Prima epistolă către Tesaloniceni

                                                                  - IV -

     Hamilton Smith

     4     1 Tesaloniceni 4 - Calea credinței

     "Căci mi-ai salvat sufletul de la moarte; nu-mi vei păzi picioarele de cădere, ca să umblu înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii?" (Ps. 56:13).

     Omul evlavios din Psalmul 56 se afla în opoziție cu dușmanii săi care duceau război împotriva lui în fiecare zi, sucindu-i cuvintele, urmărindu-i pașii și pândind sufletul său. În prezența acestei opoziții, psalmistul se îndreaptă spre Dumnezeu și se încrede în El (v. 1,3). În consecință, el este izbăvit de vrăjmaș, realizează că Dumnezeu este pentru el, și acum este liber "să umble înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii" (v. 9,13).

     La rândul lor, tinerii credincioși din Tesalonic au trecut prin experiențe foarte asemănătoare cu cele ale psalmistului. După cum am văzut în cap. 3, ei au trecut prin suferințe și necazuri prin care vrăjmașul căuta să-i facă să părăsească calea credinței și să-i forțeze să se întoarcă în lume (1 Tes. 3:3,5). În încercarea lor, ei s-au îndreptat spre Domnul și "au rămas tari în Domnul" față de toate atacurile vrăjmașului (3:8). Susținuți de Domnul și eliberați de ispititor, ei aveau libertatea de a umbla înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii. Astfel, încercarea credinței pusă înaintea noastră în cap. 3 pregătește calea credinței plasată înaintea noastră în cap. 4. În acest capitol 4, apostolul ne arată deci cum trebuie să "umblăm plăcuți lui Dumnezeu".

     Înaintea noastră sunt puse patru mari trăsături morale care caracterizează calea credinței :

     - înainte de toate, sfințirea înaintea lui Dumnezeu (4:1-8) ;

     - apoi, dragostea unii față de alții (4:9-10) ;

     - în al treilea rând, dreptate față de cei de-afară (4:11-12) ;

     - în final, mângâiere în vederea venirii Domnului (4:13-18).

     Astfel, capitolul prezintă un frumos tablou al părtășiei creștine după buna plăcere a lui Dumnezeu : o părtășie de credincioși umblând pe calea credinței, mergând să-L întâlnească pe Hristos în văzduh și marcată de sfințire, dragoste, dreptate și mângâierea speranței ; o părtășie de persoane în contrast izbitor cu lumea din jur marcată de poftă, ură, corupție și lipsa speranței.

     4.1     1 Tes. 4:1-2

     Apostolul începe această parte a epistolei sale amintind acestor credincioși că ei au învățat de la el cum trebuie să umble ca să să fie plăcuți lui Dumnezeu ; ei au învățat atât prin instrucțiunile sale, cât și prin felul său de a trăi (2:10-11). Acum, el îi roagă ca, pe măsură ce timpul trece, umblarea lor să fie din ce în ce mai mult pentru plăcerea lui Dumnezeu. Le amintește că aceasta este o poruncă directă a Domnului Isus, subliniind cu insistență importanța acestei umblări practice. În timp ce ne bucurăm de privilegiile pe care harul ni le-a dăruit, trebuie să veghem să nu slăbim în practica care ar trebui să-i caracterizeze pe cei care au fost atât de binecuvântați. Adevărul care ne-a vestit binecuvântările noastre ca credincioși ne învață, de asemenea, cum să umblăm într-un  fel plăcut lui Dumnezeu (conf. Tit 2:11-12). 

     4.2     1 Tes. 4:3-8 - Sfințirea înaintea lui Dumnezeu

     4.2.1     1 Tes. 4:3-5

     Prima trăsătură care ar trebui să caracterizeze pe cei care mărturisesc numele  lui Isus și umblă pe calea credinței, este curăția personală. În sistemul păgân, de unde acești convertiți au fost chemați, nu doar  că poftele cărnii erau urmărite fără rușine în viața lor de zi cu zi, dar religia lor depravată a divinizat aceste pofte. Ei erau înconjurați de un sistem idolatru care glorifica pofta, și în care imoralitatea cea mai josnică făcea parte din ritualul templelor. În aceste zile de la sfârșit, suntem înconjurați de mărturisirea falsă a creștinătății care se întoarce repede la grozăvia păgânismului adăugând în plus răul pe care îl îmbracă sub forma evlaviei (2 Tim. 3:1-5). Dacă deci aceste îndemnuri și aceste avertismente erau atunci necesare, ele sunt de o mai mare importanță în aceste ultime zile dificile. Pericolul acum ca și atunci este acela că, fiind înconjurați de o lume profană care își afișează în mod deschis rușinea, am devenit aproape, fără să ne dăm seama, indiferenți, sau lejeri în gândurile noastre cu privire la rău.

     Dacă, deci, vrem să umblăm într-un mod plăcut înaintea lui Dumnezeu, ni se spune clar că voia lui Dumnezeu este să umblăm în sfințirea practică, abținându-ne de la poftă, și ținând vasele noastre omenești ca puse de-o parte pentru utilizări onorabile, și nu pentru satisfacerea poftelor rele așa cum o fac cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. 

     4.2.2     1 Tes. 4:6-8

     În plus, suntem avertizați ca nu cumva carnea, profitând de relațiile libere și fericite din interiorul cercului creștin, să nu permitem tolerarea necurăției în relațiile noastre sociale unii cu alții. Domnul va răzbuna orice rău de acest fel făcut unui frate. Dumnezeu ne-a chemat la sfințenie. A ceda deci la aceste pofte josnice nu înseamnă doar a păcătui unul împotriva altuia, ci înseamnă a-L disprețui pe Dumnezeu și a ignora pe Duhul Sfânt care ne-a fost dat. 

     4.3     1 Tes. 4:9-10 - Dragostea unii față de alții

     După ce am fost atenționați cu privire la poftă care duce la păcat împotriva lui Dumnezeu și la nedreptate unul față de altul, apostolul ne îndeamnă să ne "iubim unii pe alții". Pofta este chiar contrariul dragostei. Pofta este satisfacerea sinelui, în căutarea propriei noastre plăceri, inclusiv în detrimentul altora. Dragostea este ștergerea sinelui, în căutarea binelui altora. Știind că părtășia creștină nu poate trăi cu adevărat decât în atmosfera dragostei, apostolul dorea ca acești tineri convertiți, și noi de asemenea, să apreciem marea putere a dragostei. El a recunoscut deja cu bucurie "osteneala dragostei" lor (1:3). le-a amintit dragostea sa pentru ei, și în acest mod i-a introdus într-un cerc al dragostei (2:17,18) ; el s-a rugat ca Domnul să-i facă să crească și să prisosească în dragoste unii față de alții și față de toți (3:12) ; acum, după ce a primit vești bune cu privire la dragostea lor (3:6), îi îndeamnă să prisosească și mai mult în dragoste (4:10). În ultimul capitol al epistolei, apostolul încurajează pe sfinți să îmbrace platoșa credinței și a dragostei și să prețuiască "nespus de mult în dragoste" pe cei care se ostenesc între ei (5:8,13). Dragostea este legătura desăvârșirii, care îi leagă pe sfinți împreună pentru a-L manifesta pe Hristos. Orice alte calități ar avea, dacă lipsește dragostea, nu va exista o manifestare reală a lui Hristos, căci propriile cuvinte ale Domnului sunt : "Prin aceasta vor cunoaște toți că Îmi sunteți ucenici, dacă aveți dragoste unii față de alții" (Ioan 13:35). 

     4.4     1 Tes. 4:11-12 - Dreptate față de cei din afară

     Trebuie să umblăm drept și onorabil față de cei care sunt în afara cercului creștin. În acest scop, apostolul a zis "să căutați cu stăruință să fiți liniștiți și să vă vedeți de ale voastre". Este natural pentru un om din lume să ia parte la problemele lumii, chiar cele care sunt de interes doar local. Creștinul, trebuie să-și amintească că este chemat afară din lume, să se străduiască sincer să lupte împotriva acestei tendințe naturale, continuându-și liniștit calea sa, evitând pe cât posibil chestiunile și controversele care preocupă lumea din jurul său. Trebuie să lucrăm cu propriile noastre mâini, să acționăm onest în relațiile noastre de afaceri, pentru a ne satisface nevoile zilnice. Există mulți cei care, după cum știm din Scriptură (5:12-13), se dăruiesc lucrării de slujire a Cuvântului, dar, evident, gândul lui Dumnezeu pentru ai Săi este, de-o manieră generală, ca să rămână în vocația lor pământească, dacă o pot face împreună cu Dumnezeu.

     4.5     1 Tes. 4:13-18 - Mângâiere în vedere venirii lui Hristos

     4.5.1     1 Tes. 4:13-14

     Nu doar că drumul creștin trebuie să fie marcat de sfințire, dragoste și dreptate, dar el trebuie să fie marcat și de bucurie prin fericita speranță a întoarcerii Domnului. La momentul când apostolul scria sfinților din Tesalonic, un nor a întunecat speranța lor prin necunoașterea adevărului. Acesta poate este și motivul pentru care, la întoarcerea sa, Timotei nu menționează speranța lor în raportul său, ci doar "credința" și "dragostea" lor (3:6). Apostolul le scrie pentru a risipi acest nor.

