Translate

joi, 2 februarie 2023




                                      Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                            - XIII -


     Samuel Ridout


     10     Iefta : Predecesorii și succesorii săi (Jud. 10 la 12)

     Ultima parte a capitolului 9 ne-a prezentat rezultatul inevitabil al unui drum de voință proprie și autoritară, precum cel pe care l-am văzut în caracterul și calea lui Abimelec. După cum am văzut, înălțarea lui, drumul lui și căderea lui, sunt ilustrate prin domnia mărăcinelui, în contrast cu slujba pomilor care aduc roade. Să privim cu atenție la parabola lui Iotam, căci este o lecție caracteristică a cărții Judecatori, referitor la relațiile din mijlocul poporului. Mai înainte, am văzut în principal relațiile poporului cu vrăjmașii lor; în episodul cu Abimelec este vorba despre relațiile interne, unii față de altii. Nu va putea fi păstrată o mărturie pentru Dumnezeu, decât pe baza principiilor prezentate în parabola lui Iotam.


     10.1     Tola și Iair - un timp de pace pentru Israel

     Începutul capitolului 10 contrastează cu cel precedent. Scurtimea primelor două paragrafe, în care unul prezintă domnia lui Tola, iar celălalt pe cea a lui Iair, pare să indice simplitatea domniei lor. În general, "abimelecii" fac cele mai lungi capitole în Biblie, căci istoria propriei voințe pe care Dumnezeu trebuie s-o zdrobească și s-o smerească, ne dă detalii necesare pentru învățătura noastra. Dar când există binecuvântare divină, o lucrare adevarată după gândul lui Dumnezeu, aceasta este descrisă deseori în câteva cuvinte. După cum spun istoricii, cele mai dificile momente fac paginile istoriei cele mai interesante, în timp ce cele mai bune momente, cum ar fi o perioadă de liniște si prosperitate, fac paginile istoriei plictisitoare și lipsite de interes. În legătură cu acești doi judecatori nu ne este prezentat niciun detaliu deosebit. Totuși, faptul că ei vin imediat după Abimelec, prezintă un contrast. "Și după Abimelec s-a ridicat, ca să salveze pe Israel, Tola, fiul lui Pua, fiul lui Dodo, bărbat din Isahar" (Jud. 10:1). Pe lângă numele său, ne sunt arătate puține lucruri ca să aflăm ceva despre el. Dacă numele lui Abimelec sugera mândria lui prin faptul că își revendica succesiunea : "Tatăl meu a fost împărat" și "Eu voi fi împărat", dimpotrivă, numele lui Tola sugerează un gând opus.


     10.1.1   Tola
 
    Tola înseamnă : un vierme - un vierme ca să judece pe Israel! Ce contrast cu mândria celui care se laudă cu genealogia lui și propria lui valoare, și care nimicește tot ceea ce nu s-ar pleaca în fața propriei sale voințe ?
     Genealogia lui Tola este dată până la a doua generație în urmă. Dodo - "preaiubit" - este primul, apoi vine fiul său Pua - "discurs", "vorbire" -, și, în final, Tola - "un vierme". Astfel, dragostea lui Dumnezeu este sursa din care decurge totul; cel care se bucură de aceasta va vorbi din prisosul inimii sale, și va fi condus la o smerire de sine, ceea ce este sugerată prin "vierme". Pua - discurs sau exprimare - vine dintr-o rădăcină care semnifică "a respira", și prin aceasta ni se amintește de Duhul, care este suflat în fiecare din cei care cred în dragostea lui Dumnezeu așa cum este arătată în Hristos, și de expirare, în puterea aceluiași Duh, spre laudă și mărturisire.
     Tola este un bărbat din Isahar, "răsplată" - care vorbește despre răsplata vieții de credința, atât acum, cât și în viitor. Dar este izbitor că el nu locuiește în niciuna dintre cetățile propriei sale seminiții, ci în Șamir, pe muntele lui Efraim. În smerenie, el nu se gândește la răsplată, slujind nu pentru o plată, ci în rodnicia unei vieți prin dăruire de sine. Un Tola din Efraim nu este în pericol de mândrie la care este expusă în mod deosebit acea seminție.
     El locuia în Șamir, un cuvânt derivat dintr-o rădăcină care înseamnă "a fi rigid" sau "ferm". De aici, derivatul principal este cuvântul "a observa". Aceasta sugerează vegherea necesară a unui conducător, "cel care conduce cu sârguință".
     Este demn de remarcat faptul că Tola a murit și a fost înmormântat în locul în care a trăit. Prin acest fapt sunt arătate stabilitatea și fermitatea. Moartea nu a adus, ca să zicem așa, nici o schimbare în principiile pe care le-a susținut. 
     Am fost uimit de gândul că în Tola, cât și în Iair, și în cățiva judecători care sunt menționați după istoria lui Iefta, avem, probabil, mai clar decât în oricare parte a cărții, tipuri ale lui Hristos Însuși. Sunt multe lucruri la Iefta, de exemplu, la fel cum sunt multe la Ghedeon și în ceilalți, pe care nu le-am putea atribui Domnului nostru; dar aici sunt spuse atât de puține, încât însăși poziția și numele par să-L arate pe El. Ne amintim ca în Psalmul 22 El vorbește despre Sine ca despre un vierme și nu ca despre un om. Luând locul cel mai de jos - El care a avut locul celei mai înalte glorii în ceruri - smerindu-Se 
și renunțând la orice onoare, vedem caracterul Celui care S-a ridicat cu adevărat pentru a salva poporul, fie că este vorba despre Israel, fie despre Biserica Sa. Cel care Își ia locul în umilință este Cel care poate judeca poporul și să-l adune, după cum vedem în acel psalm. După ce Și-a luat locul ca un vierme și nu ca om, și a murit astfel pe cruce, El învie dintre morți, centru de binecuvântare pentru frații Săi, rămășița lui Israel, adunarea cea mare a întregului popor; și, în final, toate națiunile pământului vor auzi și se vor aduna la El pentru binecuvântare. Astfel, de la cruce, ca centru, radiază toată binecuvântarea și prin El, al cărei smerenie L-a dus la cruce, vine toată speranța noastră de eliberare.
     Nu spun că aceasta este un tip al lui Hristos, ci îndreaptă privirile spre El. Dar dacă în felul acesta îndreaptă privirile spre Hristos, ce imagine ne oferă Tola despre adevăratul duh de guvernare și de judecată. În contrast cu acea înălțare de sine care va stăpâni sau va ruina, zdrobind tot ceea nu se supune propriei ambitii, Tola, în liniștea lui, aparent fără niciun conflict, fie cu vrăjmasii din afară, fie în interiorul poporului, judecă însă cu credincioșie, și, de la începutul și până la sfârșitul vieții sale, lungi și pașnice, ni se spune că el a apărat și salvat pe Israel. A fost o lucrare reală și foarte eficientă. Așa va fi mereu.


