APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                         - XXX -

     Walter Scott                                                                                                       STEM Publishing

     APOCALIPSA 13

     CELE DOUĂ FIARE

     BALAURUL ȘI CELE DOUĂ FIARE

     Biruința lui Mihail asupra balaurului a dus la înlăturarea completă a puterii și influenței lui Satan în ceruri. Balaurul și oștirea lui au fost aruncați pe pământ, un eveniment de o importanță neobișnuită și de o semnificație gravă. Pământul va deveni acum scena operațiunii satanice, iar iudeii și cei dintre națiuni care se tem de Dumnezeu, obiectele speciale ale urii ucigașe a lui Satan. De asemenea, el orbește și întunecă popoarele și țările în care strălucea odinioară atât de puternic lumina creștinismului. Deși Satan este un duh și, prin urmare, nevăzut de ochii muritori, el este totuși prezent în persoană pe pământ în timpul ultimei jumătăți de săptămână profetică din Daniel, trei ani și jumătate. Cei doi slujitori principali ai săi sunt prezentați în acest capitol, doi oameni. Aceste instrumente sunt, de asemenea, descrise ca fiind fiare, fiare sălbatice, feroce (*). Ca oameni, ei sunt, cu siguranță, responsabili față de Dumnezeu, dar aici sunt văzuți ca instrumente și unelte ale lui Satan, care le dă putere și o mânuiește. Satan este mintea inteligentă care acționează în și prin acești doi apostați. Prima Fiară este dintre națiuni, caracterizată prin forța brută (v. 1-10); a doua Fiară este un iudeu, caracterizat printr-o influență subtilă (v. 11-18). Aceștia sunt, deci, cei doi slujitori principali ai lui Satan pe pământ, în care și prin care el lucrează pentru a realiza distrugerea lui Israel și, în caz contrar, a "rămășiței seminței ei" (Apoc. 12:17). Într-o perioadă ulterioară, el îi îndeamnă pe cei care i-a amăgit, orbiți de el, să se ridice și să lupte împotriva lui Hristos Însuși și a oștirii Sale cerești. (Apoc. 19:11 ; 20:3). Cât de mare este înfrângerea! Cât de mare este căderea!

     (*) Fiarele sunt puteri sau împărății, dar expresia este folosită adesea pentru capul personal al împărăției, deoarece conducătorul îi dă propriul său caracter. Astfel, chiar în acest capitol, pronumele masculine și personale sunt aplicate Fiarei, indicând, desigur, conducătorul personal și real (vezi Apoc. 20:10 ca confirmare). Prin urmare, termenul Fiară poate fi folosit atât pentru împărăție, cât și pentru capul său personal și puternic. Fiarele din capitolele 4-6 sunt făpturi vii.

     PRIMA FIARĂ

     RENAȘTEREA ISTORICĂ A IMPERIULUI ROMAN

     Apoc. 13:1-10 - "Și am stat pe nisipul mării; și am văzut ridicându-se din mare o fiară având zece coarne și șapte capete; și pe coarne, zece diademe, și pe capete, nume de hulă. Și fiara pe care am văzut-o era asemenea unui leopard, și picioarele ei, ca ale unui urs, și gura ei, ca gura unui leu; și balaurul i-a dat puterea lui și tronul lui și autoritate mare; și unul din capetele ei era ca înjunghiat de moarte și rana ei de moarte fusese vindecată: și tot pământul se minuna de fiară. Și s-au închinat balaurului, pentru că i-a dat fiarei autoritatea; și s-au închinat fiarei, spunând: Cine este asemenea fiarei și cine poate face război împotriva ei? Și i s-a dat o gură, care vorbea lucruri mari și hule; și i s-a dat autoritate să lucreze patruzeci și două de luni. Și și-a deschis gura pentru hule împotriva lui Dumnezeu, ca să hulească Numele Lui și cortul Lui și pe cei care locuiesc în cer. Și i s-a dat să lupte împotriva sfinților și să-i învingă; și i s-a dat autoritate peste orice seminție și popor și limbă și națiune; și i se vor închina toți aceia care locuiesc pe pământ, al căror nume nu a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieții Mielului înjunghiat. Dacă are cineva urechi, să audă! Dacă cineva duce în robie, în robie va merge. Dacă cineva ucide cu sabia, cu sabia trebuie să fie ucis. Aici este răbdarea și credința sfinților".

     13.1.1 -"Și am stat..." (*).

     (*)  În Biblia rom. (2001) acest verset: "Și am stat pe nisipul mării" apare la sfârșitul cap. 12 v. 18, însă, în mod corect, el se află la începutul cap. 13 v.1, n.tr.

     Unii citesc : "el a stat". Dacă se acceptă prima interpretare ("am stat"), atunci referința se aplică la văzător, dar dacă este cea de-a doua, atunci este vorba despre balaur. Hengstenberg remarcă: "Nu se poate decide pe motive externe între cele două interpretări". Autoritățile sunt împărțite. Dar un studiu atent al contextului arată în mod concludent că văzătorul și nu balaurul a "stat pe nisipul mării" (*). Profetul apocaliptic își ocupă întotdeauna locul sau poziția ca punct de observație în conformitate cu subiectul în cauză. Astfel, cerul (Apoc. 4:1), nisipul mării (Apoc. 13:1), pustiul (Apoc. 17:3) și un munte înalt Apoc. 21:10) sunt puncte de vedere respective din care el poate contempla diferitele viziuni panoramice, pe măsură ce trec prin fața privirii sale. 

     (*)  Versiunea Revizuită spune că balaurul "s-a dus să facă război". Cât de nepotrivită ar fi următoare menționare despre el : "a stat pe nisipul mării!" Așa cum profetul iudeu aflat lângă râul Ulai a văzut ascensiunea imperiilor persan și grec, conflictele și istoria lor (Daniel 8), tot așa văzătorul creștin de pe nisipul mării a văzut reapariția celei de-a patra Fiare - Roma în splendoarea imperială ieșind din forțele sălbatice și tumultoase ale unei crize revoluționare. 

     13.1.2 - "Nisipul mării"

     Nisipul mării pe care stătea văzătorul simbolizează o imensă mulțime de oameni (Apoc. 20:8). Simbolul este destul de comun, așa cum este folosit în toată literatura. Nisipul îndreaptă atenția spre numeroasele mase ale omenirii, în timp ce marea, ca simbol, vorbește despre forțele și principiile sălbatice și a revoltelor care acționează în mijlocul lor. Cu alte cuvinte, masa rasei umane este indicată aici ca fiind într-o stare de neliniște și tulburare.

     13.1.3 - "O fiară care se ridică din mare" 

     În această stare de lucruri, văzătorul se oprește și "a văzut o fiară ridicându-se din mare". Această Fiară este, fără îndoială, vechiul imperiu roman care reapare pe scena profetică. A apărut într-un mod similar cu cele trei imperii precedente. "Patru fiare mari... s-au ridicat din mare" (Daniel 7:3); adică, din masele frământate și neliniștite ale omenirii. Cele patru imperii universale, Babilonul, Persia, Grecia și Roma sunt reprezentate atât ca metale (Daniel 2), cât și ca fiare (Daniel 7), și nu doar în ascensiunea și etapele inițiale ale istoriei lor, ci la sfârșit, ele sunt acolo când vine Domnul (*). Primele trei puteri (**), lipsite de puterea lor, la sfârșit doar există, dar a patra (cea romană) va fi, ca în trecut, puterea dominantă pe pământ. Roma a apărut inițial din chinurile revoltei și ale anarhiei. Cetatea a fost construită cu puțin timp înainte ca cele zece seminții să fie duse captive în Asiria. Multe semne prevestitoare și legende legate de întemeierea Romei arată toate măreția ei viitoare. Însă, în timp ce  Daniel 7:3, 7 se referă la ascensiunea istorică a imperiului, în anul 753 î.Hr., văzătorul din Apocalipsa 13:1 prezintă reapariția sa viitoare. Timp de peste o mie patru sute de ani (***), imperiul roman de apus a încetat să existe (****), dar renașterea sa viitoare este incontestabilă, iar la aceasta se referă primul verset al capitolului nostru. Nu avem nicio modalitate de a stabili dacă imperiul există sau se formează doar în timpul judecăților aduse prin deschiderea peceților. Este posibil ca din prăbușirea generală a oricărei autorități guvernamentale din timpul celei de-a șasea pecete (Apoc. 6:12-17) să apară Fiara. Martirii care au murit mai înainte (Apoc. 6:9-11) nu sunt uciși sub persecuția Fiarei, ci trebuie ca ei să aștepte până când li se vor alătura cei uciși ulterior, ceea ce arată că Fiara nu este prezentă, sau cel puțin nu este activă, în timpul deschiderii peceților. 

     (*) Profetul nu ia în considerare destrămarea și inexistența puterii romane timp de mai multe secole. Ioan arată renașterea acesteia.

     (**) Prima nu va exista teritorial, ci se va regăsi, contopită în caracteristicile sale, în cea de-a patra. Babilonul este sortit să nu se mai ridice niciodată ca putere temporală (Ier. 51:63-64).

     (***)  Cred că autorul se referă la timpul când scrie această "Expunere"; aprox.1400 + 476 (căderea imperiului) = 1876(aprox.), n.tr.

     (****) Roma a căzut în anul 476 d. Hr. Ultimul care a purtat coroana imperială a fost Romulus Augustus, un conducător tânăr și slab. Primul nume amintea de fondatorul imperiului, în timp ce al doilea de primul din linia imperială.