     Facem bine să dăm atenție la cuvintele apostolului, căci, prin răspunsul său la neștiința lor, apostolul dă învățături Bisericii din toate timpurile  cu privire la distincția dintre venirea Domnului pentru ai Săi, și venirea Domnului cu ai Săi.

    Acești sfinți au fost puși la curent, prin învățătura apostolului, că Domnul avea să Se întoarcă pe pământ pentru a introduce domnia Sa de glorie și binecuvântare. Ei au fost convertiți "pentru a aștepta din ceruri pe Fiul Său" (1:10). Așteptându-L, o parte din ai lor au adormit, și le-a trecut prin minte că aceștia nu vor fi acolo ca să-L întâlnească pe Domnul la revenirea Sa în glorie. Se pare că nu aveau nicio îndoială cu privire la prezența lor în cer, dar dacă Hristos era în glorie, iar trupurile sfinților erau în mormânt, cum ar putea să fie ei prezenți pentru a-L întâmpina pe Domnul la întoarcerea Sa și pentru a domni împreună cu El?

     Aceasta este dificultatea la care răspunde apostolul. Mai întâi, el le spune acestor credincioși că nu este motiv de întristare cu privire la cei care au adormit, precum sunt ceilalți care nu au speranță. El spune : "Dacă credem că Isus a murit și a înviat, tot așa Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Isus". Viitorul lor a fost deja arătat în persoana lui Hristos. El a murit, și ei de asemenea au murit ; El a înviat, și ei de asemenea vor învia ; și fiind înviați, ei vor veni împreună cu El.

     În timp ce apostolul prezintă moartea și învierea lui Isus ca descriind ceea ce va fi adevărat pentru credincios, este de remarcat că el spune "Isus a murit" când vorbește despre Domnul, în timp ce el spune "cei care au adormit" când face referire la moartea credinciosului. A trebuit ca Domnul să înfrunte moartea în locul nostru, în toată grozăvia ei, ca plată a păcatului ; dar pentru credincios, a muri înseamnă a intra în odihnă prin adormire.

     Astfel, apostolul a declarat destul de clar că moartea credinciosului nu diminuează cu nimic speranța creștinului. El arată că atât sfinții care au adormit, cât și sfinții vii, vor veni împreună cu Hristos pentru a domni.

     4.5.2     1 Tes. 4:15-18

     Apostolul este astfel condus să ne învețe despre marea taină : pentru ca noi să putem veni împreună cu Hristos, trebuie mai întâi ca Domnul să vină pentru ai Săi. Întrucât toți vor veni împreună cu Hristos, cei care vor rămâne vii până la venirea Domnului nu vor avea niciun avantaj față de cei care au adormit. Sfinții vii nu o vor lua înaintea sfinților adormiți în bucuria binecuvântărilor Împărăției.

     Acest mare adevăr al venirii Domnului pentru sfinții Săi este introdus cu certitudinea că apostolul vorbește "prin Cuvântul Domnului". Apoi ne este spus cum va veni Domnul pentru noi. Domnul Însuși va coborî din cer, după cum a spus deja ucenicilor Săi : "voi veni din nou și vă voi lua la Mine Însumi" (Ioan 14:3). Apoi, constatăm că dacă se spune că El va coborî din cer, nu se spune că El va coborî pe pământ. Când va veni pentru sfinții Săi, nu va fi decât în văzduh. Va veni cu un strigăt de comandă, preluat de arhanghel care, se pare, sună din trâmbița lui Dumnezeu. La sunetul trâmbiței, cei morți în Hristos vor învia primii, apoi noi cei vii care rămânem, vom fi răpiți împreună cu ei ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Astfel vom fi totdeauna cu Domnul. "Încurajați-vă", spune apostolul, "unii pe alții prin aceste cuvinte". În momentele noastre de doliu, ne încurajăm adesea unii pe alții spunând că preaiubitul nostru este absent din trup și prezent cu Domnul. Din fericire acest lucru este adevărat, dar apostolul trece peste această stare intermediară și ne încurajează spunând că toți vom fi împreună când Domnul va veni pentru noi. 

      

     

 

                                Prima epistolă către Tesaloniceni

                                                                       - III -

     Hamilton Smith

     3     1 Tesaloniceni 3 - Încercarea credinței

     "Și adu-ți aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit  Domnul Dumnezeul tău în acești patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească, să te încerce, ca să cunoască ce era în inima ta...ca să-ți facă bine la sfârșit" (Deut. 8:2,16).

     Toate căile lui Dumnezeu cu vechiul Său popor în pustie - ispitele care îi asaltau, lipsurile pe care au trebuit să le îndure - au fost îngăduite cu un dublu obiectiv : mai întâi ca ei să învețe ce era în inimile lor ; apoi pentru binecuvântarea lor și pentru binele lor când traversarea pustiei avea să ia sfârșit.

     Cunoaștem puțin despre inimile noastre atunci când suntem aduși pentru prima dată la Dumnezeu ; ne gândim la iertare pentru ceea ce am făcut, dar trebuie să învățăm mai întâi ceea ce suntem. În plus, la început, suntem preocupați mai degrabă cu bucuria mântuirii și a iertării, decât cu gloria la care ne-a chemat Dumnezeu. Cu toate acestea, în căile lui Dumnezeu, foarte repede ne confruntăm cu încercări, necazuri și greutăți, pentru a descoperi ceea ce este în inimile noastre, și pentru binecuvântarea noastră permanentă într-o zi viitoare. Aceasta este ceea ce vedem în istoria acestor tineri convertiți din Tesalonic, așa cum este ea plasată înaintea noastră în cap. 3. În capitolul precedent, am văzut cu ce grijă atât de tandră a lucrat harul lui Dumnezeu în mijlocul lor prin apostolul Pavel, în sensul că picioarele lor au fost așezate pe calea credinței, și că au fost introduși în cercul dragostei, și au primit speranța glorioasă a lumii viitoare.

     În acest capitol 3, vedem întristările și necazurile prin care le-a fost dat să treacă pentru a le întări credința (3:10), pentru a face să prisosească dragostea lor (3:12) , și pentru a le întări inimile în sfințenie, în vederea venirii Domnului nostru Isus Hristos cu sfinții Săi (3:13).

     În cazul tesalonicenilor, această încercare a venit prin persecuție. Dar indiferent prin ce formă vine (încercarea), ea are ca efect de a pune la încercare realitatea credinței și de a întări credința care există, fie de a arăta golul simplei mărturisiri, ca în cazul ascultătorului reprezentat de terenul stâncos, care, "când vine necaz sau persecuție din cauza Cuvântului, îndată se poticnește" (Matei 13:21).

     3.1     1 Tes. 3:1-2

     Primele două versete prezintă dorința plină de dragoste a apostolului pentru acești tineri convertiți. Apostolul nu era indiferent la întristările și necazurile prin care ei treceau. Dimpotrivă, marea lui dragoste l-a făcut să fie profund îngrijorat pentru ei în încercările lor. 

     Deși apostolul a fost împiedicat să vină el însuși, dragostea a găsit o cale de a veni în ajutorul lor și de a-i mângâia. Cu inima plină de nerăbdare, el abia aștepta să intre în contact cu ei ; și cu o generozitate plină de dragoste, el s-a lipsit pentru moment de tovărășia și ajutorul lui Timotei, tovarășul său de lucrare în Atena, pentru a-l trimite la Tesalonic ca să întărească și să încurajeze în credință pe acești sfinți încercați. Timotei nu a fost trimis ca să-i scape de încercare, ci pentru a le sprijini credința în încercare.

     În același fel, în vederea încercării care avea să vină asupra lui Petru, Domnul a putut să-i spună : "Eu M-am rugat pentru tine ca să nu slăbească credința ta". Domnul nu S-a rugat ca Petru să fie cruțat de încercare - ea era necesară pentru ca el să-și cunoască inima, - ci pentru ca, în încercare, credința lui să nu fie nimicită.

     3.2     1 Tes. 3:3-5

     După ce și-a arătat dragostea sa față de ei, apostolul îi avertizează cu privire la eforturile ispititorului față de ei. Dacă dorința apostolului era de a-i întări și mângâia în încercare, efortul vrăjmașului era de a-i tulbura (3:3), și de a-i ispiti (3:5). Satan căuta să folosească aceste suferințe pentru a-i face să părăsească calea credinței pe care au fost așezate picioarele lor, și pentru a-i provoca să abandoneze cercul poporului lui Dumnezeu, făcându-i să se întoarcă în lume.

