APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- XXIX -
Walter Scott STEM Publishing
APOCALIPSA 12
Apoc. 12:7-9 - "Și a fost un război în cer: Mihail și îngerii lui luptau împotriva balaurului. Și balaurul a luptat, și îngerii lui; și el nu a fost mai tare; și locul lor nu s-a mai găsit în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel vechi, acela care se numește Diavol și Satan (lit. articulat: "Acuzatorul și Adversarul"), acela care înșală tot pământul locuit - a fost aruncat pe pământ și îngerii lui au fost aruncați împreună cu el".
RĂZBOI ÎN CER
Apoc. 12:7 - "Mihail și îngerii lui luptau împotriva balaurului"
Scena descrisă în aceste versete nu este menționată ca un semn. Prezența lui Satan în cer este o realitate. Un război acolo între oștirile binelui și ale răului sub conducătorii lor, Mihail și Balaurul, este cât se poate de sigur. Afirmația că Satan are un loc în "cer", nu în prezența imediată a lui Dumnezeu, este primită cu surprindere de mulți și cu neîncredere de alții; și este considerat și mai ciudat să vorbim despre un conflict real în locul care, mai presus de oricare altul, este unul al păcii și al odihnei, în locul
"Fără umbra de miez de noapte, fără soare învăluit în nori,
Ci o sfântă, imensă și eternă amiază!"
Însă, când luăm în considerare imensitatea cerurilor, încetăm să ne mai mirăm. Niciun copil din casa Tatălui, niciun sfânt de acolo, nu trebuie să se teamă vreodată de conflictul oștirilor rivale. Dar păcatul a fost conceput în inima lui Satan. Nemulțumindu-se să ocupe locul unei creaturi, deși probabil cea mai înaltă dintre inteligențele spirituale (Ez. 28:12-17), el aspira la tron. A păcătuit. A căzut moral din poziția sa înălțată. Dar nu a fost aruncat atunci din ceruri. Alte duhuri s-au asociat cu el în degradarea sa morală. Binecuvântările sfinților sunt în locurile cerești (Efes. 1:3), acolo se află și ei, dar în Hristos (Efes. 2:6). Pe lângă sfinți, în locurile cerești se află și alții (Efes. 3:10); și acolo este dusă acum lupta noastră creștină (nu după moarte sau după venirea Domnului - atunci nu mai există luptă) împotriva duhurilor rele (Efes. 6:12). Acum, însă, a venit momentul expulzării sale finale din "cer" și a oștirilor răului împreună cu el. El trebuie să fie aruncat pe pământ, apoi în Adânc și, în final, în iazul de foc, nu pentru a domni, ci pentru a suferi etern, ca cea mai mizerabilă și degradată ființă. Primul pas în executarea judecății asupra lui Satan este înlăturarea lui forțată din locurile de sus. Este timpul și ocazia la care face referire profetul Isaia : "Și va fi așa: în ziua aceea, Domnul va pedepsi oștirea celor de sus, din înalt, și pe împărații pământului, de pe pământ" (Is. 24:21). Iehova îi va pedepsi pe îngerii păcătoși din locul lor "de sus" și, de asemenea, pe cei puternici de pe pământ. Nimeni, oricât ar fi de înălțat în rang și poziție, nu poate scăpa.
MIHAIL
Dar cine este Mihail ("Cine este ca Dumnezeu?")? Acest înger deosebit este numit de cinci ori în Scripturi (Dan. 10:13, 21 ; 12:1 ; Iuda 9 ; Apoc. 12:7). El pare a fi conducătorul ierarhiei îngerești, așa cum este numit de Iuda "arhanghelul" (*), și în Daniel 10:13, unde Mihail este numit pentru prima oară, vorbindu-se despre el ca fiind "una dintre căpeteniile cele mai de seamă". În fiecare dintre cele cinci pasaje în care apare numele său, și în diversele lor contexte, este vorba despre poporul iudeu. Evident, el este îngerul în grija căruia sunt încredințate interesele lui Israel. "Și, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău", adică poporul iudeu (Dan. 12:1). Perioada la care se referă profetul este aceeași perioadă văzută în viziune de către văzătorul de pe Patmos. Urmează să înceapă Necazul cel Mare. Dar Mihail își face datoria să se asigure că Israel nu piere. "El (Iacov) va fi salvat din el" (Ier. 30:7). Mihail este un înger războinic. Luptele dintre Persia și Babilon au fost, după toate aparențele, decise de conducerea și forța armelor renumitului împărat persan Cirus, cel care a fost desemnat în mod profetic că va răsturna monarhia babiloniană și va elibera poporul iudeu din exilul său prelungit de șaptezeci de ani (Isaia 44:28 ; 45:1-4), dar în realitate nu a fost așa. Mișcările națiunilor, războaiele, situația politică și socială a acestora sunt modelate și dirijate de puteri superioare și spirituale. Există îngeri, buni și răi, care influențează în mod constant oamenii și guvernele, iar capitolul 10 din Daniel este un exemplu evident în acest sens. Războaiele și conflictele de pe pământ nu sunt altceva decât refluxul unor puteri spirituale opuse din cerurile inferioare. Luptele invizibile dintre puterile luminii și forțele întunericului sunt reale și serioase (1 Sam. 