     10.1.2     Iair

     După Tola avem pe un altul, care la fel se vorbește despre el foarte pe scurt : Iair, galaaditul (și revenim din nou în Galaad). El a judecat pe Israel douăzeci și doi de ani. Ceea ce ni se spune despre Iair este că el a avut urmași care au condus, care au fost cu adevărat urmași. "El a avut treizeci de fii care încălecau pe treizeci de mânji de măgăriță; și ei aveau treizeci de cetăți, care se numesc satele lui Iair (sau : "Havvoth-Iair") până în ziua aceasta" (v. 4). Urmașii lui Iair sunt astfel conducători și observăm că ei nu cer să conducă, ci ei sunt practic conducători; probabil că nu într-un mod foarte larg, ci fiecare în propriul său cerc de influență are un loc de putere și autoritate asupra unei cetăți. Aceste cetăți poartă numele tatălui, - Havvoth-Iair - "viețile lui Iair". Adică ei au dus mai departe viața lui Iair, ca să zicem așa, chiar și după moartea lui; cu alte cuvinte, el a trăit dupa moartea sa. 
     Iair este "dătătorul de lumină", și așa cum am văzut, în Tola, gândul smereniei Domnului nostru până la moarte, tot așa vedem și în Iair gândul că El dă lumina poporului Său, prin care să poată crește. Și în aceste cetăți avem această creștere prin adevărul continuat în urmașii lui.
     Acest lucru este foarte simplu și nu există niciun zgomot de arme aici, dar cât de binecuvântat este să ne amintim că, până la urmă, în mijlocul ruinei și decăderii noastre, dacă va fi vreo masură de recuperare pentru Dumnezeu, dacă va fi vreo restaurare din haosul pe care l-a produs  Abimelec, aceasta trebuie să fie prin regula umilă și pașnică a smereniei, - aceasta regulă care este cu atât mai eficientă cu cât a fost coborâtă până în țărână. Împăratul care domnește, dacă îl putem numi împărat, este cel care domnește din țărână. Puterea care va satisface pe poporul lui Dumnezeu este puterea slabiciunii, care se sprijină pe puterea atotputernică, unde cineva are gânduri smerite despre sine și adesea este disprețuit de ceilalți. Dacă noi, în micimea noastră, ne putem lua locul alături de Omul durerii în umilință, atunci avem cheia guvernării. Cheia unei puteri și autorități în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Când am văzut vreodată pe poporul lui Dumnezeu luându-și locul alături de Tola, într-o stare de smerenie perfectă, așa cum sugerează numele său, și nu am văzut că eliberarea să vină prin aceasta ? Si crescând, din aceasta vine apoi cunoașterea adevarului divin, cu puterea sa transformatoare și administrativă. Acolo unde acest lucru este prezent, are loc o creștere și un progres care este foarte plăcut de văzut. Avem aici un eșantion de autoritate reală, deși poate să nu fie într-un mod foarte proeminent, identificat, de asemenea, cu o creștere reală.
     Este foarte interesant să vedem că acest lucru are loc în Galaad, care este într-un teritoriu care face parte din moștenire, de partea cealaltă a Iordanului. Numele Galaad, știm, înseamnă "martor" sau "mărturie". Astfel, vedem aici poporul lui Dumnezeu care, prin creștere reală, păstrează o mărturie potrivită înaintea lumii. Însuși locul pe unde vine vrajmașul este pe partea Galaadului, partea mărturiei noastre, așa cum vom vedea puțin mai departe; și ce mângâiere este atunci când, prin lumina adevărului, poporul lui Dumnezeu menține o mărturie, și crescând în legătură cu această mărturie, astfel încât lumea însăși să vadă viața lui Iair. 
     Ah, iubiți frați, până la urma viata este adevarata mărturie în ochii lumii. Aceste cetăți ale lui Iair, aceste cetăți ale vieții, sunt stabilite prin lumina adevărului lui Dumnezeu. Lumea nu poate nega comportamentul, nu poate nega creșterea spirituală. Ea poate nega mărturisirea, poate să-și bată joc, dar nu poate nega, nici nu poate disprețui, chiar dacă o afectează aceasta, o creștere spirituală adevarată.
     Vom observa, de asemenea, ca această creștere este în legătură cu guvernarea, căci aluzia la faptul că ei călăreau pe mânji de măgăriță înseamnă aceasta. Domnul nostru a fost salutat ca Împărat când a intrat călare în Ierusalim. În răsărit acesta era semnul guvernatorului sau al conducătorului. Debora face aluzie la acest obicei în cântarea ei (Jud. 5:10).
     Iair moare și este înmormântat la Camon. Acestui cuvânt i s-au dat diferite semnificații, deși derivarea lui din rădăcina "a crește, a se ridica" este evidentă. Unul din ele este foarte semnificativ : "un câmp de cereale", căci astfel de vieți au garanția învierii cu recoltă îmbelșugată. 
     Ce contrast avem aici cu Abimelec. Binecuvântat contrast. Fie ca și noi să învățăm această lecție - smerenie și lumină. Acesta este mai mult decât un contrast; este un remediu. 