     Apostolul i-a prevenit pe acești tineri credincioși că noi trebuie să ne așteptăm la necazuri. De fapt, el le reamintea că ei erau chemați "la Împărăția și gloria" lui Dumnezeu (2:12) ; de asemenea, i-a avertizat că noi suntem sortiți să suferim trecând prin această lume - împărăția omului. Dar el prezintă gloria viitoare înainte de a vorbi de suferințele prezente. Astfel, suntem chemați să facem față suferințelor în lumina gloriei. În același fel, în ultimul Său discurs, Domnul a pus înaintea ucenicilor binecuvântarea casei Tatălui în care El urma să-i primească ; apoi, după ce le-a mângâiat inimile cu casa dragostei Tatălui, El zice : "În lume veți avea necazuri" (Ioan 14:1-3 ; 16:33). Dacă vom întâlni necazuri în lumina gloriei, vom fi și noi în măsură să spunem împreună cu apostolul "necazul nostru ușor de o clipă lucrează pentru noi, mai presus de orice măsură, o greutate eternă de glorie" (2 Cor. 4:17).

     3.3     1 Tes. 3:6-8

     Am văzut dragostea apostolului care tânjea după acești credincioși (3:12), și ura dușmanului care căuta să-i facă să iasă de pe calea credinței și să-i ispitească să se întoarcă în lume. Acum vedem triumful harului care i-a susținut în încercările lor. Timotei a bucurat inima apostolului relatând starea credinței și a dragostei lor. El nu a relatat că încercarea s-a terminat, nici că suferințele au încetat, ci că acești credincioși erau susținuți în încercare. Când Petru, văzând tăria valurilor, a început să se afunde, mâna întinsă a Domnului nu a liniștit valurile, ci ea l-a susținut pe Petru, în ciuda valurilor. Astfel, în cazul credincioșilor din Tesalonic, în ciuda încercărilor lor, credința lor în Domnul a rămas tare și dragostea lor pentru apostol a rămas intactă. Scopul vrăjmașului prin încercări este întotdeauna să tulbure credința noastră în Domnul. Dacă, totuși, chiar încercarea prin care el caută să ne îndepărteze de Domnul este folosită de suflet pentru a se îndrepta spre Domnul, nu doar că vrăjmașul este biruit, dar sufletul va câștiga atunci o binecuvântare pozitivă printr-o cunoaștere crescută a Domnului și o realizare mai profundă a ceea ce este în favoarea noastră, dragostea și harul Său care ne susține. Așa era cu acești credincioși. În încercarea lor, ei s-au îndreptat spre Domnul, și au rămas tari în Domnul împotriva întregii puteri a vrăjmașului. Ei nu au încercat să facă față vrăjmașului prin propria lor putere : ei au rămas tari în Domnul, în duhul cuvintelor apostolului către sfinții din Efes : "Întăriți-vă în Domnul și în tăria puterii Lui" (Efes. 6:10). Astfel, când toți caută propriile interese și nu pe cele ale lui Isus Hristos, și când mulți gândesc la lucrurile de pe pământ, apostolul putea spune, scriindu-le filipenilor : "stați astfel tari în Domnul, preaiubiților" (Filip. 4:1).

     Într-o zi de negură și întuneric - o zi de încercare din partea lumii, o zi de slăbiciune și de stare lumească printre cei care mărturisesc că aparțin poporului lui Dumnezeu, este bine pentru noi să realizăm ce resurse avem în Domnul, și astfel să găsim susținere care ne permite să rămânem tari împotriva tuturor eforturilor ispititorului de a ne îndepărta de pe calea credinței.

     3.4     1 Tes. 3:9-11

     Acest triumf al harului în ziua încercării umple inima apostolului de bucurie și devine pentru  el o ocazie de a se îndrepta spre Domnul cu mulțumiri cu privire la ei, cerând noapte și zi în rugăciunile sale, ca să-i fie deschis un drum pentru a-i vizita, ca să le facă parte de noi binecuvântări spirituale.

     3.5     1 Tes. 3:12

     Așteptând, el dorește ca Domnul, spre care ei se îndreptase în încercarea lor, să-i facă să sporească în dragoste unii față de alții, și față de toți sfinții, așa cum inima apostolului și a însoțitorilor săi sporea în dragoste față de ei. Astfel, rezultatul persecuției va fi de a se îndrepta spre Domnul, și de a face să crească dragostea lor unii față de alții. 

     3.6     1 Tes. 3:13

     În final, apostolul privește la gloria viitoare, și vede toate încercările prin care trecem ca o pregătire pentru partea pe care o vom avea la venirea Domnului nostru Isus cu sfinții Săi. Scopul prezent al încercărilor este de a păstra sufletele noastre în sfințenie înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru ; scopul viitor este ca noi să fim fără vină la venirea Domnului Isus cu toți sfinții Săi. 

     Sfințenia practică este văzută aici ca rezultatul dragostei. Dragostea adevărată nu va permite nicio lipsă de sfințenie, care ar tinde inevitabil să stingă dragostea și să-i strice expresia sa practică. În plus, calea credinței în Domnul, dragostea unii față de alții, și sfințenia înaintea lui Dumnezeu, vor avea un răspuns la venirea Domnului Isus cu toți sfinții Săi. Măsura în care ne vom îndeplini responsabilitățile noastre în legătură cu credința, dragostea și sfințenia, va fi manifestat în ziua aceea. Cineva a scris : "Când Pavel, preocupat cu venirea lui Isus, ia în considerare privilegiul credinței, el îi vede pe toți sfinții adunați în jurul Domnului, gustând înaintea Lui bucuria comuniunii. Când ia în considerare responsabilitatea umblării creștine, el vede întotdeauna apariția lui Hristos. Atunci nu va putea fi nimic altceva decât bucurie în inimile noastre când vom merge cu Isus în prezența Tatălui, luând locul pe care dragostea lui Dumnezeu ni l-a dat și pe care lucrarea lui Hristos ni l-a câștigat. Va fi diferit când vom reveni împreună cu Isus. Fără a ne pierde poziția și bucuria în El, vom fi totuși într-o scenă diferită ; vom fi ajuns în acel moment solemn în care se vor manifesta consecințele responsabilității noastre" (JND).

     Capitolul zugrăvește astfel tabloul unei cete de sfinți iubiți de apostol, asaltați de ispititor prin persecuție și suferință, dar, prin har, transformând încercările într-o ocazie de a se îndrepta spre Domnul cu credință și de a fi atrași unii față de alții în dragoste. Astfel, prin încercare, credința este întărită, dragostea crește, inimile sunt întărite în sfințenie, și ei privesc cu încredere la venirea Domnului cu sfinții Săi.

     Este bine pentru credincioși să realizeze că, într-o lume în care Hristos este absent, și în care Satan este dumnezeu și prinț, poporul lui Dumnezeu se va confrunta cu încercări, chiar dacă aceste încercări nu vor lua întotdeauna forma persecuției. În discursul său față de bătrânii din Efes, apostolul îi avertizează că încercarea nu poate veni doar de la "lupi îngrozitori" atacând turma din exterior, ci el spune și că "dintre voi înșivă se vor ridica oameni vorbind lucruri (doctrine) stricate", provocând astfel dezbinare în poporul lui Dumnezeu atrăgând pe ucenici după ei. Astăzi, încercările provin mai des din disensiunile din cadrul cercului creștin decât din persecuțiile din exterior. Fragmentarea poporului lui Dumnezeu, numărul mic, slăbiciunea, și chiar izolarea rezultată adesea din aceste disensiuni, sunt atât de multe ocazii pentru ispititor de a-și desfășura eforturile pentru a ne îndepărta picioarele de la calea credinței, pentru a ne împinge înapoi în lume, și de a ne întuneca speranța gloriei viitoare. Mulți, în timpul apostolului, s-au săturat de încercare și au căutat mai degrabă propriile lor interese decât pe cele ale lui Hristos, iar unii s-au întors înapoi în lume, căutând să scape de ocara și de încercarea căii înguste, luând o cale mai ușoară și mai largă. Vom triumfa asupra tuturor eforturilor vrăjmașului de a ne îndepărta de pe calea îngustă numai dacă "rămânem tari în Domnul". 

       

 

 

                                   Prima epistolă către Tesaloniceni

                                                                      - II -

     Hamilton Smith

     2     1 Tesaloniceni 2 - Grija lui Dumnezeu pentru mieii Săi

     Într-un limbaj mișcător, "El Își va paște turma ca un Păstor, va strânge mieii în brațul Său și-i va purta la sânul Său" (Isaia 40:11), profetul Isaia compară poporul lui Dumnezeu ca pe o turmă pe care Dumnezeu dorește să o hrănească. În plus, El adună cu brațul Său puternic și-i va purta la sânul Său pe mieii turmei, predispuși în mod special de a fi risipiți de vrăjmaș. Acest capitol prezintă grija specială pentru miei. Vedem aici maniera blândă și plină de har cu care Dumnezeu Se ocupă de acești tineri convertiți, pentru ca ei să poată umbla într-un mod vrednic de Acela care i-a chemat la propria Sa Împărăție și la propria Sa glorie (1 Tes. 2:12). Lupul poate căuta să împrăștie mieii, Dar Marele Păstor al oilor îi va strânge cu brațul Său protector. Vrăjmașul va dori să-i ducă la ruină, dar Păstorul îi va purta și va sfârși ducându-i la glorie. Primele douăsprezece versete din 1 Tes. 2 scot în evidență această grijă plină de dragoste exercitată prin apostol. Ultima parte a capitolului pune înaintea noastră rezultatele binecuvântate ale acestei griji, văzută în caracterele creștine manifestate de acești tineri convertiți.