16:13-15 ; 1 Împ. 22:19-23), iar prin influența acestor ființe spirituale, lumea este guvernată în mod providențial. Acțiunea îngerilor față de sfinții lui Dumnezeu de pe pământ (Evrei 1:14 ; Fapte 12) este un adevăr în general admis, dar acțiunea lor în determinarea rezultatului bătăliilor și modelarea politicilor naționale și a intereselor umane în general, nu este recunoscută așa cum ar trebui să fie. Desigur, totul se află sub mâna înțeleaptă, puternică și controlată a lui Dumnezeu. El este Arbitrul suprem în viața și istoria umană. În capitolul menționat (Daniel 10) Mihail merge în ajutorul unui înger al cărui nume nu este numit, care a lucrat la curtea Persiei timp de douăzeci și una de zile (v. 13). Cu ajutorul arhanghelului, destinele Persiei au fost direcționate, rezultând cele două fapte asociate: Babilonul, asupritorul, a fost răsturnat, și Iuda, cel asuprit, eliberat. De asemenea, Mihail este implicat în disputa pentru trupul lui Moise. Iehova "l-a înmormântat în vale, în țara Moabului, față în față cu Bet-Peor, nimeni nu știe mormântul lui până în ziua aceasta" (Deut. 34:6). Iuda, în câteva propoziții energice, ne informează cu privire la motivul disputei dintre Satan și Mihail. Acum, lupta din capitolul nostru din Apocalipsa nu este pur și simplu una între două căpetenii, așa cum menționează Iuda, ci aici forțele respective se adună sub comanda conducătorilor lor deosebiți: "Mihail și îngerii lui luptau împotriva balaurului. Și balaurul a luptat, și îngerii lui".
(*) Scriptura nu vorbește despre arhangheli, ci doar despre unul, și anume în două pasaje din Noul Testament (1 Tes. 4:16 ; Iuda 9). Referința paulină este la Hristos, adevăratul, realul cap al puterii îngerești; cealaltă, cea a lui Iuda, vorbește despre acea ființă angelică creată care veghează la destinele lui Israel. Singurii doi îngeri care sunt numiți în mod deosebit sunt Mihail și Gabriel.
CERURILE CURĂȚITE
Apoc. 12:8 - "Și el nu a fost mai tare; și locul lor nu s-a mai găsit în cer".
Rezultatul războiului dintre oștirile spirituale aflate în conflict nu este nicidecum unul îndoielnic. Satan și îngerii lui sunt înfrânți. Balaurul a suferit personal o înfrângere rușinoasă în timp ce întreaga ceată a ființelor angelice păcătoase este alungată din "cer". La întoarcerea celor șaptezeci de ucenici din misiunea lor, ei I-au spus Domnului lor, și aceasta cu bucurie, cum "chiar demonii ni se supun în Numele Tău". Totuși, aceasta nu a fost decât germenul victoriei depline și finale asupra vrăjmașului și a puterii sale, iar Domnul a anunțat acest lucru profetic când a adăugat imediat: "Am văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger" (Luca 10:17-18). Oricare ar fi fost rezistența opusă alungării sale din cer, căderea lui se va produce complet și instantaneu, ca o străfulgerare. Din ziua în care mândria și ambiția arogantă i-au intrat în inimă, căci atunci a păcătuit, el nu numai că are un loc în cer, unde îi acuză neîncetat pe sfinții lui Dumnezeu, dar el străbate și pământul în misiunea lui de a face rău. El este conducătorul oștirii demonice și al oricărei forme și fel de organizație spirituală păcătoasă. Diavolul este o persoană reală, nu o influență, ci o ființă spirituală vie. Viziunea din fața noastră își va avea împlinirea reală în mijlocul săptămânii profetice - cam la sfârșitul primei jumătăți. Tratatul încheiat între prințul roman și națiunea restaurată, sau "cei mulți", adică marea majoritate a poporului, este respectat, iar termenii săi sunt respectați pe parcursul a jumătate (3,5 ani) din perioada stipulată de șapte ani (Daniel 9:27). Dar instigat de Satan, prințul roman rupe legământul "la jumătatea săptămânii". Scena dinaintea noastră este pregătitoare pentru aceasta și, de fapt, explică ultima răzvrătire a răului, civil și religios, de pe pământ. Aruncat din cer, Satan ia în stăpânire scena sortită judecății, și își exercită energia neobosită pentru ruinarea și distrugerea tuturor acelora care, în acel timp, stau de partea lui Dumnezeu. Războiul din cer are ca rezultat biruința lui Mihail și a îngerilor asociați lui. Balaurul și îngerii lui sunt aruncați, fără a-și mai recăpăta vreodată o poziție cerească. Apoi, Satan își va îndrepta furia împotriva femeii, sau împotriva a ceea ce o reprezintă înaintea lui Dumnezeu ca mărturie, adică rămășița iudaică de pe pământ. Necazul (care în sfera lui acoperă întreaga zonă profetică, dar formele sale cele mai grave și severe de suferință afectează în special Palestina) durează exact perioada definită de 1260 de zile. De aceea, considerăm destul de clar că expulzarea lui Satan din cer și aruncarea lui pe pământ are loc în timpul dinaintea începerii Necazului și este, de fapt, cauza provocatoare a acestuia.