     FIARA CARE SE RIDICĂ DIN MARE ȘI CEA CARE SE RIDICĂ DIN ADÂNC

     13.1.4 -"Fiara din mare și Fiara din Adânc"

     Fiara este văzută aici pentru prima dată în renașterea ei istorică ca "ridicându-se din mare". Dar se spune și că "se va ridica din Adânc" (Apoc. 17:8). Ambele sunt viitoare. Imperiul urmează să existe timp de șapte ani, dar când va apare la început, o va face dintr-un haos politic și social, în timp ce în ultima sa etapă finală sunt sugerate originea și caracterul său diabolic. Marea se referă la ascensiunea sa istorică viitoare, Adâncul la starea sa sub puterea satanică. Acest ultim aspect al imperiului datează de la aruncarea lui Satan din cer, care va avea loc la "jumătatea săptămânii". Caracterul și acțiunile satanice îl caracterizează în ultima perioadă a existenței sale, trei ani și jumătate.

     COARNELE ȘI CAPETELE FIAREI

     13.1.5 - "Având zece coarne și șapte capete"

     Fiara este descrisă apoi ca având zece coarne și șapte capete, iar pe coarnele ei zece diademe. Coarnele sunt menționate înaintea capetelor (Versiunea Revizuită). În Versiunea Autorizată, acestea sunt numite în ordine inversă. În Apocalipsa 12:3 și 17:3 vedem mai întâi capetele și apoi coarnele. Probabil motivul pentru care, în textul nostru, coarnele sunt menționate înaintea capetelor este acela că, la reapariției sa istorică, Fiara se prezintă sub forma a zece împărății. Prin urmare, atenția este îndreptată acum asupra acestei  trăsături noi și până acum necunoscute a imperiului. Diademele sunt văzute pe capetele balaurului (Apoc. 12:3); aici ele sunt văzute pe coarnele Fiarei. În primul caz vedem șapte diademe; la ultimul zece. Ar trebui să citim diademe, nu coroane. Primele indică puterea despotică, cele din urmă monarhie constituțională. Acum, aceste zece coarne încoronate sunt zece împărați (Apoc. 17:12). În curând vor fi văzute zece împărății distincte în Europa de vest. Ar fi o simplă presupunere să le enumerăm sau să le stabilim exact limitele teritoriale, dar identificarea lor va fi destul de simplă atunci când Dumnezeu, în planurile Sale providențiale, le va face vizibile. În istoria sa, imperiul nu a avut niciodată acest caracter. Când a încetat să mai existe, s-au format numeroase împărății și mici state, fragmente ale acestui imens și colosal imperiu, cu un singur conducător despotic. Dar când va fi reînviat, se vor forma zece împărății în limitele sale teritoriale. Acești zece împărați, epuizați, presupunem, de neîncetate gelozii și certuri internaționale, "sunt într-un gând și îi dau puterea și autoritatea lor fiarei" (Apoc. 17:13). Atunci va fi un singur conducător peste imperiu, "cornul cel mic" din Daniel 7, prințul roman care face un legământ cu națiunea apostată (iudeii) pentru șapte ani (Daniel 9:27), dar pe care îl va rupe la jumătatea perioadei și, în cele din urmă, piere la venirea Domnului în judecată (Apoc. 19:20).

     NUME DE HULĂ

     13.1.6 - "Pe capete nume de hulă"

     Este adăugată o altă trăsătură și mai îngrozitoare : "pe capete nume de hulă". Pentru un observator superficial, imperiul, în imensa lui putere și întindere teritorială, ar părea extrem de impresionant, dar pentru o minte gânditoare, caracterul său hulitor, așa cum este arătat prin capetele sale, prin autoritatea sa de guvernare, prezintă o priveliște îngrozitoare. Cele șapte capete ale Fiarei reprezintă, nu forme succesive de guvernare, ca în Apocalipsa 17:10, ci plinătatea și guvernarea completă cu care este investită Fiara în zile din urmă ale istoriei sale. Nu este vorba pur și simplu de concentrarea puterii semnificată de "șapte coarne" (Apoc. 5:6), ci de "șapte capete", plinătatea guvernării inteligente (Apoc. 12:3).

     "Pe capete nume de hulă" (*). După ce a fost abandonată mărturisirea creștinismului (2 Tes. 2:3), blasfemia publică, fățișă, la adresa lui Dumnezeu este tristul rezultat. Fiara Îl va sfida pe Dumnezeu în mod deschis și se va opune hotărât tuturor celor ce sunt ai Lui (v. 6). Aceasta este o trăsătură complet nouă a imperiului și una care caracterizează ultima etapă a existenței sale. Roma antică avea un caracter păgân. Ne-am fi așteptat în mod normal ca acele nume să fie pe capetele balaurului, dar nu, ele sunt pe Fiară, căci ea este cea care trebuie să fie martorul public al împotrivirii directe și flagrante față de Dumnezeu și de Unsul Său, precum și față de tot cerul. Orice formă și caracter în care Dumnezeu ar putea fi dezonorat în ochii oamenilor, este menționat în aceste "nume de hulă". 

     (*)  Ca aplicație istorică, aceste "nume de hulă" ar fi cele purtate în mod nelegiuit de împărați, dintre care mulți au insistat să li se aducă onoruri și închinare divină. Nero era salutat ca "cel etern". Caligula a poruncit ca imaginea sa să fie plasată în templu pentru a fi venerat alături de Iehova. De fapt, divinizarea împăraților era o lege permanentă în viața romană. Această caracteristică îngrozitoare a fost introdusă odată cu preluarea stăpânirii imperiale de către Cezari.

     CARACTERISTICILE IMPERIULUI 

     13.2.1 - "Era asemenea unui leopard, și picioarele ei, ca ale unui urs, și gura ei, ca gura unui leu". 

     Adică, Fiara, sau Roma imperială, pe lângă faptul că este marcată de trăsături proprii, combină și concentrează principalele trăsături ale celor trei imperii precedente, "le absoarbe", după cum a spus cineva (*). Ne întoarcem la profetul iudeu pentru explicațiile necesare cu privire la aceste imperii. Capitolul conține o singură profeție care a fost dată lui Daniel prin viziune  (Daniel 7), care se întinde de la venirea cuceritorului lui Iuda până la tronul suveranității universale, de-a lungul veacurilor, până când steaua lui Iuda va fi din nou înălțată; cu alte cuvinte, de la domnia lui Nebucadnețar până la cea a lui Hristos ca Fiu al Omului. Acum, primele trei imperii sunt descrise pe scurt (Daniel 7); babilonian în versetul patru, medo-persan în versetul cinci și grec în versetul șase. Restul capitolului este dedicat în principal analizei celei de-a patra Fiare, caracterizată, dar nenumită (v. 7). Se va observa că văzătorul menționează animalele sălbatice în ordinea inversă față de cea a profetului. În Daniel, succesiunea istorică a imperiilor necesită menționarea mai întâi a leului, simbolul ales al măreției babiloniene. În Apocalipsa 13:2 este menționat mai întâi leopardul sau al treilea imperiu. Rapiditatea mișcărilor și salturile bruște, atât de caracteristice puternicului grec, Alexandru, sunt simbolizate prin leopard; tirania lacomă și zdrobitoare a perșilor asupra provinciilor pe care le-au cucerit (poate cu excepția lui Iuda), este asemănată cu picioarele unui urs; în timp ce groaza produsă de răgetul leului, precum și ferocitatea sa în sfâșierea prăzii, sunt menționate în continuare. Aceste trăsături de natură bestială sunt văzute aici combinate și întruchipate în a patra Fiară din Daniel 7, stăpânirea romană reînviată.

     (*) Toate fiarele feroce și puternice pe care Daniel (Daniel 7:3 și urm.) le-a adus succesiv pe scena acțiunii ca reprezentanți ai diferitelor imperii, Ioan le-a combinat aici într-un singur monstru. Este multă semnificație în aceasta. Imperiul roman a combinat în sine toate elementele de cruzime și opresiune care existaseră, luate laolaltă, în celelalte mari imperii care au fost înainte de el; extinderea sa era egală cu a tuturor unite la un loc. De aici și însemnătatea simbolului combinat care unește simbolurile celorlalte imperii în cel al Romei și, astfel, face din unitatea complexă a acestuia din urmă un exponent extrem de semnificativ al puterii, cruzimii și extinderii stăpânirii imperiale". - Stuart, "Apocalipsa", pag. 638.

     BALAURUL ȘI FIARA

     13.2.2 - "Și balaurul i-a dat puterea lui și tronul lui și autoritate mare"

     Fiara, în care sunt combinate trăsăturile și caracteristicile distinctive ale predecesorilor ei, precum și suveranitatea lor, este acum un instrument potrivit prin care balaurul poate lucra. Astfel, Fiara nu este doar moștenitoarea stăpânirii mondiale acordate în mod direct lui Nebucadnețar, ci ea îl reprezintă și pe balaur în cruzime și forță brută în lume. Subtilitatea șarpelui este exprimată în a doua Fiară (v. 11). Puterea satanică din Adânc, propriul tron al lui Satan în mijlocul unei scene care sfidează pe Dumnezeu, și autoritatea nelimitată pe pământ, alcătuiesc imaginea îngrozitoare prezentată aici. Hristos a refuzat suveranitatea asupra lumii oferită de Satan (Luca 4:5, 8); iată aici pe cineva care o acceptă. Rămâne doar să adăugăm că perioada la care se face referire, când balaurul își dă tronul și autoritatea Fiarei, este momentul și ocazia când Fiara se ridică din Adânc (Apoc. 17:8), ca urmare a expulzării lui Satan din cer.

