezeu, orice mărturie adevărată pentru Dumnezeu, și astfel orice biruință, trebuie să vină prin identificarea noastră cu această Persoană minunată care nu este alta decât Hristos, binecuvântatul Hristos al lui Dumnezeu. Astfel, când vorbim despre nazireat, despre părul lung și de a renunța la aceasta sau la aceea, lucrul acesta este mai mult decât renunțare, înseamnă a avea ochiul, inima și mintea umplute de Hristos în glorie. Nu există nazireat adevărat decât dacă suntem identificați și preocupați astfel cu El. Nu este lucrul acesta ceea ce El a vrut să spună în capitolul 17 din Ioan, acel capitol sfânt, în care El vorbește Tatălui Său : "Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi pentru ei" (v. 19)? Putem să-L vedem, ca să zicem așa, în Evanghelia după Ioan trecând prin fumul jertfei la Dumnezeu. Îl putem vedea, ca să zicem așa, urcându-Se la Dumnezeu. De ce ocupă El locul acesta, sfințindu-Se pe Sine Însuși, luând locul nazireului, separându-Se de tot ce este în această lume? Este pentru a ne arăta calea adevăratei sfințiri și a adevăratului nazireat, să-L urmăm acolo și, pe măsură ce Îl urmăm, privind la El, suntem transformați în același chip.

     El lasă pur și simplu în urma Sa parfumul Numelui Său minunat și parfumul a ceea ce este El înaintea lui Dumnezeu, ca putere pentru mărturia noastră de nazirei aici jos. Acolo este, fraților, locul de naștere al lui Samson. Acolo este locul de naștere spirituală al fiecărui nazireu pentru Dumnezeu. Acolo găsim vitejii lui Dumnezeu; acolo este locul unde se nasc;  acesta este singurul fel de oameni viteji pe care îi are Dumnezeu.

     Am observat vreodată acest lucru în Samuel? David îl descrie pe adevăratul împărat în capitolul douăzeci și trei din 2 Samuel. El are înaintea ochilor un Împărat ideal și trebuie să spună imediat : "Casa mea nu este așa înaintea lui Dumnezeu". Dar după ce a spus aceasta urmează imediat : "Acestea sunt numele vitejilor pe care-i avea David". Cât de izbitoare este această legătură. Acolo este un Împărat ideal; acolo este Unul care este ca dimineața fără nori. Și astfel, Hristos în glorie umple sufletul oamenilor viteji. Oamenii viteji ai lui Dumnezeu sunt acolo. 

     La fel ca Ilie, ca tip al lui Hristos care Se înalță la ceruri urcând acolo unde era locul Sau, când îi zice lui Elisei : "Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, așa îți va fi" (2 Împ. 2:10), adică o parte dublă din duhul lui îi va fi dată. Când Elisei îl vede pe Ilie urcând, mantaua lui Ilie cade peste el și el devine practic reprezentantul celui care urcase. Scriptura este clara în această privință. Vedem ucenicii conduși la Muntele Măslinilor. Cât de sugestiv este fiecare cuvânt al Scripturii; la muntele care vorbește despre măslin, cu siguranță Duhul Sfânt, care i-a dus de la Muntele Măslinilor până la Betania, casa smereniei. Ah, iubiți frați, ce lecții sunt în aceste lucruri! Ei sunt conduși acolo unde Duhul Sfânt poate să mărturisească nestingherit inimilor care nu au ca scop decât smerenia, decât propria lor slăbiciune, și acolo Il văd pe El înălțându-Se, iar pe măsură ce El Se înalță, ei se întorc pentru a fi martori pentru El, ocupând locul Său, locul pe care El l-a lăsat pe pământ.

     Iată deci, spun, acolo găsim locul de naștere al nazireilor spirituali. În Cel ce Se suie în parfumul jertfei de pe Stâncă avem secretul spiritual al tuturor mărturiilor adevărate pentru Dumnezeu și al biruinței pentru Dumnezeu. Samson începe de aici, și începe să-și arate vigoarea, vigoarea vieții pe care a avut-o, înainte să apară vreun conflict în viața lui. El a arătat ce fel de viață era în el. El a început să fie mișcat în tabăra lui Dan împotriva filistenilor. 