JUDECATA ASUPRA LUI SATAN
Există trei etape distincte în judecata lui Satan. În primul rând, el este aruncat din cer pe pământ împreună cu îngerii asociați lui (v. 9); în al doilea rând, este închis prizonier în Adânc timp de o mie de ani (Apoc. 20:3); iar în al treilea, el este condamnat la chinuri eterne în iazul de foc (v. 10). Primele două acte ale judecății sunt executate prin intermediul îngerilor; al treilea și ultimul este o demonstrație a puterii divine, indiferent de agentul folosit pentru a o executa, și care nu este numit. Iazul de foc! Acolo vaietul chinului nu este niciodată potolit și lacrima nu este niciodată uscată. Nicio rază de lumină, nicio licărire de speranță nu intră vreodată în acele caverne ale disperării eterne. Mintea nu poate concepe și nici nu poate descrie oroarea unei astfel de condamnări. Domnia lui Satan în iazul de foc este doar visul poetului și este lipsită de vreun argument din Scriptură care să o susțină. Acolo el suferă - nu domnește - ca cea mai degradată și mizerabilă dintre creaturile lui Dumnezeu. Cât de răbdător este Dumnezeul nostru, dar cât de sigure sunt judecățile Sale amenințătoare! După șapte mii de ani de ură neîntreruptă împotriva lui Dumnezeu și de ostilitate față de cei care sunt ai Lui, Satan este în cele din urmă zdrobit, lipsit de putere și de capacitatea de a mai face rău, și închis împreună cu îngerii săi, în locul "pregătit", "iazul de foc" (Matei 25:41).
NUMELE ȘI LUCRAREA LUI SATAN
12:9.1 - "Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel vechi, acela care se numește Diavol și Satan".
Balaurul este văzut aici în relație cu pământul și cu rasa umană; de unde și aceste patru nume, pe care le întâlnim, de asemenea, în Apocalipsa 20:2, în aceeași ordine.
1 - "Balaurul cel mare", numit astfel datorită cruzimii sale nemiloase. Legendele și hieroglifele îl zugrăvesc pe balaur ca pe un monstru, ca formă și înfățișare, în afara regnului animal, o combinație de viclenie supraomenească și cruzime.
2 - "Șarpele cel vechi", ne amintește de prima sa încercare reușită de a distruge cuplul fericit și inocent din Eden (Geneza 3). Subtilitatea, măiestria și viclenia profundă sunt trăsături caracteristice ale lui Satan încă de la începutul istoriei sale în relație cu rasa umană. El a fost dintotdeauna un ucigaș și un mincinos (Ioan 8:44 ; 1 Ioan 3:8). Șarpele "cel vechi" se referă la prima sa legătură istorică cu rasa umană, iar titlul de "șarpe" (*) la subtilitatea lui (2 Cor. 11:3). Satan, este evident, este un duh și o persoană reală.
(*) Suntem convinși că Geneza 3 este o relatarea adevărată și istorică a ceea ce s-a întâmplat de fapt. Faptul că Satan a vorbit printr-un șarpe real pare incontestabil. Nu este nevoie să presupunem, împreună cu Josephus și cu învățatul său traducător, Whiston, că șerpii, împreună cu alte reptile dintr-o specie similară, aveau facultatea vorbirii înainte de cădere, dar au pierdut-o în urma utilizării greșite a acesteia sub stăpânirea lui Satan. În Vechiul Testament există trei exemple remarcabile de folosire miraculoasă a animalelor inferioare:
1 - Vorbirea dată șarpelui (Geneza 3);
2 - O anumită inteligență și vorbire acordată măgarului călărit de Balaam (Num. 22:21-30);
3 - Peștele mare care l-a înghițit pe Iona, răspunzând la glasul lui Iehova aruncându-l pe profetul pocăit pe uscat (Iona 2:10).
Credem cu tărie în exactitatea acestor relatări, care, de altfel, sunt garantate în Noul Testament (vezi 2 Cor. 11:3 ; 2 Pet. 2:15-16 ; Matei 12:40). Staterul sau moneda din gura primului pește prins cu undița (Matei 17:27) este un alt exemplu de putere și preștiință divină care susține dreptul Creatorului asupra lucrărilor mâinilor Sale. Crearea speciei de șarpe este menționată în Gen. 1:24-25 ; 3:1. Blestemul guvernamental pronunțat asupra reptilei este menționat în Geneza 3:14. Degradarea ei chiar și în zilele milenare este menționată în Isaia 65:25.
3 - "Diavol", "Acela care se numește", referindu-ne acum la nume personale;
4 - "Satan".
Primele două titluri descriu caracterul - cruzimea și subtilitatea; ultimele două nume, Diavol și Satan, se referă la balaur ca la o persoană. Diavolul este o ființă istorică reală și, în limba greacă a Noului Testament, este folosit doar la singular. "Diavoli" ar trebui să fie demoni ca în Versiunea Revizuită. Ca diavol, el este acuzatorul, calomniatorul și ispititorul. Ca Satan, el este adversarul declarat și deschis al lui Hristos, vrăjmașul public al lui Dumnezeu și al poporului Său (vezi Iov 1 ; 2 ; Zah. 3 ; Matei 4 ; Efes. 6:11 ; 1 Pet. 5:8).