     10.2     Un nou declin al poporului Israel

     Ajungem acum la ceva ce este din nou important, o secțiune lungă și, din nefericire, așa cum am spus, când există o porțiune lungă, ne putem aștepta să găsim un conflict între principiile lui Dumnezeu și practicile poporului. Viața lui Iefta ne oferă multă hrană pentru meditație și rugăciune. Mai întâi de toate avem, ceea ce nu găsim în legătură cu Tola sau Iair, relatarea unei noi îndepărtări de Domnul a copiilor lui Israel. Și aici numărul dumnezeilor lor este atât de mare încât include pe toți dumnezeii păgânilor de care erau înconjurați.
"Au slujit baalilor și astarteelor și dumnezeilor Siriei și dumnezeilor Sidonului și dumnezeilor Moabului și dumnezeilor fiilor lui Amon și dumnezeilor filistenilor" (v. 6).
     Este o apostazie care pare chiar mai profundă decât oricare alta la care s-a ajuns, și atât de completă încât doar Dumnezeu este exclus din slujirea lor. Ei vor sluji la tot felul de dumnezei, exceptându-L pe Dumnezeul cel viu, și aceasta va face întotdeauna apostazia. Eroarea este tolerantă; doar adevărul este cel care exclude tot ce nu este adevărat. Carnea are zece mii de moduri de a se manifesta. Ea are, ca să zicem așa, mii și mii de dumnezei pe care îi adoră și îi slujește. Este doar Unul căruia nu I se poate închina, și Acesta este Dumnezeul cel viu. Și așa o vedem aici cu Israel. Cu cât și-a înmulțit mai mult dumnezeii, cu atât s-a îndepărtat mai mult de Cel adevărat. Profeții sunt plini de prezentarea jalnică a acestei situații, și de implorarea răbdării divine.
     Rezultatul este, cu siguranță, simplu și inevitabil. Dacă sentimentul autorității lui Dumnezeu asupra sufletelor noastre este pierdut pentru noi, atunci rezultatul va fi că El trebuie să ne lase în mâna autoritații pe care am urmat-o. Cât de semnificativ este acest lucru. El ne arată - și este foarte mișcător să vedem - că Binecuvântatul nostru Dumnezeu nu Se bucură de judecată, că Lui nu-I face plăcere să pedepsească, El pur și simplu, ca să zicem așa, permite poporului Său să culeagă rezultatul propriei nebunii. Este ca și cum ar spune : "Vedeți, nu Eu vă trimit această pedeapsă"; "Nu Eu vă trimit acest rău, ci, pur și simplu, vă arăt rezultatul propriului vostru rău". Și astfel, în timp ce slujeau dumnezeilor filistenilor și ai amoniților, au fost dați în mâna acelor popoare pentru a fi zdrobiți, după cum spune Cuvântul, sub călcâiul de fier al unei puteri străine. 
     Iubiți frați, să dăm mărturie pentru Dumnezeu. Când am găsit vreodată guvernarea Lui apăsătoare, când am găsit vreodată ceva amar sau greu în slujirea Lui ? Au existat încercări și dificultăți legate de aceasta, a fost de multe ori când s-a arătat carnea. Dar spun din nou : când a simțit inima noastră ceva din apăsarea unui jug care este întotdeauna ușor și a unei poveri care este întotdeauna ușoară ? Apostolul iubirii, apostolul care a fost cel mai aproape de inima lui Hristos, ne-a spus că "poruncile Lui nu sunt grele". Întreb din nou, dacă ar fi să spunem despre stăpânirea raului, sub orice formă ar fi ea, a fost vreodată lumină, a fost vreodată altceva decât o tiranie zdrobitoare ?  Să luăm, de exemplu, slujirea, indiferent ce ar putea fi, indiferent care ar putea fi forma răului, de la o simplă ușurătate la cea mai grosolană imoralitate, de la o simplă indiferență față de Dumnezeu, la cea mai completă necredincioșie, când am realizat vreodată că slujirea răului nu este altceva decât o stare apăsătoare și amară pentru suflet ? Niciodată!
     Și așa a fost și cu Israel aici. Această robie a filistenilor, despre care se vorbește aici, rămâne cu ei pe tot parcursul cărții, și chiar în Samuel, pănă cănd se va ridica David, care îi eliberează complet de puterea lor. Aici nu îi avem încă în vedere pe filisteni, ci avem acele aluzii pe care le-am văzut în relatarea despre Șamgar. Ne amintim ca acesta era un vrăjmaș de la hotarul de vest, dintre Canaan si Egipt, care amenința să vină de îndată ce avea ocazia potrivită. Aici descoperim că poporul și-a deschis brațele pentru orice formă de idolatrie în îndepărtarea lor de Dumnezeu, și, ca rezultat natural, filistenii au preluat aceasta puterea care le-a fost pusă în mâinile lor, răspunseseră parcă la invitație și deveniseră stăpâni.
     Dar în legătură cu Iefta, ceea ce avem aici este puterea fiilor lui Amon, cei care locuiesc în partea de răsărit de Iordan, și despre ei trebuie să vorbim acum. Amon era celălalt fiu al lui Lot. Am văzut deja ce a reprezentat Moab și, învățănd ce este Amon, vom găsi, pur și simplu, lecția lui Moab repetată cu anumite diferențe ale propriului său caracter. Am văzut că Moab era legat de Israel prin natura sa, iar Amon avea aceiași legătură; prin urmare, ne găndim la ceva ce are un fel de asemanare exterioară cu adevărul lui Dumnezeu, sau, cu alte cuvinte, este o mărturisire în contrast cu o diferența deschisă și absolută.
     Moab a reprezentat o simplă mărturisire cu toată goliciunea ei, și, aș putea adăuga, cu toată îngăduința față de carne. Moab era o legătură potrivită cu Amalec, poftele cărnii. În Amon avem mărturisire care poate pretinde un fel înrudire cu Israel; dar, până la urmă, este doar o mărturisire, deși pare să aibă un gând sau două în plus. Nu este o mărturisire care este legată atât de mult de îngăduința cărnii, ci care se află sub puterea unui conducător, care a stăpânit cândva peste Amon. Sihon a fost împăratul amoriților, împăratul Hesbonului, și el a fost practic conducătorul fiilor lui Amon, și în timp ce fiii lui Amon își puteau păstra identitatea naturală, totuși conducătorul lor a fost acest Sihon, împăratul amoriților. Amoriți erau vorbăreți, cei care țineau discursuri, așa cum am văzut seara trecută. Discursurile lor mari nu erau decât deșertăciune. Vorbirea lor avea un nivel foarte înalt. Erau plini de propria lor vorbire și în felul acesta sugerează imediat activitățile minții omenești. Hesbonul, capitala acestui împărat, pare să ne dea cheia caracterului amoniților. Hesbon, "raționament", înseamnă folosirea minții în lucrurile lui Dumnezeu. Rațiunea, introducerea minții omului în lucrurile lui Dumnezeu.
     Ne amintim că am văzut același lucru și cănd am vorbit despre Iabin, împăratul Hațorului, vrăjmașul din nord. Există, fără îndoială, o mare asemănare între Iabin si Amon. Diferența, cred că vom observa, este că în cazul lui Iabin este mai hotărăt; avem aici atacul deschis al necredincioșiei care refuză în totalitate numele și jugul creștinismului; sursele sale de influență se află în afara terenului revelației, chiar dacă mai târziu va aplica raționamentul său la Cuvantul lui Dumnezeu, ca în "Critica superioară", sau să-și formuleze teologia ca bază pentru disputa pe care am văzut-o acolo. În cazul lui Amon avem atacul din interior al marturiei. Există o marturie care pretinde a fi creștină, dar nu este. Păstrează înrudirea exterioară cu poporul lui Dumnezeu, dar caută să-i distrugă credinta. Este folosirea minții în legătură cu adevărul divin, construind sisteme de eroare dintr-o aplicare greșită a Cuvăntului lui Dumnezeu.
     Dacă ar fi posibil, ar fi extrem de interesant să urmărim istoria erorii, istoria ereziei printre poporul lui Dumnezeu. Ea a venit întotdeauna în acest fel, folosindu-se de adevarul divin ca bază pentru a merge mai departe introducănd ceea ce este rău și fals. Aceasta aș vedea ca o diferență dintre stăpânirea lui Iabin și Amon. Iabin intoduce necredincioșia sau filozofia din afară ; Amon folosește adevarul ca să învețe eroarea; dar face un sistem eronat, folosind termenii Scripturii, și, poate, unele doctrine scripturale, dar care duce la ceea ce este absolut nescriptural. Aceasta este erezie. 
     Cei care suntem familiarizați cu istoria doctrinei false în Biserică, ne amintim cum unele din aceste erezii, precum gnosticismul, care au apărut foarte devreme în istoria Bisericii, s-au răspândit încât aproape a cuprins întreaga Biserică mărturisitoare. Acesta a fost un sistem filozofic. A folosit nume divine și, într-o anumită măsură, adevărul divin, dar a distrus în mod absolut puterea adevărului, folosindu-se de el fără puterea și ajutorul Duhului Sfânt, sau fără nicio supunere față de Cuvăntul lui Dumnezeu. Am fost uimit să văd zilele trecute că acest sistem al gnosticismului este încă crezut, și învățăturile sale, într-o anumită măsură, practicate în Europa. Acest sistem este doar una dintre multele forme de erezie pe care le găsim sugerate de această invazie amonită. Ea are loc în partea de răsărit a lui Israel; adică pe teritoriul său. Este un adevăr foarte plăcut că zonele muntoase sunt mai sigure, dar trebuie trecut Iordanul pentru a ne afla cu adevărat acolo, și nu doar formal. Pentru a fi înviat cu Hristos în moartea și în învierea Sa, înseamnă a fi în mod practic în locul sigur unde nicio putere a răului nu ne poate atinge.
     Puterea doctrinei false este o stare de nedescris. Cred că dacă ochii noștri s-ar deschide astăzi asupra stării creștinătății, am fi destul de îngroziți cu privire la urmările oribile ale ereziei asupra adevărului lui Dumnezeu. Ele sunt făcute de amoniți, oameni care poartă numele de creștin, care folosesc limba poporului creștin, care țin Biblia în mâini în timp ce vorbesc. Cănd menționez Adventismul de ziua șaptea, Știința Creștină, Zorii Mileniului (Martorii lui Iehova, n.t.), și multe alte forme ale celor mai mortale și mai oribile erezii, putem vedea că amoniții nu sunt nicidecum morți în timpul prezent. Este o putere îngrozitoare și teribilă. Este puterea omului care preia litera Cuvăntului lui Dumnezeu, pentru a-l sluji pe Satan și nu pe Hristos, și în tot acest timp dănd o mărturie creștină. Ceea ce vedem astăzi nu este doar atacul necredinței din afară, ci este atacul mărturiei din interior, cea care își revendică din nou vechiul teritoriu, ca să zicem așa, teritoriul amoniților, de la credința care îl cucerise altădată.
     Această putere a doctrinei false se întinde peste întreg teritoriu dinspre răsărit. Toți sunt stăpânirea ei în Galaad și la răsărit de Iordan și, de fapt, a intrat chiar în țară, atacând cetățile lui Beniamin, Iuda și Efraim, ceea ce a reprezentat dintotdeauna inima și bastioanele moștenirii lui Dumnezeu. La fel s-a răspândit și erezia, și au existat timpuri în istoria Bisericii cănd o astfel de erezie, precum Arianismul, care neagă divinitatea lui Hristos, pusese stăpânire atât de mult pe poporul mărturisitor al lui Dumnezeu, încât orice martor pentru Hristos avea să fie alungat, și însuși Anastasie, marele mărturisitor al adevarului cu privire la Persoana Domnului nostru, a fost alungat. De fapt, însuși împăratul Constantin a fost arian, și mulți, cu siguranță, l-au urmat pur și simplu pe conducător. Astfel, vedem cum această putere a doctrinei false se strecoară printre poporul lui Dumnezeu prin marturisire.