     Caracterul satanic și istoria imperiului acoperă cea mai interesantă și solemnă criză din viitorul lumii - cei trei ani și jumătate care preced venirea Domnului în glorie. La sfârșitul acestei perioade, a șaptezecea săptămână a lui Daniel, Fiara și aliatul ei în rău merg "la pierzare", adică, în iazul de foc. Cele două Fiare din capitolul nostru sunt văzute în cele din urmă ca doi oameni inspirați de diavol. Acești conducători ai apostaziilor din zilele de la sfârșit sunt aruncați de vii în pierzarea lor eternă (Apoc. 19:20).

     MOARTEA ȘI ÎNVIEREA FIAREI, O MINUNE UNIVERSALĂ

     Apoc.13:3 - "Și unul din capetele ei era înjunghiat de moarte și rana ei de moarte fusese vindecată: și tot pământul se minuna de (lit. "după") fiară".

     Aici avem moartea politică și învierea Fiarei. Capul rănit și Fiara sunt în mod evident identificate. Fiara în capul ei imperial a fost cea care a fost ucisă. Imperiul a încetat să mai existe în anul 476 d.Hr. Stăpânirea mondială a Cezarilor a zăcut în strânsoarea de fier a morții politice, de la acea dată până acum. Dar Dumnezeu, în providența Sa, va chema imperiul din nou la existență, dintr-o scenă de tulburări revoluționare și conflicte - asemenea celei din care a apărut imperiul lui Napoleon - din mare (v. 1). "Rana ei de moarte fusese vindecată". Văzătorul o consideră un fapt împlinit, referindu-se, credem, la afirmația din versetul 1. Dar învierea ei, precum și prezentarea ei înaintea lumii, este legată de renașterea ei satanică la jumătatea săptămânii (Daniel 9:27). Renașterea (Apoc. 13:2 ; 17:8) are loc în a doua jumătate a acelei săptămâni profetice de șapte ani. "Tot pământul se minuna de (sau după) fiară". Fiara va prezenta o imagine necunoscută și nemaiîntâlnită până acum, una fără precedent în istoria rasei umane. O putere umană înzestrată cu energie satanică, sfidând deschis pe Dumnezeu și investită cu puterea imperială și autoritatea mondială a lui Satan, va atrage privirile captivate ale întregului pământ. Acesta se va minuna de această priveliște. Nu vedem niciun motiv pentru a limita sintagma "tot pământul". Renașterea imperiului trebuie să fie o chestiune de interes pentru toți cei cuprinși în raza și influența sa. Autoritatea balaurului și influența sa extinsă depășesc limitele geografice ale celor zece împărății. Fiara, căreia Satan îi deleagă autoritatea sa, exercită o influență impunătoare pe tot pământul, ajungând chiar și la granițele păgânismului.

     ÎNCHINAREA ADUSĂ BALAURULUI ȘI FIAREI

     Apoc. 13:4 - "Și s-au închinat balaurului, pentru că i-a dat fiarei autoritatea; și s-au închinat fiarei, spunând: Cine este asemenea fiarei și cine poate lupta împotriva ei?".

     Aici, Dumnezeu este dat la o parte, iar balaurul Îi uzurpă locul. Nu Creatorul, ci Satan devine obiectul închinării universale. Simpla mărturisire (a lui Dumnezeu, n.tr.) este lipsită de valoare în acea zi cumplită. Doar realitatea (mărturisirea reală a cunoașterii lui Dumnezeu, n.tr.) poate folosi într-o scenă încredințată în întregime lui Satan. Doar cei ale căror nume au fost scrise în cartea Mielului, sau, cu alte cuvinte, cei aleși (v. 8), îl pot înfrunta pe Satan în ceasul aparentului său triumf. În ochii oamenilor, balaurul tocmai a făcut ceea ce se credea că numai Dumnezeu poate face, dând Fiarei autoritatea supremă; din acest motiv i se aduc onoruri divine. Dar și Fiara este venerată. Uimirea, pe care o provoacă reapariția ei în scena istoriei, adăugată cu trăsături supraomenești, este urmată de închinare. Atât uimirea, cât și închinarea sunt universale, aceasta din urmă depășind ca și caracter și amploare tot ceea ce s-a văzut vreodată la Roma. Spiritismul, care a făcut pași gigantici în ultimii ani, lucrează pentru un singur obiectiv bine definit, închinarea la diavol. În Europa și America, închinarea la diavol este practicată pe scară largă! În 2 Tesaloniceni 2 aflăm că omul păcatului, care este identic cu a doua Fiară din capitolul nostru, pretinde și, de asemenea, i se aduce închinare. Ce blasfemie oribilă! Ce batjocură și parodie a creștinismului! Nu Dumnezeirea: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, ci închinarea triunitară la diavol: balaurul, fiara și omul păcatului. Și la aceasta ajunge Anglia creștină? Adepții "criticii înalte" (*) fac tot posibilul, sub influența lui Satan, să predea creștinătatea diavolului, și fac progrese rapide în această direcție. "Cine este asemenea fiarei și cine poate lupta împotriva ei?" (**);  această afirmație sugerează că puterea și priceperea sa în arta războiului sunt calitățile strălucitoare care îi atrag admirația lumii și, prin urmare, omagiul cuvenit poziției sale înalte, dar nu închinarea este punctul special aici. Credem, totuși, că sensul este mult mai profund, și că onorurile divine vor fi aduse în mod personal conducătorului imperiului restaurat; realizarea acestui aspect este lucrarea celei de-a doua Fiare.

     (*)  Acești reprezentanți ai "Criticii înalte" spuneau atunci, și o spun și acum, că ei se pot pronunța, prin inteligență omenească, asupra veridicității textelor biblice, și a le da interpretarea dorită de ei, n.tr.

     (**) În această mândră și sfidătoare provocare este avansată pretenția de omnipotență. Dincolo de orice putere care a apărut vreodată pe pământ, Fiara se manifestă acționând direct prin puterea balaurului - o putere care nu cruță și nu cunoaște milă. 

     HULA, PERSECUȚIA ȘI AUTORITATEA MONDIALĂ A FIAREI

     Apoc. 13:5-7 - "Și i s-a dat o gură... i s-a dat putere... i s-a dat să facă război..."

     Împletită în însăși țesătura sumbrei relatări oferite aici despre răutatea satanică și aroganța umană, este o rază de mângâiere pentru sfinții lui Dumnezeu (din toate timpurile), care reiese din repetarea expresiei "i s-a dat". În spatele Fiarei se află puterea ascunsă, dar atotputernică, a lui Iehova. Satan nu are putere în sine însuși. Toată puterea este de la Dumnezeu. Exercitarea ei, la nivel individual și guvernamental, este o altă chestiune, iar pentru aceasta toți sunt responsabili, chiar și diavolul însuși. Puterea care a lovit Marea Galileii cu furie și furtună pentru a scufunda vasul care conținea cea mai prețioasă încărcătură care a navigat vreodată, Hristos și ucenicii Săi, și-a avut sursa în Adormitul divin care Se odihnea în partea din spate a corabiei. Lui Satan i s-a acordat, pentru moment, autoritate asupra elementelor naturii pentru a ne demonstra că puterea sa, precum și continuitatea ei, este controlată și verificată de Dumnezeu, după voia și plăcerea Sa (Matei 8:23-27). În mândria inimii sale, Fiara se laudă și hulește. Cine este ea și ce a făcut constituie, fără îndoială, suma "lucrurilor mari" rostite, iar la acestea se adaugă cuvintele semnificative "și hule". Dumnezeu, și toți ai Săi de pe pământ și din cer, sunt  batjocoriți în mod deschis, și a vorbit împotrivă cu cuvinte care nu au fost consemnate, dar, cu siguranță, destul de amare, ca expresie a unei inimi apostate, inspirată de Satan. 

     Încă odată ne întâlnim cu durata manifestării puterii satanice întrupate pe pământ. "Și i s-a dat autoritate să lucreze patruzeci și două de luni" (v. 5). De remarcat că textul nostru nu afirmă pur și simplu existența Fiarei - sau a imperiului - ca atare, ci face referire la acea criză majoră din istoria sa, momentul  în care Satan pune stăpânire pe ea pentru patruzeci și două de luni, adică trei ani și jumătate, înainte de distrugerea ei definitivă. În această perioadă, Fiara își continuă lucrarea de batjocură și violență sub influența directă a balaurului. Continuitatea imperiului de la ascensiunea sa (v. 1) până la distrugerea lui definitivă de către Domnul în Persoană, la venirea Sa în glorie (Apoc. 19:19-21), acoperă cel puțin întreaga perioadă a ultimei săptămâni profetice (Daniel 9). Renașterea sa din Adânc are loc la jumătatea săptămânii, și de atunci putem să socotim parcursul satanic de patruzeci și două de luni.

     Atunci, Dumnezeu, cortul Său și cei care locuiesc în cer sunt subiectele hulei satanice (v. 6). Sunt rostite cuvinte îndrăznețe și rele. Nu știm ce se spune, dar putem fi siguri că cea mai mare ură neobosită față de Dumnezeu, pe care răutatea balaurului o poate inspira, este exprimată public și cu glas tare. De asemenea, este probabil ca hula să îmbrace o formă suplimentară de dispreț și batjocură în imaginea și reprezentarea subiectelor divine. Apoi, sfinții de pe pământ, care susțin drepturile lui Dumnezeu împotriva balaurului și a sateliților săi, sunt predați în puterea Fiarei. Sfinții din acele vremuri nu vor fi asemenea celor șapte mii de martori ascunși din vremea profetului. Toți vor fi potrivit caracterului lui Ilie, îndrăzneți și neînduplecați în mărturia lor. Fiarei îi este permis să se răzbune asupra sfinților "și să-i învingă" (v. 7). Vezi și Apocalipsa 11:7-8, care, însă, este limitat la Ierusalim. Indiferent de întinderea teritorială a imperiului în viitor, autoritatea Fiarei pare nelimitată în raza și în extinderea sa, deoarece cuprinde "orice seminție și popor și limbă și națiune" - cele patru diviziuni ale rasei umane. Astfel, observăm o reuniune la Ierusalim a unor oameni din toate colțurile pământului, care, în asociere cu Fiara, iau parte la uciderea sfinților iudei (Apoc. 11:9). Țări și popoare din afara imperiului roman se vor afla atunci sub puternica sa influență și autoritate. Fiara și femeia (Babilonul) sunt în strânsă legătură, dar, în plus, vor exista și alte națiuni în relație exterioară cu Fiara, asupra cărora ea își va exercita autoritatea (Apocalipsa 17).