12.9.2 - "Acela care înșeală tot pământul locuit"
În continuare este menționată lucrarea specială a lui Satan, una spre care este îndreptată energia lui neobosită. El "înșeală tot pământul locuit". Instrumentele umane pe care le folosește pentru îndeplinirea scopului său (Apocalipsa 13) și judecata lui Dumnezeu asupra creștinătății, adică asupra pământului locuit, nu sunt menționate aici. Principalul inițiator al tuturor lucrurilor este singurul înaintea noastră. Cu permisiunea lui Dumnezeu, Satan înșeală pe toți cei cuprinși în scena profetică (2 Tes. 2:7-12), indiferent cine ar fi persoanele angajate, sau oricare ar fi mijloacele folosite, Satan însuși este conducătorul care atrage lumea spre ruina ei morală. Creștinismul fiind abandonat, Dumnezeu renunță, prin judecată, la Biserica vinovată și apostată, precum și la mulțimea lui Iuda, de asemenea, care va crede minciunile lui Satan, care îl va prezenta pe Antihrist drept Mesia și Împăratul promis al lui Israel, susținut de semne cu caracter miraculos. Momeala este înghițită cu nerăbdare. "Tot pământul locuit" va fi înșelat astfel. Apoi, însă, Satan va rămâne în fundal, în spate; aici, în lumina cerului, el este complet expus. El era puterea nevăzută, dar spirituală și personală din spatele lui Irod (comp. versetul 4 cu Matei 2:16). El este la fel și în orbirea judiciară a creștinătății, prin intermediul marelui său satelit, Antihristul, sau a doua Fiară din Apocalipsa 13.
12:9.3 - "A fost aruncat pe pământ și îngerii lui au fost aruncați împreună cu el"
Repetarea triplă a verbului "a arunca", din acest verset, are scopul de a sublinia faptul expulzării rușinoase a lui Satan și a îngerilor săi din cer. Cine sunt acești îngeri este o întrebare învăluită în mister. Tot ce știm este că ei constituie oștirea militantă a lui Satan și sunt aruncați din cer împreună cu distinsul lor conducător. Satan nu mai poate, așadar, să intre în prezența lui Dumnezeu și să-i acuze pe sfinții Săi, și nici suflarea lui otrăvitoare nu mai poate infecta atmosfera sfântă a locurilor cerești. Cerurile trebuie curățite de rău, la fel ca și pământul, iar terenul pe care ambele sfere trebuie curățite și împăcate (Col. 1:20) este jertfa lui Hristos (Evrei 9:23). Așadar, cât de complet și de cuprinzător în rezultatele sale este sângele lui Hristos!
TRIUMF - VAI
Apoc. 12:10-12 - "Și am auzit un glas puternic în cer, spunând: Acum a venit mântuirea și puterea și Împărăția Dumnezeului nostru și autoritatea Hristosului Său; pentru că a fost aruncat afară acuzatorul fraților noștri, cel care îi acuza înaintea Dumnezeului nostru zi și noapte; și ei l-au învins datorită sângelui Mielului și datorită cuvântului mărturiei lor și nu și-au iubit viața, până la moarte. De aceea bucurați-vă ceruri, și voi care locuiți în ele! Vai de voi, pământ și mare, pentru că diavolul a coborât la voi, cuprins de mânie mare, știind că are puțin timp".
12.10.1 - "Am auzit un glas puternic în cer"
"Un glas puternic în cer" auzit de văzător este cel a sfinților deja înviați (1 Cor. 15 ; 1 Tes. 4) și glorificați. Într-o viziune ulterioară, un înger care se adresează lui Ioan spune "frații tăi" (Apoc. 19:10); în timp ce aici este vorba de "frații noștri", un limbaj nepotrivit pentru buzele unei ființe angelice.
12.10.2 - "Acum a venit..."
În doxologia care urmează, "mântuirea, puterea și Împărăția" sunt anunțate ca fiind venite. Dar aceasta este încă în așteptare. Ca un pas necesar și preliminar pentru împlinirea Împărăției instaurate prin putere vizibilă, Satan a fost aruncat din locurile cerești. "Căpetenia autorității văzduhului" (Efes. 2:2) este titlul pierdut de acum înainte pentru el pentru totdeauna. Puterea Împărăției fiind confirmată atât de glorios în cer, încât totul anunță acolo ca fiind deja "venită", deși pe pământ lucrurile nu stau chiar așa.
12.10.3 - "... mântuirea, puterea și Împărăția"
Introducerea articolului hotărât la sfârșitul fiecăruia dintre subiectele numite, conferă claritate și forță. "Mântuirea" nu este cea sufletului de acum, nici măcar a trupului la venirea Domnului, ci este un gând larg și cuprinzător care are în vedere răsturnarea vrăjmașului și eliberarea creației din robia și agonia ei actuală (Rom. 8:21). "Puterea", se referă la puterea irezistibilă care va zdrobi și va măcina în atomi orice putere potrivnică, fie ea satanică în ceruri, fie umană pe pământ. Acum, Împărăția este manifestată în răbdare, apoi va fi Împărăția în putere. "Împărăția" trebuie înțeleasă aici în cea mai mare întindere a ei, cuprinzând cerurile și pământul. Împărăția Tatălui și Împărăția Fiului (Matei 13:41-43), stabilesc cele două domenii principale, ceresc și pământesc, ale imensei și universalei Împărății a Dumnezeului nostru și a Hristosului Său (vezi Psalmul 2).
