APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                    - XXVII -

     Walter Scott                                                                                                          STEM Publishing

      APOCALIPSA 11

     FIARA ȘI MARTORII

     Apoc. 11:7 - "Și, când își vor sfârși mărturia, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei și-i va învinge și-i va ucide".

     Martorii nu pot fi învinși și nici omorâți până când misiunea lor nu este îndeplinită. Ei vor profeți în Ierusalim, centrul interesului profetic și politic în ultima jumătate a săptămânii (profetice) care va veni, puțin peste două săptămâni, timp în care sunt vărsate potirele. Dar acum Fiara, adică imperiul reînviat al Romei, intră în scenă. Aceasta este prima mențiune a Fiarei în aceste viziuni apocaliptice. Ea este numită ca și cum ar fi bine cunoscută. În Daniel 7:2-3 și Apocalipsa 13:1, Fiara, sau Roma, se ridică din mare, adică din mijlocul maselor de oameni care se luptă, dintr-o scenă de anarhie și confuzie. Antihristul se va ridica după formarea istorică a imperiului și dintr-o stare stabilă de guvernare civilă și politică, despre care se vorbește ca "țară" sau "pământ" (Apocalipsa 13:11). Însă în textul nostru se spune că Fiara "se ridică din Adânc". Adică, deși ascensiunea sa istorică este umană, renașterea ei este satanică. Fiara a devastat creștinătatea, ajutată de subordonatul său politic, Antihristul (Apocalipsa 13). Iudeea a simțit în mod special mâna crudă și fără milă a persecutorului (Matei 24:15-18 ; Apoc. 12:13-17). Dar acum, însăși Ierusalimul este vizat. Martorii din cetate erau în siguranță, în timp ce frații lor în credință și tovarășii lor de suferință treceau prin ororile Necazului cel Mare, o perioadă de suferință fără egal în analele istoriei (Marcu 13:19). Răutatea pământului a ajuns la culme în sfânta cetate. Omul fărădelegii este acolo. Dar Dumnezeu intervine și Își justifică public slujitorii prin semne miraculoase și dovezi de putere și judecată. Mărturia din Ierusalim (v. 3) este contemporană cu existența Fiarei ca putere persecutoare (Apoc. 13:5). Continuitatea Fiarei va fi de cel puțin șapte ani, dar puterea ei de a persecuta este limitată la 1260 de zile, sau patruzeci și două de luni a câte treizeci de zile fiecare. Fiarei i se permite apoi, la sfârșitul timpului ei de manifestare, să intre în Ierusalim și să-i ucidă pe martori; "ultimul său act politic", după cum s-a spus. Fiara va triumfa. Ea va face război împotriva sfinților, îi va învinge și-i va ucide. Bunătatea și credința par a fi alungate de pe pământ (Ps. 4:6) ; Luca 18:8). Se pune întrebarea dacă vor mai exista vreodată. Dar existența martorilor nu este încă încheiată; justificarea lui Dumnezeu, chiar dacă este amânată, este cât se poate de sigură. Triumful celor răi este pentru scurt timp, și despre aceasta trebuie să citim acum, după care aprobarea lui Dumnezeu față de martorii Săi credincioși este exprimată în mod public. Fiara întrece, prin cruzime și blasfemie, orice putere care a apărut vreodată pe pământ. Soarta ei și a aliatului ei este una cumplită (Apoc. 19:20).

     TRATAMENTUL DISPREȚUITOR AL MARTORILOR UCIȘI ȘI BUCURIA GENERALĂ

     Apoc. 11:8-10 - "Și trupurile lor moarte (unele ms. "trupul lor mort") vor fi pe strada cetății celei mari, care, spiritual, se numește Sodoma și Egipt, unde a fost răstignit și Domnul lor. Și unii din popoare și seminții și limbi și națiuni vor vedea trupurile lor moarte trei zile și jumătate și nu vor îngădui ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Și cei care locuiesc pe pământ se vor bucura de ei și vor fi plini de veselie; și își vor trimite daruri unii altora, pentru că aceștia, cei doi profeți, îi chinuiau pe cei care locuiesc pe pământ".

     În pasajul din fața noastră avem atât trupul, cât și trupurile martorilor despre care se vorbește. Folosirea singularului sugerează un tratament disprețuitor comun. Ierusalimul este numit aici "cetatea cea mare". Roma (civilă) și Babilonul (tainic), precum și toată puterea umană consolidată în limitele imperiului, sunt desemnate în mod similar - Apoc. 17:18 pentru prima, Apoc. 18:10 pentru a doua și Apoc. 16:19 pentru a treia. Degradarea morală a Ierusalimului este exprimată în titlul "cetatea cea mare". Nu este numită, ci caracterizată ca fiind "Sodoma și Egiptul spiritual". Prima din cauza murdăriei și răutății sale (Gen. 18 ; 19 ; Iuda 7 ; 2 Pet. 2:6-8), iar cea de-a doua pentru că a fost primul înrobitor și asupritor al poporului lui Dumnezeu (Exod 1:14). "Unde a fost răstignit și Domnul lor (nu al nostru)". Această clauză interzice în mod categoric o aplicare simbolică la Biserică (*). Cetatea simbolică Ierusalim este identificată aici prin ceea ce a fost actul culminant al vinovăției sale, răstignirea "Domnului lor", adică a Domnului martorilor uciși.

     (*)  "Ierusalimul desemnează Biserica". - "Hengstenberg despre Apocalipsa", vol. 1, pag. 403. 

     De remarcat că există trei clase în acest tablou sumbru :

     1 - Fiara care ucide martorii.

     2 - Cei "din popoare și seminții și limbi și națiuni "(*) care privesc trupurile profeților aruncate pe stradă sau în locurile publice ale cetății și astfel expuse privirilor vulgare; mai mult, ei își exprimă ura și disprețul interzicând îngroparea trupurilor, o atitudine rușinoasă.

     3 - "Cei care locuiesc pe pământ" (**), cei mai răi dintre popoarele apostate din acea vreme. 

     Toate clasele menționate aici locuiesc literalmente pe pământ, dar expresia la care se face referire este una cu semnificație și importanță morală. Ei sunt apostați rezultați din creștinism, care au respins în mod deliberat și hotărât chemarea cerească și au ales pământul în schimb. Dumnezeu poate avea cerul, ei sunt hotărâți să aibă pământul ca loc și parte a lor. Prin urmare, oricât de răi sunt Fiara și aliații ei, acești locuitori de pe pământ sunt infinit mai răi. Primii (clasele 1-2), adică națiunile în alianță cu Fiara, refuză înmormântarea trupurilor martorilor martirizați;  aceștia din urmă țin sărbători mărețe și vesele și schimbă daruri și felicitări pentru uciderea profeților. Se va observa că bucuria generală este la timpul prezent, în timp ce trimiterea darurilor este la viitor.

     Trimiterea de cadouri sau daruri cu ocazii de bucurie publică este un obicei vechi și universal (Prov. 19:6 ; Estera 2:18 ; Estera 9:19-22). Glasul martorilor este înăbușit în tăcerea morții, iar acesta este motivul bucuriei publice. Atât timp cât drepturile lui Dumnezeu asupra pământului erau susținute prin glas și semn (v. 3-6), creștinii apostați au fost "chinuiți" în conștiința lor și poate și în trupurile lor. Cuvântul lui Dumnezeu, oriunde este predicat cu credincioșie, îi face nefericiți pe oameni. Păcatul, cu consecințele sale cumplite, este un subiect chinuitor chiar și pentru cea mai împietrită și insensibilă conștiință. 

     (*)  Această împărțire împătrită a familiei umane exprimă universalitatea (vezi și Apoc. 7:9 ; 10:11). În această ultimă referință (10:11), termenul "seminții" este înlocuit cu termenul "împărați", deoarece sunt avute în vedere autoritățile supreme - atât cei care conduc, cât și cei conduși.

     (**)  Vezi Apoc. 3:10.

     JUSTIFICAREA PUBLICĂ A LUI DUMNEZEU FAȚĂ DE MARTORII UCIȘI

     Apoc. 11:11-12 - "Și, după cele trei zile și jumătate, duh de viață de la Dumnezeu a intrat în ei și au stat în picioare; și o mare teamă i-a cuprins pe cei care-i priveau. Și am auzit un glas puternic din cer, spunându-le : Suiți-vă aici!; și s-au suit spre cer în nor și vrăjmașii lor i-au privit".

     11.11.1 - "Duh de viață de la Dumnezeu a intrat în ei"

     Energia vieții, a vieții eterne, care vine de la Dumnezeu se revarsă în afară, iar martorii se ridică în puterea ei și stau pe picioarele lor. Mărturia lor a fost depusă, încercările lor trecute, iar acum ei stau în puterea și stabilitatea unei vieți pe care moartea nu o poate atinge. Efectul acestui act de înviere mărturisit public, dovedit în ochii și pentru conștiința națiunilor apostate că este de la Dumnezeu, este de a provoca groază și neliniște. "Și o mare teamă i-a cuprins pe cei care-i priveau". Cele trei zile și jumătate menționate de două ori (v. 9, 11) sunt zile literale. Este imposibil să le privim altfel. Ne aflăm aici în pragul evenimentelor care încheie ultima săptămână profetică. Probabil că nu mai trebuie să treacă multe zile, cu atât mai puțin ani, până când Domnul Se va întoarce pentru a-Și lua în stăpânire puterea și Împărăția. El vine la sfârșitul săptămânii, iar noi suntem aici cam pe la sfârșitul ei. Nu este loc și nici nevoie să se interpreteze timpul specificat altfel decât literal. Cele patru intervale de timp menționate în capitol sunt perioade literale și exacte, iar locul lor nu este în trecutul istoric, ci în criza care va veni.

     11.12.1 - "Un glas puternic din cer"

     Văzătorul a auzit apoi un glas puternic care venea din cer. Acesta era glasul lui Iehova sau al unuia împuternicit de El. Glasul era adresat martorilor înviați în trupuri nemuritoare și nestricăcioase (1 Cor. 15:54) și care stăteau înaintea vrăjmașilor lor, cuprinși de mare teamă. "Suiți-vă aici!" În cer, ei își vor găsi locul și partea. Ce răspuns la disprețul, ocara și crima pământului! Ce priveliște pentru dușmanii lor! Noi "vom fi răpiți în nor" (1 Tes. 4:17) ; ei "s-au suit în nor", nu într-un nor. De ce "norul"? Evident se face referire la un nor special și cunoscut, probabil cel în care a coborât Hristos (Apoc. 10:1). Norul este simbolul prezenței lui Iehova (Exod 40:34-38). Numai aici și în Luca 9:34 citim despre persoane care intră în norul gloriei, norul prezenței divine.

     11.12.2 - "Și vrăjmașii lor i-au privit"

     Atât învierea martorilor, cât și plecarea lor triumfătoare din scena mărturiei și suferinței au fost văzute public (pentru prima vezi v. 11, pentru cea de-a doua vezi v. 12). În aceste două privințe (învierea și plecarea), ele diferă de cea a lui Hristos și a sfinților Săi cerești. Niciun ochi omenesc nu L-a văzut pe Hristos ieșind din mormânt; la înălțarea Sa doar ucenicii Săi au fost martori. Nu se oferă niciun indiciu că învierea și mutarea noastră la cer sunt văzute de cineva de pe pământ. Deși ordinea în care învierea celor drepți, schimbarea celor vii și mutarea ulterioară a ambelor clase de sfinți (1 Tesaloniceni 4 și 1 Corinteni 15) este trasată chiar în detaliu, totuși totul se întâmplă atât de repede încât ar fi imposibil ca lumea să fie martoră la această priveliște. Totul are loc "într-o clipă, într-o clipeală de ochi" (1 Cor. 15:52). 

     JUDECATA

     Apoc. 11:13 - "Și, în ceasul acela, s-a făcut un mare cutremur și a zecea parte din cetate a căzut și șapte mii de oameni au fost uciși de cutremur. Și cei rămași s-au umplut de frică și au dat glorie Dumnezeului cerului".