     1.2     1 Tes. 2:1-5 - Harul apostolului față de păcătoși

     Pentru a le aminti credincioșilor din Tesalonic de harul lui Dumnezeu în favoarea lor, apostolul vorbește mai întâi despre intrarea pe care a avut-o în mijlocul lor ca păcătoși ( 2:1-5) ; apoi despre blândețea sa față de ei ca tineri convertiți, ca o doică care își îngrijește cu drag copiii (2:6-9) ; și în final, credincioșia sa față de ei, ca un tată care se preocupă de copiii săi (2:10-12).

     2.1.1     1 Tes. 2:1-2

     Iudei religioși sau păgâni idolatri, erau păcătoși care aveau nevoie de un Mântuitor, și ca atare apostolul a venit la ei cu toată îndrăzneala. Lucrul acesta era cu atât mai izbitor dacă ne gândim că apostolul și tovarășii săi veneau de la Filipi, unde, în urma vestirii Evangheliei, au suferit persecuții și insulte. Suferințele lor nu a trezit niciun resentiment, nici nu i-a făcut reticenți în a vesti adevărul, așa cum ar fi sugerat prudența naturală. Dimpotrivă, apostolul a putut spune : "după ce am și suferit mai înainte și am fost insultați... am îndrăznit în Dumnezeul nostru să vă vestim Evanghelia lui Dumnezeu". Totuși, aceasta nu era îndrăzneala naturală care degenerează adesea în agresivitate carnală ; era îndrăzneala în Dumnezeul nostru. Slujitorul urma astfel pașii Stăpânului sau, care, atunci când vrăjmașii Săi au luat pietre pentru a-L ucide, a mers mai departe liniștit și a continuat să răspândească harul. Nicio violență omenească nu a putut să provoace vreun resentiment din partea Sa, nici să limiteze harul. Mai mult, predicarea apostolului a fost "cu multă luptă". Aceasta nu era o împoptrivire carnală, care nu făcea decât să provoace carnea, ci cu dorința sinceră care se străduiește să câștige sufletul.

     2.1.2     1 Tes. 2:3-5

     În plus, dacă a venit la ei cu o îndrăzneală exterioară, aceasta era însoțită de curăție interioară. Dacă maniera era îndrăzneață, motivele erau curate. Nu era nimic, nici la predicator nici în predicare, care să-i înșele pe oameni. Ceea ce predica Pavel nu era cu "înșelăciune". Predicarea sa nu era nici cu "necurăție" care flatează poftele oamenilor ; nici cu "înșelăciune" care ascunde adevărul. Motivele sale erau curate, nu era nimic în predicarea care să caute să-i placă omului ca om, sau care caută aprobarea omului prin cuvinte lingușitoare. Apostolul nu a folosit predicarea sa pentru a avea vreun câștig de la om, folosindu-se de predicare pentru o lăcomie ascunsă. Dimpotrivă, Evanghelia pe care o predica Pavel, în loc de a înșela, a deschis ochii oamenilor la adevărata lor stare, mustrându-i pentru păcatele lor, spunându-le adevărul, chiar dacă acest adevăr nu era nici plăcut nici lingușitor pentru carne. Dacă Evanghelia aduce omului o binecuvântare infinită, ea nu este un mijloc de a obține un câștig de la om, sau pentru a câștiga o plată. Mai mult, apostolul putea vorbi cu o astfel de integritate de conștiință, încât el putea să facă apel la Dumnezeu (2:5), care încearcă inimile, pentru a da mărturie despre adevărul celor spuse de el.

     2.2     1 Tes. 2:6-12 - Grija plină de dragoste a apostolului pentru tinerii convertiți

     Dacă versetele 3 la 5 ne-au vorbit despre curăția motivelor cu care apostolul a predicat păcătoșilor, versetele care urmează vorbesc despre afecțiunea inimii care l-a animat să aibă grijă de tinerii convertiți.

     2.2.1     1 Tes. 2:6-9

     Ceea ce l-a animat pe apostol nu era egoismul care caută câștigul personal, ci mai degrabă duhul lui Hristos care, uitându-Se pe Sine, a slujit altora în dragoste. El nu era animat de "eu" care caută aplauzele celorlalți, sau propria sa glorie. Nu căuta glorie de la oameni, și nu a vrut să ia nimic de la sfinți, chiar dacă avea dreptul. El era animat de dragostea care caută doar binele altora - dragostea care nu caută nimic de la alții, ci care dă altora ; dragostea care se purta cu blândețe în mijlocul lor ca o doică care își îngrijește cu drag copiii ; dragostea care era gata să-și dea chiar viața pentru ei ; dragostea care lucra zi și noapte pentru a le sluji, fără a le fi o povară !

     2.2.2     1 Tes. 2:10-11

     În plus, dacă apostolul a fost ca o doică, de asemenea, i-a îndemnat cu credincioșie ca "un tată pe copiii săi". A îndemna înseamnă a chema la o umblare în credincioșie și sfințenie, și așa a fost umblarea apostolului încât ei puteau să mărturisească, și Dumnezeu împreună cu ei, că el a trăit printre acești credincioși în sfințenie, dreptate și fără vină. 

     2.2.3     1 Tes. 2:12

     Trăind o astfel de viață, el a putut, cu puterea spirituală, să îndemne, să mângâie și să cheme pe alții să umble și ei într-un fel vrednic de Dumnezeu, care ne-a chemat la Împărăția și gloria Sa. Lumea socotește că este o onoare de a fi asociat cu cei care sunt înălțați în împărățiile acestei lumi ; dar cu cât mai mare este privilegiu de a fi asociat cu cei care sunt chemați la Împărăția și gloria lui Dumnezeu ! Cu mult mai glorios este să fii alăturat celor care vor sta pe tronurile de judecată în Împărăția lui Hristos, chiar dacă aici jos nu au fost decât pescari, neînvățați și fără carte, decât să fii asociat cu cel mai important om al acestei lumi trecătoare. Cei care aparțin Domnului pot fi foarte săraci, dar " nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în felul lumii ca să fie bogați în credință și moștenitori ai Împărăției pe care le-a promis-o celor care-L iubesc?" (Iac. 2:5). Dumnezeu vrea ca noi să privim dincolo de această lume și de toate onorurile ei deșarte, și ca să ne amintim de înalta vrednicie pe care ne-a acordat-o chemându-ne "la Împărăția și gloria Sa", și, în timp ce traversăm scena acestei lumi, Dumnezeu ar vrea să umblăm și să ne comportăm în mod potrivit cu poziția noastră de moștenitori ai gloriei viitoare.

     2.3     1 Tes. 2:13-20 - Roadele grijii apostolului

     În prima parte a capitolului, vedem frumoasele roade ale acestei slujiri în har, blândețe și credincioșie. El i-a așezat pe acești credincioși pe calea credinței (2:13-16) ; i-a introdus în cercul dragostei (2:17-18) ; și le-a dat speranța sigură și de neclintit a gloriei viitoare (2:19-20).

     2.3.1     1 Tes. 2:13

     În primul rând, apostolul poate să mulțumească lui Dumnezeu de faptul că credința acestor credincioși a fost întemeiată pe temelia solidă a Cuvântului lui Dumnezeu. Credința este în Hristos ; dar autoritatea pe care ne bazăm pentru a crede în Hristos nu este cuvântul unui învățător, oricât de înzestrat ar fi, ci este "Cuvântul lui Dumnezeu". Dovada autorității divine a Cuvântului este că el lucrează în cei care cred. Cuvântul lui Dumnezeu atinge conștiința într-un anume fel cum nu o poate face simplul cuvânt al omului ; el întoarce sufletul de la idoli și-l îndreaptă spre Dumnezeu, producând în el (suflet) marile principii ale creștinismului, "credința", "dragostea" și "speranța" în Domnul nostru Isus Hristos. 