Alungarea lui Satan din cer este un eveniment aproape de neegalat în acele zile agitate care vor veni. Activitatea neobosită a "acuzatorului fraților noștri" de a-i denunța pe sfinți înaintea lui Dumnezeu, ale căror căi îi oferă motive din abundență de reclamație și temeiuri de acuzație (din nefericire, în ceea ce ne privește, n.tr.), este o caracteristică solemnă a ceea ce se întâmplă sus, nevăzut de ochiul muritor. Mulțumim lui Dumnezeu că avem în Hristos, Cel drept, un Avocat la Tatăl (1 Ioan 2:1-2), a Cărui mijlocire atotputernică, întemeiată pe jertfa Sa, ne păstrează neîncetat înaintea lui Dumnezeu și face ca acuzațiile vrăjmașului să fie nule și fără putere. "Acuzatorul fraților noștri a fost aruncat afară". Satan este complet învins și doborât de pe scena și locul puterii sale. Niciodată acuzațiile sale, întemeiate sau neîntemeiate, nu vor mai fi ascultate la curtea cerului.
Prin urmare, considerăm că, în urma războiului din cer, locurile cerești sunt eliberate pentru totdeauna de prezența lui Satan și a duhurilor rele împotriva cărora este dusă lupta noastră, ca și creștini (Efes. 6:12) (*). "Prințul puterii văzduhului" nu trebuie confundat cu titlul "Prințul lumii acesteia". Ca primul, el conduce puterile spirituale de sus, ca cel de-al doilea, el conduce puterile temporale de pe pământ. După ce Domnul va judeca "oștirea celor de sus, din înalt", va rămâne doar să împlinească a doua parte a cuvântului profetic : "și pe împărații pământului, de pe pământ" (Isaia 24:21).
(*) "Poate că nu toți vor crede că sferele atmosferei, văzduhul, norii cerului, spațiile de deasupra pământului sunt acum principalele locuri de ascuns ale duhurilor rele. Dar așa ne învață Biblia. Pavel spune că nu ne luptăm cu carnea și cu sângele, ci cu autoritățile și puterile, cu duhurile răutății în locurile cerești, literalmente "în ceruri", "în sferele cerești" (Efes. 6:12). De aceea, Satan este numit și "prințul puterii văzduhului", mai literal, prințul "oștirii cerești", adică puteri spirituale rele care locuiesc în locurile cerești (Efes. 2:2). Astfel, confederația satanică își are sediul în atmosfera superioară, în cerul atmosferic, în spațiile de deasupra și din jurul lumii noastre (*). Acolo li se permite să stea până la momentul acestui război". - "Prelegeri despre Apocalipsa". Dr. Seiss, vol. 2, pag. 362.
(*) De aici și gândurile înșelătoare cu privire la existența unor ființe superioare de pe alte planete (extratereștrii), sau mai nou posibilitatea colonizării unor planete cu oameni de pe pământ. Subiectul este aprins dezbătut cu privire la satelitul natural al pământului, Luna, și la planeta Marte, care prin ele însele nu oferă nici cea mai mică posibilitate de viață, așa cum oferă planeta Pământ, creată într-un mod atât de minunat și, de asemenea, special de Dumnezeu, n.tr.).
12.10.4 - "Frații noștri"
Cine sunt ei? Dacă glasul din cer este cela sfinților cerești, atunci "frații" la care se face referire ar fi sfinții de pe pământ pe care Satan îi acuză, sfinți împreună cu cei din cer. Acești sfinți au ieșit biruitori în conflictul lor sever cu răul.
12:11.1 - "Ei l-au învins"
Uneltirile Antihristului, precum și vicleniile - ba chiar și ostilitatea fățișă - ale diavolului s-au dovedit neputincioase împotriva oamenilor ale căror conștiințe fuseseră curățite prin sângele Mielului, temeiul sfânt și drept, de altfel, al poziției lor înaintea lui Dumnezeu, și în virtutea căruia acuzațiile lui Satan nu puteau fi luate în considerare și nici măcar ascultate. Sunt menționate două motive pentru biruința lor asupra lui Satan. În primul rând, sângele Mielului, care le-a dat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu; în al doilea rând, mărturia lor înaintea oamenilor. În acest caz, ar fi, de un caracter profetic. Se adaugă o a treia afirmație, cu rol de completare, care arată că duhul de martir era puternic în ei, "și nu și-au iubit viața, până la moarte". Ca "părtași la chemarea cerească", învierea le este asigurată, căci toți sfinții care au murit sau vor muri, au parte de binecuvântarea primei învieri. Grupul la care se face referire aici nu este încă înviat, ci o așteaptă. Acești martiri sunt diferiți de cei care vor suferi ulterior în timpul Fiarei, adică Roma reînviată.