     10.3 Pocăința poporului și promisiunea unei eliberări

     Asuprirea este atât de apăsătoare și atât de completă că, în cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, fiii lui Israel au trebuit să strige mărturisind păcatul lor, mărturisind că propria lor îndepărtare de El a făcut posibile astfel de lucruri. Nu va exista niciodată vreo putere reală asupra ereziei până nu va exista o mărturisire a modului în care erezia a apărut. De ce ar trebui să intre o doctrină falsă printre poporul lui Dumnezeu ? De ce ar trebui să fim astfel sub puterea răului ? Ah, iubiți frați, dacă Hristos ar ocupa locul pe care ar trebui să-l ocupe în inimile și în mințile noastre, dacă El ar conduce în Biserică așa cum ar trebui, credeți că erezia ar putea să-și mai pună piciorul pe locurile înalte ale moștenirii lui Dumnezeu ? Ar fi imposibil. Lucrul acesta are loc doar atunci cănd inima se răcește, cănd noi înșine, poporul lui Dumnezeu, am slăbit vegherea noastră, atunci acea mărturisire își găsește oportunitatea și sunt introduse doctrinele rele. Repet din nou, ar fi îngrozitor pentru noi dacă în seara aceasta am realiza cum s-a răspândit această formă a răului în Biserica de astăzi. Vedem cum această formă a răului stăpânește pe mulți din bisericile ortodocse, care în trecut au fost martori ai adevărului lui Dumnezeu. Printre ei veți găsi astăzi erezii oribile ca anihilaționismul, restauraționismul, negarea divinitatii lui Hristos, și alte doctrine înrudite. Este solemn și îngrozitor să ne gândim la așa ceva.
     Există mărturisire, dar Dumnezeu este credincios și trebuie să le arate că una este să te îndepărtezi de El și cu totul altceva să te întorci. Este un lucru important că după ce ne-am îndepărtat de El să mărturisim puterea vrăjmașului, dar simpla mărturisire nu va anula îndepărtarea de Dumnezeu. După o pedeapsă lungă, putem deveni conștienți de păcatul nostru și, întorcându-ne la Dumnezeu să-l mărturisim din inima. Aceasta înseamnă că voi recâștiga tot ceea ce am pierdut dintr-o dată ? Ah, nu! Trebuie să bem apa ăn care vițelul de aur a fost presărat pe suprafața ei. Trebuie să culegem ceea ce am semănat, și aceasta a găsit Israel și a fost apăsător pentru ei. Cu o ironie solemnă, Dumnezeu le zice : "Mergeți și strigați la dumnezeii pe care vi i-ați ales: ei să vă salveze în timpul strâmtorării voastre" (v. 14).
     Dar apoi are un efect binecuvântat. Ei se întorc. Însăși nenorocirea lor îi obligă să se întoarcă de la vrăjmașul care i-a asuprit atât de mult. Însăși nenorocirea lor îi face să mărturisească chiar în momentul cănd puterea vrăjmașului era cea mai mare. Ei sunt forțați să-și mărturisească păcatul, să lepede jugul, să îndepărteze dumnezeii falși din mijlocul lor și să slujească Domnului. Ei fac o mărturisire adevărată înaintea lui Dumnezeu și se abandonează în mâinile Lui : "Am păcătuit, fă-ne cum este bine în ochii Tăi; numai, Te rugăm, scapă-ne în ziua aceasta" (v. 15). Cât de infinit de îndurător este Dumnezeul nostru; El nu poate să fie indiferent în fața nenorocirii, chiar și atunci cănd ea este produsă de păcat : "Și sufletul Său a fost îndurerat de nenorocirea lui Israel" (v. 16). Ori de câte ori există o pocăință adevărată, Binecuvântatul nostru Dumnezeu nu va lăsa pe poporul Său fără o anumită măsură de eliberare.

duminică, 11 decembrie 2022

 


                                   Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                              - XII -


     Samuel Ridout


     9     Efodul lui Ghedeon - Abimelec (Jud. 8:22 la 9:57)

     9.1     Lingusirea barbatilor lui Israel

     Aceasta ultima parte din viata lui Ghedeon este una trista. "Si barbatii lui Israel au zis lui Ghedeon : Stapaneste peste noi, tu si fiul tau si fiul fiului tau, caci ne-ai salvat din mana lui Madian. Si Ghedeon le-a zis : Nu eu voi stapani peste voi, nici fiul meu nu va stapani peste voi : Domnul va stapani peste voi" (8:22-23). A existat o tendinta constanta in Israel de a avea un conducator vizibil, cineva ca in toate natiunile, care sa-i conduca la lupta si sa stapaneasca peste ei in timpuri de pace. Aceasta dorinta a fost in cele din urma satisfacuta cand Saul a fost pus peste ei. Aici avem inceputurile acelei dorinte de a-l vedea pe Ghedeon stapanind, dar el invatase prea mult despre autoritatea lui Dumnezeu pentru a-I uzurpa autoritatea pentru sine; si este frumos sa vedem ca omul care s-a umilit tot timpul pe sine continua sa faca acest lucru si refuza sa ia tronul care a fost eliberat de Zebah si de Talmuna. Caci, fratilor, daca cineva vrea sa fie imparat, el va lua locul imparatului lumii. Daca cineva va stapani peste poporul lui Dumnezeu, el nu va lua locul lui Hristos, ca sa fie reprezentantul lui Hristos, ci va lua locul lui Satan si va fi reprezantantul lui. Si cred ca Ghedeon, intr-un anumit sens, si-a dat seama ca singurul tron pe care il putea ocupa era tronul eliberat de catre Zebah si Talmuna, imparatii Madianului, iar el nu voia sa fie un imparat al Madianului peste poporul lui Dumnezeu, un conducator lumesc. Dumnezeu va fi Imparatul lor, spune el.
     Daca Israel si-ar fi amintit intotdeauna ca Dumnezeu este suficient si ca numai El ar fi trebuit sa fie Imparatul lor, de cate lectii amare i-ar fi salvat. Dar ei nu si-au amintit si astfel au vrut ca Ghedeon si fiul sau si fiul fiului sau sa fie conducatorii lor pentru totdeauna. Ghedeon are credinta sa refuze si refuza sa-i conduca, atat pentru el cat si pentru fiul sau. Cu toate acestea, aceasta cerere revine putin mai tarziu, si poporul va obtine ceea ce si-a dorit.
     Dar ajungem la altceva pe care Ghedeon nu l-a putut respinge. Cred ca una din cele mai mari ispite ale omului este dorinta de putere. Exista un lucru mai mare, si anume dorinta sau privilegiul de a fi aproape de Dumnezeu. Este ceva total diferit de orice altceva. Ghedeon cere aurul care fusese luat ca prada de la vrajmasul invins, si din el face, nu tocmai un vitel de aur, precum a facut Aaron din aurul care fusese luat din Egipt, ci un efod preotesc.
     Efodul avea sa fie o marturie ca el se afla intr-un loc de apropiere exclusiva si speciala de Dumnezeu. Reluand istoria lui, intelegem ca insusi faptul ca Dumnezeu S-a purtat cu el atat de intim i-a dat un sentiment de apropiere deosebita fata de El, un fel de pozitie preoteasca. El avea deja altarul sau si Dumnezeu ii spusese deja sa aduca o jertfa pe el. Mai mult decat atat, el a adus, chiar de la inceput, o jertfa speciala pe care Dumnezeu o primise. Nu erau acestea indicii ca Dumnezeu dorea ca el sa fie preot pentru popor ?
     La urma urmei, putea spune el, apostazia nu era cel mai mare pacat al poporului fata de Dumnezeu ? Prin urmare, ei nu aveau nevoie atat de mult de un conducator civil, ci mai degraba de un conducator religios care sa-i tina in relatie cu Dumnezeu. Astfel, Ghedeon putea sa se insele si sa creada ca ceea ce facea era voia lui Dumnezeu, pentru a tine poporul mai strans de El, de catre un preot vizibil. Astfel, pe de-o parte, el uita ca Dumnezeu avea deja o preotie vizibila, si pe de alta parte, ca atractia subtila a idolatriei prin acel efod de aur era chiar mai puternica decat dorinta de preotie din partea poporului.
     Poate ca am experimentat vreodata ca am fost zdrobiti de Dumnezeu, care ne-a facut sa ne dam seama de nimicnicia noastra, facandu-ne in acelasi timp sa ne bucuram de prezenta Lui, pe care altii o privesc cu uimire. Ei spun : "El a avut un timp minunat cu Dumnezeu, a fost singur cu Dumnezeu. Trebuie sa fie un om minunat". Ah, fratilor, iata cursa - sa credem ca ocupam un loc privileagiat fata de Dumnezeu si sa vrem acum, intr-un anumit fel, sa fim intermediari intre cei care poate ca i-am condus spre biruinta si Dumnezeu, care este Imparatul lor. Sa refuzam sa stapanim, dar sa dorim preotia.
     Sunt convins ca ascensiunea spiritului clerical - distinctia dintre cler si laici in poporul lui Dumnezeu - este mai mult o chestiune de preotie spirituala decat de autoritate spirituala. In clerul de astazi, pe care il intalnim peste tot in jurul nostru, vedem mai mult slujba preotului, in ciuda refuzului numelui, decat o autoritate si o regula spirituala.
     Dati-mi voie s-o ilustrez in cel mai simplu fel. Sa luam, de exemplu, Masa Domnului cu semnele trupului si a sangelui lui Hristos. Multi crestini simpli neinstruiti ar fi ingroziti la gandul ca un laic sa franga painea si s-o imparta poporului. Aceasta este lucrarea preotului, lucrarea clericului, si niciun om nehirotonit nu ar trebui sa o atinga. Acest gand, cu privire la preotie, este cel din Biserica catolica unde doar preotul consacra ostia (*) si o imparte poporului.