     ÎNCHINĂTORII FIAREI

     Apoc. 13:8 - "Și i se vor închina toți cei care locuiesc pe pământ, al căror nume nu a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieții Mielului celui înjunghiat". 

     Am remarcat de mai multe ori semnificația morală a expresiei "cei care locuiesc pe pământ" (*), ca semnificând o clasă de persoane care au respins în mod voit chemarea cerească, care, de fapt, au apostaziat de la creștinism. Aceștia sunt diferiți de națiuni, popoare, limbi și seminții (Apoc. 11:10). Aici, însă, "cei care locuiesc pe pământ" nu pot avea o semnificație morală specială, deoarece se face referire la toți, în afară de cei aleși. Toți cei care locuiesc atunci pe pământul profetic sunt puși în contrast cu cei aleși, ale căror nume sunt în cartea vieții Mielului, prin urmare, sensul spiritual al expresiei "cei care locuiesc pe pământ" nu se poate aplica în acest caz. În pasajul dinaintea noastră, toți se închină Fiarei, în afară de cei aleși. Mielul înjunghiat, care i-a răscumpărat prin sângele Său, ia seama în mod special la aceștia care se află în suferință. Cartea vieții, în care sunt înregistrate numele lor, Îi aparține. Pe paginile sale, numele lor au fost scrise de la întemeierea lumii, prin urmare, nu poate exista nicio ștergere, așa cum, fără îndoială, va fi din cartea sau registrul mărturisirii (Apoc. 3:5). Nume, adevărate și false, se găsesc în această ultimă carte (Apoc. 3:5), deoarece Dumnezeu ține cont de întreaga mărturisire creștină. Dar cartea vieții Mielului poate conține doar numele celor răscumpărați, deoarece acestea au fost scrise de la întemeierea lumii, adică de la începutul timpului. Este aceeași carte și aceeași clasă la care se face referire în Apocalipsa 17:8, doar că acolo Numele Mielului este omis. Fiara învinge și ucide, dar viața eternă este partea acelor martiri. Mielul, prin moartea Sa, i-a răscumpărat, și astfel, au realizat în timp - dezvăluit la momentul potrivit - faptul întăritor și mângâietor că numele lor fuseseră scrise în cartea vieții Sale. Binecuvântarea noastră ca și creștini merge mult mai departe decât cea a celor aleși de aici și a celor din Matei 25:34. Suntem cunoscuți dinainte, aleși și predestinați înainte de întemeierea lumii, înainte de începutul timpului, prin urmare, din eternitate (Efes. 1:4-5 ; Rom. 8:29). Putem remarca faptul că aleșii din Matei 24:22 alcătuiesc o categorie de iudei temători de Dumnezeu, în timp ce aceștia din capitolul nostru și oile din Matei 25:34 sunt aleși din lumea întreagă.

     (*)  Vezi observațiile de la Apocalipsa 2:13 și de la Apocalipsa 11:8-10.

     O CHEMARE ȘI UN AVERTISMENT

     Apoc. 13:9-10 - "Dacă are cineva urechi, să audă! Dacă cineva duce în robie, în robie va merge. Dacă cineva ucide cu sabia, cu sabia va fi ucis. Aici este răbdarea și credința sfinților".

     Expresia "Dacă are cineva urechi, să audă" este folosită frecvent în lucrarea Domnului nostru (Matei 11:15 ; Matei 13:9, 43 ; Luca 8:8). Este, în esență, aceeași, dar prescurtată față de cea întâlnită în fiecare dintre adresările către cele șapte biserici (Apocalipsa 2-3). Propoziția adăugată "ceea ce Duhul spune adunărilor" nu ar putea avea nicio aplicație aici, deoarece adunările nu mai există în timpul judecăților apocaliptice. Chemarea de a auzi presupune exercițiul înțelegerii spirituale, spre deosebire de auzul natural, comun tuturor oamenilor.

     Apoi este enunțat un principiu, aplicabil atât Fiarei, cât și sfinților lui Dumnezeu din toate timpurile - deopotrivă dușmanilor și prietenilor. Oricât de mult ar lucra harul și puterea Duhului în sfinți și ar modifica aplicarea principiului, totuși acesta rămâne. Dar care este adevărul atât de puternic inoculat aici? Este certitudinea dreptei răsplătiri sau, în cuvintele Scripturii, "cu ce măsură măsurați, vi se va măsura" (Matei 7:2). Oricine duce în robie trebuie să intre el însuși în ea. Oricine ucide trebuie, la rândul său, să fie ucis. Ce cuvânt de atenționare și cât de potrivit pentru sfinții zdrobiți atunci sub stăpânirea de fier Fiarei! Nu trebuie să opună rezistență. Armele lor nu sunt carnale, ci spirituale. "Aici este răbdarea (stăruința) și credința sfinților". Numai în acest fel pot triumfa. Biruințele lor sunt morale și spirituale, nu fizice. Neajutorați și fără speranță, resursa lor este în Dumnezeu Însuși. Fiarei nu i se va închina, dar, pe de altă parte, nu trebuie să se opună, prin urmare, robia și moartea ar fi soarta lor tristă. Ei bine, fie așa; Ei aveau o viață dincolo de puterea absolută a vrăjmașului. Numele lor au fost scrise în cartea vieții Mielului și nicio putere din iad sau de pe pământ nu ar putea șterge scrierea sau să-i jefuiască de partea lor eternă, întemeiată pe moartea Mielului lui Dumnezeu.

     Putem observa că atât în Apocalipsa 13, cât și în Daniel 7, imperiul renăscut este subiectul cel mai important. Dar în primul, caracterul general al puterii mondiale este trăsătura predominantă, în timp ce în al doilea, se are în vedere, în mod special, conducătorul personal al acestui imperiu. Hula și persecuția Fiarei (Apocalipsa 13:5-7) sunt în termeni aproape identici cu cei folosiți în legătură cu cornul mic (Daniel 7:8). Atât profetul iudeu, cât și văzătorul creștin leagă în mod vital imperiul de conducătorul său personal, ultimul împărat. Caracterul imperiului este întruchipat în ultimul său mare conducător. Există și alte trăsături ale celei de-a patra Fiară și ale relației sale cu curva, care sunt abordate în Apocalipsa 17, a căror analiză trebuie rezervată până vom ajunge la acest capitol. "Fiara", adică imperiul, are un caracter apocaliptic, fiind marea putere civilă din zilele din urmă.  

         

         

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                   - XXIX -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     APOCALIPSA 12

     Apoc. 12:7-9 - "Și a fost un război în cer: Mihail și îngerii lui luptau împotriva balaurului. Și balaurul a luptat, și îngerii lui; și el nu a fost mai tare; și locul lor nu s-a mai găsit în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel vechi, acela care se numește Diavol și Satan (lit. articulat: "Acuzatorul și Adversarul"), acela care înșală tot pământul locuit - a fost aruncat pe pământ și îngerii lui au fost aruncați împreună cu el".

     RĂZBOI ÎN CER

     Apoc. 12:7  - "Mihail și îngerii lui luptau împotriva balaurului"

     Scena descrisă în aceste versete nu este menționată ca un semn. Prezența lui Satan în cer este o realitate. Un război acolo între oștirile binelui și ale răului sub conducătorii lor, Mihail și Balaurul, este cât se poate de sigur. Afirmația că Satan are un loc în "cer", nu în prezența imediată a lui Dumnezeu, este primită cu surprindere de mulți și cu neîncredere de alții; și este considerat și mai ciudat să vorbim despre un conflict real în locul care, mai presus de oricare altul, este unul al păcii și al odihnei, în locul

     "Fără umbra de miez de noapte, fără soare învăluit în nori,

     Ci o sfântă, imensă și eternă amiază!"

     Însă, când luăm în considerare imensitatea cerurilor, încetăm să ne mai mirăm. Niciun copil din casa Tatălui, niciun sfânt de acolo, nu trebuie să se teamă vreodată de conflictul oștirilor rivale. Dar păcatul a fost conceput în inima lui Satan. Nemulțumindu-se să ocupe locul unei creaturi, deși probabil cea mai înaltă dintre inteligențele spirituale (Ez. 28:12-17), el aspira la tron. A păcătuit. A căzut moral din poziția sa înălțată. Dar nu a fost aruncat atunci din ceruri. Alte duhuri s-au asociat cu el în degradarea sa morală. Binecuvântările sfinților sunt în locurile cerești (Efes. 1:3), acolo se află și ei, dar în Hristos (Efes. 2:6). Pe lângă sfinți, în locurile cerești se află și alții (Efes. 3:10); și acolo este dusă acum lupta noastră creștină (nu după moarte sau după venirea Domnului - atunci nu mai există luptă) împotriva duhurilor rele (Efes. 6:12). Acum, însă, a venit momentul expulzării sale finale din "cer" și a oștirilor răului împreună cu el. El trebuie să fie aruncat pe pământ, apoi în Adânc și, în final, în iazul de foc, nu pentru a domni, ci pentru a suferi etern, ca cea mai mizerabilă și degradată ființă. Primul pas în executarea judecății asupra lui Satan este înlăturarea lui forțată din locurile de sus. Este timpul și ocazia la care face referire profetul Isaia : "Și va fi așa: în ziua aceea, Domnul va pedepsi oștirea celor de sus, din înalt, și pe împărații pământului, de pe pământ" (Is. 24:21). Iehova îi va pedepsi pe îngerii păcătoși din locul lor "de sus" și, de asemenea, pe cei puternici de pe pământ. Nimeni, oricât ar fi de înălțat în rang și poziție, nu poate scăpa.