12:12.1 - "De aceea bucurați-vă ceruri"
Lucrul acesta este posibil pentru că Satan și îngerii lui au fost alungați pentru totdeauna din cer. Bucurați-vă, bucuria să domnească peste toate sferele cerești. Aceasta este singura apariție a cuvântului "ceruri" în Apocalipsa, în rest este folosit fără excepție la singular. Dar nu doar cerurile trebuie să împărtășească bucuria care urmează biruinței lui Mihail, căci se adaugă: "și voi, care locuiți (lit. "care aveți cortul") în ele". Întreaga ceată a celor mântuiți și, de asemenea, îngerii (căci cerurile sunt sfera lor naturală) sunt cuprinși în chemarea de a se bucura. Cuvântul a locui sau a avea cortul este același ca în Apoc. 7:15 ; 13:6 ; 21:3.
12.12.2 - "Vai de voi, pământ și mare"
Versiunea Autorizată introduce greșit "locuitorii pământului și ai mării". Introducerea este nejustificată. Aceasta nu este o denunțare a mâniei, ci un anunț profetic al judecății care va veni asupra pământului, adică asupra tuturor guvernelor și popoarelor liniștite și stabile; și asupra mării, adică asupra părții agitate și răzvrătite a lumii. Ne-am referit deja de mai multe ori la reprezentarea simbolică a pământului și a mării (*). Primul indică ceea ce este stabil, cea de-a doua ceea ce este instabil. Acești termeni pot fi folosiți fie pentru lucruri, fie pentru persoane, fie pentru guverne.
(*) Vezi observațiile de la Apocalipsa 7:1 și de la Apocalipsa 8:7.
Cauza vaiului profetic asupra lumii întregi este apoi menționată: "diavolul a coborât la voi". Expulzarea lui din ceruri este un motiv de laudă și de mare bucurie sus, deportarea sa pe pământ va umple întreaga scenă de sub cer cu tristețe, răutate și vai.
12.12.3 - "Mânie mare"
Mânia mare sau "mânia" lui Satan o întrece pe cea a națiunilor (Apoc. 11:18), deoarece primul, Satan, este principalul inițiator și conducătorul invizibil. Furia sa de a fi exilat pentru totdeauna din locul său ceresc este intensificată de conștientizarea faptului că are înainte o scurtă perioadă pe pământ. Nu știm dacă diavolul știe exact perioada care i-a fost alocată înainte de a fi exilat în Adânc. Totuși, creștinii știu, sau cel puțin ar trebui să știe, că lui Satan, atunci când este aruncat jos, i se permite să se înfurie împotriva sfinților lui Dumnezeu de pe pământ și să-i persecute timp de 1260 de zile literale; după aceasta, se acordă un răgaz, o acalmie în furtună care durează șaptesprezece zile și jumătate, interval în care Fiara, puterea civilă și imperială apostată, devine ea însăși obiectul unei judecăți speciale prin intermediul potirelor (Apocalipsa 16) și, prin urmare, nu poate persecuta. Aceste două perioade de timp unite împreună alcătuiesc exact trei ani și jumătate, la sfârșitul cărora Domnul va apare, iar Satan este închis în Adânc timp de o mie de ani. Aceasta este a doua etapă a judecății diavolului. Prima a fost aruncarea lui din ceruri. Va rămâne doar să se execute a treia, care se va împlini la sfârșitul domniei Împărăției, aruncându-l în iazul de foc, condamnarea lui eternă. Întrucât sfera operațiunii sale este limitată la pământ, iar Satan știe că scurta lui activitate se va încheia în curând într-un dezastru total pentru el și adepții săi, spirituali (sau "duhuri", îngeri căzuți, n.tr.) și umani, el se dedică cu o hotărâre neobosită de a se răzbuna pe femeie (Iuda), mama Copilului de parte bărbătească, iar acest lucru i se permite să-l facă în ultima jumătate a viitoarei săptămâni profetice a lui Daniel, minus șaptesprezece zile și jumătate. Această scurtare a zilelor este ceea ce Domnul a menționat profetic în discursul Său de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:22).
BALAURUL ȘI FEMEIA
Apoc. 12:13-17 - "Și, când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a persecutat-o pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Și i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare în pustie, la locul ei, acolo unde trebuia să fie hrănită un timp și timpuri și jumătate de timp, departe de fața șarpelui. Și șarpele a aruncat apă ca un torent din gura lui, după femeie, ca să o facă să fie luată de torent. Și pământul a ajutat femeia și pământul și-a deschis gura și a înghițit torentul pe care îl aruncase balaurul din gura lui. Și balaurul s-a mâniat pe femeie și a mers să facă război împotriva rămășiței seminței ei, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Isus".