     11.13.1 - "În ceasul acela a fost un mare cutremur de pământ"

     În timpul celei de-a șasea pecete (Apoc. 6:12), ca și aici în timpul celei de-a șasea trâmbiță, are loc "un mare cutremur de pământ", mare datorită efectului îngrozitor produs. În timpul celui de-al șaptelea potir va avea loc unul și mai teribil, unul atât de dezastruos încât umbrește toate judecățile anterioare de același fel (Apoc. 16:18). Fără îndoială, la cea de-a șasea pecete se face referire la o tulburare violentă a societății, a întregii ordini guvernamentale și sociale. Dar aici, în sfera restrânsă și bine delimitată dinaintea noastră, considerăm că este vorba despre un cutremur propriu-zis, care va distruge o parte a cetății și va ucide șapte mii de oameni - un număr complet dedicat morții. Ierusalimul a fost scena unor pedepse similare în trecut, așa cum va fi și în viitor (Zaharia 14 ; Matei 28:2). O perturbare a forțelor naturii, care ar aduce în urma ei distrugerea vieții și a proprietății, ar fi extrem de potrivită pentru a impresiona restul locuitorilor vinovați cu faptul solemn că intervenția lui Iehova în judecată era o realitate severă.

     11.13.2 - "A zecea parte din cetate a căzut".

     Ceasul triumfului martorilor a fost ceasul dreptății răzbunătoare asupra cetății în care mărturisiseră și în care sângele lor fusese vărsat fără scrupule. Înțelegem aici prin "zece" o judecată deplină. Astfel, cele zece plăgi asupra Egiptului au fost suma judecăților desăvârșite ale lui Iehova asupra acelei țări (Exod. 9:14). Cele zece porunci au exprimat măsura deplină a cerințelor lui Iehova asupra poporului Său - măsura ascultării (Exod 20).

     11.13.3 - "Șapte mii de oameni (lit. "șapte mii de nume de oameni") au fost uciși în cutremur".

     În Versiunea Autorizată și Versiunea Revizuită expresia "nume de oameni" este omisă în text, dar înserată pe margine. Am introdus în text această expresie care a fost trecută pe margine. Caracterul precis al judecății pare să fi fost urmărit în mod intenționat prin formularea specifică utilizată, "nume de oameni". Am remarcat deja circumstanțele similare ale iudeilor din Ierusalim, așa cum le vedem în capitolul nostru, cu vremurile marcate de apostazie în care Ilie L-a reprezentat pe Dumnezeu. Același caracter de miracole este săvârșit aici. Comparați prima parte a versetului șase cu Iac. 5:17-18. Cât despre numărul "șapte mii" de aici, dedicat morții de către Dumnezeu, ne amintim de cei "șapte mii din Israel" pe care Dumnezeu i-a rezervat pentru Sine (1 Împ. 19:18), o altă aluzie în contrast cu vremurile lui Ilie. Nu cred că este necesar să considerăm că este vorba despre un grup exact, alcătuit doar din șapte mii de persoane, așa cum ar putea sugera cifrele literale menționate în Apocalipsa 7:4-8 și 14:3). Ceea ce se află înaintea noastră este pur și simplu un număr complet și perfect, fie el mare sau mic. Un anumit număr definit este sortit morții.

     11.13.4 - "Cei care au rămas s-au umplut de frică și au dat glorie Dumnezeului cerului"

     Cei rămași sunt în contrast cu cei șapte mii uciși. Astfel, mulțimea locuitorilor vinovați din Ierusalim alcătuiesc de fapt două clase, cei uciși și cei cruțați. Această din urmă clasă tremură. Brațul lui Dumnezeu a fost dezgolit pentru judecată, iar "cei care au rămas" se vor "umple de frică". Efectul judecății îngrozitoare asupra cetății și a oamenilor nu este de a-i conduce pe supraviețuitori la pocăință și credință, ci, în groaza lor, ei dau "glorie Dumnezeului cerului". Până când conștiința nu este cercetată temeinic și sufletul nu este adus la lumină, nu poate exista comuniune cu Dumnezeu. Ei își doresc ca El să stea departe de scena intereselor lor. Sunt suficient de dispuși, atunci când sufletele lor sunt copleșite de groază, să "dea glorie Dumnezeului cerului", deoarece acest lucru Îl ține la distanță. Dar mărturia specială a Apocalipsei este despre dreptul și pretenția lui Dumnezeu asupra pământului, și tocmai aceasta este chestiunea în dispută cu acești apostați, fie ei iudei, fie creștini. Prin urmare, până când dreptul și pretenția lui Dumnezeu asupra pământului nu sunt recunoscute, este nevoie de o judecată mai profundă și mai severă. Revendicarea lui Dumnezeu este absolută și categorică, încât El nu poate renunța la nicio iotă din cerința Sa dreaptă și nici nu o poate diminua. Gloria dată Dumnezeului cerului, în felul acestor apostați înspăimântați, nu poate opri cursul sever al judecății.

     Apoc. 11:14 - "Al doilea și al treilea vai"

     În Apoc. 9:12 este anunțat că primul vai, sau a cincea trâmbiță, a trecut; aici, în versetul 14, avem o aluzie similară referitor la al doilea vai, apoi profetul adăugă: "Iată, al treilea vai vine curând", împlinirea finală este aproape.

     ÎMPĂRĂȚIA MONDIALĂ A DOMNULUI NOSTRU

     Apoc. 11:15-18 - "Al șaptelea înger a sunat din trâmbiță; și au fost glasuri puternice în cer, spunând: Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului Său și El va împărăți în vecii vecilor. Și cei douăzeci și patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe tronurile lor, s-au prosternat și s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: Îți mulțumim, Doamne, Dumnezeule Atotputernic, care ești și care erai, că ai luat puterea Ta cea mare și ai început să împărățești. Și națiunile s-au mâniat; și a venit mânia Ta și timpul să fie judecați cei morți și să dai răsplată robilor Tăi, profeții, și sfinților și celor care se tem de Numele Tău, celor mici și celor mari, și să-i distrugi pe cei care distrug pământul!"

     11.15.1     "Al șaptelea înger a sunat din trâmbiță"

     A șaptea pecete și a șaptea trâmbiță sunt asemănătoare în această privință, în sensul că nu este anunțată nicio judecată imediată, niciun eveniment nu cade direct sub sfera lor (vezi Apoc. 8:1 ; 11:15-18). Desăvârșirea celebrată atât de măreț în versetele dinaintea noastră nu consemnează evenimente care se încadrează în mod corespunzător în sunetul celei de-a șaptea trâmbiță. Nimic nu este consemnat ca rezultat imediat la sunetul trâmbiței. Acest lucru este evident chiar și dintr-o examinare sumară a pasajului pe care îl analizăm acum. Împărăția și puterea care au fost luate, doxologia bătrânilor, mânia națiunilor, mânia lui Dumnezeu, judecata morților și răsplata pentru slujitori și sfinți constituie adevărurile mari și caracteristice ale Împărăției mileniului pe tot parcursul ei și chiar până în eternitate. Comparați "timpul să fie judecați cei morți" (v. 18) cu Apoc. 20:12. Ultima trâmbiță sună. Atunci, căile tainice actuale ale lui Dumnezeu cu oamenii se încheie. Dumnezeu este gata să acționeze deschis și să aplice o serie de judecăți, scurte aspre și decisive asupra vastei puteri stăpânitoare și apostate care stăpânește atunci pământul, adică Fiarei (Apocalipsa 16). Această serie finală de pedepse divine este văzută ca venind de la Dumnezeu Însuși. Nu există niciun mister în ele. Dar, înainte ca acestea să fie aplicate, este anunțată venirea Împărăției mondiale a Domnului nostru și a Hristosului Său. Glasuri puternice din cer o proclamă. Nu că Împărăția a venit de fapt, ci ea este anticipată. Distrugerea oricărei puteri și autorități opuse trebuie să aibă loc în mod necesar înainte de instaurarea Împărăției, iar Apoc. 16  ; Apoc. 19:17 ; și 20:3  mărturisesc în mod concludent acest lucru. 

     Anticiparea Împărăției, și nu instaurarea ei propriu-zisă, este motivul bucuriei din cer. Când Împărăția va fi instaurată cu putere, pământul, precum și cerul, se vor uni în mulțumire și cântec. Repetăm că numai în cer este celebrată venirea Împărăției. În timp ce bucuria îi caracterizează pe locuitorii cerului - îngerii și cei mântuiți - pământul se pregătește să intre în ultimele sale chinuri ale agoniei înainte de lumina zorilor milenari și să răspândească întunericul. Numai în cer se spune că Domnul nostru și Hristosul Său a luat Împărăția; doar acolo este celebrată. Trâmbița a șaptea nu aduce Împărăția, ci vestește apropierea ei. Îngerul puternic din Apoc. 10:6-7 a jurat solemn că la sunetul celei de-a șaptea trâmbiță, taina lui Dumnezeu va fi desăvârșită și aceasta fără amânare. El își întărește aici jurământul și cuvântul. Trâmbița sună, iar judecata publică, deschisă, văzută de toți ca venind din cer, este mărturia că acum Dumnezeu S-a ridicat pentru a interveni, în mod public, în treburile oamenilor. Însă, înainte de a fi chemați să vedem aceste ultime pedepse judecătorești pe scena apostaziei, cerul, în calmul său, privește înainte și se bucură de apropiata instaurare a Împărăției.

     11.15.2     "Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului Său"

     Versiunea Autorizată spune, în versetul 15, "Împărățiile acestei lumi", iar Versiunea Revizuită înlocuiește, pe bună dreptate, cu "Împărăția lumii". Poate părea o diferență banală, dar în realitate nu este așa. "Împărățiile acestei lumi" sugerează mulți împărați, numeroase interese conflictuale, gelozii internaționale și altele asemenea, în timp ce "Împărăția lumii (sau împărăția mondială) a Domnului nostru și a Hristosului Său a ajuns (lit. "a început să fie")", sugerează o împărăție universală care acoperă întreg globul; toate părțile pământului sunt aduse în supunere față de domnia Unicului monarh. Guvernarea pământului va fi exercitată de Unul care va controla tot răul și va stabili dreptatea. Influența Sa binefăcătoare va fi, sub toate aspectele, într-un contrast fericit cu conducerea și guvernarea împărătească din trecut și din prezent. Gândul principal este o împărăție nedivizată și universală care acoperă întregul pământ și este guvernată cu dreptate și har.

     11.15.3    "În vecii vecilor"

     Apoi se precizează că durata domniei va fi "în vecii vecilor", adică, în toate timpurile viitoare, atât timp cât vor dăinui soarele, luna și pământul (Ps. 72:5, 7, 17). Domnia se întinde în eternitate. Nu va înceta niciodată.

     11.16.1    "Bătrânii...s-au prosternat (sau "au căzut cu fețele la pământ")" 

     Glasurilor puternice ale oștirii cerești li se răspunde printr-un act de profundă închinare din partea bătrânilor sau a reprezentanților celor mântuiți. Locul lor normal este acela de a fi așezați pe tronuri și încununați înaintea lui Dumnezeu. De două ori în capitolul 5, bătrânii se prosternează și se închină (v. 8, 14). Doar aici se spune "au căzut cu fețele la pământ (sau "pe fețele lor") și s-au închinat lui Dumnezeu" (*). În nicio altă împrejurare bătrânii nu se prosternă în acest fel. Împrejurarea o cere. Apoi urmează o doxologie din partea bătrânilor, în care nu numai că se bucură, dar oferă și motive inteligente pentru care fac acest lucru (vezi Apoc. 5:5, 8-10 ; Apoc. 7:13-17, etc.) (**). Există șapte doxologii menționate în cursul acestor viziuni apocaliptice, dintre care aceasta este una. Acestea sunt introduse doar în situații de interes profund (Apoc. 5:12 ; 7:12 ; 11:15 ; 12:10 ; 14:2 ; 15:2 ; 19:1).

     (*) În Versiunea Autorizată (King James) și, de asemenea, în  Noua Traducere (Darby) se folosesc expresii diferite pentru "prosternare" în Apoc 5:8, 14 și Apoc. 11:16. În cap. 5 se folosește "fell down" pentru prosternare ("a căzut" sau "a căzut la pământ"), iar în cap. 11 se folosește "fell upon their faces" ("a cădea pe fețele lor", sau "a cădea cu fețele la pământ"). Lucrul acesta stabilește cele două forme de exprimare din capitolele 5 și 11, respectiv "prosternare" și "au căzut pe fețele lor", sau "cu fețele la pământ". Acest lucru este valabil și în Biblia franceză, unde se folosește "tombèrent" ("au căzut") cap. 5 și "tombèrent sur leurs faces" ("au căzut pe fețele lor"). 