     MIHAIL

     Dar cine este Mihail ("Cine este ca Dumnezeu?")? Acest înger deosebit este numit de cinci ori în Scripturi (Dan. 10:13, 21 ; 12:1 ; Iuda 9 ; Apoc. 12:7). El pare a fi conducătorul ierarhiei îngerești, așa cum este numit de Iuda "arhanghelul" (*), și în Daniel 10:13, unde Mihail este numit pentru prima oară, vorbindu-se despre el ca fiind "una dintre căpeteniile cele mai de seamă". În fiecare dintre cele cinci pasaje în care apare numele său, și în diversele lor contexte, este vorba despre poporul iudeu. Evident, el este îngerul în grija căruia sunt încredințate interesele lui Israel. "Și, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău", adică poporul iudeu (Dan. 12:1). Perioada la care se referă profetul este aceeași perioadă văzută în viziune de către văzătorul de pe Patmos. Urmează să înceapă Necazul cel Mare. Dar Mihail își face datoria să se asigure că Israel nu piere. "El (Iacov) va fi salvat din el" (Ier. 30:7). Mihail este un înger războinic. Luptele dintre Persia și Babilon au fost, după toate aparențele, decise de conducerea și forța armelor renumitului împărat persan Cirus, cel care a fost desemnat în mod profetic că va răsturna monarhia babiloniană și va elibera poporul iudeu din exilul său prelungit de șaptezeci de ani (Isaia 44:28 ; 45:1-4), dar în realitate nu a fost așa. Mișcările națiunilor, războaiele, situația politică și socială a acestora sunt modelate și dirijate de puteri superioare și spirituale. Există îngeri, buni și răi, care influențează în mod constant oamenii și guvernele, iar capitolul 10 din Daniel este un exemplu evident în acest sens. Războaiele și conflictele de pe pământ nu sunt altceva decât refluxul unor puteri spirituale opuse din cerurile inferioare. Luptele invizibile dintre puterile luminii și forțele întunericului sunt reale și serioase (1 Sam. 16:13-15 ; 1 Împ. 22:19-23), iar prin influența acestor ființe spirituale, lumea este guvernată în mod providențial. Acțiunea îngerilor față de sfinții lui Dumnezeu de pe pământ (Evrei 1:14 ; Fapte 12) este un adevăr în general admis, dar acțiunea lor în determinarea rezultatului bătăliilor și modelarea politicilor naționale și a intereselor umane în general, nu este recunoscută așa cum ar trebui să fie. Desigur, totul se află sub mâna înțeleaptă, puternică și controlată a lui Dumnezeu. El este Arbitrul suprem în viața și istoria umană. În capitolul menționat (Daniel 10) Mihail merge în ajutorul unui înger al cărui nume nu este numit, care a lucrat la curtea Persiei timp de douăzeci și una de zile (v. 13). Cu ajutorul arhanghelului, destinele Persiei au fost direcționate, rezultând cele două fapte asociate: Babilonul, asupritorul, a fost răsturnat, și Iuda, cel asuprit, eliberat. De asemenea, Mihail este implicat în disputa pentru trupul lui Moise. Iehova "l-a înmormântat în vale, în țara Moabului, față în față cu Bet-Peor, nimeni nu știe mormântul lui până în ziua aceasta" (Deut. 34:6). Iuda, în câteva propoziții energice, ne informează cu privire la motivul disputei dintre Satan și Mihail. Acum, lupta din capitolul nostru din Apocalipsa nu este pur și simplu una între două căpetenii, așa cum menționează Iuda, ci aici forțele respective se adună sub comanda conducătorilor lor deosebiți: "Mihail și îngerii lui luptau împotriva balaurului. Și balaurul a luptat, și îngerii lui".

     (*)  Scriptura nu vorbește despre arhangheli, ci doar despre unul, și anume în două pasaje din Noul Testament (1 Tes. 4:16 ; Iuda 9). Referința paulină este la Hristos, adevăratul, realul cap al puterii îngerești; cealaltă, cea a lui Iuda, vorbește despre acea ființă angelică creată care veghează la destinele lui Israel. Singurii doi îngeri care sunt numiți în mod deosebit sunt Mihail și Gabriel.

     CERURILE CURĂȚITE

    Apoc. 12:8 - "Și el nu a fost mai tare; și locul lor nu s-a mai găsit în cer". 

     Rezultatul războiului dintre oștirile spirituale aflate în conflict nu este nicidecum unul îndoielnic. Satan și îngerii lui sunt înfrânți. Balaurul a suferit personal o înfrângere rușinoasă în timp ce întreaga ceată a ființelor angelice păcătoase este alungată din "cer". La întoarcerea celor șaptezeci de ucenici din misiunea lor, ei I-au spus Domnului lor, și aceasta cu bucurie, cum "chiar demonii ni se supun în Numele Tău". Totuși, aceasta nu a fost decât germenul victoriei depline și finale asupra vrăjmașului și a puterii sale, iar Domnul a anunțat acest lucru profetic când a adăugat imediat: "Am văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger" (Luca 10:17-18). Oricare ar fi fost rezistența opusă alungării sale din cer, căderea lui se va produce complet și instantaneu, ca o străfulgerare. Din ziua în care mândria și ambiția arogantă i-au intrat în inimă, căci atunci a păcătuit, el nu numai că are un loc în cer, unde îi acuză neîncetat pe sfinții lui Dumnezeu, dar el străbate și pământul în misiunea lui de a face rău. El este conducătorul oștirii demonice și al oricărei forme  și fel de organizație spirituală păcătoasă. Diavolul este o persoană reală, nu o influență, ci o ființă spirituală vie. Viziunea din fața noastră își va avea împlinirea reală în mijlocul săptămânii profetice - cam la sfârșitul primei jumătăți. Tratatul încheiat între prințul roman și națiunea restaurată, sau "cei mulți", adică marea majoritate a poporului, este respectat, iar termenii săi sunt respectați pe parcursul a jumătate (3,5 ani) din perioada stipulată de șapte ani (Daniel 9:27). Dar instigat de Satan, prințul roman rupe legământul "la jumătatea săptămânii". Scena dinaintea noastră este pregătitoare pentru aceasta și, de fapt, explică ultima răzvrătire a răului, civil și religios, de pe pământ. Aruncat din cer, Satan ia în stăpânire scena sortită judecății, și își exercită energia neobosită pentru ruinarea și distrugerea tuturor acelora care, în acel timp, stau de partea lui Dumnezeu. Războiul din cer are ca rezultat biruința lui Mihail și a îngerilor asociați lui. Balaurul și îngerii lui sunt aruncați, fără a-și mai recăpăta vreodată o poziție cerească. Apoi, Satan își va îndrepta furia împotriva femeii, sau împotriva a ceea ce o reprezintă înaintea lui Dumnezeu ca mărturie, adică rămășița iudaică de pe pământ. Necazul (care în sfera lui acoperă întreaga zonă profetică, dar formele sale cele mai grave și severe de suferință afectează în special Palestina) durează exact perioada definită de 1260 de zile. De aceea, considerăm destul de clar că expulzarea lui Satan din cer și aruncarea lui pe pământ are loc în timpul dinaintea începerii Necazului și este, de fapt, cauza provocatoare a acestuia.

     JUDECATA ASUPRA LUI SATAN

     Există trei etape distincte în judecata lui Satan. În primul rând, el este aruncat din cer pe pământ împreună cu îngerii asociați lui (v. 9); în al doilea rând, este închis prizonier în Adânc timp de o mie de ani (Apoc. 20:3); iar în al treilea, el este condamnat la chinuri eterne în iazul de foc (v. 10). Primele două acte ale judecății sunt executate prin intermediul îngerilor; al treilea și ultimul este o demonstrație a puterii divine, indiferent de agentul folosit pentru a o executa, și care nu este numit. Iazul de foc! Acolo vaietul chinului nu este niciodată potolit și lacrima nu este niciodată uscată. Nicio rază de lumină, nicio licărire de speranță nu intră vreodată în acele caverne ale disperării eterne. Mintea nu poate concepe și nici nu poate descrie oroarea unei astfel de condamnări. Domnia lui Satan în iazul de foc este doar visul poetului și este lipsită de vreun argument din Scriptură care să o susțină. Acolo el suferă - nu domnește - ca cea mai degradată și mizerabilă dintre creaturile lui Dumnezeu. Cât de răbdător este Dumnezeul nostru, dar cât de sigure sunt judecățile Sale amenințătoare! După șapte mii de ani de ură neîntreruptă împotriva lui Dumnezeu și de ostilitate față de cei care sunt ai Lui, Satan este în cele din urmă zdrobit, lipsit de putere și de capacitatea de a mai face rău, și închis împreună cu îngerii săi, în locul "pregătit", "iazul de foc" (Matei 25:41).

     NUMELE ȘI LUCRAREA LUI SATAN

     12:9.1 - "Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel vechi, acela care se numește Diavol și Satan".