     2.3.2     1 Tes. 2:14-16

     În plus, Cuvântul lui Dumnezeu lucrând eficient în acești credincioși tineri i-a condus, de asemenea, să se identifice din toată inima cu poporul lui Dumnezeu. Ei au devenit imitatori ai adunărilor lui Dumnezeu din Iudeea, care erau în Hristos Isus. Nu doar că aveau parte împreună cu ei de privilegiile care sunt în Hristos Isus, dar deveniseră și tovarăși lor în suferințe pentru Hristos. Credincioșii din Tesalonic au suferit din partea propiilor compatrioți la fel ca adunările din Iudeea din partea iudeilor. Chiar și așa, opoziția națiunilor păgâne a fost instigată de ura criminală a iudeilor. Națiunea iudaică nu doar că a respins pe profeți și L-a omorât pe Mesia al lor, respingând astfel orice ofertă de har, dar a umplut paharul vinovăției ei căutând să împiedice harul lui Dumnezeu să ajungă la națiuni. Acest efort de a împiedica ca harul lui Dumnezeu să fie predicat și națiunilor a atins culmea în persecutarea lui Pavel, apostolul națiunilor. Ei "nu Îi plac lui Dumnezeu", și "erau împotriva tuturor oamenilor", aducând astfel asupra lor o mânie deplină. 

     2.3.3     1 Tes. 2:17

     Dar dacă, pe de-o parte, adoptând calea credinței, acești tineri convertiți a trebuit să guste puțină suferință din partea compatrioților lor, pe de altă parte, ei s-au bucurat de dragostea și de comuniunea în cercul cel nou unde i-a introdus creștinismul. Ei erau legați împreună în "inimă" cu poporul Domnului. Sfinții pot fi privați pentru un timp, datorită împrejurărilor, de legătura unii cu alții, și de a fi separați pentru scurt timp, dar, spune apostolul, ei nu sunt separați în "inimă". Suntem legați împreună prin legături eterne ca cele ale dragostei care ne leagă.

     2.3.4     1 Tes. 2:18

     Expresia practică a acestei comuniuni a sfinților implică nașterea de conflicte, căci unul din marile scopuri ale lui Satan este de a împiedica expresia acestei comuniuni. Astfel, apostolul a putut spune : "am dorit să venim la voi, chiar eu, Pavel, o dată și chiar de două ori; dar ne-a împiedicat Satan". Nu ar putea contracara Domnul eforturile lui Satan ? Fără îndoială că El ar putea, și El o face atunci când aceasta este în acord cu căile Sale. El va călca în curând pe Satan sub picioarele Sale, deși acum El poate să-l folosească pe Satan ca un instrument pentru a-i încerca pe ai Săi. Dacă Domnul l-ar împiedica pe Satan, atunci sfinții ar fi lipsiți de binecuvântarea care rezultă din încercarea credinței lor.

     2.3.5     1 Tes. 2:19-20

     În final, aflăm că cercul dragostei unde ne găsim pe pământ, cu încercările sale, pregătește "prezența Domnului, la venirea Sa". Aceasta îl conduce pe apostol să facă referire la "speranța noastră". Slujirea apostolului a avut astfel efectul binecuvântat de a introduce pe acești credincioși dintre națiuni în noul cerc marcat de credința în Cuvântul lui Dumnezeu (2:13), prin dragostea unii pentru alții (2:17), și prin "speranța" în venirea Domnului Isus (2:19). Domnul este adevăratul centru de strângere pentru ai Săi, Acela care atrage afecțiunile noastre spre El și care unește astfel inimile noastre unele de altele. În prezența Sa, la venirea Sa, ne vom bucura de comuniunea unii cu alții în bucuria comună în Domnul, acolo unde nicio putere a lui Satan nu poate pătrunde.

 

                                 Prima epistolă către Tesaloniceni

                                                                          - I -

     Hamilton Smith

     Introducere

     În diferitele epistole Dumnezeu a dat o bogată provizie de hrană spirituală adaptată fiecărei etape de creștere creștină. Epistolele către Tesaloniceni au fost scrise pentru cei care sunt tineri în credință. Aici nu găsim dezvăluirea planurilor lui Dumnezeu, nici cel cu privire la taina Bisericii, ca în Efeseni sau Coloseni. În prima epistolă avem marile aspecte practice ale creștinismului - credința, dragostea și speranța - care ar trebui să-i marcheze pe cei mai tineri precum și pe cei mai în vârstă. În plus, apostolul îi mângâie în încercările lor și înlătură o dificultate care se ivise cu privire la speranța creștină  : venirea Domnului pentru sfinții Săi.

     Apostolul insistă : 

             - la cap. 1 asupra roadelor practice ale Evangheliei primite în puterea Duhului ;

           - la cap. 2 asupra grijii speciale a lui Dumnezeu pentru mieii turmei Sale, conducându-i prin toate încercările ;

         - la cap. 3 asupra felului cum folosește Dumnezeu încercările de pe cale pentru a întări credința, dragostea și sfințenia ;

          - la cap. 4 asupra umblării plăcute lui Dumnezeu, în vederea venirii Domnului pentru sfinții Săi ;

           - la cap. 5 asupra îndemnurilor referitoare la o purtare în acord cu o umblare în lumina zilei Domnului, precum și asupra îndemnurilor generale și a atenționărilor privitoare la pericolele care pândesc calea creștinului.

     1     1 Tesaloniceni 1 - roadele Evangheliei

     În parabola semănătorului (Marcu 5:20), Domnul i-a învățat pe ucenicii Săi că, atunci când bobul de grâu cade pe un pământ bun, atunci se produce rod. În acest prim capitol, ceva din rodul frumos al Evangheliei se manifestă în viețile tinerilor convertiți. Pentru a înțelege epistola, este necesar să ne amintim ce evanghelie le-a fost predicată acestor tesaloniceni, potrivit Fapte 17:1-19). În acest pasaj, vedem că, în timpul vizitei la Tesalonic, apostolul a predicat atât iudeilor, cât și celor dintre națiuni. Patru lucruri au marcat predicarea sa :

      1 - el le-a prezentat pe Isus, Mântuitorul - nu simple doctrine, ci o Persoană vie (Mântuitorul).

      2 - el a insistat că această Persoană (Isus) a murit și a înviat.

    3 - el nu a predicat doar faptele morții și ale învierii, ci necesitatea acestora : "Așa trebuia să pătimească Hristosul și să învieze dintre morți a treia zi" (Luca 24:46).

     4 - el s-a bazat pe Scriptură ca singura autoritate, și o autoritate suficientă. 

     În urma acestei predicări "unii" iudei și "o mare mulțime" dintre națiuni au crezut. În plus, ei au dovedit realitatea credinței lor identificându-se public cu slujitorii Domnului, căci citim : "s-au alăturat lui Pavel și lui Sila". Ei nu au păstrat credința pentru ei înșiși. Nici nu au căutat să scape de batjocură rămânând ucenici în ascuns ! Ei au crezut în Isus și mărturiseau credința lor cu îndrăzneală. Rezultatul a fost că au avut de-a face cu persecuția. Iudeii necredincioși, mânați de gelozie, au luat cu ei niște oameni răi din popor și au tulburat cetatea. Gelozia este cea care a dus la prima crimă, când Cain l-a ucis pe fratele său ; de asemenea, gelozia a condus la cea mai mare dintre toate crimele când iudeii L-au răstignit pe Mesia al lor : Pilat "știa că din invidie Îl dăduseră în mâna lui" (Matei 27:18). Dacă oameni mânați de gelozie comit o crimă, nu ar trebui să fim surprinși că iudei respectabili s-ar pleca până acolo încât să folosească oameni răi pentru a-și atinge scopurile. Învățăm astfel caracterul seminței semănate, cel al roadelor produse și cel al împotrivirii stârnite. Apostolul a scris epistola sa pentru a-i încuraja pe acești tineri convertiți care treceau prin persecuție, și i-a placut să insiste asupra frumosului rod al Evangheliei care fusese astfel manifestat.

     1.1     1 Tes. 1:1

     Apostolul se asociază cu cei care au lucrat împreună cu el. În salutul său, el îi vede pe acești credincioși mai degrabă în legătură cu Dumnezeu Tatăl și cu Isus Hristos ca Domn, decât ca mădularele trupului în care Hristos este Cap.

     1.2     1 Tes. 1:2

     El îi încurajează asigurându-i că mulțumește neîncetat lui Dumnezeu pentru ei, și că își amintește de ei în rugăciunile sale.

     1.3     1 Tes. 1:3

     În plus, recunoaște roada Duhului în ei. Atrăgând atenția asupra acestor fericite calități creștine, apostolul nu-i flatează, ci recunoaște cu bucurie în ei dovezile unei adevărate lucrări a lui Dumnezeu. El remarcă lucrarea lor, osteneala și răbdarea lor, dar nu ca semne ale unei adevărate convertiri. Oameni din lume sunt adesea renumiți pentru mari lucrări filantropice, pentru osteneală imensă și pentru multă perseverență în realizarea lucrărilor lor. În cazul tesalonicenilor, apostolul poate să alăture la acestea alte calități în special creștine, și anume, "lucrarea credinței, osteneala dragostei, și răbdarea speranței" : cele trei mari elemente ale vieții creștine care aduc sufletul în relație cu Persoanele divine, arătând astfel trăsăturile unui suflet cu adevărat convertit. Ca dovadă a acestei realități, autorul epistolei către Evrei face referire tocmai la aceste trei calități. El a vorbit cu solemnitate despre cei care au apostaziat după ce au mărturisit creștinismul. Dar despre creștinii adevărați el poate spune : "Dar despre voi, preaiubiților, suntem încredințați de lucruri mai bune și care țin de mântuire", și anume lucruri care însoțesc mântuirea : "lucrarea voastră și dragostea" ; "încrederea deplină a speranței" și "credință și îndelunga-răbdare" (Evrei 6:9-12). 