     Biblia română (2001) redă aceeași expresie "prosternare" în ambele capitole, în schimb, traducerea Cornilescu folosește expresiile redate mai sus, n.tr.

     (**)  "Glasurile din cer anunță domnia lui Iehova și a Hristosului Său, conform Psalmului 2, și că El (căci, ca întotdeauna, Ioan le unește pe amândouă într-un singur gând) va domni în vecii vecilor și așa va fi. Dar aici sunt celebrate atât Împărăția pământească cât și cea eternă. Numai în Împărăția eternă se omite distincția dintre Împărăția lumii și supunerea lui Hristos (Hristosul Său). În mulțumirea bătrânilor, Domnul, Dumnezeu, Atotputernic (Iehova, Elohim, Shaddai), este celebrat și ca Mare Împărat care Își ia puterea și domnia, căci este Împărăția lui Dumnezeu". - "Sinopsisul cărților Bibliei", JND, vol. 5, pag. 534, ed. Morrish.

     11.17.1   "Îți mulțumim Doamne, Dumnezeule Atotputernic"

     Mulțumiri sunt aduse lui Iehova (Domnul) Dumnezeu Atotputernic, o combinație puternică de titluri divine. Iehova, Cel care există prin Sine Însuși; Dumnezeu (Elohim), care, în această calitate, este Creatorul; Atotputernic (Shaddai), de asemenea, în putere și în resurse. Apoi este afirmată existența Ființei Sale, "care ești" (existență eternă) și "care erai" în raport cu trecutul.  "Și care vei veni" se află în textul Versiunii Autorizate, dar ar trebui omis, ca în Versiunea Revizuită și în alte traduceri. "Să vină" ar fi nelalocul lui în doxologia dinaintea noastră, deoarece Împărăția, în timpul și în trăsăturile sale eterne, este considerată prezentă. Propoziția ștearsă este corectă în Apocalipsa 4:8.

     11.17.2    "Ai luat puterea Ta cea mare și ai început să împărățești"

     Este interesant de observat că, deși Împărăția este a Domnului nostru și a Hristosului Său, sau Unsului Său (Psalmul 2), aici se vorbește la singular, El o ia, nu ei. Deși Iehova și Hristos sunt aici deosebiți în mod separat, ei sunt totuși uniți în luarea Împărăției și în domnia ulterioară, de unde și folosirea pronumelui singular, unde ne-am putea aștepta mai degrabă la folosirea pluralului. Pe bună dreptate, poate fi numită "puterea Ta cea mare". Plinătatea puterii divine, tăria Dumnezeului Etern, este prezentată, iar Împărăția, în cea mai largă întindere a sa, cuprinzând cerurile și pământul și întinzându-se prin timp în eternitate, a fost smulsă din strânsoarea vrăjmașului, și "ai început să împărățești" este termenul folosit, atât de sigur încât se vorbește despre el ca despre un fapt împlinit.

     11.18.1    "Națiunile s-au mâniat; și a venit mania Ta"

     În continuare, bătrânii, într-o propoziție scurtă, rezumă istoric sentimentul națiunilor față de Dumnezeu și poporul Său - ceresc și pământesc - "și națiunile s-au mâniat", exprimat la timpul trecut. "Și a venit mânia Ta". Observați diferența dintre timpurile folosite. Mânia națiunilor a fost. Mânia lui Dumnezeu a venit.

     11.18.2    "Timpul să fie judecați cei morți".

     Aceasta ne duce cu gândul la sfârșitul Împărăției (Apoc. 20:12). Judecata națiunilor (Matei 28:32) are loc la începutul domniei Împărăției; cea a lumii sau a pământului locuit (Fapte 17:31), pe tot parcursul ei; în timp ce morții sunt judecați după ce Împărăția pământească a trecut (Apoc. 20:11-12).

     11.18.3    "Să dai răsplată"

     Atât judecata, cât și răsplata sunt acțiuni caracteristice Împărăției. Distribuirea răsplății este atât comună, cât și specială. Răsplata odihnei și a gloriei este acordată deopotrivă tuturor sfinților lui Dumnezeu. Dar există cununi și recompense speciale. În însăși conceptul de împărăție implică, în mod necesar, existența unor grade și ranguri de onoare diferite. "Răsplata" nu este, așadar, doar răspunsul lui Dumnezeu la starea poporului Său aflat aici în suferință, ci cuprinde, de asemenea, pozițiile diverse și distincte pe care le vor ocupa în Împărăție. Răsplata în aceasta din urmă este proporțională cu credincioșia, suferința și slujirea fiecărui sfânt în parte.

     11.18.4    "Robilor Tăi, profeții, și sfinților și celor care se tem de Numele Tău, celor mici și celor mari"

     Aceștia sunt persoanele specificate cărora li se dă "răsplată". Aici există trei clase la care se face referire:

     1 - "Robilor Tăi, profeții"

     Se referă în mod evident la cei care au dat mărturie pentru Dumnezeu în toate veacurile. Martorii din capitolul nostru sunt numiți "profeți" (v. 3, 10), prin urmare, termenul "robi" trebuie înțeles într-un sens mai restrâns decât cel folosit în Apocalipsa 1:1 ; Apocalipsa 2:20 ; Apocalipsa 22:3. De asemenea, este folosit în Apoc. 7:3 pentru a desemna pe cei pecetluiți din Israel. La noțiunea de "robi"  este adăugat substantivul suplimentar "profeți". "Robilor Tăi, profeții". A da mărturie pentru Dumnezeu într-o zi de întuneric și răutate este o slujire pe care Dumnezeu nu o uită niciodată. Toți aceștia sunt în mod deosebit robii Săi.

     2 - "Sfinții"

     Acest termen este cel comun în Noul Testament pentru a desemna în mod general pe cei credincioși, și nu este folosit nicăieri în Scripturile Noului Testament pentru a exprima o grupare selectă. Este denumirea comună a celor mântuiți în ambele Testamente.

     3 - "Celor care se tem de Numele Tău, celor mici și celor mari". 

     Această din urmă grupare îi cuprinde pe toți cei astfel caracterizați care poartă Numele Domnului. Există, fără îndoială, în toate timpurile, mulți necunoscuți a căror separare morală față de lume este de o natură atât de firavă, încât ar putea fi extrem de dificil să-i numim sfinți (*). Dar există cei care se tem de Numele Domnului în toate categoriile și clasele societății. Expresia tehnică "mici și mari" desemnează statutul respectiv al fiecăruia în lume și înaintea lui Dumnezeu (vezi Apoc. 13:6 ; 19:5 ; 20:12). Astfel, cei care se temem de Numele Lui, oriunde s-ar afla, fie că sunt printre cei umili sau înălțați, vin aici pentru răsplata lor specială. 

     (*)  Termenul "sfânt", așa cum este folosit în Noul Testament, nu semnifică deloc o stare practică și avansată de sfințenie - semnificația sa teologică. Un sfânt este o persoană separată, așa cum sugerează și derivarea cuvântului, dar această separare față de lume este efectuată prin chemarea lui Dumnezeu. Numiți sfinți sau sfinți prin chemare (vezi Romani 1:7 ; 1 Corinteni 1:2). Expresia "chemați să  fie sfinți" este înșelătoare. Ștergeți  cuvintele scrise cu caractere italice și sensul devine simplu. Am devenit sfinți atunci când chemarea lui Dumnezeu a ajuns la sufletele și conștiințele noastre (*).

     (*)  Aceasta este poziția noastră, "sfinți prin chemare". Urmează apoi îndemnul la "sfințenie" care ține de umblarea noastră practică. Suntem îndemnați să trăim (să urmărim sfințenia) în sfințenie pentru că suntem "sfinți", nu ca să o dobândim, n.tr.

     11.18.1 - "Să-i distrugi pe cei care distrug pământul"

     Adică, a venit și timpul când distrugătorii pământului, adică Fiara, Antihristul și adepții lor, sunt ei însuși distruși. Această ultimă clasă este o categorie contrastantă cu morții care sunt judecați. Lucrătorii activi ai răului care corup pământul sunt surprinși în lucrarea lor îngrozitoare și sunt supuși imediat judecății divine. Pământul este al Domnului, parte a moștenirii cumpărate de Hristos și care urmează să fie răscumpărată prin putere (1 Efes. 1:14), prin urmare, el trebuie curățat de toți cei care îl distrug, fie fizic de către Fiară, fie moral de către asistentul ei, Antihristul.

     REZUMAT

     Capitolul începe cu un templu și se încheie cu unul templu (versetele 1 și 19), numai că acesta din urmă introduce o nouă serie de evenimente și reia istoria generală. Versetul 19 nu face parte din viziunea precedentă. Subiectul capitolului se încheie cu versetul 18.

     Trecem de la episodul interesant al îngerului puternic și al împrejurărilor care îl însoțesc (Apocalipsa 10) la terenul iudaic (Apocalipsa 11). Obiectivul nostru este Ierusalimul, numit aici "cetatea cea mare" (*). Acceptarea de către Dumnezeu a adevăraților închinători este simbolizată prin măsurarea templului și a altarului, în timp ce lepădarea iudaismului apostat este înfățișată prin lăsarea deoparte a curții (v. 1, 2). Mulțimea poporului se alătură națiunilor, fiind apoi într-o răzvrătire deschisă față de Dumnezeu și față de adevăr. Trebuie să ne amintim că aici nu avem înaintea noastră pe păgâni, ci creștinătatea, ceea ce este infinit mai rău. Dar Dumnezeu nu Se lasă fără o mărturie în mijlocul mulțimii clocotitoare de corupție din Ierusalim, care a ajuns jucăria și marioneta lui Satan. O mărturie specială este ridicată în cetate, deosebită de toate celelalte. Martorii, sau profeții (căci sunt numiți doi), sunt înzestrați cu putere miraculoasă. Ei fac minuni și se protejează prin semne cu caracter divin timp de 1260 de zile. Robia față de națiuni și apostazia față de Dumnezeu caracterizează starea generală a lui Iuda, în special a celor din cetatea Ierusalim. Prin urmare, minunile săvârșite seamănă cu cele din zilele lui Moise și ale lui Ilie. Atât minunile, cât și caracterul vremurilor sunt similare (v. 3-6).

     (*)  Expresia "cetatea cea mare" apare de nouă ori în Apocalipsa, dar niciodată într-un sens bun sau sfânt. 

     Fiara, care și-a găsit drumul de la Roma - capitala puterii națiunilor, civile și ecleziastice - la Ierusalim, devastează și ucide după bunul ei plac, dar atât puterea sa, cât și perioada exercitării ei sunt sub control divin. Nu avem aici ridicarea sa istorică "din mare" (Apoc. 13:1), ci renașterea ei satanică "din Adânc" (Apoc. 11:7). Ierusalimul este descris în termeni morali ca fiind întinat precum Sodoma și idolatru precum Egiptul, și este adăugat stigmatul:  "unde a fost răstignit și Domnul lor (nu al nostru)". În cetatea caracterizată astfel, trupurile celor uciși sunt aruncate în locurile publice, fiindu-le refuzată cu cruzime înmormântarea. Toate clasele și reprezentanții lumii apostate se adună în cetate, privind cu satisfacție la trupurile celor uciși, cei mai răi fiind aceia despre care se vorbește în sens moral ca despre "cei care locuiesc pe pământ" (v. 8-10). Însă, în mijlocul scenei de bucurie universală, Dumnezeu intervine și Își justifică martorii, acordându-le, în văzul dușmanilor lor, o înviere publică și o mutare în cer (v. 11, 12). Urmează judecata asupra cetății și a locuitorilor săi vinovați. Niciun efect salvator nu se produce asupra celor rămași, ci doar faptul că, în marea lor frică, "au dat glorie Dumnezeului cerului" (v. 13).