     Balaurul este văzut aici în relație cu pământul și cu rasa umană; de unde și aceste patru nume, pe care le întâlnim, de asemenea, în Apocalipsa 20:2, în aceeași ordine.

     1 - "Balaurul cel mare", numit astfel datorită cruzimii sale nemiloase. Legendele  și hieroglifele îl zugrăvesc pe balaur ca pe un monstru, ca formă și înfățișare, în afara regnului animal, o combinație de viclenie supraomenească și cruzime.

     2 - "Șarpele cel vechi", ne amintește de prima sa încercare reușită de a distruge cuplul fericit și inocent din Eden (Geneza 3). Subtilitatea, măiestria și viclenia profundă sunt trăsături caracteristice ale lui Satan încă de la începutul istoriei sale în relație cu rasa umană. El a fost dintotdeauna un ucigaș și un mincinos (Ioan 8:44 ; 1 Ioan 3:8). Șarpele "cel vechi" se referă la prima sa legătură istorică cu rasa umană, iar titlul de "șarpe" (*) la subtilitatea lui (2 Cor. 11:3). Satan, este evident, este un duh și o persoană reală.

     (*)  Suntem convinși că Geneza 3 este o relatarea adevărată și istorică a ceea ce s-a întâmplat de fapt. Faptul că Satan a vorbit printr-un șarpe real pare incontestabil. Nu este nevoie să presupunem, împreună cu Josephus și cu învățatul său traducător, Whiston, că șerpii, împreună cu alte reptile dintr-o specie similară, aveau facultatea vorbirii înainte de cădere, dar au pierdut-o în urma utilizării greșite a acesteia sub stăpânirea lui Satan. În Vechiul Testament există trei exemple remarcabile de folosire miraculoasă a animalelor inferioare:

     1 - Vorbirea dată șarpelui (Geneza 3);

     2 - O anumită inteligență și vorbire acordată măgarului călărit de Balaam (Num. 22:21-30);

    3 - Peștele mare care l-a înghițit pe Iona, răspunzând la glasul lui Iehova aruncându-l pe profetul pocăit pe uscat (Iona 2:10).

     Credem cu tărie în exactitatea acestor relatări, care, de altfel, sunt garantate în Noul Testament (vezi 2 Cor. 11:3 ; 2 Pet. 2:15-16 ; Matei 12:40). Staterul sau moneda din gura primului pește prins cu undița (Matei 17:27) este un alt exemplu de putere și preștiință divină care susține dreptul Creatorului asupra lucrărilor mâinilor Sale. Crearea speciei de șarpe este menționată în Gen. 1:24-25 ; 3:1. Blestemul guvernamental pronunțat asupra reptilei este menționat în Geneza 3:14. Degradarea ei chiar și în zilele milenare este menționată în Isaia 65:25.

     3 - "Diavol", "Acela care se numește", referindu-ne acum la nume personale;

     4 - "Satan". 

     Primele două titluri descriu caracterul - cruzimea și subtilitatea; ultimele două nume, Diavol și Satan, se referă la balaur ca la o persoană. Diavolul este o ființă istorică reală și, în limba greacă a Noului Testament, este folosit doar la singular. "Diavoli" ar trebui să fie demoni ca în Versiunea Revizuită. Ca diavol, el este acuzatorul, calomniatorul și ispititorul. Ca Satan, el este adversarul declarat și deschis al lui Hristos, vrăjmașul public al lui Dumnezeu și al poporului Său (vezi Iov 1 ; 2 ; Zah. 3 ; Matei 4 ; Efes. 6:11 ; 1 Pet. 5:8).

     12.9.2 - "Acela care înșeală tot pământul locuit"

     În continuare este menționată lucrarea specială a lui Satan, una spre care este îndreptată energia lui neobosită. El "înșeală tot pământul locuit". Instrumentele umane pe care le folosește pentru îndeplinirea scopului său (Apocalipsa 13) și judecata lui Dumnezeu asupra creștinătății, adică asupra pământului locuit, nu sunt menționate aici. Principalul inițiator al tuturor lucrurilor este singurul înaintea noastră. Cu permisiunea lui Dumnezeu, Satan înșeală pe toți cei cuprinși în scena profetică (2 Tes. 2:7-12), indiferent cine ar fi persoanele angajate, sau oricare ar fi mijloacele folosite, Satan însuși este conducătorul care atrage lumea spre ruina ei morală. Creștinismul fiind abandonat, Dumnezeu renunță, prin judecată, la Biserica vinovată și apostată, precum și la mulțimea lui Iuda, de asemenea, care va crede minciunile lui Satan, care îl va prezenta pe Antihrist drept Mesia și Împăratul promis al lui Israel, susținut de semne cu caracter miraculos. Momeala este înghițită cu nerăbdare. "Tot pământul locuit" va fi înșelat astfel. Apoi, însă, Satan va rămâne în fundal, în spate;  aici, în lumina cerului, el este complet expus. El era puterea nevăzută, dar spirituală și personală din spatele lui Irod (comp. versetul 4 cu Matei 2:16). El este la fel și în orbirea judiciară a creștinătății, prin intermediul marelui său satelit, Antihristul, sau a doua Fiară din Apocalipsa 13.

     12:9.3 - "A fost aruncat pe pământ și îngerii lui au fost aruncați împreună cu el" 

     Repetarea triplă a verbului "a arunca", din acest verset, are scopul de a sublinia faptul expulzării rușinoase a lui Satan și a îngerilor săi din cer. Cine sunt acești îngeri este o întrebare învăluită în mister. Tot ce știm este că ei constituie oștirea militantă a lui Satan și sunt aruncați din cer împreună cu distinsul lor conducător. Satan nu mai poate, așadar, să intre în prezența lui Dumnezeu și să-i acuze pe sfinții Săi, și nici suflarea lui otrăvitoare nu mai poate infecta atmosfera sfântă a locurilor cerești. Cerurile trebuie curățite de rău, la fel ca și pământul, iar terenul pe care ambele sfere trebuie curățite și împăcate (Col. 1:20) este jertfa lui Hristos (Evrei 9:23). Așadar, cât de complet și de cuprinzător în rezultatele sale este sângele lui Hristos!

     TRIUMF - VAI

     Apoc. 12:10-12 - "Și am auzit un glas puternic în cer, spunând: Acum a venit mântuirea și puterea și Împărăția Dumnezeului nostru și autoritatea Hristosului Său; pentru că a fost aruncat afară acuzatorul fraților noștri, cel care îi acuza înaintea Dumnezeului nostru zi și noapte; și ei l-au învins datorită sângelui Mielului și datorită cuvântului mărturiei lor și nu și-au iubit viața, până la moarte. De aceea bucurați-vă ceruri, și voi care locuiți în ele! Vai de voi, pământ și mare, pentru că diavolul a coborât la voi, cuprins de mânie mare, știind că are puțin timp". 

     12.10.1 - "Am auzit un glas puternic în cer"

     "Un glas puternic în cer" auzit de văzător este cel a sfinților deja înviați (1 Cor. 15 ; 1 Tes. 4) și glorificați. Într-o viziune ulterioară, un înger care se adresează lui Ioan spune "frații tăi" (Apoc. 19:10); în timp ce aici este vorba de "frații noștri", un limbaj nepotrivit pentru buzele unei ființe angelice.

     12.10.2 - "Acum a venit..." 

     În doxologia care urmează, "mântuirea, puterea și Împărăția" sunt anunțate ca fiind venite. Dar aceasta este încă în așteptare. Ca un pas necesar și preliminar pentru împlinirea Împărăției instaurate prin putere vizibilă, Satan a fost aruncat din locurile cerești. "Căpetenia autorității văzduhului" (Efes. 2:2) este titlul pierdut de acum înainte pentru el pentru totdeauna. Puterea Împărăției fiind confirmată atât de glorios în cer, încât totul anunță acolo ca fiind deja "venită", deși pe pământ lucrurile nu stau chiar așa.

     12.10.3 - "... mântuirea, puterea și Împărăția"

     Introducerea articolului hotărât la sfârșitul fiecăruia dintre subiectele numite, conferă claritate și forță. "Mântuirea" nu este cea sufletului de acum, nici măcar a trupului la venirea Domnului, ci este un gând larg și cuprinzător care are în vedere răsturnarea vrăjmașului și eliberarea creației din robia și agonia ei actuală (Rom. 8:21). "Puterea", se referă la puterea irezistibilă care va zdrobi și va măcina în atomi orice putere potrivnică, fie ea satanică în ceruri, fie umană pe pământ. Acum, Împărăția este manifestată în răbdare, apoi va fi Împărăția în putere. "Împărăția" trebuie înțeleasă aici în cea mai mare întindere a ei, cuprinzând cerurile și pământul. Împărăția Tatălui și Împărăția Fiului (Matei 13:41-43), stabilesc cele două domenii principale, ceresc și pământesc, ale imensei și universalei Împărății a Dumnezeului nostru și a Hristosului Său (vezi Psalmul 2).

     Alungarea lui Satan din cer este un eveniment aproape de neegalat în acele zile agitate care vor veni. Activitatea neobosită a "acuzatorului fraților noștri" de a-i denunța pe sfinți înaintea lui Dumnezeu, ale căror căi îi oferă motive din abundență de reclamație și temeiuri de acuzație (din nefericire, în ceea ce ne privește, n.tr.), este o caracteristică solemnă a ceea ce se întâmplă sus, nevăzut de ochiul muritor. Mulțumim lui Dumnezeu că avem în Hristos, Cel drept, un Avocat la Tatăl (1 Ioan 2:1-2), a Cărui mijlocire atotputernică, întemeiată pe jertfa Sa, ne păstrează neîncetat înaintea lui Dumnezeu și face ca acuzațiile vrăjmașului să fie nule și fără putere. "Acuzatorul fraților noștri a fost aruncat afară". Satan este complet învins și doborât de pe scena și locul puterii sale. Niciodată acuzațiile sale, întemeiate sau neîntemeiate, nu vor mai fi ascultate la curtea cerului.