     Vom fi cu toții nazirei exact în proporția în care privim prin credință acolo unde a plecat Domnul nostru. Toți vom  fi martori pentru El doar în această proporție. Adică, vreau să spun, că vom fi samsoni. Nu vom fi samsoni din punct de vedere istoric. Pentru că nu a reușit să trăiască în modul în care harul lui Dumnezeu i-a trasat viața, bietul de el, a încetat să mai fie nazireu pentru Dumnezeu, și a devenit un monument a ceea ce înseamnă îndepărtarea de Dumnezeu!

     Dorim noi poziția de nazireu? Să nu facem mai mult, ci să intrăm prin credință în ceea ce ne va face biruitori asupra formalismului mort care este în jurul nostru. Un nazireu este un om ceresc, unul ale cărui speranțe sunt acolo, a cărui viață este "ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" (Col. 3: 3). 

     12     Samson - Alianțe și conflicte (Jud. 14 la 15)

     Capitolul precedent a fost în mare măsură și neapărat introductiv în viața lui Samson, și de aceea am spus foarte puțin despre el, ci mai degrabă despre ceea ce avea să-i caracterizeze viața și slujirea, conform planului lui Dumnezeu, și caracterul deosebit al vrăjmașului împotriva căruia trebuia să fie folosit de Dumnezeu, pentru eliberarea lui Israel.

     Ne amintim că am văzut că filistenii reprezintă acea religie carnală, lumească, care introduce carnea (firea veche, n.t.) în lucrurile lui Dumnezeu; religie care corespunde în mare măsură la biserica din Roma și la toate principiile bisericii Romei. Este o religie carnală, cu toate incertitudinile ei cu privire la Dumnezeu și cu toate tiraniile ei cu referire la om. În legătură cu aceasta avem nu doar introducerea legalismului, ritualismului și formalismului de diferite feluri, dar și tirania preoției, clericalismului și tot ceea ce duce în robie preoți și oameni liberi ai lui Dumnezeu.

     Cel care trebuie să răstoarne toate acestea trebuie să fie un nazireu, trebuie să fie separat de rău. Acesta este o personalitate separată, o umblare separată și o mărturie separată care singură poate avea putere asupra a ceea ce este în exterior, carnal și formal. Am putea spune că întreg capitolul treisprezece este dedicat accentuării faptului că Samson trebuie să fie un adevărat nazireu. El a fost promis de Dumnezeu, scopul lui Dumnezeu a fost declarat, și astfel el trebuia să-L reprezinte pe Dumnezeu Însuși în relația lui cu filistenii, - separarea. Astfel, el avea să aibă putere asupra lor.

     12.1     Primele etape din viața lui Samson

     Avem acum înaintea noastră istoria lui Samson, și, din nefericire, iubiți frați, sunt sigur că toti dintre noi care știm ce înseamnă harul în sufletele noastre, realizăm că scopul lui Dumnezeu și împlinirea lui în viața noastră sunt două lucruri foarte diferite. Tocmai am cântat ceea ce suntem în Hristos. Uneori cuvintele par aproape prea puternice pentru a descrie un loc pe care păcătoșii prin natura și practica lor ar trebui să îl ocupe, și totuși nu sunt prea puternice, căci sunt cuvintele Scripturii, și ele ne arată locul nostru în Hristos, numai în El. Dar în ceea ce privește manifestarea practică a acestui lucru în viață, - de a transforma harul în istorie, de a transforma gândurile dragostei lui Dumnezeu în realitate practică care poate fi arătată, care poate să fie vizibilă și în ochii lumii, aceasta este un lucru foarte diferit. Deci, Samson, în gândul lui Dumnezeu, este un nazireu complet : dar, în caracterul real al vieții sale, ce a fost el? Lucrul acesta trebuie să-l învățăm, și ce lecție umilitoare este.

     12.1.1     Coborârea la Timna

     Chiar prima faptă a vieții sale arată că nu putem da prea multă importanță primului său pas. Este primul pas care costă. Este primul pas care deschide calea către toti pașii noștri următori. Pentru un tânăr care urmează să intre într-o lucrare de slujire a lui Dumnezeu, cât de absolut necesar este ca primul pas pe care îl face să fie în direcția corectă. Așa că, uitându-ne la primul pas al lui Samson, și ce a fost el? A fost un pas în jos.