     Al doilea vai, sau a șasea trâmbiță se spune că a trecut, dar "al treilea vai vine curând" (v. 14). Al șaptelea înger sună din trâmbiță și, imediat "glasuri puternice" izbucnesc în cer, spunând: "Împărăția lumii", a lui Iehova și a Hristosului Său, a venit. Pot exista naționalități și organizații politice diferite sub domnia lui Hristos, însă toate recunosc stăpânirea Lui și se află sub autoritatea Lui, și își vor exercita domnia împărătească (în sfera în care se află) în supunere față de Cel care este "Împăratul împăraților și Domnul domnilor". Confruntarea dintre Dumnezeu și Satan, după cum este detaliată în Apocalipsa, nu este pentru vreo împărăție anume sau pentru toate împărățiile separate ale lumii, ci pentru lumea întreagă; ea devine Împărăția Domnului nostru și a Unsului Său. Suveranitatea asupra întregii lumi este chestiunea aflată în dispută. Domnia Sa eternă, adică în vecii vecilor, este celebrată, nu încă pe pământ, ci în cer. Instituirea Împărăției mondiale este anticipată, ea nu s-a instaurat încă în realitate. Când se va întâmpla acest lucru, atunci atât pământul, cât și cerul se vor uni în celebrarea virtuților și gloriilor sale. "Bateți din palme, toate popoarele", adică, națiunile (Ps. 47:1-2). Dacă este bucurie în cer, deoarece Împărăția este anticipată (v. 15), este întristare pe pământ.

     Bătrânii își reiau cuvântarea și se închină profund lui Dumnezeu în măreția și eternitatea Ființei Sale, mulțumindu-I pentru că a luat marea Sa putere și a început să împărățească. Puterea Împărăției este considerată un fapt împlinit, deși nu venise în mod efectiv atunci. Apoi, bătrânii continuă cu o afirmație care, prin îndrăzneală și plinătate, nu lasă nicio îndoială. Sunt menționate marile faptele remarcabile ale Împărăției. Națiunile mâniate, venirea mâniei lui Dumnezeu (*), judecata morților, răsplata pentru poporul Său și, în final, distrugerea celor care corupeau atunci pământul (v. 16-18). Aceste optsprezece versete sunt pline de interes și merita pe deplin un studiu atent. Multă înțelegere spirituală cu privire la situația Ierusalimului, și despre sentimentele și starea iudeilor temători de Dumnezeu, atât în interiorul, cât și în afara cetății, în timpul la care se referă acest capitol, poate fi obținută dintr-un studiu atent al caracterului profetic al cărții Psalmilor, un studiu care a fost neglijat mult.

     (*) "Vaiul provocat de Satan a vizat în special pe iudei; vaiul omului va fi, în special, asupra locuitorilor imperiului latin; acum, acesta este vaiul trimis de Dumnezeu atunci când națiunile s-au mâniat, când vine mânia lui Dumnezeu, și socoteala deplină și eliberarea finală" - J.N.D.

     DUMNEZEU ÎȘI ADUCE AMINTE DE ISRAEL

     Apoc. 11:19 - "Și s-a deschis templul lui Dumnezeu în cer și s-a văzut chivotul legământului Său, în templul Său; și au fost fulgere și glasuri și tunete și un cutremur și grindină mare".

     Apocalipsa, așa cum am observat, este împărțită în trei părți - un trecut, un prezent și un viitor (Apoc. 1:19). Dar, pe lângă această triplă diviziune, avem conținutul cărții organizat în două părți principale. Versetul optsprezece al capitolului nostru consemnează ultima acțiune istorică - judecata morților. Nu există istorie dincolo de ea. Această ultimă și cea mai solemnă judecată își are locul atunci când se înfățișează cerul și pământul cel nou, cele eterne. Judecata morților (Apoc. 20:12) este, dacă ne este permis să spune așa, legătura dintre timp și eternitate. În prima parte a Apocalipsei (Apoc. 1 la 11:18) am desfășurat istoria generală a Bisericii, a lui Israel și a lumii de la sfârșitul primului secol creștin până la sfârșitul Împărăției (milenare). A doua parte începe cu capitolul 11:19 și ocupă restul cărții. În această parte se găsesc multe detalii interesante, Satan este descris în prim-plan, iar problemele finale, atât în legătură cu Biserica, cât și cu lumea, sunt dezvăluite mai pe larg decât în prima parte a cărții. Prin urmare, versetul 19 se referă la evenimentele care urmează să fie dezvăluite și nu trebuie considerat parte integrantă a ceea ce tocmai a fost dezvăluit. Capitolul 12 începe de fapt cu versetul 19 al capitolului precedent. În cele ce urmează avem o profeție complet nouă, care începe cu versetul 19 și se încheie cu capitolul 14. Este una referitoare în principal la Israel, așa cum arată viziunile de la început. În capitolul 12 sunt văzute în cer sursele binelui și răului. În capitolul 13, cei doi slujitori principali ai lui Satan de pe pământ sunt văzuți într-o ostilitate activă împotriva lui Dumnezeu și a sfinților Săi. În capitolul 14 este dezvăluită o serie de șapte evenimente în care este arătată lucrarea lui Dumnezeu în har și judecată.

     11.19.1 - "S-a deschis templul lui Dumnezeu în cer și s-a văzut chivotul legământului în templul Său".

     Niciunul dintre acestea, adică templul și chivotul legământului, atât de bogate și sacre în istoria iudaică, nu se află de fapt în cer. "Nu am văzut templu în ea" (Apoc. 21:22). Atunci ce semnifică ele? Care este valoarea lor morală și lecțiile pentru "care au venit sfârșitul veacurilor" (1 Cor. 10:11)? Templul este semnul că Dumnezeu Își însușește cauza și interesele lui Israel, și este văzut în cer, căci acolo Se ocupă El de poporul Său, aflat atunci pe pământ. Chivotul legământului Său este semnul prezenței lui Iehova cu poporul Său pământesc și al credincioșiei Sale neschimbate față de acesta. Curcubeul care înconjoară tronul (Apoc. 4:3) și care înconjoară capul îngerului puternic (Apoc. 10:1) este semnul, pentru toți cei care îl privesc, al legământului lui Dumnezeu cu creația, un legământ al bunătății și al îndurării. Aici, chivotul, care conține tablele legii și este acoperit cu capacul sau tronul ispășirii din aur curat, istorisește despre harul bogat adus lui Israel. Ceea ce a fost curcubeul pentru creație, aceea - și chiar mai mult - a fost și este chivotul (*) pentru Israel.

     (*)  Nu știm dacă chivotul a avut aceeași soartă ca și templul, care a fost ars la o lună dup jefuirea Ierusalimului de către caldeeni (Ier. 52:12-13), sau dacă a fost ascuns de Ieremia conform tradiției iudaice (căci profetul s-a aflat în cetate pe tot parcursul asediului), sau dacă a fost inclus printre vasele duse de cuceritor la Babilon. Cert este că chivotul nu va fi scos la lumină în viitor, în ciuda speculațiilor și presupunerilor contrare. Despre aceasta, Ieremia vorbește foarte categoric (Ier. 3:16). Chivotul, semnul prezenței și al credincioșiei lui Iehova, nu va mai fi necesar în zilele de glorie ale Împărăției, căci ceea ce semnifică el va fi atunci un fapt împlinit. Iehova Își va arăta atunci harul Său neschimbat față de poporul Său, iar tronul și prezența Sa în mijlocul lor vor înlocui în mod glorios chivotul din cortul și templul de odinioară. Pentru Israel, chivotul era semnul și dovada harului (Iosua 3:14-17), pentru păgânii necircumciși el aducea doar judecata (1 Samuel 5). În primul caz, poporul (Israel) a fost salvat, prin urmare prezența lui Iehova cu ei a fost o binecuvântare; în cel de-al doilea caz, poporul (Filistean) nu a fost salvat și, prin urmare, prezența Lui era de nesuportat.

     11.19.2 - "Au fost fulgere și glasuri și tunete și un cutremur și grindină mare".

     Acești termeni indică separat și împreună o furtună a mâniei divine, care își are izvorul în cer. Am atras deja atenția asupra semnificației acestor termeni în părțile anterioare ale expunerii noastre. Grindină din cer, evidențiată aici în mod special prin epitetul  "mare", sugerează asprimea și rapiditatea judecății de pe pământ, precum și sursa ei, în mod evident de la Dumnezeu (Exod 9:18-25 ; Apoc. 8:7 ; Apoc. 16:21). Combinația elementelor distructive nu este folosită atunci când este instala tronul. Nu este nevoie de ea, deoarece judecata va veni atunci de la tron spre pământ și nu, ca aici, din cer.

    

      

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                         - XXVI -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     APOCALIPSA 11

     MĂRTURIA IUDAICĂ ȘI A ȘAPTEA TRÂMBIȚĂ

     INTRODUCERE

     Am subliniat caracterul tainic al trâmbițelor. Indiferent de dificultatea care ar putea apărea într-o expunere minuțioasă a anumitor figuri și simboluri, se poate admite, cel puțin, că devastarea țărilor și popoarelor creștinate dintre națiuni este în mod inconfundabil gravată pe întreaga serie de judecăți anunțate de trâmbițe în ansamblul lor; amploarea lor generală, chiar dacă este prezentată sub o multitudine de imagini, este evidentă. Judecata creștinătății este, în principal, subiectul trâmbițelor.

     Însă acum, în viziunea dinaintea noastră, situația se schimbă; trecem la terenul profețiilor binecunoscute. Profeții și Psalmii ne-au familiarizat cu starea lucrurilor din Iudeea și Ierusalim în epoca la care se face referire în capitolul nostru, și ca atare, interpretarea este relativ simplă. Ne aflăm pe teren iudaic. Dar de ce interesul profețiilor este transferat de la națiuni la iudei și de ce este Ierusalimul atât de proeminent în viziune, în centrul situației? Motivele nu trebuie să le căutăm departe. Acțiunea providențială cu partea apostată a lumii națiunilor se încheie acum. Guvernarea pământului este pe cale să fie asumată în mod deschis (de către Domnul) și nu mai rămâne decât să se reverse, prin potire, mânia concentrată a lui Dumnezeu asupra scenei vinovate. Dar Israel este centrul binecuvântării națiunilor și, de asemenea, al judecății. Cursul judecății se apropie de sfârșit. Ne aflăm în a doua jumătate a celebrei săptămâni a lui Daniel, a șaptezecea, cea de șapte ani. În acel moment, centrul guvernării pământești a omului va fi Roma (Apoc. 17:18). Centrul lui Dumnezeu și capitala guvernării pământești este Ierusalimul. Există multe orașe remarcabile, dar Ierusalimul le întrece pe toate ca importanță. "Așa zice Domnul Dumnezeu: Acesta este Ierusalimul. L-am pus în mijlocul națiunilor, și în jurul lui sunt țări" (Ez. 5:5). Ierusalimul este capitala lumii milenare și centrul de unde Domnul guvernează națiunile (Isaia 2:1-4), "cetatea marelui Împărat". Când lumea națiunilor va fi adusă în binecuvântare, aceasta nu este separată de Israel, ci în legătură directă cu acesta. "Bucurați-vă, națiuni, împreună cu poporul Său!" (Rom. 15:10). Așezarea națiunilor, teritoriul respectiv atribuit fiecăreia, nu depinde în niciun fel de cucerire, război sau cumpărare, ci de hotărârea Celui Preaînalt. Când El "împărțea națiunilor moștenirea lor, când despărțea pe fiii oamenilor, a așezat hotare popoarelor după numărul fiilor lui Israel. Pentru că partea Domnului este poporul Său, Iacov este sorțul moștenirii Sale" (Deut. 32:8-9). Scopul lui Dumnezeu de a face din Israel și țara lui centrul în jurul căruia El va aduna națiunile nu este zădărnicit, ci amânat. Capitolul nostru prezintă etapele inițiale ale dezvoltării acestui glorios scop pământesc. 

     Iudeii și Ierusalimul se află în prim-planul profeției și sunt considerați călcați în picioare de către națiuni. Circumstanțele din această perioadă extrem de afectată a istoriei lor naționale sunt descrise într-un mod mișcător în Psalmul 79. Aici avem mai întâi furtuna, apoi liniștea; agonia ultimelor ore de necredință ale lui Israel este descrisă aici, dar dimineața vine bucuria, iar despre aceasta din urmă profeții iudei au cântat cu măreție.

     La începutul capitolului ni se prezintă cea mai familiară imagine iudaică - templul, altarul, curtea, cetatea sfântă, etc.

     TEMPLUL ȘI IERUSALIMUL

     Apoc. 11:1-2 - "Și mi s-a dat o trestie asemenea unui toiag, spunând: Ridică-te și măsoară templul lui Dumnezeu și altarul și pe cei care se închină în el. Și curtea care este în afara templului las-o deoparte și n-o măsura; pentru că a fost dată națiunilor, și vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni".