     Mai mult, realitatea "credinței" lor, "dragostea" și "speranța" lor, este dovedită  prin faptul că aceste frumoase calități sunt cele ale "Domnului nostru Isus Hristos". Credința, dragostea și speranța au nevoie fiecare de un obiect. În creștinism, acest obiect este o Persoană vie : Domnul Isus Hristos. Orice activitate adevărată în viața creștină rezultă din credința care își trage tăria, înțelepciunea și harul necesar, din Cel care este invizibil, și care este deci accesibil  doar credinței. Adevărata lucrare creștină izvorăște din dragostea pentru Domnul nostru Isus Hristos și nu este făcută ca o obligație legală. Răbdarea nu este o resemnare tristă față de nevoile severe, ci ea este susținută de speranța care așteaptă pe Domnul nostru Isus Hristos.

     În plus, viața de credință, dragostea și speranța, este trăită "înaintea lui Dumnezeu și Tatăl nostru". Este o viață de teamă sfântă trăită înaintea lui Dumnezeu, și nu pur și simplu înaintea omului pentru a obține o poziție religioasă, sau înaintea sfinților pentru a câștiga o reputație de devotament. Acești credincioși tineri au devenit "modele pentru toți cei care au crezut" (1:7), iar credința lor în Dumnezeu s-a răspândit (1:8) ; dar mărturia lor înaintea oamenilor era rezultatul unei vieți trăite înaintea lui Dumnezeu. Ei aveau conștiența de a trăi și de a umbla "înaintea lui Dumnezeu și Tatăl nostru" (1:3). "În adevăr, putem lupta cu râvnă pentru un Nume, dar chestiunea înaintea lui Dumnezeu privește puterea și roadele depline ale harului în măsura a ceea ce a fost primit ; iar dacă sufletul nu realizează acest lucru, este ceva groaznic pentru el să se bazeze pe o reputație religioasă, în timp ce lucrările nu sunt desăvârșite înaintea lui Dumnezeu (Apoc. 3:2)" (JND). 

     1.4     1 Tes. 1:4

     Mai mult, aceste dovezi ale unei lucrări a lui Dumnezeu în sufletele lor i-au dat apostolului siguranța că ei erau iubiți de Dumnezeu și erau obiectele harului Său suveran. Nu doar că harul a răspuns la toate responsabilitățile noastre, dar, prin suveranitatea harului lui Dumnezeu credincioșii au fost aleși înainte de întemeierea lumii, pentru a dobândi mântuirea împreună cu gloria eternă (2 Tim. 2:10). Dacă noi suntem aleși pentru gloria eternă, acum suntem puși deoparte de această lume prin lucrarea Duhului. Nicio poziție de demnitate și de onoare pe care această lume le poate oferi, nu va avea atracție asupra noastră, dacă realizăm acest lucru.

     1.5     1 Tes. 1:5

     Aceste roade frumoase au fost produse în viețile lor prin Evanghelie care a ajuns la ei  nu "doar în cuvânt, ci și în putere" prin predicarea prin Duhul Sfânt. A fost deci multă încredere. Din nefericire, poate exista multă predicare corectă a Evangheliei, dar prea adesea "doar prin cuvânt". Puterea și lucrarea Duhului Sfânt lipsesc. Ceea ce dă putere predicării și care lasă liber pe Duhul Sfânt să acționeze este o viață consecventă a celui care predică. Apostolul poate să spună deci : "după cum știți ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi". Viața lui confirma predicarea sa, și astfel făcea parte din mărturia pe care a dat-o cu buzele sale.

     1.6     1 Tes. 1:6-10

     Rezultatul faptului că mărturia a fost dată cu putere s-a manifestat în două moduri :

     1 - a condus pe cei care au primit mărturia, nu doar în binecuvântarea mântuirii, ci la a-l imita pe apostol (1:6a), și deci a-L imita pe Domnul. După ce au fost binecuvântați, ei au devenit reprezentanții Aceluia prin care au fost salvați.

     2 - această mărturie dată cu putere a stârnit ura celor care L-au lepădat. Această răutate se exprimă în persecutarea credincioșilor. Cu toate acestea, acești credincioși au fost susținuți în bucurie de Duhul Sfânt. Diavolul poate stârni persecuția, dar puterea Duhului este mai mare decât orice putere a vrăjmașului. Ștefan, plin de Duh Sfânt, a fost susținut triumfător în mijlocul suferințelor sale de martir. Martiriu ale cărui suferințe nu fac altceva decât să aducă laudă Domnului, și care dau o mărturie izbitoare despre puterea lui Dumnezeu înaintea lumii ! Astfel, bucuria acestor tineri convertiți persecutați a devenit un exemplu pentru credincioși și o mărturie pentru lumea din jurul lor, căci, în orice loc, credința lor față de Dumnezeu a devenit un subiect de uimire.

     Mărturia lor avea un caracter triplu :

     a - Cuvântul Domnului a răsunat de la ei (1:8).

     b - schimbarea modului lor de viață a dovedit realitatea convertirii lor, și era o mărturie cu privire la adevărul pe care îl predicau. De fapt, ei abandonaseră toate vechile lor practici idolatre, și s-au întors de la idoli la Dumnezeu, pentru a sluji Dumnezeului cel viu și adevărat (v. 9). Scriptura nu numește idoli doar imaginile reale ale păgânilor, dar și tot ceea ce se interpune ca un obiect între suflet și Dumnezeu : așa că este scris "copilașilor păziți-vă de idoli" (1 Ioan 5:21). Cât de mult sunt împiedicate viața și slujirea credinciosului datorită faptului că se permite o anumită preocupare pământească, poate inofensivă în sine, să devină un obiect între suflet și Dumnezeu.

     c - ei s-au întors de la lume, și de la iluziile sale, pentru a aștepta din cer pe Fiul lui Dumnezeu (v. 10). Toate așteptările lor erau în El. Convertiți, ei nu căutau să redreseze lumea, pentru a o face mai bună și mai luminoasă. Pentru a face față răului și a aduce binecuvântare, ei așteptau în liniște din cer pe Fiul lui Dumnezeu. Ei o făceau în pace și liniște, știind că Isus i-a scăpat de mânie prin moartea Sa, și că în învierea lui Hristos dintre morți, Dumnezeu Și-a declarat, pe de-o parte, satisfacția Sa în lucrarea lui Hristos, iar pe de altă parte, îndreptățirea credinciosului față de păcate și de judecată.        

                                 

 

      Cele trei învieri din morți de către Domnul în evanghelii

                                          Marcu 5:22-43 - Luca 7:11-16 - Ioan 11

     Edward Dennett

     1     Cele trei cazuri. Trei etape în moarte.

     Din câte știm, Domnul nu a înviat decât trei morți atunci când a fost pe pământ : fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și Lazăr. Fiecare din aceste cazuri prezintă caracteristici și învățături particulare. Fiica lui Iair tocmai murise atunci când Domnul a intrat în cameră și a schimbat plânsul nopții în bucuria dimineții. Fiul văduvei din Nain era dus la  mormânt atunci când Prințul vieții a oprit cortegiul mortuar ; iar Lazăr era în mormântul său, mort de patru zile, înainte ca, la porunca Celui care era Învierea și Viața, să se întoarcă la lumina zilei. Acesta este modul în care Hristos Își justifică puterea Sa de Fiu de a da viață oricărui vrea El, căci "vine un ceas", spune El, "și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care-l vor auzi vor trăi" (Ioan 5:25).

     2     Biruitorul morții

     A existat, de asemenea, un motiv divin în alegerea acestor cazuri. Dacă Domnul nu ar fi înviat decât pe copilul mai-marelui sinagogii, necredința, în presupunerea ei nerușinată, ar fi putut să pună la îndoială realitatea morții ; la fel este și în cazul fiului văduvei. Cazul lui Lazăr era cu totul de-o altă natură : moartea l-a revendicat  și l-a reținut timp de patru zile, până acolo încât sora lui a exclamat : "Doamne, deja miroase". Dar Cel care era lângă mormânt avea "viața în Sine" (Ioan 5:26), și El Însuși era pe punctul să moară și să învieze, să fie Cel care stăpânește peste cei morți și peste cei vii (Rom. 14:9). Moartea nu avea deci nicio putere, și chiar nu ar putea exista, în prezența Sa ; și în condescendența și în harul Său, El ne-a dovedit acest lucru prin întâlnirea și biruința asupra morții în toate etapele putrezirii și stricăciunii. El o va dovedi din nou, de-o manieră chiar mai minunată și victorioasă, în viitor, atunci când "toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieții, și cei care au făcut cele rele, spre învierea judecății (Ioan 5:29).