     (*) Paine nedospita pe care preotul catolic o imparte poporului, si care cred ca prin binecuvantarea preotului se transforma in trupul Domnului (teoria "transubstantierii"), n.t.

     Aceasta marcheaza ascensiunea si cresterea preotiei (clerul, ca sistem, n.t.). Este o conducere spirituala pe care oamenii sunt dispusi sa o recunoasca, si o apropiere speciala de Dumnezeu, care elimina  nevoia ca toti sa fie atat de aproape. Aceasta este marea capcana, care a schimbat intregul caracter al Bisericii, cu privire la inchinare si slujire. Tot Israelul a curvit dupa efod (v. 27). Asa se intampla cand oamenii sunt recunoscuti ca avand o mare credinta sau ca fiind folositi in mod special de Dumnezeu, pericolul este mare de a face din ei o clasa preoteasca, cu pretentia ca stau aproape pentru a ne reprezenta. Aceasta sa fie o lectie pentru noi insine, fratilor. Slujirea, darul de slujire, darul de a predica Evanghelia, sau orice altceva de acest fel, nu are absolut nimic de-a face cu efodul. Sa nu uitam niciodata acest lucru. Sa nu uitam ca darul nu are nicio legatura cu functiile preotesti, care apartin fie numai lui Hristos, Marele nostru Preot, unic si fara egal, care slujeste neincetat pentru noi inaintea lui Dumnezeu, fie tuturor credinciosilor ca adoratori, fara deosebire. "(El) ne-a facut o imparatie, preoti pentru Dumnezeul si Tatal Sau" (Apoc. 1:6).


     9.2     Sfarsitul vietii lui Ghedeon

     Un verset spre sfarsitul acestui capitol (8:28) spune cat de complet a fost invins Madian : "Si Madian a fost supus inaintea fiilor lui Israel si nu si-a mai ridicat capul. Si tara a avut odihna patruzeci de ani in zilele lui Ghedeon". Evident, era lucrarea lui Dumnezeu, cu efecte vaste, chiar si dupa ce energia credintei care i-a marcat inceputul incetase. Familia sa numeroasa si multele lui sotii nu sugereaza acea vigoare spirituala pe care o vedem la barbatii credintei - chiar si in zilele patriarhale - ci mai degraba la o viata de placeri egoiste, sursa a multor rele care vor da roade mai tarziu si, cu siguranta Abimelec, fiul tiitoarei sale, este un exemplu frapant pentru a ne permite sa trecem cu vederea lectia sugerata.
     Ajungem acum la sfarsitul vietii lui Ghedeon. De asemenea, este important sa observam ca, desi se pare ca a rezolvat problema regalitatii, ridicand problema preotiei, dar de fapt a ridicat din nou problema regalitatii, dupa cum vom vedea imediat in cele ce urmeaza. Cat de solemn este sa vedem aceste origini ale raului. Gasim, de exemplu, ca nicolaismul (Apoc. 2:16), care inseamna "cucerirea poporului", este practic rezultatul acelei parasiri a dragostei dintai care marcheaza pierderea, de catre sfinti, a sensului preotiei lor inaintea lui Dumnezeu. Cucerirea sau conducerea poporului este clericalism, dar aceasta conducere a poporului vine din pierderea de catre sfinti a accesului lor in prezenta sfanta a lui Dumnezeu.
     Ghedeon moare, si citim in versetul 33 ceea ce intalnim atat de des, incat aproape ca oboseste repetarea lui : "Si a fost asa: dupa ce a murit Ghedeon, fiii lui Israel s-au intors din nou si au curvit dupa baali si si-au facut dumnezeu pe Baal-Berit. Si fiii lui Israel nu si-au amintit de Domnul Dumnezeul lor, care ii scapase din mana vrajmasilor lor, de jur-imprejur" (8:33-34). Indepartarea de Dumnezeu inseamna, cu siguranta, continuarea acelor roade nenorocite, robie si degradare. Dar aici se pare ca nu avem robie din partea niciunei puteri din afara, ci este vorba mai degraba de starea interioara.


     9.3     Abimelec asezat ca imparat

     Preotia care a fost randuita nu a fost dupa porunca lui Dumnezeu; de fapt, cu totul in afara acestei porunci. Neascultarea isi produce roade ei si il vedem acum pe Abimelec, fiul lui Ghedeon, ridicandu-se pentru a lua locul tatalui sau. Nu ca preot, pentru ca poporul s-a intors spre Baal si se pare ca nu este nicio dorinta pentru preotie, astfel incat oamenii s-au indepartat repede de Dumnezeu. Dar el se aseaza ca imparat si chiar numele lui : "Tatal meu a fost imparat", care i-a fost dat de cineva (poate de mama lui pentru a arata relatia lui cu marele barbat al lui Israel, si pentru a acoperii rusinea nasterii lui), arata, prin urmare, cum duhul subtil a fost la lucru, indiferent daca a gasit expresie sau nu. Exact asa ceva nu a fost tatal sau. Tatal sau a refuzat sa fie imparat si a spus ca numai Dumnezeu ar trebui sa fie Imparatul lor. Si totusi, iata fiul tatalui sau care zice ca tatal sau a fost imparat, si, in plus, in cel mai categoric mod declara ca si fiul sau va fi imparat. El isi propune sa exercite autoritate asupra poporului lui Dumnezeu si, pentru a face acest lucru, isi asaza tronul prin violenta. Trebuie sa existe violenta daca se urmareste o astfel de regula; daca se manifesta stapanirea omului, aceasta trebuie sa fie prin violenta. Prin urmare, el ii ucide pe toti fratii sai, pe toti fiii cei multi ai lui Ghedeon, cu o singura exceptie. Dupa ce a ucis astfel pe toti rivalii sai, se duce la Sihem, cetatea mamei sale, cetatea naturala, care se afla in mod semnificativ chiar in teritoriul semintiei lui Efraim, semintie care a cautat intotdeauna sa stapaneasca, si ii convinge pe locuitorii din Sihem sa-l sustina si sa-l recunoasca ca imparat. Atunci fratele sau Iotam, cel care scapase, le spune parabola sa, care este foarte izbitoare, si care infatiseaza intreaga lectie a acestui capitol. Aceasta parabola cu privire la modul de a stapani explica tot ce s-a intamplat si arata raul pe care il face stapanirea omului in casa lui Dumnezeu (Jud. 9:7-21).