     11.1.1 - "O trestie asemenea unui toiag"

     Trestia era un instrument de măsurat (*) și este menționată frecvent de profeții din vechime. Templul, altarul și închinătorii măsurați de văzător indică însușirea, păstrarea și acceptarea lor de către Dumnezeu. Un înger cu o trestie de aur măsoară Adunarea glorificată (Apoc. 21:15). Văzătorul cu o trestie de lemn îndeplinește o slujbă similară pentru templu. "Asemenea unui toiag" sau un toiag ferm semnifică puterea, stabilitatea și fermitatea acțiunii emblematice la care se face referire.

     (*)  În Ezechiel 40:3, prăjina de măsurat este aplicată templului; apoi este măsurată cetatea însăși (Zah. 1:16). Ambele, adică templul și cetatea, sunt destinate însușirii de către Dumnezeu în timpurile milenare. Se pare că există două concepte diferite legate de măsurare. În primul rând, pus deoparte pentru Dumnezeu, ca în pasajele anterioare; în al doilea rând, dedicat nimicirii de către Dumnezeu, precum Moabul (2 Sam. 8:2), Ierusalimul (Plâng. 2:8), Israel (Amos 7:8-9, 17).

     "Ridică-te și măsoară". Văzătorul fusese un spectator pasiv, dar profund interesat, al scenelor văzute în timpul trâmbițelor anterioare, dar acum, când Israel, propria sa națiune, este în discuție, i se poruncește să se "ridice". El este îndemnat la acțiune prin porunca divină. Este mai mult decât o simplă chestiune de poziție.

     Templul, altarul, închinătorii, toate sunt măsurate. Închinarea creștină se situează între suspendarea închinării iudaice din trecut și reluarea acesteia în viitor. Creștinii nu au niciun loc (material, fizic, n.tr.) de închinare pe pământ; ei nu intră în niciun templu pământesc. Sfânta sfintelor din sanctuarul de sus este singurul lor loc de închinare (Ioan 4:21, 23, 24 ; Evrei 10:19-22); jertfele lor sunt lauda lui Dumnezeu și bunăvoință practică față de oameni (Evrei 13:15-16). Dar acest lucru este foarte diferit de închinarea iudaică, atât din trecut, cât și din viitor. Un templul și un altar sunt esențiale pentru închinarea iudaică. Deși, pentru a da putere imaginii, nu este esențial să presupunem existența unui templu material atunci în Ierusalim, totuși profeția cere ridicarea unui templu de piatră și reconstrucția sistemului politic iudaic, atât secular, cât și religios, în timpul acelei perioade deosebit de solemne dintre Răpire (1 Tes. 4:16-17) și Arătare (Iuda 14, 15).

     Iudeii, ca națiune, vor fi restaurați în necredință (*), atât din partea lor, cât și din partea națiunii prietene (**) care le susține cauza (Isaia 18). Apoi ei lucrează la construirea templului lor (***) și la restaurarea, pe cât posibil, a ritualului mozaic. Dumnezeu nu este prezent în această mișcare a națiunilor pentru restaurarea iudaică, care este întreprinsă pentru scopuri și motive politice. Dar, în mijlocul necredinței flagrante din acele vremuri, va exista, ca întotdeauna, o rămășiță adevărată, evlavioasă, iar această rămășiță este cea care este recunoscută aici în mod divin. Opresiunea națiunilor și apostazia națională iudaică nu fac decât să scoată în evidență martorii credincioși și, prin urmare, pe cei care vor suferi în ziua aceea, orele de încheiere a istoriei națiunii necredincioase. "Templul lui Dumnezeu", este numit astfel deoarece El îi recunoaște  și îi acceptă pe adevărații închinători găsiți acolo. "Altarul", se referă la altarul de aramă care se afla în curtea de odinioară. Semnifică acceptarea celor care se apropie de el cu credință, desigur, ca întotdeauna, pe terenul drept și sfânt al unei jertfe. În ceea ce privește valoarea morală a termenilor, "templu" ar exprima închinarea, iar "altar" acceptarea rămășiței evlavioase a lui Israel. Curtea nemăsurată și respinsă, dată națiunilor, semnifică partea apostată a poporului, marea masă care au doar mărturisirea religioasă exterioară, abandonată de Dumnezeu națiunilor, care își vor vărsa răzbunarea asupra poporului vinovat, în ciuda ajutorului promis de Fiară (Isaia 28:17-22). "Curtea" semnifică iudaismul în alianță cu națiunile, și aceasta în caracterul său cel mai corupt și apostat. 

     (*)  Autorul scrie aceste lucruri cu mult timp înainte ca ele să aibă loc. Statul Israel fiind constituit oficial la 14.05.1948. De la constituire și până în ziua de azi atitudinea lor față de Dumnezeu arată, încă odată, că ei s-au adunat în necredință, ceea ce autorul spune mai sus, n.tr.

     (**)  Constituirea statului Israel s-a bazat pe Declarația Balfour din 02.11. 1917, prin care se afirma că guvernul Regatului Unit (Marea Britanie, Anglia) va depune toate eforturile pentru întemeierea unui Cămin național pentru poporul evreu. Arthur James Balfour a fost prim-ministrul Marii Britanii în acel timp. Deci, țara care a arătat bunăvoință și prietenie față de poporul evreu este Anglia. Astăzi (septembrie 2026), ca un paradox, relațiile dintre cele două țări sunt foarte reci (la nivel de guverne), mergând până acolo la retragerea personalului diplomatic, n.tr!

     (***)  Templele materiale, la care se face referire în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt următoarele: Templul lui Solomon (1 Împ. 7), distrus de Nebucadnețar în anul 588 î.Hr. Templul lui Zorobabel (Ezra 3:6), jefuit și dedicat zeului păgân Jupiter de către Antioh Epifanul, în anul 170-168 î.Hr.; cel al lui Irod (Ioan 2:20), reconstruit și refăcut într-un stil de-o măreție fără egal, început în anul 17 î.Hr.; al lui Antihrist (2 Tes. 2:4), care urmează să fie construit de Iuda restaurat. Templul milenar al lui Hristos (Ezechiel 40), complet nou, grandios și spațios. În total cinci (*) temple. Biserica (1 Cor. 3:16 ) și trupurile credincioșilor (1 Cor. 6:19) sunt numite fiecare templul lui Dumnezeu. Ierusalimul este singurul oraș de pe pământ unde un templu de piatră este aprobat de divinitate. Forța cuvântului "templu" din Apoc. 7:15 constă în faptul că este recunoscută o imensă mulțime de națiuni care se închină; probabil că aceștia se pot ruga și se pot închina în templul milenar literal, care va fi atunci "casă de rugăciune pentru toate popoarele (Isaia 56:7).

     (*)  Practic sunt doar patru, deoarece Irod nu a reconstruit templul din nou, cum a făcut rămășița credincioasă întoarsă din robia babiloniană, sau cum va face Iuda, în necredință, când va construi templul pentru Antihrist. Irod doar la refăcut (pe cel deteriorat și pângărit de Antioh Epifanul), la care a adăugat multe dependințe, într-un stil și o măreție care a uimit lumea de atunci, n.tr.

     IERUSALIMUL CĂLCAT ÎN PICIOARE 

     Apoc. 11:2 - "Vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni"

     Ierusalimul este menționat aici, ca și în alte părți, în caracterul său sacru, ca "sfânta cetate" (vezi Neemia 11:1, 18 ; Isaia 52:1 ; Daniel 9:24, etc.). El trebuie să fie călcat în picioare pentru o perioadă bine definită, patruzeci și două de luni. Această denumire a timpului este menționată în alte părți ca fiind 1260 de zile (Apoc. 11:3 ; 12:6), un timp și timpuri și jumătate de timp (Apoc. 12:14). Este menționată și în Daniel 9:27, în expresia "jumătatea săptămânii". Acum, aceste perioade se referă la jumătatea săptămânii de șapte ani din profeția lui Daniel (Dan. 9:27).

     Cele patruzeci și două de luni în care Ierusalimul este călcat în picioare, călcat în picioare de către națiuni, sunt luni de câte treizeci de zile fiecare, corespunzând astfel celor 1260 de zile de mărturie în sac depusă de cei doi martori sau profeți. Ceasul de agonie care va veni peste Ierusalim este limitat la patruzeci și două de luni. El va trebui să bea paharul mâniei Domnului și să-l bea timp de 1260 de zile. Națiunile vor călca poporul în picioare ca pe noroiul de pe străzi (Isaia 10:6, etc.). Chiar și acele națiuni care, la început, s-au arătat prietenoase din punct de vedere politic față de iudei, se vor întoarce împotriva lor și își vor potoli setea de răzbunare pe națiunea restaurată. "Ei", Iuda restaurat prin intervenția națiunilor, "vor fi lăsați împreună păsărilor răpitoare ale munților și fiarelor pământului; și păsările răpitoare vor fi vara peste ei, și toate fiarele pământului vor ierna peste ei" (Isaia 18:6). Astfel, dușmanii dintre națiuni ai lui Israel vor fi dezlănțuiți asupra poporului ales de Iehova, care se va afla atunci într-o idolatrie deschisă și o apostazie față de Dumnezeu și adevăr (Matei 12:43-45). "Starea din urmă a acelui om devine mai rea decât cea dintâi. Astfel va fi și cu generația aceasta rea" (v. 45)

     MARTORII IUDEI

     Apoc. 11:3-4 - "Și voi da celor doi martori ai Mei și vor profeți o mie două sute șaizeci de zile, îmbrăcați în sac. Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului".

     Închinătorii din templu sunt o grupă distinctă de martorii din cetate. Închinătorii și, respectiv, profeții prezintă adevărurile preoției și ale împărăției care se unesc în Hristos în domnia Sa milenară: "El va fi preot pe tronul Său" (Zah. 6:13); despre aceasta mărturisesc martorii.

     În ceea ce privește numărul martorilor (*), s-au avansat nenumărate ipoteze, cum ar fi: cele două Testamente, legea și Evanghelia, Hus și Ieronim, valdenzii și albigenzii, etc. Alții, cu mai multă justificare și cu o aparentă aprobare a Scripturii, presupun că Moise și Ilie sunt cei doi martori, citând din Maleahi 4 în sprijinul afirmației lor (**). Însă cuvintele : "Aduceți-vă aminte de legea lui Moise, slujitorul Meu" (Mal. 4:4) nu ar implica o prezență personală a marelui legiuitor în scenele zilelor din urmă; în timp ce în versetul cinci pare, într-adevăr, o afirmație foarte clară că distinsul profet urmează să reapară din nou în Palestina: "Iată, Eu vi-l trimit pe profetul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșătoare". O mărturie completă și potrivită este gândul urmărit în mod intenționat prin numărul martorilor. Nouă ni s-ar părea necesar un număr mai mare de doi în criza solemnă dinaintea noastră, întrucât versetele 8 și 9 presupun o ceată de martori uciși. Dar acest aspect este lipsit de importanță. Legea iudaică, și aici suntem în mijlocul circumstanțelor iudaice, cerea doi martori ca să depănă o mărturie competentă (Deut. 17:6 ; 19:15). Doi îngeri au depus mărturie despre învierea Domnului (Ioan 20:12), iar doi oameni despre înălțarea Sa (Fapte 1:10).

     (*)  "Sunt de acord cu Lowman, Newton, Woodhouse, Cunningham și alții în ideea că trebuie să înțelegem prin cei doi martori un număr competent de slujitori credincioși ai lui Hristos". - "Note despre Apocalipsa" - Burder.

     (**)  Este o idee străveche potrivit căreia unii dintre vechii profeți aveau să reapară înainte de a doua venire a lui Mesia. "În ceea ce privește persoanele acestor martori ai credinței, se poate presupune ca fiind sigur, așa cum recunosc toți din vechime, că profetul Ilie este unul dintre ei, deoarece opinia larg răspândită că el, fiind luat la cer fără a muri, se va întoarce la venirea lui Mesia, sau ca înainte-mergător al Său, conform cu Maleahi 4:5. Cei din vechime presupun, în general, că al doilea este Enoh, mai ales că s-a presupus despre el, conform cu Geneza 5:24, că el a fost luat la cer în timp ce era încă în viață". Prelegerile lui Bleek despre Apocalipsa", pag. 252.