     3     Diferite motive de acțiune ale Domnului

     Se poate remarca, de asemenea, că motivele de acțiune ale Domnului în aceste cazuri respective erau diferite, adică motivele Sale așa cum sunt ele revelate în diferitele pasaje ale Scripturii.

     3.1     Fiica lui Iair

     El S-a dus la casa lui Iair la cererea insistentă a tatălui îndurerat. "A căzut la picioarele Lui și L-a rugat mult, spunând: Fetița mea este pe moarte; Te rog să vii și să-Ți pui mâinile peste ea, ca să se vindece și să trăiască" (Marcu 5:23). Aceasta este credință, putem spune, care s-a agățat de inima lui Hristos și L-a constrâns să răspundă chemării sale. Lucrul acesta face plăcere inimii lui Hristos, să răspundă la nevoia celui care, cu toată încrederea, își descarcă asupra Lui povara durerii sale. Ce mângâiere ! da, ce încurajare pentru orice biet suflet împovărat - împovărat de-o anumită durere sau întristare - să vină la Hristos și să invoce simpatia și harul Său și dragostea Sa infailibilă și inepuizabilă ! Cu adevărat, toți aceștia vor descoperi că El are o inimă pentru fiecare suferință.

     3.2     Fiul văduvei din Nain

     Fiul văduvei din Nain vorbește, de asemenea, de starea morală a lui Israel. Este, de asemenea, remarcabil că acest incident survine după o demonstrație izbitoare de credință, o credință în Hristos ca având puterea lui Dumnezeu, și o astfel de credință pe care Domnul nu a găsit-o nici chiar în Israel (Luca 7:9). Dar, în acest caz, era vorba despre un non-iudeu (dintre națiuni), și nu de un membru al poporului ales. Era un centurion roman. Cu toate acestea, Luca Îl prezintă pe Hristos ca Fiul Omului, descoperind pe Dumnezeu în har în afara oricărei dispensații, deși El se afla de fapt în mijlocul lui Israel. De aici rezultă importanța deosebită acordată credinței centurionului, care era străin de Israel și de legământul promisiunii. În acest contrast este introdus fiul văduvei din Nain. Moral, Israel era mort și, ca atare, fără speranță, cu excepția intervenției în har a puterii învierii - o putere necunoscută poruncilor legii. Era necesar deci ca Israel să fie obiectul unui har și a unei îndurări suverane, la fel ca față de națiuni (comp. Rom. 11: 30-32).

     5.3     Lazăr

     Lazăr reprezintă aceeași stare a lui Israel și, de asemenea, starea omului așa cum era manifestată ea în Israel. În Ioan 8, iudeii au respins cuvintele lui Hristos ; în Ioan 9, lucrarea Sa ;  și în Ioan 10, pe El Însuși, Păstorul cel Bun, chemând oile Sale în afara staului iudaic. Lucrul acesta a provocat ura iudeilor care au luat din nou pietre pentru a arunca în El (Ioan 10:31). Ei o făcuseră deja mai înainte (Ioan 8:59). Nu doar că L-au respins, dar ei manifestau ura criminală a inimii lor față de El ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 10:33-36). Acesta era deci sfârșitul lor ca națiune, și în capitolul următor, starea lor de moarte, ca rod al păcatului lor, este ilustrată prin Lazăr. Ei voiau să-L omoare cu pietre pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu ; Dumnezeu a dat mărturie cu privire la acest caracter (ca Fiu al Său) prin învierea lui Lazăr. "Boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea" (Ioan 11:4). În plus, dacă Israel era mort, întrebarea era de a ști dacă aceste oase uscate pot învia. Dacă da, aceasta nu putea fi decât prin exercitarea puterii suverane a învierii în har. Și lucrul acesta se va întâmpla, căci "așa zice Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și vă voi face să ieșiți din mormintele voastre, popor al Meu, și vă voi aduce pe pământul lui Israel" (Ezec. 37:12). O, adânc al bogățiilor și al înțelepciunii și al cunoștinței lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și de neînțelese căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului? sau cine a fost sfătuitorul Lui? sau cine I-a dat Lui întâi, și să-i fie răsplătit? Căci din El și prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin (Rom. 11:33-36).

                             .................................................................................................    

 

                                               Creați bărbați și femei

     Ernst Augustus Bremicker

     1     "Dumnezeu l-a creat pe om... i-a creat bărbat și femeie" - Geneza 1:27

     Această afirmație scoasă din descrierea Creației, potrivit căreia Dumnezeu a creat omul și femeia (bărbat și femeie), nu a avut nevoie să fie explicată timp de multe secole.

     Două lucruri erau întotdeauna mai mult sau mai puțin evidente de știut și de înțeles :

     1 - Sunt exact două sexe - nici mai mult nici mai puțin.

     Prin aceasta putem fi siguri ca Dumnezeu a avut ceva în vedere. Înțelepciunea Sa de Creator L-a condus să facă lucrurile în acest mod și nu altfel. El ne-a făcut într-un mod "umitor și admirabil" (Ps. 139:14). Un bărbat este un bărbat și o femeie este o femeie. În căsătorie, Dumnezeu îi unește pe cei doi într-o singură entitate, căci ei sunt complementari (se completează unul pe altul) (Gen. 2:24).

     2 - Nimeni nu are dreptul să hotărască sexul său, nici să-l schimbe.

     O ființă umană este, de la nașterea sa (de fapt, de la concepția sa), fie bărbat fie femeie (Ps. 139:16). Au existat întotdeauna oameni nemulțumiți de sexul lor, și care ar fi preferat să-l aibă pe celălalt, dar nimeni nu s-ar fi gândit vreodată să schimbe unul cu altul.

     2     Diversitate de sexe și identitate de gen

     În era teoriei genului, acest lucru s-a schimbat. Atunci când oamenii nu-L mai cunosc pe Dumnezeu, nu-L mai recunosc ca Creator și nu-L mai glorifică, nu este de mirare că în raționamentul lor cad în gânduri nebunești, și că inimile lor nebune se umplu de întuneric (vezi Romani 1:21). Dacă omul postmodern crede că poate determina singur cine și ceea ce este, nu este de mirare că el vine cu cele mai năucitoare idei.

     Prin urmare, nu este de mirare că astăzi se vorbește despre "diversitate de sexe" și că se cere recunoașterea socială. Diversitatea sexelor înseamnă că nu trebuie să existe numai două sexe (bărbat și femeie), dar că oamenii se pot identifica și în alte moduri diferite (cuvintele la modă sunt : non binar, genderqueer, genderfluid, bisexual !! etc.). Conform acestei teorii, sexul ar trebui să permită o gama largă de identități, care chiar se pot schimba de-a lungul vieții.

     Conform ideologiei de gen, nu există doar sex biologic (în engleză : "sex"), dar și sex social (în engleză : "gen"). Se vorbește despre rolul genului (la ce să ne așteptăm) și despre identitatea de gen (cum ne simțim). Sexul social este considerat mai important decât sexul biologic. Lucrul acesta semnifică că fiecare trebuie să aibă posibilitatea de a defini pentru sine însuși ce este un bărbat și ce este o femeie. Ideea centrală este că fiecare poate să-și aleagă liber sexul său. Factorul biologic nu mai este determinant. De la sexul biologic declarat inițial, se trece la "identitatea de gen". Un bărbat este acela care se simte bărbat. O femeie este cea care se simte femeie. Astfel, egocentrismul ființei umane din timpul nostru a atins o dimensiune fabuloasă - și ne întrebăm care va fi urmăorul pas.

     Din punct de vedere politic, se vrea autodeterminare, și ca sexul social să prevaleze sexul biologic. O lege germană cu privire la această autodeterminare va fi adoptată pe 12 aprilie 2024. Au fost stabilite următoarele puncte :

     - Orice persoană în vârstă de 14 ani, și peste, are dreptul să solicite înregistrarea sa sexuală la starea civilă, fără o intervenție judiciară.

     - O modificare ulterioară a înregistrării sexuale este posibilă după o perioadă de un an.

     Următoarele puncte au fost incluse în proiectul de lege :

     - Modificarea prenumelui dacă nu mai corespunde cu sexul actual.

     - Interdicția, sub pedeapsa sacțiunilor, de a se adresa unei persoane trans cu numele său original.

     3     Duhul vremii 

     Majoritatea cititorilor noștri pot găsi ciudat sau străin acest mod de gândire. Putem, de asemenea, intuitiv - și pe bună dreptate - să-l respingem, căci el contrazice în mod clar ordinea creției lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trebuie să fim conștienți că în el este impregnat duhul vremurilor. Avertismentul lui Pavel rămâne încă valabil să nu ne conformăm acestei lumi și, prin urmare, nici duhului vremurilor. Dimpotrivă, trebuie să fim transformați prin înnoirea minții noastre, ca să deosebim "care este voia lui Dumnezeu, bună și plăcută și desăvârșită" (Romani 12:2). 