     9.4     Parabola lui Iotam

     Avem in aceasta parabola o imagine a ceea ce inseamna guvernarea sau stapanirea. Copacul in sine este o imagine a guvernarii. Ne amintim ca Nebucadnetar a fost un copac mare, capul imparatiei natiunilor (Daniel 4). Samanta de mustar a crescut si s-a facut un copac (Luca 13:19). Copacii padurii cer un conducator si se indreapta in mod natural spre cei care aduc roade. Mai intai vine maslinul; ei ii cer sa fie imparat peste ei, iar raspunsul maslinului este ca cel al tuturor celorlalti copaci : "Sa-mi las eu grasimea mea cu care, prin mine, Dumnezeu si omul sunt onorati si sa ma duc sa ma clatin peste copaci?" (v. 9). Cu alte cuvinte, maslinul spune ca rodirea este lucrarea sa, si nu de a stapani. Smochinul si vita dau acelasi raspuns. Cand aplicam parabola la guvernarea poporului lui Dumnezeu, este minunat de simplu.
     Cine trebuie sa stapaneasca peste poporul lui Dumnezeu ? Desigur, sfintii se indreapta, in mod natural, catre cei care aduc rod pentru Dumnezeu. De exemplu, spre cineva care reprezinta maslinul. Maslinele cu uleiul lor sugereaza energia si iluminarea, puterea si roadele Duhului Sfant. Ei spun celor care manifesta roadele Duhului in vietile lor : "Fratilor, fiti voi conducatori". Sau, vazand un anumit frate, care este plin de credinta si de Duhul Sfant, ei spun : "Fii tu conducator peste poporul lui Dumnezeu". El va spune : "Ah, fratilor, eu sunt implicat prea mult in lucrurile lui Dumnezeu, ca sa fiu conducatorul poporului Sau. Sunt prea implicat in comuniunea binecuvantata a Duhului Sfant, in ceea ce invioreaza poporul lui Dumnezeu, ceea ce este o onoare pentru Dumnezeu (caci Dumnezeu este onorat si glorificat prin roadele Duhului in poporul Sau); eu sunt angajat prea mult in a aduce rod pentru a fi un conducator".
     Smochinul reprezinta in special toata acea hrana plina de har si vindecare adusa lui Dumnezeu prin slujire. Smochinul care rodeste fructe dulci si sanatoase, spune : "Daca trebuie sa conduc , atunci va trebui sa incetez sa mai rodesc, si mai degraba sunt gata sa ofer hrana poporului lui Dumnezeu decat sa-l conduc". Si daca Duhul lui Dumnezeu a dat cuiva putere sa aduca rod care hraneste si invioreaza, vindeca si sustine poporul lui Dumnezeu,  -  reprezentat prin pastor si invatator - cine ar schimba un asemenea loc cu orice pozitie de intaietatea ca sa stapaneasca peste ei ?
     Raspunsul vitei nu este decat o alta lectie de acelasi fel. Vita, poate, ne aminteste in mod special de slujirea Evangheliei, acea slujire care pune accent pe sangele pretios al lui Hristos, al carui tip este vinul. Iata un evanghelist, a carui placere este sa prezinte crucea lui Hristos, si lucrarea ei incheiata, iar oamenii spun : "El este potrivit sa conduca; dati-ne un evanghelist bun care sa stapaneasca peste noi si sa ne conduca, sa se ocupe de sfinti". Ah! spune el, sa las eu ceea ce invioreaza pe Dumnezeu si pe om ? Sa las eu ceea ce invioreaza inima slabita a unui sarman muribund, care aduce pace constiintei si glorie harului lui Dumnezeu ? Sa renunt la slujirea Evangheliei harului Sau pentru o glorie desarta de a conduce poporul lui Dumnezeu ?
     Cine, deci, sa conduca peste ei ? Daca cei care aduc roade pentru Dumnezeu nu vor sa fie conducatori peste poporul Sau, atunci cine sa fie conducatorul ? Ah, lectia, dragi prieteni, a guvernarii, este lectia slujirii, si cel care guverneaza cel mai bine este cel care slujeste. Acela este cu adevarat, in mod practic, un conducator al poporului, care sta la picioarele lor, slujindu-le; cei care le aduc roadele pretioase ale harului lui Dumnezeu, maslinul, smochinul, vita, acestea sunt, si doar ele, prin slujirea lor, cele care conduc pe sfintii lui Dumnezeu.
     Duhul de conducere este duhul de slujire. In momentul cand conducerea va trece pe primul loc, atunci slujirea si rodirea vor avea de suferit. In momentul cand incetezi de a mai aduce rod, devii gol, si aceasta vedem aici. O tufa de spini este ales pentru a fi conducatorul copacilor, iar raspunsul spinului este foarte semnificativ : "Daca intr-adevar ma ungeti imparat peste voi, veniti, puneti-va increderea in umbra mea; iar de nu, sa iasa un foc din spin si sa mistuie cedrii Libanului" (v. 15). Aceasta este stapanire sau ruina.
     Un maracine nu este decat un simplu lucru neroditor care, in loc sa dea energie, seva si vigoare pentru a aduce rod, se ghemuieste (sau se inchide in sine, n.t.) si se ofileste. La fel ca spinul, el este un blestem al pamantului, o planta nefolositoare. Daca s-ar fi deschis si nu s-ar fi concentrat pe sine insusi ar fi devenit o planta care ar fi adus mult rod. Asa ca spinul, nimic altceva decat un tufis de spini, imaginea unui om care cauta interesele sale, devine acum un conducator. Aceasta regula are aceasta caracteristica : Trebuie sa va plecati inaintea mea sau sa fiti arsi, oricine ati fi.
     Ce lectie cu privire la aceasta regula care poate exista in mijlocul poporului lui Dumnezeu ! Cat de mult ne cerceteaza inimile, cand ne gandim la ea, cum ne face sa ne dam seama cat de usor este sa devenim simpli maracini, cautand un loc, nu la picioarele sfintilor, ci peste capetele lor! Iubiti frati, cel care conduce este cel care slujeste fratilor sai, cum a facut Hristos. "Cine este mai mare, cel care sta la masa, sau cel care slujeste? Iar Eu sunt in mijlocul vostru ca Cel care slujeste" (Luca 22:27). Vrei ca sfintii sa priveasca la tine ? Ah, esti un maracine, daca vrei acest lucru. Cei care sunt vazuti ca fiind intr-o pozitie inalta sunt cei care nu cauta aceasta pozitie, ci ei cauta sa aduca roade pretioase pentru Dumnezeu si pentru binecuvantarea sfintilor. Sa fim preocupati cu acea rodire din sufletele noastre.
     Sa nu cautam o astfel de pozitie. Sa nu fim ca Abimelec, dorind sa ne asezam pe scaunul gol al vreunui predecesor, pe care tatal sau chiar il refuzase. Sa nu cautam sa fim un Abimelec in niciun sens al cuvantului. Fie ca este vorba de unul sau de mai multi, nu conteaza; principiul este acelasi : oriunde exista un duh de succesiune, oriunde exista gandul ca exista anumiti conducatori, si care vor fi conducatori in ciuda a ce poate fi in ei insisi sau in sfinti, fiti siguri ca este vorba de maracini, - pur si simplu ceva care nu aduce rod pentru Dumnezeu.
     Un adevarat conducator nu vorbeste despre sine, despre propria sa demnitate si autoritate. El are sentimentul propriei sale slabiciuni si conteaza pe Dumnezeu in toate circumstantele, caci Dumnezeu Se foloseste de aceasta slabiciune. Aceasta este o lectie pe care niciunul dintre noi nu isi poate permite s-o treaca cu vederea. Este o lectie pe care Biserica lui Hristos nu a reusit s-o invete si, din acest motiv, a fost rupta in bucati. Este marea lectie a clericalismului sub orice stare si forma, care a ajuns sa distruga pacea poporului lui Dumnezeu.
     Daca vom citi istoria poporului lui Dumnezeu inca de la inceput, vom descoperi ca cei care au fost numiti de oameni in functii de conducere sunt cei care au creat necazuri, - cei care au intrat in locul de conducere, nu de a aduce roade, ci de a conduce. Ei sunt cei care au adus necazul si dezonoarea lui Dumneze si, din nefericire, coruptia care a patat istoria Bisericii inca de pe vremea apostolilor.
     Nu este surprinzator ca Abimelec poarta numele imparatilor filisteni ? El poarta numele pe care l-au purtat imparatii filistenilor, transmitand acest titlu din tata in fiu, ca si Faraon in Egipt. Acesta este duhul Romei, religia carnala, lumeasca, care trebuie sa aiba conducatorul numit dupa predecesorul sau. Daca nu exista succesiune, nu exista nicio regula; si chiar capetenia filistenilor s-a numit Abimelec - "Tatal meu a fost imparat, si eu sunt imparat dupa el". Acesta este duhul de succesiune cu care se lauda Roma; ea o numeste succesiune apostolica. Din nefericire, in Protestantism, astazi, cat de mult pretind oamenii din aceasta succesiune, care, la urma urmei, nu este altceva decat spinul care vine sa pretinda un loc de autoritate.
     De ce un astfel de duh apare din cand in cand printre sfintii lui Dumnezeu ? Nu din cauza ca uitam pozitia noastra preoteasca ? Nu pentru ca uitam ca toti suntem preoti, si uitand aceasta, trecem atat de usor la aceasta distinctie de clerici si laici, pana cand o avem pe deplin, asa cum vedem in acest caz ? 