     11.3.1 - "Voi da"

     Versiunea Revizuită, Tregelles și alții omit cuvântul intercalat "putere" ("Voi da putere"). Sensul pasajului necesită un cuvânt pentru completarea sa și, prin urmare, traducătorii Versiunii Autorizate l-au introdus pe bună dreptate în text cu caractere italice: "Voi da putere celor doi martori ai Mei". Putere sau eficacitate este conferită mărturiei martorilor. Acesta pare a fi sensul evident al pasajului, așa cum este cerut de context.

     Zilele mărturiei lor sunt numărate cu grijă. Mărturia lor nu este intermitentă, ci este continuată zilnic până la epuizarea perioadei alocate, nu însă cu o zi mai mult. Se va observa că cele 1260 de zile sunt mai puține decât cei trei ani și jumătate cu șaptesprezece zile și jumătate. La sfârșitul perioadei indicate, sună a șaptea trâmbiță, necazul se sfârșește, puterea Fiarei de a persecuta în continuare pe sfinții lui Dumnezeu se încheie brusc (Apoc. 13 :5).

     11.3.2 - "Îmbrăcați în sac"

     Lucrul acesta exprimă o stare de suferință a martorilor (Ioel 1:13 ; 1 Împ. 20:31 ; Ier. 4:8).

     11.4.1 - "Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice"

     De ce sunt desemnați cei doi profeți într-un mod atât de ciudat? Cu siguranță se face referire la Zaharia 4. Măslinul, vița și smochinul au fiecare semnificația lor distinctă. Măslinul este mărturia (Romani 11). Vița rodește (Ioan 15). Smochinul este Israel la nivel național (Luca 21:29). Martorii din Ierusalim sunt numiți "măslini", deoarece în ziua aceea ei reprezintă mărturia lui Dumnezeu și susțin profetic drepturile împărătești și preoțești ale lui Mesia. Ei sunt numiți, de asemenea, "cele două sfeșnice", căci lumina Duhului este în ei. Mărturia lor nu este marcată de incertitudine, căci este dusă mai departe în lumina clară a lui Dumnezeu. Dumnezeu este cu ei în mod spiritual, dar și în putere.

     Dar, în plus, se spune că martorii "stau înaintea Domnului pământului", nu a lui Dumnezeu, ca în Versiunea Autorizată. Există Unul și numai Unul care are dreptul și titlul asupra a tot ce este aici jos, pe pământ. Iehova, Salvatorul lui Israel, are în Sine Însuși un drept incontestabil asupra pământului. Acesta îi aparține. Dreptul Îi este refuzat, iar împotrivirea și conflictele iudeilor și națiunilor apostate, detaliate în Apocalipsa, sunt mărturia tristă. Profeții stau înaintea Domnului pământului; ei știu în prezența cui se află și suferă ca și cum L-ar fi văzut prin credință, Care pentru privirea muritoare este invizibil.

     Astfel, martorii, fie ei doi sau mai mulți, profețesc neîntrerupt timp de exact 1260 de zile. Slujba lor și împrejurările triste în care se desfășoară mărturia lor sunt semnificate prin îmbrăcămintea lor de sac. Mărturia lor este una de putere și, de asemenea, una de lumină spirituală în mijlocul întunericului care se așterne ca un giulgiu funerar peste cetatea vinovată a Ierusalimului, cea mai vinovată de pe pământ. 

     PUTEREA MIRACULOASĂ A MARTORILOR

     Apoc. 11:5-6 - "Și dacă vrea cineva să-i vatăme, iese foc din gura lor și îi mistuie pe vrăjmașii lor. Și, dacă vrea cineva să-i vatăme, trebuie să fie ucis în același fel. Aceștia au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele profeției lor (*); și au putere peste ape să le schimbe în sânge (**) și să lovească pământul cu orice plagă, ori de câte ori vor".

     Am văzut la martori concentrarea luminii și a puterii; acum ei sunt împuterniciți să se protejeze și să-și confirme misiunea lor față de răzvrătiții lui Israel (Ps. 68:18) prin aplicarea unei judecăți semnificative asupra vrăjmașilor lor și prin prezentarea unor semne supranaturale. Nimeni, fie el de sus, sau de jos, nu va fi în afara judecății. Moartea este partea sigură a celor care "vor să vatăme" pe martori. Fără îndoială, mărturia va fi primită de unii, poate chiar de mulți (Dan. 12:3); alții, și de departe numărul cel mai mare, vor respinge cu mândrie și dispreț mesajul; în timp ce o altă categorie va căuta să vatăme (nu să rănească, ca în Versiunea Autorizată) martorii prin violență sau calomnie. Asupra acestora din urma se va executa o judecată aspră, nu asupra maselor, ci în mod individual, deoarece opoziția față de martori va căpăta un caracter violent. Acum, harul lucrează în mântuirea sufletelor oamenilor, atunci judecata este activă în curățarea pământului de păcătoșii care resping pe Hristos. Diferența dintre dispensații nu trebuie trecută cu vederea. Principiul este ilustrat în cei doi psalmi (22 și 69). În prima parte a ambilor psalmi avem suferințele lui Hristos. Dar în primul, rezultatul durerilor Sale este o binecuvântare până la marginile pământului și pentru toate timpurile viitoare (v. 22-31); în timp ce în cel de-al doilea, este invocată judecata asupra acelora care au contribuit la chinul Mântuitorului aflat în suferință (v. 22-28). Hristos a suferit pentru păcat (Ps. 22) și, de asemenea, pentru dreptate (Ps. 69). Când ziua harului își va încheia cursul, urmează cu siguranță ziua răzbunării.

     (*)  Asemenea lui Ilie (Iac. 5:17-18).

     (**) Asemenea lui Moise (Exod 7:17). 

     Însă, în timp ce versetul cinci afirmă posedarea de către martori a autorității încredințate (v. 3) pentru a se proteja și a-și justifica misiunea prin judecata aspră - o putere care, fără îndoială, va fi exercitată - versetul șase sugerează o misiune mai îndrăzneață și mai amplă. Miracolele lui Moise, când Israel era supus națiunilor (Exod 7 - 12), și ale lui Ilie (1 Împ. 17 - 18), când Israel era apostat față de Dumnezeu, vor fi din nou văzute  în mod similar. Ierusalimul va fi centrul acestor semne miraculoase de natură publică. Ce mărturie pentru națiunea apostată din acea vreme! Miracolele lui Moise repetate, cel puțin în caracterul lor, le vor aminti de vechea lor robie din Egipt și vor fi un semn al supunerii lor față de stăpânirea națiunilor încă odată; în timp ce miracolele lui Ilie, repetate în fața tuturor, le vor conduce, cu siguranță, gândurile înapoi la starea lor anterioară de apostazie față de Dumnezeu și față de Baal. Iehova, Domnul pământului, trebuie să-Și afirme din nou pretențiile în fața poporului Său apostat. Astfel, starea lui Israel, cel puțin a lui Iuda și a Ierusalimului, este similară cu cea din zilele lui Moise și Ilie - robie și apostazie, necesitând din partea lui Iehova o slujire adaptată ambelor stări, însoțită de semnele miraculoase corespunzătoare. Lucrarea martorilor va fi marcată de un caracter specific lui Moise și Ilie. 

      

 

                                                                  TABĂRA

     Andre Gibert

     Există o anumită confuzie de care trebuie să ne temem în modul în care analizăm ceea ce ne spune Scriptura despre tabăra lui Israel. Istoria acestui popor oferă atât de multe asemănări cât și contraste cu propria noastră poziție, după cum arată, în special, epistola către Evrei, și trebuie să luăm seama atât la unele, cât și la celelalte.

     Pentru aceasta este important să înțelegem, pe de-o parte, principiile morale care sunt valabile pentru toate timpurile, iar pe de alta, caracteristicile specifice economiilor (sau dispensații) succesive, astfel încât să nu ne întoarcem la lucruri învechite, obținând, în același timp, folosul pentru care ne-au fost transmise.

     1     A fi în locul unde Dumnezeu poate fi întâlnit

     Pasajele Scripturii unde se întâlnesc expresiile "afară din tabără" și "în tabără", în special în Exod 33:7-11, Numeri 11:24-29 și Evrei 13:11-13, ne pun în față trei situații diferite, și găsim aici trei lecții care se completează reciproc.

     Punctul capital, peste tot, este cel al prezenței lui Dumnezeu : este vorba ca cel credincios să se afle în locul unde Dumnezeu este întâlnit.

     2      Cortul întâlnirii afară din tabără - Exod 33

     2.1   Când legea este încălcată, cei care Îl caută pe Domnul ies afară din tabără, la cortul întâlnirii

     Tabăra poporului condus de Moise a fost sub ocrotirea harului divin de la ieșirea din Egipt până la Sinai. Acest popor a primit apoi legea morală (Exod 19 ; 24) și s-a angajat să o împlinească. Dar el o încalcă în prima și fundamentala sa poruncă, atunci când Moise era încă pe munte pentru a primi poruncile scrise și toate detaliile organizării închinării pământești de care urma să fie responsabilă națiunea pusă deoparte de toate celelalte. În momentul când se întoarce în tabără, Moise vede dezordinea idolatră și vițelul de aur; el sparge tablele legii, și stă la intrarea taberei și cheamă acolo pe leviți pentru a executa o judecată imediată. Apoi se suie la Domnul pentru a mijloci. La întoarcere, încă nesigur în privința a ceea ce avea să facă Domnul, dar pătruns de sentimentul gloriei lui Dumnezeu, el ia un cort, îl ridică "afară din tabără, departe de tabără", și l-a numit "cortul întâlnirii" : era chiar numele pe care Domnul i l-a făcut deja cunoscut cu privire la locașul sfânt "sfințit prin gloria Sa", unde, potrivit legii Sale, voia să locuiască în mijlocul poporului Său (Ex. 29:43-45). Toți cei care Îl căutau pe Domnul ieșeau la acest cort al întâlnirii, afară din tabără. Prezența Domnului era acolo. El îi vorbește lui Moise și îi spune că este dispus să ducă poporul. Moise "se întoarce în tabără", împlinindu-și rolul de mediator față de popor, în timp ce Iosua, în care vedem un tip al lui Hristos în Duh, "nu ieșea dinăuntrul cortului" (Ex. 33:11).

     2.2   Poporul supraviețuiește prin credincioșia lui Dumnezeu, dar El nu Se asociază cu întinarea

     Astfel, deși ar fi meritat să fie nimicit, poporul supraviețuiește pentru că Domnul este credincios Cuvântului Său, Lui Însuși; dar principiul permanent al separării de nelegiuire este stabilit : Dumnezeu nu asociază Numele Său cu întinarea. Doar după ce a stabilit această separare, Moise a primit instrucțiuni din partea Domnului cu privire la noile Sale căi față de poporul Său : Israel este un obiect al ocrotirii și al îndurării, dar ca atare este repus sub lege. El nu a putut să o păzească mai înainte; învățat prin această experiență teribilă, o va păzi el în continuare?

        Având în vedere această punere la probă, care este cea a omului în general, tabăra lui Israel este stabilită, după un nou caracter, "de jur-împrejurul cortului întâlnirii" (Num. 2:2).

     3     Tabăra în jurul cortului întâlnirii - Numeri 2:2

     3.1  Dispunerea taberei în jurul cortului întâlnirii

     Locașul sfânt pământesc amintit deja, așa cum tocmai l-am văzut, "cortul întâlnirii" în instrucțiunile primite prin Moise pe munte, înainte de vițelul de aur, își ocupă locul în interiorul imensei tabere a poporului Israel, indiferent dacă el staționa sau dacă se deplasa prin pustie.

     Această tabără este, de fapt, constituită din alte patru "tabere" definite în Numeri 2, fiecare cuprinzând trei seminții sub același steag. "Și fiii lui Israel să-și așeze tabăra fiecare în tabăra sa și fiecare lângă steagul său" (1:52 ; 2:17, 34), ansamblul "taberelor" fiind denumit în mod expres "tabăra" (5:3). "Să-și așeze tabăra de jur-împrejurul cortului întâlnirii" dar "în fața lui" (2:2). 

     Numai leviții își așezau tabăra imediat "împrejurul cortului mărturiei" (1:53) : "tabăra leviților" era "în mijlocul taberelor" (2:17), asociată astfel  cu acest cort. În partea centrală se afla Moise, preoții și toți leviții care păzeau, slujeau, transportau cortul și obiectele sale sfinte.