     Ne amintim că am citit într-unul din capitole că Îngerul Domnului S-a suit de la Ghilgal la Bochim; a fost o ascensiune. Gândul sugerat era că smerenia este locul care se cuvine poporului lui Dumnezeu, smerenie în prezența lui Dumnezeu; adică jos, la Ghilgal. Orice plecare din Ghilgal este o înălțare, o nebunie mare și grozavă. În timp ce a coborî la Ghilgal  este un lucru binecuvântat. Atunci, găsim ceva încurajator la Samson, pentru că el a coborât? Ah, iubiți frați, el nu a coborât la Ghilgal. Noi trebuie să coborâm în relație cu Dumnezeu; în relație cu omul (cu lumea) trebuie să urcăm (în sensul de separare, îndepărtare, n.t.).

     Trebuie să păstrăm o poziție de smerenie față de Binecuvântatul nostru Dumnezeu. Sentimentul sfințeniei Sale și al nimicniciei și neputinței noastre ar trebui să ne țină smeriți înaintea Lui; dar când este vorba despre om (lume) nu trebuie să luăm un loc de jos. Nu mă refer la relația noastră unii cu alții, ca creștini. Cu siguranță, trebuie să ne încingem cu smerenia, unii față de altii; dar în legătură cu lumea nu trebuie să luăm un loc de jos. Trebuie să ne menținem locul înalt, poziția noastră de oameni cerești, separați de ea. 

     Așa că, atunci când citim că Samson coboară, lucrul acesta este evident pentru el. Primul pas pe care îl face este un pas în jos. Dar mai mult decât atât; s-a coborât, după cum vedem, la Timna, și a văzut o femeie în Timna, dintre fiicele filistenilor. El coboară la ceea ce este pretins ca fiind "o parte" a filistenilor, și coborând acolo încheie o alianță cu vrăjmașii săi. Prin urmare, primul pas pe care l-a făcut Samson, a fost o alianță cu vrăjmașii lui Dumnezeu.

     Să privim lucrurile în mod natural. Iată un tânăr care urmează să intre într-o lucrare de slujire pentru Dumnezeu. Cât de important este ca el să nu facă nicio alianță care să îi împiedice utilitatea și slujirea. Cât de important este ca fiecare pas să fie făcut în dependență de Dumnezeu, cu rugăciune stăruitoate pentru călăuzire, mai ales într-un pas atât de important ca alegerea unui partener, a unui tovarăș. Cât de important este ca ea să aibă aceeași găndire ca el. În primul rând ea ar trebui să fie din poporul Domnului, cu siguranță, și în plus ea ar trebui să aibă aceeași credință și ascultare ca și el.

     Dar iată un om a cărui mărturie este una de separare, iar primul lucru pe care îl face este să se lege (prin căsătorie) cu vrăjmașul. Astfel, el a rezolvat dintr-odată întreaga problemă a relației și a mărturiei sale. Cineva care poate primi un filistean la sânul său nu poate fi un martor fără compromis împotriva lor. Fie ca s-o aplicăm în mod personal relației noastre cu această lume. Cine primește lumea la sânul său poate apoi să dea mărturie fidelă împotriva ei? Să ne-amintim ce este filistinismul, din punct de vedere spiritual, cine se poate asocia cu o religie carnală? Cine se poate asocia cu formalismul, cu sacerdotalismul, cu tot ceea ce este sugerat de această imitație filisteană a realității? Cine o poate lua la sân și apoi să se aștepte să mențină o mărturie evlavioasă împotriva ei?

     Ah, câți sunt cei care doresc să fie nazirei pentru Dumnezeu, și totuși primul pas pe care l-au făcut a fost să se asocieze cu un sistem care este împotriva voinței lui Dumnezeu. Cum putem lupta împotriva filistenilor dacă am luat unul dintre ei la sân? Cum putem menține cu adevărat o mărturie împotriva unui sistem religios dacă ne-am identificat cu acesta în cel mai apropiat mod? Costă, doare, să menținem o poziție separată, dar Samson și-a distrus întreaga mărturie prin acest prim act al său. El nu a mai recăpătat niciodată și pe deplin ceea ce a pierdut prin acel pas.