     Prin urmare, considerăm că, în urma războiului din cer, locurile cerești sunt eliberate pentru totdeauna de prezența lui Satan și a duhurilor rele împotriva cărora este dusă lupta noastră, ca și creștini (Efes. 6:12) (*). "Prințul puterii văzduhului" nu trebuie confundat cu titlul "Prințul lumii acesteia". Ca primul, el conduce puterile spirituale de sus, ca cel de-al doilea, el conduce puterile temporale de pe pământ. După ce Domnul va judeca "oștirea celor de sus, din înalt", va rămâne doar să împlinească a doua parte a cuvântului profetic : "și pe împărații pământului, de pe pământ" (Isaia 24:21).

     (*)  "Poate că nu toți vor crede că sferele atmosferei, văzduhul, norii cerului, spațiile de deasupra pământului sunt acum principalele locuri de ascuns ale duhurilor rele. Dar așa ne învață Biblia. Pavel spune că nu ne luptăm cu carnea și cu sângele, ci cu autoritățile și puterile,  cu duhurile răutății în locurile cerești, literalmente "în ceruri", "în sferele cerești" (Efes. 6:12). De aceea, Satan este numit și "prințul puterii văzduhului", mai literal, prințul "oștirii cerești", adică puteri spirituale rele care locuiesc în locurile cerești (Efes. 2:2). Astfel, confederația satanică își are sediul în atmosfera superioară, în cerul atmosferic, în spațiile de deasupra și din jurul lumii noastre (*). Acolo li se permite să stea până la momentul acestui război". - "Prelegeri despre Apocalipsa". Dr. Seiss, vol. 2, pag. 362.

     (*)  De aici și gândurile înșelătoare cu privire la existența unor ființe superioare de pe alte planete (extratereștrii), sau mai nou posibilitatea colonizării unor planete cu oameni de pe pământ. Subiectul este aprins dezbătut cu privire la satelitul natural al pământului, Luna, și la planeta Marte, care prin ele însele nu oferă nici cea mai mică posibilitate de viață, așa cum oferă planeta Pământ, creată într-un mod atât de minunat și, de asemenea, special de Dumnezeu, n.tr.).

     12.10.4 - "Frații noștri"

     Cine sunt ei? Dacă glasul din cer este cela sfinților cerești, atunci "frații" la care se face referire ar fi sfinții de pe pământ pe care Satan îi acuză, sfinți împreună cu cei din cer. Acești sfinți au ieșit biruitori în conflictul lor sever cu răul.

     12:11.1 - "Ei l-au învins" 

     Uneltirile Antihristului, precum și vicleniile - ba chiar și ostilitatea fățișă - ale diavolului s-au dovedit neputincioase împotriva oamenilor ale căror conștiințe fuseseră curățite prin sângele Mielului, temeiul sfânt și drept, de altfel, al poziției lor înaintea lui Dumnezeu, și în virtutea căruia acuzațiile lui Satan nu puteau fi luate în considerare și nici măcar ascultate. Sunt menționate două motive pentru biruința lor asupra lui Satan. În primul rând, sângele Mielului, care le-a dat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu; în al doilea rând, mărturia lor înaintea oamenilor. În acest caz, ar fi, de un caracter profetic. Se adaugă o a treia afirmație, cu rol de completare, care arată că duhul de martir era puternic în ei, "și nu și-au iubit viața, până la moarte". Ca "părtași la chemarea cerească", învierea le este asigurată, căci toți sfinții care au murit sau vor muri, au parte de binecuvântarea primei învieri. Grupul la care se face referire aici nu este încă înviat, ci o așteaptă. Acești martiri sunt diferiți de cei care vor suferi ulterior în timpul Fiarei, adică Roma reînviată.

     12:12.1 - "De aceea bucurați-vă ceruri"

     Lucrul acesta este posibil pentru că Satan și îngerii lui au fost alungați pentru totdeauna din cer. Bucurați-vă, bucuria să domnească peste toate sferele cerești. Aceasta este singura apariție a cuvântului "ceruri" în Apocalipsa, în rest este folosit fără excepție la singular. Dar nu doar cerurile trebuie să împărtășească bucuria care urmează biruinței lui Mihail, căci se adaugă: "și voi, care locuiți (lit. "care aveți cortul") în ele". Întreaga ceată a celor mântuiți și, de asemenea, îngerii (căci cerurile sunt sfera lor naturală) sunt cuprinși în chemarea de a se bucura. Cuvântul a locui sau a avea cortul este același ca în Apoc. 7:15 ; 13:6 ; 21:3.

     12.12.2 - "Vai de voi, pământ și mare"

     Versiunea Autorizată introduce greșit "locuitorii pământului și ai mării". Introducerea este nejustificată. Aceasta nu este o denunțare a mâniei, ci un anunț profetic al judecății care va veni asupra pământului, adică asupra tuturor guvernelor și popoarelor liniștite și stabile; și asupra mării, adică asupra părții agitate și răzvrătite a lumii. Ne-am referit deja de mai multe ori la reprezentarea simbolică a pământului și a mării (*). Primul indică ceea ce este stabil, cea de-a doua ceea ce este instabil. Acești termeni pot fi folosiți fie pentru lucruri, fie pentru persoane, fie pentru guverne.

     (*) Vezi observațiile de la Apocalipsa 7:1 și de la Apocalipsa 8:7. 

     Cauza vaiului profetic asupra lumii întregi este apoi menționată: "diavolul a coborât la voi". Expulzarea lui din ceruri este un motiv de laudă și de mare bucurie sus, deportarea sa pe pământ va umple întreaga scenă de sub cer cu tristețe, răutate și vai.

     12.12.3 - "Mânie mare"

     Mânia mare sau "mânia" lui Satan o întrece pe cea a națiunilor (Apoc. 11:18), deoarece primul, Satan, este principalul inițiator și conducătorul invizibil. Furia sa de a fi exilat pentru totdeauna din locul său ceresc este intensificată de conștientizarea faptului că are înainte o scurtă perioadă pe pământ. Nu știm dacă diavolul știe exact perioada care i-a fost alocată înainte de a fi exilat în Adânc. Totuși, creștinii știu, sau cel puțin ar trebui să știe, că lui Satan, atunci când este aruncat jos, i se permite să se înfurie împotriva sfinților lui Dumnezeu de pe pământ și să-i persecute timp de 1260 de zile literale; după aceasta, se acordă un răgaz, o acalmie în furtună care durează șaptesprezece zile și jumătate, interval în care Fiara, puterea civilă și imperială apostată, devine ea însăși obiectul unei judecăți speciale prin intermediul potirelor (Apocalipsa 16) și, prin urmare, nu poate persecuta. Aceste două perioade de timp unite împreună alcătuiesc exact trei ani și jumătate, la sfârșitul cărora Domnul va apare, iar Satan este închis în Adânc timp de o mie de ani. Aceasta este a doua etapă a judecății diavolului. Prima a fost aruncarea lui din ceruri. Va rămâne doar să se execute a treia, care se va împlini la sfârșitul domniei Împărăției, aruncându-l în iazul de foc, condamnarea lui eternă. Întrucât sfera operațiunii sale este limitată la pământ, iar Satan știe că scurta lui activitate se va încheia în curând într-un dezastru total pentru el și adepții săi, spirituali (sau "duhuri", îngeri căzuți, n.tr.) și umani, el se dedică cu o hotărâre neobosită de a se răzbuna pe femeie (Iuda), mama Copilului de parte bărbătească, iar acest lucru i se permite să-l facă în ultima jumătate a viitoarei săptămâni profetice a lui Daniel, minus șaptesprezece zile și jumătate. Această scurtare a zilelor este ceea ce Domnul a menționat profetic în discursul Său de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:22).  

     BALAURUL ȘI FEMEIA

     Apoc. 12:13-17 - "Și, când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a persecutat-o pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Și i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare în pustie, la locul ei, acolo unde trebuia să fie hrănită un timp și timpuri și jumătate de timp, departe de fața șarpelui. Și șarpele a aruncat apă ca un torent din gura lui, după femeie, ca să o facă să fie luată de torent. Și pământul a ajutat femeia și pământul și-a deschis gura și a înghițit torentul pe care îl aruncase balaurul din gura lui. Și balaurul s-a mâniat pe femeie și a mers să facă război împotriva rămășiței seminței ei, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Isus".

     Episodul deosebit de interesant al războiului din cer (v. 7-12) a trebuit introdus pentru a explica fuga femeii în pustie. Satan, împiedicat în încercarea sa de a distruge Copilul de parte bărbătească, își îndreaptă furia împotriva mamei (Israel). Atât timp cât a avut un loc în cer, titlul său potrivit a fost de  "acuzatorul" fraților și, de asemenea, conducătorul puternicei oștiri spirituale împotriva căreia ne luptăm noi acum (Efes. 6:12). Dar războiul din cer este decisiv în ceea ce-l privește pe Satan și duhurile răutății din ceruri. Ei sunt aruncați jos; cerurile sunt curățite pentru totdeauna de prezența lor. Dar, la finalizarea și biruința războiului ceresc începe lupta pământească. Rezultatul primului este o expulzare eternă din ceruri; rezultatul celei de-a doua va fi închisoarea lui Satan în Adânc, timp de un mileniu.