     Domnul era acolo, despărțit de popor, ascuns în spatele perdelei locului sfânt, dar norul gloriei manifesta prezența Sa. În jurul și în interiorul cortului se desfășurau ritualuri și ceremonii de închinare, în special cele din ziua ispășirii. Ele erau indispensabile pentru ca relațiile Domnului cu poporul Său să fie menținute, în "trecerea peste păcatele făcute mai înainte" (Rom. 3:25), și în virtutea jertfei viitoare a lui Hristos. Dumnezeu consimte să rămână acolo prin har. Răscumpărarea lucrată la Paște și la Marea Roșie, precum și iertarea guvernamentală acordată după vițelul de aur, privite astfel, s-ar putea spune, că își dobândesc cea mai prețioasă valoare; dar, de asemenea, responsabilitatea poporului de a păzi legea devine și mai mare, și slujba acestui prim legământ va fi o slujbă a morții și a condamnării pentru om, al cărui caracter disperat îl dezvăluie (2 Corinteni 3). 

     3.2   Imaginile lui Hristos și ale Bisericii în tabără - Har și sfințenie

     În orice caz, Dumnezeu Și-a luat "locul în mijlocul semințiilor pentru a fi păzit", dacă îndrăznim să ne exprimăm așa, "și onorat acolo" (JND). Semnificația tipică pe care aceste relații o au pentru noi, și pe care Noul Testament o luminează, este bogată în învățături. Suntem aduși aici în mod permanent la Hristos, despre Care ne vorbesc cortul, altarele, chivotul, perdeaua, sfeșnicul, masa, jertfele, slujba, umblarea. Și tabăra însăși este o imagine remarcabilă a poporului lui Dumnezeu actual, a Bisericii care traversează această lume pentru a ajunge în patria sa cerească. De asemenea, capitolele care vorbesc despre ordine, strângerea și înaintarea taberei sunt de-o mare însemnătate practică pentru noi, și nu le putem neglija fără să suferim pagubă.

     Totul vorbește acolo despre har, dar și despre sfințenie. "Tabăra ta să fie sfântă", pentru că Dumnezeu locuiește acolo; El "umblă în mijlocul taberei tale" (Deut. 23:14). De aceea diferitele necurății, imagini ale manifestării păcatului, trebuiau să fie scoase "afară din tabără" (Deut. 23:9-14). Din același motiv, "ca să nu întineze tabăra lor, în mijlocul căreia locuiesc Eu" (Num. 5:3), locuința leprosului și a oricărui om necurat era afară din tabără, în permanență (Lev. 13:46) ; Num. 5:1-3 ; Deut. 23:10), sau temporar (Num. 12:15). Și cu cât mai solemn este să gândim că, datorită sfințeniei acestei prezențe a Domnului, "trupurile acelor animale, al căror sânge este adus de marele preot în locurile sfinte, sunt arse afară din tabără" (Evrei 13:11 ; Lev. 4, 12, 21 ; 16:27) ? Hristos a trebuit să sufere părăsirea de către Dumnezeu, fiind "făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El" și că a fost stabilită o relație între Dumnezeu și păcătosul devenit închinător.

     Tabără lui Israel fiind o imagine a Bisericii (*), înțelegem că îndemnurile la sfințenie practică și colectivă ale acesteia sunt ilustrate frecvent în epistole prin amintirea cerințelor legii, sub a cărui literă nu mai suntem. "Sfințenia își are locul (sau "se află", "se potrivește") în casa Ta, Doamne" (Ps. 93:5). Separarea de rău este un principiu la fel de imperativ ca în ziua în care Moise a ridicat cortul întâlnirii departe de o tabără întinată de idolatrie și condamnată.

     (*)  Este bine de reamintit aici distincția care trebuie făcută între Biserica (sau Adunarea) lui Dumnezeu și creștinătate :

     

     1 - Adevărata Biserică, care se află acum pe pământ, va fi introdusă în curând, glorioasă, în cer. Ea este alcătuită din toți credincioșii, și numai din ei, mădulare ale Trupului lui Hristos uniți cu El prin Duhul Sfânt, pietre vii ale casei pe care a zidit-o Hristos (Matei 16:18 ; Efes. 2:21). Ea este una potrivit unității din Efes. 4:4. Ea este cunoscută de Dumnezeu, dar nu mai este perceptibilă aici jos, pe pământ, în totalitatea ei în ochii oamenilor, așa cum este împrăștiată acum în mijlocul lumii mărturisitoare (*). S-ar putea vorbi despre Biserica ascunsă, interioară.

     (*)  Este vorba despre lumea creștină, creștinătatea în ansamblul ei, care mărturisește credința creștină, creștinismul, dar nu are și realitatea mărturiei ei, viața divină, n.tr.

     2 - Mărturia creștină, creștinătatea în ansamblul ei, ceea ce se numește Biserica mărturisitoare sau responsabilă, casa încredințată în mod efectiv responsabilității omului (1 Cor. 3:12-15) este ruinată de către el. Ea este una potrivit unității din Efes. 4:5, în toate lucrurile exterioare, cele ale mărturisirii, și este responsabilă pentru că revendică Numele lui Hristos. Ea include adevărata Biserică, dar imediat ce aceasta va fi înălțată la cer la venirea Domnului, mărturisirea fără viață va rămâne singură, va sfârși în apostazie și va fi mistuită de judecată.

     3.3    Eșecurile poporului - Poporul plăcut în ochii lui Dumnezeu - Responsabilitate și credință

     Din nefericire, în tabără, reorganizată în jurul acestui cort, s-a întâmplat ceea ce carnea produce întotdeauna: se înalță murmure, izbucnește răzvrătirea, corupția se răspândește, idolatria continuă, și tulburări de tot felul marchează istoria poporului în timpul traversării pustiei. Nu vedem oare, de la capitolul 10 din Numeri cum conducătorul dă semne de slăbiciune, și oare nu vor trebui consemnate și altele eșecuri, mai pronunțate, în ceea ce-l privește (cap. 11 ; cap. 20)? Dar ce să zicem despre greșelile poporului, de-a lungul istoriei sale! Este frumos, cu siguranță, să vezi triumfând harul suveran al lui Dumnezeu. Dacă credința lui Moise are o eclipsă, chivotul, în drumul spre Canaan, părăsește locul care îi fusese atribuit inițial pentru călătorie și merge înaintea poporului pentru a le găsi un loc de odihnă (Num. 10:21, 33) ; și ordinea taberei așezate în acest loc rămâne ordinea rânduită de Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, întregul popor rămâne îmbrăcat în frumusețea pe care o dăruiește harul; "corturile lui Iacov sunt frumoase" (Num. 24:5) : ce ar putea fi mai minunat decât aceste oracole ale lui Balaam atunci când "l-a văzut pe Israel locuind în corturi, după semințiile sale" (Num. 24:2)? De aceea, "ceea ce a făcut Dumnezeu" va fi celebrat "după timpul" sfârșitului călătoriei acestui popor care nu este "numărat printre națiuni" (23:9). Responsabilitatea acestuia, și a fiecăruia dintre cei care-l alcătuiesc, este ea cumva diminuată? Dimpotrivă (cap. 25). Dar credința este chemată să vadă lucrurile așa cum le vede Dumnezeu, și să fie geloasă pe sfințenia taberei poporului lui Dumnezeu. Un Fineas a înțeles acest lucru, și a acționat în consecință.

     3.4   Biserica infidelă, responsabilitatea rămâne, chiar la nivel individual

     Ca și Israel, deși mai privilegiată decât acesta, Biserica văzută în lume, din nefericire, a eșuat. Tulburată, divizată și infidelă misiunii sale, ea și conducătorii ei, a devenit "casa cea mare" din 2 Timotei 2. Dar, ca și Israel, pe care Dumnezeu l-a văzut ca poporul Său în jurul cortului Său, ea nu a încetat, în ochii aceluiași Dumnezeu, să fie casa Sa. Dacă judecata începe de la ea (1 Pet. 4:17), aceasta este o judecată de disciplină, apoi va veni o zi când "furia mâniei Sale" (Apoc. 16:19) se va abate asupra a ceea ce nu va fi mai mult decât o mărturisire apostată. Dar atâta timp cât Domnul Își lasă Mireasa Lui pe pământ, El o tratează cu titlul, chiar uzurpat, de Adunare, tot ceea ce poartă Numele Său, chiar dacă El pedepsește, smerește, pentru ca să se pocăiască, și dacă El anunță judecata asupra a ceea ce va deveni Babilonul cel mare, dar nu se întâmplă încă atât timp cât Cel care o reține (judecata), și anume Duhul Sfânt, este încă acolo.

     "Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Săi" în imensa tabără a creștinătății, unde adevărații credincioși, fideli sau nu, fac parte, împreună amestecați cu mărturisitorii fără viață. Cel fidel (credinciosul care se poartă cu credincioșie) vede întotdeauna întregul (pe toți cei care mărturisesc  Numele Domnului Isus, indiferent dacă au sau nu și realitatea, viața divină, n.tr.) ca fiind casa lui Dumnezeu, ruinată de către om, din nefericire, dar asupra căreia Domnul revendică drepturile Sale, casa lui Dumnezeu căreia i se cuvine sfințenia și în care cineva nu trebuie să se comportă după bunul său plac (1 Tim. 3:15). Neputând să iasă din ea nici să facă ordine, ci are responsabilitatea de a-i menține această sfințenie în măsura în care aceasta îl privește. Ca și în timpul apostolilor, "oricine rostește Numele Domnului este chemat să "se depărteze de nedreptate", în purtarea sa personală și în relațiile sale eclesiastice (2 Tim. 2:18, 19).

     3.5    Locul prezenței lui Dumnezeu rămâne

     Pe de altă parte, iar aici atingem punctul esențial, oricare ar fi confuzia prezentă există un loc, locul, unde Dumnezeu asigură prezența Sa, și acest loc este întotdeauna același de la început. El nu este în afara casei mari, dar nu este cunoscut de toți în această casă mare. El ar trebui să fie locul de strângere al tuturor credincioșilor : slujba preoților și a leviților nu se putea efectua decât la cortul întâlnirii, iar astăzi toți credincioșii sunt preoți și leviți. Dacă nu sunt toți acolo unde ar trebui să fie, lucrul acesta nu schimbă absolut cu nimic în ceea ce privește permanența locului atribuit închinătorilor și slujitorilor. Astăzi, ca și la începutul Bisericii, nu este decât un loc pentru a ne apropia împreună de Dumnezeu, a-L chema și a-I aduce închinare : "Acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor", a spus Isus. Acolo se poate recunoaște și exprima unitatea poporului lui Dumnezeu. Ar putea exista un alt centru? De asemenea, acesta este punctul de plecare desemnat pentru orice slujire, fie în Biserică, fie în lume, și pentru orice luptă biruitoare.

     Duhul suflă încotro vrea, dar noi trebuie să rămânem în locul unde "cei care Îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată" sunt chemați să se întâlnească pe pământ și să urmărească în comun ceea ce întreaga Biserică ar trebui să urmărească cu o singură inimă, "dreptatea, credința, dragostea, pacea" (2 Tim. 2:22). Eldad și Medad puteau să profețească în tabără, în mijlocul semințiilor, deși nu au asculta de porunca de a ieși la Moise la cortul întâlnirii (Num. 11:24-29) ; să avem față de ei sentimentele lui Moise, și să ne bucurăm de această lucrare a Duhului Sfânt, cum se bucura Pavel de faptul că Hristos era vestit, chiar dacă cu un duh de ceartă (Filip. 1:15) ; dar să nu părăsim locul unde Domnul vrea să fim. Lucrul acesta nu este o chestiune de superioritate față de alții, ci de ascultare. Nu ar trebui să fim fericiți să recunoaștem drepturile lui Hristos și să probăm cât este El de credincios, bucurându-ne de infinita binecuvântare a prezenței Sale, oricare ar fi starea lucrurilor prezente? Să-L binecuvântăm că încă Îl putem găsi.