     Dacă îl vom privi în detaliu vom vedea că nu are niciun gând cu privire la Dumnezeu în pasul pe care l-a făcut, dar Dumnezeu are gândul Său în aceasta, binecuvântat să fie Numele Lui. El este deasupra nebuniilor și greșelilor noastre. Părinții lui, ni se spune, nu știau că era de la Domnul lucrul acesta, ca să găsească o ocazie împotriva filistenilor. Dar una este ca Dumnezeu să aibă planul Său cu mine și cu totul altceva este ca eu să împlinesc acest plan. Planurile lui Dumnezeu vor fi împlinite în ciuda neascultării mele, dar nu pot folosi niciodată planurile Lui pentru a susține neascultarea mea. Nu pot avea comuniune cu Dumnezeu atunci când nu-L ascult, așa că aici, deși Dumnezeu intenționa să treacă peste aceasta neascultare,  pentru a-l aduce pe Samson în conflict chiar cu oamenii cu care el căuta o asociere, totuși nu ne putem obține niciun folos și nici Samson nu poate obține vreun folos, de la un astfel de compromis, căci nu-L avea pe Dumnezeu în gândurile lui.

     12.1.2   Samson atras de ceea ce era  "plăcut în ochii săi"

     "Ia-mi-o, pentru că este plăcută în ochii mei". Care este gândul unui nazireu? Să refuze orice plăcere de sine. Lepădarea de sine era una dintre caracteristicile unui nazireu. El trebuia să respingă tot ceea ce era în mod natural plăcut cărnii. S-ă respingă multe lucruri de care oamenii obișnuiți se bucurau. Iată aici un om, care ar trebui să fie caracterizat de lepădarea de sine, dar primul lucru pe care îl face este să-și facă plăcerea. Cât de des este urmărită o cale de unire cu lumea, pur și simplu pentru că este plăcută. Samson nu a întrebat dacă va fi plăcut Domnului, dar i-a plăcut lui. Nu cerem noi de multe ori călăuzirea Domnului după ce ne-am format dorințele? Ceva ne face plăcere și apoi Îl vom întreba pe Domnul dacă Îi place. Nu trebuie să fim surprinși dacă nu primim un răspuns clar; căci Domnul nu va vrea niciodată locul doi. Dacă ne-am hotărât să urmăm un anumit drum, putem fi siguri că trecerea prin formalismul de a cere consimțământul lui Dumnezeu nu ne va face să ne răzgândim și nici nu ne aduce un răspuns de la El. Nu, Dumnezeu trebuie să fie onorat, și El nu poate fi niciodată onorat decât dacă are primul loc. 

     Părinții lui Samson sunt legați de el în tot acest capitol. El îi atrage complet în această întinare, făcându-i părtași la propria lui nebunie. Nu au fost indicații în toate acestea? Căci părinții lui fuseseră instruiți de Dumnezeu și nu aveau nicio scuză. A fost un eșec din partea lor, indiferent de eșecul lui Samson. Ce răspuns putea să-i dea Manoah Îngerului Domnului care i-a dat instrucțiuni atât de clare despre cum să-l crească? Ce răspuns putea să-I dea Domnului atunci când Samson i-a purtat pe calea sa? Ei ar fi putut spune : "Noi l-am crescut ca nazireu, dar s-a îndepărtat de calea ascultării când a devenit matur". 

     Dar ei nu au putut să spună așa, pentru că au mers împreună cu el în neascultarea lui. Au protestat, dar au mers împreună cu el. Câți oameni protestează dar apoi merg împreună. Câți par să-și liniștească conștiința protestând, spunând că un anumit lucru nu este de la Domnul, și că este neascultare, apoi merg liniștiți împreună. Câți sunt conectați astăzi cu sisteme de lucruri care nu pot rezista testului adevărului lui Dumnezeu. Ei nu poartă pecetea nazireatului, și totuși se știe bine, că acești oameni scumpi care știu că acel lucru nu este de la Domnul, protestează împotriva lui, dar apoi cedează și-l urmează liniștiți. Eu cred, așa cum am spus, că au fost instrucțiuni reale, avertismente reale în această cale a părinților, cu privire la slăbiciunea lor de a se supune plăcerii de sine a lui Samson.