Episodul deosebit de interesant al războiului din cer (v. 7-12) a trebuit introdus pentru a explica fuga femeii în pustie. Satan, împiedicat în încercarea sa de a distruge Copilul de parte bărbătească, își îndreaptă furia împotriva mamei (Israel). Atât timp cât a avut un loc în cer, titlul său potrivit a fost de "acuzatorul" fraților și, de asemenea, conducătorul puternicei oștiri spirituale împotriva căreia ne luptăm noi acum (Efes. 6:12). Dar războiul din cer este decisiv în ceea ce-l privește pe Satan și duhurile răutății din ceruri. Ei sunt aruncați jos; cerurile sunt curățite pentru totdeauna de prezența lor. Dar, la finalizarea și biruința războiului ceresc începe lupta pământească. Rezultatul primului este o expulzare eternă din ceruri; rezultatul celei de-a doua va fi închisoarea lui Satan în Adânc, timp de un mileniu.
Firul întrerupt al istoriei este apoi reluat (v. 13); paranteza (v. 7-12) explică doar fuga femeii. Balaurul este pe pământ. El caută să se răzbune pe Iuda, care va fi restaurat atunci în țară și reprezintă întreaga națiune (Israel) înaintea lui Dumnezeu, căci Efraim, sau cele zece seminții de mult pierdute, nu au apărut încă. În versetul 6 este menționată fuga femeii, fiind reluată în versetul 14. Persecuția a făcut-o să fugă (v. 13).
12:14.1 - "Și i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare"
Introducerea articolului hotărât ("cele"), omis în Versiunea Autorizată, marchează caracterul clar al acțiunii. Aripile transmit un gând dublu, și anume, mișcare rapidă și protecție garantată. Ambele sunt acordate femeii. Evident, aluzia la aripile vulturului se referă la grija din trecut a lui Iehova față de poporul Său și la eliberarea de pericolul iminent (Exod 19:4 ; Deut. 32:11-12). În referința anterioară, aripile sunt atribuite lui Iehova; aici ele sunt date femeii. Tot ce se spune în această parte a capitolului este providențial (*).
(*) Adică intervenția indirectă a lui Dumnezeu în sprijinul rămășiței iudaice din acel timp, n.tr.
Forța simbolică a termenului "pustie", în care a fugit femeia, a fost deja analizată (*). Ea are un loc pregătit și se poate baza, de asemenea, pe exercitarea grijii divine. În versetul 6, perioada izolării ei în pustie este numărată în zile, 1260, dar aici este vorba despre termeni mai ambigui ca "un timp (un an) și timpuri (doi ani) și jumătate de timp (șase luni)" (**), în total trei ani și jumătate. Acest mod de calcul este luat din Dan. 7:25. Avem luni (Apoc. 11:2 ; 13:5), zile (Apoc. 11:3 ; 12:6) și timpuri (v. 14). Toate aceste perioade exprimate în mod variat se referă la același timp, ultima jumătate de săptămână de necaz despre care profetul iudeu vorbește ca "jumătatea săptămânii" (Dan. 9:27). Când se vorbește de zile în această perioadă, se are în vedere în mod special sfinții aflați în suferință.
(*) Vezi observațiile de la Apocalipsa 12:6.
(**) "Șapte timpuri" (Dan. 4:16, 23, 25, 32); timpurile sunt ani. Șapte ani, Nebucadnețar a trăit ca o fiară, adică fără inimă sau conștiință față de Dumnezeu, exact ceea ce a devenit imperiul său și cele care i-au urmat, bestiale în caracter și acțiune (Daniel 7).
12.14.2 - "Fața șarpelui"
Națiunile și popoarele din timpul activității lui Satan pe pământ cad sub influența lui malignă; sunt dirijate și controlate din punct de vedere moral și politic. Prima este acea formă specială a răului la care se face referire aici, de care femeia este ferită. Balaurul persecută, șarpele prinde în mrejele sale.
Apoc. 12:15-16 - "Șarpele a aruncat apă ca un torent (*) din gura lui, după femeie"
El a aruncat această apă ca femeia să fie luată. Diavolul folosește aici o anumită putere, sau puteri, care sunt sub influența lui, pentru a realiza distrugerea națiunii iudaice. Dumnezeu zădărnicește în mod providențial efortul șarpelui : "Și pământul a ajutat femeia și pământul și-a deschis gura și a înghițit torentul pe care îl aruncase balaurul din gura lui". Guvernele stabile din acel timp vor arăta bunăvoință față de iudei și, în mod providențial (nu știm cum), zădărnicesc eforturile șarpelui. Mijloacele folosite de Satan sunt zădărnicite, nu prin război, ci prin neutralizarea și dejucarea planurilor lui Satan de a distruge poporul. Acest lucru, după câte putem înțelege, este simbolizat prin faptul că pământul înghite torentul.
(*) Pentru forța simbolului vezi observațiile de la Apocalipsa 8:10-11.
Apoc. 12:17 - "Balaurul s-a mâniat pe femeie"
Eșecul stârnește mânia balaurului și, în furia lui confuză, el merge "să facă război împotriva rămășiței seminței ei", adică cu iudeii în mod individual care nu scăpaseră (să fugă în "pustie", n.tr.) atunci când a izbucnit Necazul (Matei 24:15-20). Acești martori individuali și credincioși au o dublă caracterizare: "ei păzesc poruncile lui Dumnezeu" - semnul măreț și distinctiv al unei vieți evlavioase și unul comun tuturor credincioșilor din toate timpurile - "și au mărturia lui Isus". Aceasta, cu siguranță, este specială și se referă la venirea Lui în Împărăția Sa. "Mărturia lui Isus" din această carte are un caracter profetic (*). În Evanghelii, este de o natură diferită - una de har și de manifestare morală.