     3.6   Prezența lui Dumnezeu ne cere să ne separăm de ceea ce este incompatibil cu El

     Fără cort și fără Dumnezeu locuind în cort, tabăra lui Israel nu ar fi fost decât o adunătură de răzvrătiți și de corturi necurate ; El nu i-ar fi acordat nicio atenție. Fără prezența Domnului asigurată la fel ca în timpurile apostolilor, creștinătatea ar fi Babilon. Chiar dacă ea rămâne, în marea ei majoritate, oarbă la acest mare fapt, Hristos și Duhul Său se află încă în mijlocul ei, și nu se găsește în altă parte, în iudaism nu mai mult decât în islamism, sau orice altă religie oricare ar fi ea. Ei (Domnul și Duhul) sunt acolo împreună cu toate resursele pe care le implică acest lucru pentru credință. Dar departe gândul că o astfel de prezență pecetluiește cu aprobarea sa tot ceea ce se face  și se găsește acolo. Dimpotrivă, ea (prezența Domnului) scoate în evidență lucrarea omului și toate aceste caractere ale lumii care, introduse în Biserică, fac apel la disciplină și vor aduce judecata. Epistolele către cele șapte biserici din Apocalipsa 2 și 3 o arată cu toată puterea. Această prezență impune credinciosului să se separe de ceea ce o neagă de fapt, și care înșeală sufletele cu practici și forme religioase goale, adaptate acestei lumi dar incompatibile cu titlul de străin aici jos, potrivit pentru creștin. Iar aici găsim îndemnul din Evrei 13:13.

     4     "Să ieșim la El, afară din tabără" - Evrei 13:13 

     4.1  Semnificația actuală a expresiei "afară din tabără"

     De fapt, noi nu am fost aduși la lucruri vizibile, pământești, nici la valori lumești. Timpul de a "sluji cortului" ridicat de om a trecut. Imaginile au făcut loc realității.

     Tabăra așezată în jurul cortului, deși la o oarecare distanță, ne învață multe lucruri, dar să ne ferim să păstrăm imaginea în loc să înțelegem ce simbolizează ea. Biserica trebuie să învețe din această imagine, dar nu poate fi identificată cu ea. Cortul pământesc, locuința vizibilă a unui Dumnezeu prezent, dar ascuns, și-a avut timpul său, și odată cu el tabăra semințiilor care îl înconjurau.

     Acest cort era "imaginea și umbra lucrurilor cerești" ; tot ceea ce avea legătura cu acesta nu dădea decât "imaginile lucrurilor care sunt în ceruri" (Evrei 8:5 ; 9:23). Hristos a venit, El "S-a așezat la dreapta tronului Măreției, în ceruri; slujitor al locurilor sfinte și al adevăratului cort, pe care l-a ridicat Domnul, nu omul" (8:2), iar noi suntem invitați acum să intrăm prin El în realitățile cerești, pentru a ne bucura prin credință de aceste "bunuri viitoare", despre care legea nu avea decât "umbra, nu imaginea însăși" (10:1). 

     Crucea a făcut învechit întreg sistemul legii. Chiar dacă templul nu a fost distrus imediat, ci după un timp acordat poporului prin îndurarea lui Dumnezeu pentru a se pocăi și a-L accepta pe Hristos (ceea ce nu s-a întâmplat), sistemul a fost abrogat după respingerea lui Hristos ("casa Mea" din Matei 21:13 devine "casa voastră", - lăsată pustie în 23:38). Astfel că, nicio clădire pământească, nicio tabăra organizată în jurul ei, nici ceremonii, nici jertfe, nici un grup special de preoți, nu aparțin de dispensația creștină. Isus Hristos singur, același ieri, azi și în veci, înlocuiește toate umbrele : "trupul este al lui Hristos" (Col. 2:17). "La El" trebuie să mergem. Unde este El?

     El a "intrat cu propriul Său sânge, odată pentru totdeauna, în locurile sfinte". El este acolo "mare preot peste casa lui Dumnezeu" : deci, "să ne apropiem", să intrăm în locașul sfânt, chiar în prezența lui Dumnezeu, pe calea cea nouă și vie. Dar, "ca să sfințească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă", afară din tabără, acolo unde erau arse trupurile animalelor al căror sânge era dus, pentru păcat, în locurile sfinte : deci, "să ieșim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui".

     4.2   Tabăra, imaginea unei religii bazate pe fundamente pământești, ritualuri și forme organizate

     Să observăm bine că nu este vorba doar de a ne separa de un răul care întinează în mod ofensator, ca în Exod 33 ; lucrul aceasta înseamnă ruperea oricărei legături cu orice religie care se bazează pe fundamente pământești, chiar dacă aceasta a fost stabilită de Dumnezeu, așa cum a fost cazul religiei iudaice. Ridicând cortul întâlnirii în afara taberei întinate, Moise pregătea o altă tabără după gândul lui Dumnezeu, unde El avea să-Și manifeste prezența într-un cort făcut de mâini. Dar nu mai este vorba despre acesta : aceste lucruri erau destinate să treacă, ele au fost așa de la instituirea lor, deși experiența pe care o implicau era necesară. Acesta este sensul profund al acestor imagini (Evrei 9:6-9). Epistola către Evrei insistă asupra acestui lucru și prezintă mult mai puțin vinovăția și  declinul poporului iudeu decât incapacitatea sistemului, "inutilitatea poruncii" (7:18) datorită stării iremediabile a omului, stare pe care Dumnezeu o cunoștea perfect, și în funcție de care El a rânduit poruncile, desăvârșind punerea la probă a omului. Toate aceste lucruri vizibile erau deci tranzitorii și ele au luat sfârșit odată cu crucea. A se întoarce la ele, pentru creștinii evrei, însemna a nega valoarea lucrării lui Hristos, ignorând că ea a deschis calea spre locurile sfinte, pretinzând că cineva ar putea sluji Dumnezeului cel viu fără să aibă conștiința curățită de faptele moarte, afirmând că Dumnezeu acceptă o închinare adusă de către omul în carne (în natura veche, n.tr.).

     Marea greșeală a creștinătății a fost tocmai să organizeze o tabără, și chiar mai multe, bazat pe principiul din care credincioșii au fost chemați să iasă. Ea insistă să mențină umbrele, disprețuind trupul. Nevoia religioasă a omului natural își găsește satisfacție în aceasta, dar acest lucru nu este nimic altceva decât a afirma că omul poate fi îmbunătățit, și să împodobească lumea cu o religie a cărnii : existând, de asemenea, rușinea de a ieși din ea. Duhul omului înlocuiește Duhul lui Dumnezeu. Singura "religie" pe care Dumnezeu a recunoscut-o vreodată (această închinare levitică) a fost respinsă de El, și se pretinde că o continuă la adăpostul Numelui lui Hristos, care a desființat-o! Ritualuri, ceremonii, cler, diferite reguli, un set întreg de forme organizate, pe scurt, o mărturisire zisă creștină în care se simt foarte bine cei nepecetluiți, cei neconvertiți, iată ce oferă, în diferite feluri, taberele sub ale căror steaguri este divizată creștinătatea, și care tind atât de puternic astăzi să arate că, în realitate, ele sunt doar una.

     Nu, Hristos nu este în aceste forme, chiar dacă sufletul sincer dar neluminat poate să găsească hrană spirituală pentru propria sa zidire în orice sistem religios : de fapt, un astfel de suflet se bucură de El ca fiind "afară din tabără" fără să fie conștient, altfel el nu depășește nivelul unei "speranțe pentru această viață", sau condiția Mariei din Magdala care căuta printre morți pe Cel care este viu. Dar ne adresăm aici în modul cel mai serios celor care, prin harul lui Dumnezeu au fost învățați cu privire la aceste lucruri și care ar fi înclinați să se întoarcă în tabără. Responsabilitatea lor ar fi mare. Ei s-ar alipi la o mărturisire fără viață, precum iudaismul cu templul său, gol după ce Domnul l-a părăsit. Fără a merge până acolo în a reaminti, în ce-i privește, avertismentul solemn din Evrei 6, care îi privește pe cei apostați, putem spune că ei ar vrea să-L aibă pe Isus acolo unde ei știu că nu este, și aceasta, în fond, fiindcă ei nu vor să poarte ocara Lui. Ei afirmă că au aici jos, pe pământ, o cetate permanentă, în loc să caute pe cea care este viitoare. Ei aleg pământul când Dumnezeu le deschide cerul.

     5     Strângerea în jurul singurului Domn

     Astfel, deși ne este imposibil să încetăm să aparținem creștinătății mărturisitoare, care nu este încă tratată ca apostată și lepădată,  și căreia Domnul îi vorbește încă ca purtătoarea numelui de Biserică, noi trebuie "să ne depărtăm de nedreptatea" manifestată în interiorul acestei case mari. Această lecție pe care ne-o oferă tabăra, considerată ca o imagine instructivă a Bisericii, străină de lumea pe care o străbate, precum Israel altădată pustia.

     Dar, pe de altă parte, cu Hristos, "sfârșitul legii", avem împlinirea imaginilor, și nu mai avem nimic de-a face acum cu supraviețuirea unei tabere unde Dumnezeu nu mai locuiește și care s-a integrat într-o lume din care am fost smulși.

     Există aici un adevăr de-o însemnătate generală: a relua imaginile învechite, înseamnă a ne lipsi de lecțiile pentru care ele ne-au fost păstrate, și, rezidind lucrurile dărâmate, devenim noi înșine călcători de lege (Gal. 2:18). Circumcizia, de exemplu, este o imagine de-o semnificație deosebită pentru noi, dar cine o practică acum se va despărți de orice beneficiu care este în Hristos (Gal. 5:4). Orice organizație religioasă care are caracterul taberei pământești neagă adevăratul creștinism; ea minimalizează lucrarea lui Hristos, nu recunoaște poziția Sa actuală și  neagă caracterul ceresc al Bisericii.

     Ce este deci de făcut, cu expresii de genul "bisericile noastre, biserica noastră", în timp ce trupul este unul singur? Printr-o eroare asemănătoare, adunările locale sunt făcute în unități independente având fiecare responsabilitatea sa proprie și exclusivă, în timp ce unitatea trupului implică faptul că responsabilitatea unei adunări locale este cea a întregii Biserici. O adunare locală independentă nu poate în niciun caz să pretindă a fi o expresie a întregii Biserici (*).

     (*) Autorul vrea să spună că într-o situație normală, o adunare locală este expresia întregii Biserici. Tot ceea ce se face acolo se face cu responsabilitatea că acel lucru implică întreaga Biserică, nu doar adunarea locală, fie în bine, fie în rău, acceptare în comuniune, sau excludere. Rezultatul este că orice hotărâre se ia în adunarea locală este respectată de întreaga Biserică.

     În celălalt caz, al adunărilor independente, ele nu pot pretinde, așa cum s-a spus, că sunt o expresie locală a întregii Biserici. Ele limitează responsabilitatea doar pe plan local, fără ca prin hotărârile pe care le iau să implice întreaga Biserică. Prin aceasta, ele tăgăduiesc, fără să-și dea seama, cred, unitatea trupului. Când o adunare locală spune că este independentă, prin aceasta ea se delimitează, prin acțiunile sale, de celelalte adunări care alcătuiesc trupul, n.tr.

     Unul și același Duh adună în jurul singurului Domn, în Numele Său, și nu în altă parte. Dacă prezența Domnului este întotdeauna asigurată acolo unde ea a fost promisă și doar acolo, să luăm aminte să nu ne îndepărtăm. Isus le-a poruncit să-l lase pe cel care scotea demoni în Numele Său fără să-i urmeze pe ucenici; dar nu le spune să urmeze un astfel de om, și El afirmă clar în altă parte: "Cel care nu este cu Mine este împotriva Mea, iar cel care nu adună cu Mine risipește" (Luca 9:49, 50 ; Matei 12:30). Dacă El nu a lepădat Biserica responsabilă, unde coexistă Tiatira, Sardes, Laodiceea împreună cu Filadelfia, pretutindeni și în măsura în care o religie pământească s-a dezvoltat acolo, martorii lui Hristos nu pot decât să "iasă la El, afară din tabără, purtând ocara Lui".

     Lucrul acesta a costat mult, cu siguranță, pe cei care au fost înaintea noastră (*) cu mai mult de un secol, pentru a lua o astfel de poziție, dar au fost binecuvântați. Acum ni se cere să luăm, la rândul nostru, partea noastră de ocară, și în toate timpurile "ocara lui Hristos" este "o mai mare comoară decât toate bogățiile Egiptului", dar numai în ochii credinței. Fie ca Dumnezeu să ne dea să înțelegem și să arătăm clar că "nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare".

     (*)   Autorul, Andre Gibert, a trăit între anii 1892-1985, la Lyon, Franța, n.tr.