     9.5     Judecata si moartea lui Abimelec

     Nu voi intra in detalii, desi sunt o lectura foarte interesanta si folositoare si ne arata cum s-a implinit in totul aceasta profetie a lui Iotam. Un foc a iesit din locuitorii Sihemului si a mistuit pe Abimelec, si un foc a iesit din Abimelec si a mistuit pe locuitorii Sihemului. Locuitorii din Sihem au primit pe un rival al lui Abimelec. Ei l-au primit cu inima indoita, apoi l-au trimis impotriva lui Abimelec, care l-a pus pe fuga. Barbatii din Sihem raman inca in vrajmasie cu Abimelec, iar el se lupta cu ei si in invinge. Cand ei fug in turnul lor, el aduce ramuri din copaci si, dupa parabola fratelui sau, ca sa zicem asa, da foc la poarta turnului, si-i arde pe cei care se asociasera cu rivalul sau.
     Dupa aceea, Abimelec merge dupa alti oameni in alta cetate, si acolo incearca sa faca acelasi lucru, sa-i arda pe cei care si-au gasit refugiul in turn, cand mana unei femei cu o bucata de piatra de moara - expresia slabiciunii care foloseste cel mai simplu instrument din munca ei zilnica - ii pune capat. Ea ia piatra de moara si o arunca de pe zid, zdrobindu-l pe Abimelec si toata puterea lui impreuna cu el, prin mana unei femei.
     Acum vedem contrastul in ce il priveste pe Iotam. El nu s-a putut asocia cu toate aceste conflicte si certuri, asa ca fuge la Beer si locuieste acolo (9:21). Beer inseamna "fantana", si el locuieste langa fantana, in timp ce poporul lui Dumnezeu se lupta intre ei pentru autoritate. El bea din fantana Cuvantului lui Dumnezeu, de unde vine sprijinul si inviorarea.
     Deci, de exemplu, in timp ce episcopii se luptau cu episcopii, si papii cu papii, cu privire la cine sa aiba autoritate, sfintii lui Dumnezeu s-au bucurat sa se indrepte spre Cuvantul lui Dumnezeu, si acolo sa poata bea un suvoi de viata si iubire infinit superior tuturor abimelecilor din lume. Ca un pom roditor langa o fantana, si ale carui ramuri trec peste zid (Gen. 49:22), facand ca roadele sale sa fie de folos celor care au nevoie.


     9.6     O lectie de conduita printre poporul lui Dumnezeu

     Am vorbit despre guvernare si conducerea umana. Daca este ceva respingator pentru Dumnezeu, ei bine, este acel duh al conducere umane. Dar oare nu exista guvernare in casa lui Dumnezeu ? Oare nu exista o autoritate, sau gandul autoritatii este atat respingator pentru poporul lui Dumnezeu ? Daca este vorba despre autoritata altcuiva impotriva mea - infruntarea a doua vointe omenesti, una impotriva celeilalte - daca asta este tot, atunci putem fi deschisi, la fel de bine, autoritatii omenesti. Dar daca este vorba despre ordinea si guvernarea casei lui Dumnezeu, exercitata in puterea Duhului Sfant, dupa Cuvantul lui Dumnezeu, vai de cei care dispretuiesc aceasta autoritate.
     De ce ar trebui sa fim atat de gelosi pe orice patrundere omeneasca in locul de autoritate si de guvernare ? Deoarece aceasta inlocuieste autoritatea lui Hristos. Pentru ca, daca un om ocupa locul de conducere, de intaietate, de control, in poporul lui Dumnezeu, el uzurpa locul lui Hristos, la fel de adevarat cum a uzurpat Ghedeon locul preotului, sau Abimelec locul conducatorului.
     Hristos este conducatorul poporului Sau. Cum il conduce El ? Prin Cuvantul Sau, prin Duhul Sau, potrivit adevarului Sau. Cum ne aratam noi supunerea fata de Hristos si fata de guvernarea Lui ? Iubiti frati, o aratam prin supunere fata de Cuvantul Sau. Oamenii pot vorbi despre ascultarea de Hristos, dar ascultarea de El se arata prin ascultarea de Cuvantul Sau. Ei ar putea vorbi despre recunoastrea conducerii Sale aici. Avem Cuvantul Sau pretios, si tot adevarul pe care acest Cuvant ni-l dezvaluie este porunca Conducatorului nostru si a Domnului nostru. Trebuie sa ma supun acestui cuvant, oricine mi-l aduce, indiferent daca este ca in cazul acelui micut mesager care duce un mesaj care transmite un ordin de la presedinte la un general de pe campul de lupta. Acest baiat mesager nu este nimic, dar el aduce mesajul, iar daca generalul l-ar dispretui atat de mult pe baiat incat sa nu-i citeasca mesajul, atunci l-ar dispretui pe cel care l-a trimis. Asa este si in casa lui Dumnezeu. Oricine imi aduce cuvantul, voia lui Hristos, un mesaj de la El, Capul si Domnul poporului Sau, trebuie sa-l resping pentru ca dispretuiesc instrumentul ? Ah, daca fac aceasta Il dispretuiesc pe Hristos! Nu, dragi frati, adevarata guvernare inseamna guvernarea lui Hristos, iar El guverneaza prin Cuvantul Sau, si ne aduce Cuvantul Sau prin orice instrument pe care El considera potrivit sa-l foloseasca.
     Domnul onoreaza adevarata guvernare din casa Sa si, in acest fel, El ii onoreaza si pe cei pe care ii poate folosi, care cunosc cel mai bine gandul Lui, cei care sunt in cea mai mica contradictie cu ceea ce este ordinea stabilita de Dumnezeu. 
     Iertati-ma daca vreau sa mai spun ceva. Ma refer la conducerea poporului lui Dumnezeu. Nu exista nicio indoiala ca conducerea lui Hristos va fi exercitata cel mai frecvent prin fratii mai in varsta dintre sfinti. Aceasta pentru ca este in concordanta cu randuiala lui Dumnezeu. Natura insasi invata ascultarea si respectul fata de cei mai in varsta, in special fata de parinti. Si in familia lui Dumnezeu este drept si potrivit ca ordinea lui Dumnezeu sa fie recunoscuta pe cat posibil.
     Dar aceasta inseamna, cu siguranta, ca fratii mai in varsta raman in comuniune cu Hristos si pot fi folositi ca instrumente pentru ca El sa trimita mesajele Sale poporului Sau. Nu datorita a ceea ce sunt prin ei insisi, ci pur simplu pentru ca El foloseste ceea ce este conform ordinii Sale, chiar si in natura insasi, pentru a conduce si indruma poporul Sau. Dar daca vezi pe sfintii mai in varsta din poporul lui Dumnezeu neramanand in Hristos, nefiind plini de Cuvantul Sau, neumbland despartiti de lume, ne putem astepta ca Domnul sa-i foloseasca ca instrumente ale Sale ? Din nefericire, cat de des se intampla acest lucru, ca El sa fie obligat sa foloseasca ceea ce este mai putin potrivit cu ceea ce ar prefera El - tineri in loc de batrani - pentru ca cei in varsta nu sunt pregatiti.
     Acesta este un cuvant pentru constiinta noastra. Vorbesc pur simplu despre ceea ce este abstract si general, dar este si ramane un principiu de cea mai mare importanta. Daca vom fi folositi de Domnul ca sa ducem adevarul Sau poporului Sau, potrivit cu ordinea casei Sale, atunci trebuie sa fim in comuniune cu El Insusi. Atunci va fi in mod necesar acea ascultare si acea ascultare a Cuvantului si a autoritatii lui Hristos; si, de asemenea, respect pentru cel care ni-l aduce, nu datorita persoanei in sine, ci pentru ca ii recunoastem ca cei care trebuie sa dea socoteala cu privire la veghearea asupra sufletelor noastre. Ii putem recunoaste pe cei care raman in Hristos; ei ne transmit nu vointa umana, ci vointa Domnului Isus.
     Recomand acest capitol 9 din cartea Judecatori ca studiu pentru rugaciune. In  acest capitol guvernarea, conducerea, este sfaramata in bucati. Vom vedea confirmarea acestui adevar, cu o mana mult mai puternica, prin Iefta, pe care il vom vedea in continuare. Vom descoperi ca esueaza si mai dezastruos sub Samson si, in cele din urma, se va prabusi in totalitate la sfarsitul acestei carti. In acest capitol 9 din cartea Judecatori am vazut cum duhul succesiunii vine din cel al preotiei, si cum acest duh de succesiune trebuie sa conduca sau sa ruineze. El (duhul succesiunii, n.t.) vrea sa conduca cu orice pret. Aceasta este vointa proprie in lucrurile lui Dumnezeu care duce la anarhie, cearta si confuzie. Sa luam aminte la aceasta lectie - ca trebuie sa ne plecam inaintea Domnului Isus Hristos, Domnul Bisericii Sale, Capul ei, Domn peste noi toti. Si daca suntem aproape de El pentru a primi Cuvantul Lui, sa ne plecam inaintea acestuia si sa recunoastem autoritatea lui Hristos peste casa Sa. Dar pentru aceasta trebuie sa umblam cu Dumnezeu. Nimic nu poate inlocui acest lucru, si acolo unde este aceasta umblare, va fi cea mai potrivita conducere, cel mai liber exercitiu de supraveghere; iar Hristos va fi totul.