(*) Vezi observațiile de la Apocalipsa 1:2.
REZUMATUL CAPITOLULUI
Ultimul verset al capitolului precedent sugerează că Israel apare pe scena profetică, dar nu așa cum este văzut pe pământ, deși, de fapt, este acolo. Semnul este în cer, prima apariție a cuvântului în Apocalipsa (Apocalipsa 12:1). Femeia nu este Biserica, ci Israel. Biserica este mireasa Mielului (Apocalipsa 19:7). Israel este mama Domnului după trup (Romani 9:5). Fiul de parte bărbătească - o expresie singulară - este Hristos, numit astfel deoarece El singur este suma excelenței umane și, prin naștere, intră în drepturile și demnitățile Psalmului 2. Cine altcineva decât El ar putea păstori națiunile cu un toiag de fier? Alții, prin har, sunt asociați cu El în exercitarea stăpânirii universale (Apocalipsa 2:26-27). Însă, "fiul de parte bărbătească" (*) nu poate face referire decât la Unul singur, întruchiparea tuturor virtuților masculine.
(*) "Copilul de parte bărbătească este Domnul Isus Hristos și nimeni altul". - Alford.
Femeia este reprezentată ca deținătoare a întregii autorități pământești supreme - soarele. Luna, palidă și argintie, regina nopții, se află sub picioarele ei. Ea deține, de asemenea, un rang imperial, căci pe capul ei se află o coroană în care este reunită, într-o etalare grandioasă, plinătatea în administrarea pământească, a tuturor puterilor inferioare - douăsprezece stele. Acesta este Israelul așa cum îl vede Dumnezeu; nu ceea ce este acum, nici măcar ceea ce a fost, ci este "un semn mare" a ceea ce îl așteaptă în timpurile milenare.
Apoi, este văzut un alt semn în "cer". Un balaur, mare, căci el este conducătorul nevăzut, dar puternic, al oștirii răului din ceruri și de pe pământ; roșu, datorită caracterului său ucigaș, desfătându-se în vărsare de sânge; cu cele șapte capete încoronate cu diademe, semnificând că plinătatea puterii imperiale, absolute îi aparține; cele zece coarne, ultima manifestare a imperiului în forma sa de zece imperii, dar care nu există încă, deci coarnele nu sunt încoronate; apoi coada sa, în care se află veninul și înșelăciunea sa, mătură orizontul politic și aruncă la pământ, moral, bineînțeles, totalitatea persoanelor marcante din partea de vest a imperiului.
Balaurul este Satan - primul indicând caracterul său, cel de-al doilea adversarul personal al lui Hristos și adversarul sfinților - care este văzut confruntându-se cu femeia având ca scop ucigaș, de a-i distruge sămânța. El este nedumerit, căci copilul este răpit la Dumnezeu. Viața și chiar moartea Domnului, oricât de bogate ar fi acestea în adevăr și învățătură fundamentală, sunt trecute cu vederea aici. Înălțarea urmează nașterii, toate momentele dintre acestea fiind considerate o paranteză.
Apoi, femeia fuge în pustie și întâlnim o altă paranteză, și mai lungă. Între înălțarea la cer a copilului de parte bărbătească și fuga femeii, dar viitoare, intervine istoria creștinismului. Punctul important de reținut este legătura dintre Hristos și Israel, nu dintre Hristos și Biserică, de unde și cele două perioade omise, aflate între paranteze: 1 - între naștere și înălțare (*); 2 - între înălțare și zbor (**) (sau fuga în pustie, n.tr.).
(*) Aproximativ treizeci și trei de ani și jumătate;
(**) Aproximativ două mii de ani, n.tr.
Urmează relatarea interesantă a războiului din cer, introdusă aici pentru a arăta de ce a trebuit să fugă femeia. Satan și îngerii săi sunt aruncați pentru totdeauna din cer, fapt care, împreună cu conștientizarea faptului că timpul său pe pământ este de scurtă durată, îi stârnește mânia împotriva mamei; anterior, furia lui era îndreptată împotriva Copilului. Mijloacele pe care le folosește pentru a distruge femeia sunt, prin hotărârea providențială a lui Dumnezeu, lipsite de efect. Atât Copilul, cât și femeia scapă de răzbunarea sa. Dar iudeii temători de Dumnezeu devin obiectele urii sale ucigașe (*).
(*) "A face război" (v. 17), implică orice formă de atac asupra trupurilor sfinților, fie prin persecuție, fie prin război. Rănirea fizică și răul de orice fel sunt menționate sub această expresia tehnică (vezi Apocalipsa 11:7 ; 16:14 ; 17:14 ; 19:19).
Așa se încheie acest capitol minunat, în care sunt grupate probabil cele mai mari evenimente relatate în această carte minunată. Este un capitol fără egal în gama subiectelor sale și care, din perspectivă istorică, merge mai departe în timp decât orice altă parte a cărții. Cine altul decât Dumnezeu ar fi putut oferi o asemenea succesiune de evenimente legate astfel între ele?