     Aceasta înseamnă în primul rând că trebuie să ne așteptăm să fim confruntați cu aceste idei chiar și  printre cei credincioși. În al doilea rând - și aceasta poate fi și mai grav -  trebuie să privim în față că copiii noștri, din primii lor ani de școală (și uneori chiar înainte), sunt infiltrați și influențați copios cu aceste idei.

     Dezbaterea persistentă asupra identității de gen conduce din ce în ce mai mult pe oameni să creadă că sexul lor social nu corespunde sexului lor biologic. Studiile empirice artă clar acest lucru. Aceasta nu rămâne adesea numai la nivelul sentimentelor : Numărul intervențiilor medicale concrete, operații, tratamente hormonale sau blocarea pubertății, nu încetează să crească. Consecințele sunt cu ușurință previzibile. Tinerii sunt în mod deosebit afectați, căci deseori nu pot anticipa consecințele deciziilor lor, și de multe ori urmează pur și simplu o anumită tendință.

     Este evident că tendința transgender este alimentată excesiv de mass-media. Fie că este vorba de internet sau de ziare, se citește permanent istoriile persoanelor prezentate ca modele și "faruri". Se are impresia că prin alegerea liberă a sexului său, se poate găsi adevărata fericire și se atinge "raiul pe pământ". Chiar și basmele (sau poveștile) clasice sunt declarate ostile copiilor și respinse. În schimb, trebuie să înceapă să creadă basmul modern al pretinsei fericiri a alegerii sexului. În ce ne privește, nu trebuie să credem orice duh, ci de a discerne ceea ce este în conformitate cu gândirea lui Dumnezeu (1 Ioan 4:1).

     4     Datoria noastră

     Prin urmare, este necesar să avem o idee aproximativă despre ceea ce este duhul vremurilor, și de a înțelege cum "funcționează" lumea care ne înconjoară. Nu ne putem permite să fim luați prin surprindere, ci trebuie să fim în măsură de a ne ajuta copiii și tinerii noștri să înțeleagă și să adopte felul lui Dumnezeu de a vedea lucrurile. A băga capul în nisip și a ignora pur și simplu dezvoltarea ideilor nu ne va ajuta la nimic. Avem datoria absolută de a transmite generației următoare imaginea biblică a omului (inclusiv ceea ce spune Dumnezeu despre sexualitate), și de a-i face să înțeleagă cu dragoste că nu duhul vremurilor stabilește ceea ce este adevărat, ci Duhul lui Dumnezeu. Lucrul acesta este valabil în primul rând pentru aceia dintre noi care suntem părinți sau bunici, dar și pentru fiecare ca frați și surori în credință. Chiar în predicarea publică, aceste subiecte nu sunt de evitat.

     5     Perspectiva biblică

     Vorbind din punct de vedere biblic, nu putem înțelege discuțiile socio-politice actuale, și în care ne simțim complet străini. Cu toate acestea, nu ar trebui să fim surprinși. Descrierea omului natural fără Dumnezeu în Romani 1 este mai mult decât clară. Poetul german Emanuel Geibel a spus acum peste o sută de ani : "Credința căreia i se refuză ușa, va reveni pe fereastră sub formă de superstiție. Când dumnezeii sunt alungați, vin fantomele". Este exact ceea ce trăim noi astăzi. Romani 1 arată cum părăsirea principiilor divine duce din decădere în decădere, la o îndepărtare de Dumnezeu din ce în ce mai mare.

     Maniera biblică de a vedea lucrurile este clară și ușor de înțeles. Dumnezeu a creat două sexe, și nu trei sau mai multe (*). Biblia vorbește în multe locuri despre bărbați și femei, dar niciodată de-o altă opinie. Și ea nu dă nici cel mai mic indiciu că cineva și-ar fi schimbat sau că ar putea să-și schimbe sexul.

     (*) Nu vorbim aici despre cazuri foarte rare de intersexualitate, care există în realitate și pot avea cauze diferite. Dar chiar și aici, din punct de vedere biologic, există doar o diferență între două sexe - nimic mai mult.

     Prin urmare, trebuie să ne acceptăm așa cum ne-a creat Dumnezeu. El a făcut lucrurile bine. Un bărbat ar trebui să accepte că el este bărbat. O femeie trebuie să accepte că ea este o femeie. Ar trebui să ne încurajăm unii pe alții să acceptăm așa cum ne-a creat Dumnezeu. Orice altceva este o atingere la drepturile Creatorului. Dacă inversarea repartizării rolurilor între bărbat și femeie în sarcini și responsabilități este deja dezastruoasă, cu atât mai mult este transformarea sexuală. Versetul citat adesea în alte contexte din Deutoronom 22:5 se aplică și aici într-un anumit fel : "Femeia să nu se îmbrace cu haină bărbătească, nici bărbatul să nu se îmbrace cu haină femeiască; pentru că oricine face acestea este o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău".

     6     O iluzie

     Pe lângă acestea, este o iluzie de a crede că se poate schimba cu adevărat sexul. Biologic, este imposibil. "Softul" pe care ni l-a dat Creatorul nu poate fi șters, în special cromozomii și ADN. Fiecare celulă din corpul nostru ne definește atât ca bărbat cât și ca femeie.

     În plus, ideea că ar fi un "sex social" este străină învățăturii biblice. Un bărbat rămâne un bărbat. O femeie rămâne o femeie. Într-un context, cu siguranță diferit, Pavel a scris : "Fiecare să rămână în chemarea aceea în care a fost chemat" (1 Cor. 7:20). Lucrul acesta trebuie să fie destul de clar pentru fiecare creștin în ceea ce privește sexele, și aceasta este imaginea pe care trebuie să o transmitem copiilor și tinerilor noștri. Dumnezeu nu vrea să ne tulbure, să-Și bată joc de noi, El ne vrea binele. El are în vedere binele nostru. Distrugerea nu vine de la Dumnezeu, ci de la rătăcirea propriilor noastre gânduri.

     7     Reacția noastră

     O altă chestiune, nu mai puțin importantă, este de a ști ce comportament adoptăm, ca creștini, față de persoanele trans. Suntem nedumeriți, și aceasta este de la sine înțeles, dacă colegul nostru de muncă, vecinul nostru, sau profesorul nostru, revenind din concediu ne spune dintr-o dată că el nu mai vrea să fie cine era mai înainte, că și-a schimbat prenumele, și că intenționează să trăiască de acum înainte cu (sau : în) altă identitate.

     Pavel a scris : "Umblați cu înțelepciune față de cei de afară, răscumpărând timpul. Cuvântul vostru să fie întotdeauna în har, dres cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia" (Col. 4:5-6). Într-adevăr, trebuie multă înțelepciune pentru a ne comporta corect față de cei necredincioși, și chiar mai multă față de persoanele trans, și de a găsi cuvinte potrivite.

     Ceea ce rămâne în mod absolut, este că "bunătatea și dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru" s-a arătat (Tit 3:4), pentru a oferi mântuire tuturor oamenilor. Nu este exclus nimeni. De aceea nu trebuie să denigrăm pe nimeni, nici să fim certăreți. Dimpotrivă, trebuie să fim "moderați" și "plini de blândețe" - și aceasta față de toți oamenii (Tit 3:2). Nu trebuie să numim răul bine, nici să punem întunericul în locul luminii (vezi Isaia 5:20). Rămâne valabil faptul că nu trebuie să disprețuim pe nimeni ca persoană. Cuvântul lui Dumnezeu ne interzice să rănim oamenii. Să nu discriminăm pe nimeni, - și aceasta nu doar pentru motivul de rasă, origine etnică, credințe sau handicap fizic, dar nici din cauza sexului sau a identității sexuale asumate. Bunătatea și dragostea lui Dumnezeu pentru oameni se aplică față de toți oamenii, fără deosebire. El vrea să-i mântuiască pe toți - fără deosebire. Aceasta este baza comportamentului nostru față de oameni - indiferent de peroană.

     8     Concluzie

     Pavel le-a scris filipenilor că noi, copiii lui Dumnezeu, trăim într-o "generație strâmbă și pervertită". Acesta este un fapt. Dar ce trebuie să facem noi ? Să ne revoltăm ? Să ne resemnăm ? Să părăsim lumea ? Să îmbunătățim lumea ? Să devenim activi în politică ? Acestea nu sunt opțiuni.

     Misiunea este : "...străluciți ca niște luminători în lume, ținând sus Cuvântul vieții" (Filip. 2:15,16). Trebuie să avem, pentru noi înșine, o convingere clară și bazată pe Biblie, și de a o putea apăra și explica. Ceea ce Dumnezeu a stabilit în ordinea din creație (două sexe) rămâne valabil astăzi. Dar nu este sarcina noastră să-i convingem pe cei necredincioși de convingerea noastră, și de a ne duela cu ei. Sarcina noastră este de a-L mărturisi pe Hristos, adică de a-L reprezenta, pe El care este "Cuvântul vieții". Trebuie să o facem în adevăr și, în același timp, în dragoste.