     Firul întrerupt al istoriei este apoi reluat (v. 13); paranteza (v. 7-12) explică doar fuga femeii. Balaurul este pe pământ. El caută să se răzbune pe Iuda, care va fi restaurat atunci în țară și reprezintă întreaga națiune (Israel) înaintea lui Dumnezeu, căci Efraim, sau cele zece seminții de mult pierdute, nu au apărut încă. În versetul 6 este menționată fuga femeii, fiind reluată în versetul 14. Persecuția a făcut-o să fugă (v. 13).  

     12:14.1 - "Și i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare"

     Introducerea articolului hotărât ("cele"), omis în Versiunea Autorizată, marchează caracterul clar al acțiunii. Aripile transmit un gând dublu, și anume, mișcare rapidă și protecție garantată. Ambele sunt acordate femeii. Evident, aluzia la aripile vulturului se referă la grija din trecut a lui Iehova față de poporul Său și la eliberarea de pericolul iminent (Exod 19:4 ; Deut. 32:11-12). În referința anterioară, aripile sunt atribuite lui Iehova; aici ele sunt date femeii. Tot ce se spune în această parte a capitolului este providențial (*).

     (*) Adică intervenția indirectă a lui Dumnezeu în sprijinul rămășiței iudaice din acel timp, n.tr.

     Forța simbolică a termenului "pustie", în care a fugit femeia, a fost deja analizată (*). Ea are un loc pregătit și se poate baza, de asemenea, pe exercitarea grijii divine. În versetul 6, perioada izolării ei în pustie este numărată în zile, 1260, dar aici este vorba despre termeni mai ambigui ca "un timp (un an) și timpuri (doi ani) și jumătate de timp (șase luni)" (**), în total trei ani și jumătate. Acest mod de calcul este luat din Dan. 7:25. Avem luni (Apoc. 11:2 ; 13:5), zile (Apoc. 11:3 ; 12:6) și timpuri (v. 14). Toate aceste perioade exprimate în mod variat se referă la același timp, ultima jumătate de săptămână de necaz despre care profetul iudeu vorbește ca "jumătatea săptămânii" (Dan. 9:27). Când se vorbește de zile în această perioadă, se are în vedere în mod special sfinții aflați în suferință.

     (*)  Vezi observațiile de la Apocalipsa 12:6.

     (**) "Șapte timpuri" (Dan. 4:16, 23, 25, 32); timpurile sunt ani. Șapte ani, Nebucadnețar a trăit ca o fiară, adică fără inimă sau conștiință față de Dumnezeu, exact ceea ce a devenit imperiul său și cele care i-au urmat, bestiale în caracter și acțiune (Daniel 7). 

     12.14.2 - "Fața șarpelui"

     Națiunile și popoarele din timpul activității lui Satan pe pământ cad sub influența lui malignă; sunt dirijate și controlate din punct de vedere moral și politic. Prima este acea formă specială a răului la care se face referire aici, de care femeia este ferită. Balaurul persecută, șarpele prinde în mrejele sale.

     Apoc. 12:15-16 - "Șarpele a aruncat apă ca un torent (*) din gura lui, după femeie"

     El a aruncat această apă ca femeia să fie luată. Diavolul folosește aici o anumită putere, sau puteri, care sunt sub influența lui, pentru a realiza distrugerea națiunii iudaice. Dumnezeu zădărnicește în mod providențial efortul șarpelui : "Și pământul a ajutat femeia și pământul și-a deschis gura și a înghițit torentul pe care îl aruncase balaurul din gura lui". Guvernele stabile din acel timp vor arăta bunăvoință față de iudei și, în mod providențial (nu știm cum), zădărnicesc eforturile șarpelui. Mijloacele folosite de Satan sunt zădărnicite, nu prin război, ci prin neutralizarea și dejucarea planurilor lui Satan de a distruge poporul. Acest lucru, după câte putem înțelege, este simbolizat prin faptul că pământul înghite torentul. 

     (*)  Pentru forța simbolului vezi observațiile de la Apocalipsa 8:10-11.

     Apoc. 12:17 - "Balaurul s-a mâniat pe femeie"

     Eșecul stârnește mânia balaurului și, în furia lui confuză, el merge  "să facă război împotriva rămășiței seminței ei", adică cu iudeii în mod individual care nu scăpaseră (să fugă în "pustie", n.tr.) atunci când a izbucnit Necazul (Matei 24:15-20). Acești martori individuali și credincioși au o dublă caracterizare: "ei păzesc poruncile lui Dumnezeu" - semnul măreț și distinctiv al unei vieți evlavioase și unul comun tuturor credincioșilor din toate timpurile - "și au mărturia lui Isus". Aceasta, cu siguranță, este specială și se referă la venirea Lui în Împărăția Sa. "Mărturia lui Isus" din această carte are un caracter profetic (*). În Evanghelii, este de o natură diferită - una de har și de manifestare morală.

     (*)  Vezi observațiile de la Apocalipsa 1:2. 

     REZUMATUL CAPITOLULUI

     Ultimul verset al capitolului precedent sugerează că Israel apare pe scena profetică, dar nu așa cum este văzut pe pământ, deși, de fapt, este acolo. Semnul este în cer, prima apariție a cuvântului în Apocalipsa (Apocalipsa 12:1). Femeia nu este Biserica, ci Israel. Biserica este mireasa Mielului (Apocalipsa 19:7). Israel este mama Domnului după trup (Romani 9:5). Fiul de parte bărbătească - o expresie singulară - este Hristos, numit astfel deoarece El singur este suma excelenței umane și, prin naștere, intră în drepturile și demnitățile Psalmului 2. Cine altcineva decât El ar putea păstori națiunile cu un toiag de fier? Alții, prin har, sunt asociați cu El în exercitarea stăpânirii universale (Apocalipsa 2:26-27). Însă, "fiul de parte bărbătească" (*) nu poate face referire decât la Unul singur, întruchiparea tuturor virtuților masculine.

     (*)  "Copilul de parte bărbătească este Domnul Isus Hristos și nimeni altul". - Alford.

     Femeia este reprezentată ca deținătoare a întregii autorități pământești supreme - soarele. Luna, palidă și argintie, regina nopții, se află sub picioarele ei. Ea deține, de asemenea, un rang imperial, căci pe capul ei se află o coroană în care este reunită, într-o etalare grandioasă, plinătatea în administrarea pământească, a tuturor puterilor inferioare - douăsprezece stele. Acesta este Israelul așa cum îl vede Dumnezeu; nu ceea ce este acum, nici măcar ceea ce a fost, ci este "un semn mare" a ceea ce îl așteaptă în timpurile milenare. 

     Apoi, este văzut un alt semn în "cer". Un balaur, mare, căci el este conducătorul nevăzut, dar puternic, al oștirii răului din ceruri și de pe pământ; roșu, datorită caracterului său ucigaș, desfătându-se în vărsare de sânge; cu cele șapte capete încoronate cu diademe, semnificând că plinătatea puterii imperiale, absolute  îi aparține;  cele zece coarne, ultima manifestare a imperiului în forma sa de zece imperii, dar care nu există încă, deci coarnele nu sunt încoronate; apoi coada sa, în care se află veninul și înșelăciunea sa, mătură orizontul politic și aruncă la pământ, moral, bineînțeles, totalitatea persoanelor marcante din partea de vest a imperiului.

     Balaurul este Satan - primul indicând caracterul său, cel de-al doilea adversarul personal al lui Hristos și adversarul sfinților - care este văzut confruntându-se cu femeia având ca scop ucigaș, de a-i distruge sămânța. El este nedumerit, căci copilul este răpit la Dumnezeu. Viața și chiar moartea Domnului, oricât de bogate ar fi acestea în adevăr și învățătură fundamentală, sunt trecute cu vederea aici. Înălțarea urmează nașterii, toate momentele dintre acestea fiind considerate o paranteză.

     Apoi, femeia fuge în pustie și întâlnim o altă paranteză, și mai lungă. Între înălțarea la cer a copilului de parte bărbătească și fuga femeii, dar viitoare, intervine istoria creștinismului. Punctul important de reținut este legătura dintre Hristos și Israel, nu dintre Hristos și Biserică, de unde și cele două perioade omise, aflate  între paranteze: 1 - între naștere și înălțare (*); 2 - între înălțare și zbor (**) (sau fuga în pustie, n.tr.).

     (*) Aproximativ treizeci și trei de ani și jumătate;

     (**)  Aproximativ două mii de ani, n.tr.

     Urmează relatarea interesantă a războiului din cer, introdusă aici pentru a arăta de ce a trebuit să fugă femeia. Satan și îngerii săi sunt aruncați pentru totdeauna din cer, fapt care, împreună cu conștientizarea faptului că timpul său pe pământ este de scurtă durată, îi stârnește mânia împotriva mamei; anterior, furia lui era îndreptată împotriva Copilului. Mijloacele pe care le folosește pentru a distruge femeia sunt, prin hotărârea providențială a lui Dumnezeu, lipsite de efect. Atât Copilul, cât și femeia scapă de răzbunarea sa. Dar iudeii temători de Dumnezeu devin obiectele urii sale ucigașe (*).

     (*)  "A face război" (v. 17), implică orice formă de atac asupra trupurilor sfinților, fie prin persecuție, fie prin război. Rănirea fizică și răul de orice fel sunt menționate sub această expresia tehnică (vezi Apocalipsa 11:7 ; 16:14 ; 17:14 ; 19:19).

     Așa se încheie acest capitol minunat, în care sunt grupate probabil cele mai mari evenimente relatate în această carte minunată. Este un capitol fără egal în gama subiectelor sale și care, din perspectivă istorică, merge mai departe în timp decât orice altă parte a cărții. Cine altul decât Dumnezeu ar fi putut oferi o asemenea succesiune de evenimente legate astfel între ele?