     
   


luni, 28 noiembrie 2022

 


                                     Meditatii Asupra Cartii Judecatori
                                                                           
                                                                            - XI -


     Samuel Ridout


     8     Biruinta si dificultatile care urmeaza (Jud. 7:15 la 8:21)

     8.1  Pregatirile care il vor conduce pe Ghedeon la biruinta

     Am ajuns acum in locul in care gasim toata aceasta pregatire avand ca rezultat o biruinta deplina si minunata din partea lui Ghedeon. Totul pana in acest moment a fost o lucrare lenta si treptata a lui Dumnezeu in sufletul omului in mod individual si apoi a poporului, pe care El il adunase in jurul lui, pentru ca ei sa poata fi pregatiti sa faca o lucrarea reala pentru Dumnezeu. Intotdeauna vom vedea acest lucru. Daca Dumnezeu trebuie sa fie glorificat prin noi, trebuie sa fie prin vase sfintite si potrivite pentru folosul Stapanului. Vasul trebuie sa fie pregatit daca El doreste sa-l foloseasca pentru a-Si arata propria Sa putere. Fiecare pas din istorie este marcat si subliniat de acest lucru. Nu poate exista o slujire adevarata si, cu siguranta, nici o biruinta adevarata acolo unde Dumnezeu nu a pregatit vasul pentru folosul Sau. Am vazut deja cum poporul a fost triat pana cand nu a mai ramas decat cativa. De asemenea, am vazut cum Dumnezeu a incurajat credinta lui Ghedeon, dandu-i semnul final care era o garantie sigura a biruintei. Este mesajul de la Dumnezeu Insusi, dat prin buzele vrajmasului, un mesaj care arata ca aceeasi lectie de slabiciune pe care o invatase in sufletul sau a fost cea care a lovit cu groaza inimile dusmanilor sai. Pana la urma, nu exista nimic care sa provoace o asemenea groaza in inima dusmanului, ca prezenta unui sentiment de slabiciune printre poporul lui Dumnezeu. Exista un vers vechi care, cu anumite modificari, este adevarat : "Satan tremura cand vede / Cel mai slab sfant ingenunchi". 
     A fi in genunchi ar indica un sentiment de slabiciune, si numai prin slabiciune ar putea exista ceva asemanator cu puterea lui Dumnezeu. Si astfel, aceasta turta de paine de orz, o comparatie neplacuta, asa cum pare a fi, este cea care marturiseste ca Dumnezeu este la lucru si ca neputinta omului este totala. Orzul vorbeste despre cea mai mare saracie, despre cea mai mare slabiciune. Si aici este o paine de orz, rostogolindu-se in tabara, care va distruge intreaga putere a vrajmasului. Nu este de mirare ca Ghedeon a putut sa prinda curaj atunci cand chiar si din gura dusmanilor sai a auzit despre slabiciunea poporului lui Dumnezeu; aceasta slabiciune care i-a aruncat in mana Lui este o garantie a biruintei Sale. Daca eu sunt puternic, atunci Satan trebuie sa se intalneasca cu mine insumi. Daca sunt slab si aruncat in mana lui Dumnezeu, atunci este o alta problema. El stie pe cine are de intalnit, pe Domnul ostirilor; si acesta este un lucru foarte diferit de intalnirea cu oameni increzatori in sine, a caror putere este rusinea lor. Nu este de mirare ca Ghedeon s-a inchinat cand a inteles acest lucru.
     Acum ajungem la biruinta, care este usoara, dupa ce s-au facut acesti pasi pregatitori. Este un lucru usor de facut dupa ce inimile noastre lase au fost smerite. Nu este greu sa infruntam lumea, cand ne-am infruntat pe noi insine. Nu-mi este greu sa ies in evidenta in mod public impotriva vrajmasilor spirituali, cand am trecut deja prin conflictul din sufletul meu si sunt inaintea lui Dumnezeu ca si cum m-as fi judecat pe mine insusmi. Atunci sunt gata sa-i judec pe altii.
     Dar lectia care ne este familiara este subliniata din nou, dar ea nu trebuie neglijata din aceasta cauza. Ma refer la caracterul real al luptei. Acesti trei sute de oameni au fost impartiti, - de parca si acest numar ar fi prea mare pentru a fi de incredere impreuna - in trei grupuri. Toti sunt inarmati la fel si intr-un mod ciudat. Nu aveau in mana sabie, nici arc, nici sulita; nimic altceva decat ulcioare, vase de pamant, in care era ascunsa o lumina, iar in cealalta mana o trambita care trebuia sa sune biruinta.


     8.2     Invatatura morala a luptei lui Ghedeon in lumina  2 Corinteni 4

     In ulcioare erau lumini. "Dumnezeul care a spus : Lumina sa straluceasca in intuneric, El a stralucit in inimile noastre, pentru a da lumina cunostintei lui Dumnezeu pe fata lui Isus Hristos" (2 Cor. 4:6). Dumnezeu a stralucit in vasul de pamant; aceasta este lumina. Dumnezeu este lumina, iar harul lui Dumnezeu care ne-a fost facut cunoscut este lumina care a stralucit in inimile noastre. Dar daca ulciorul este intreg, flacara care este inauntru este ascunsa. Singura modalitate de a lasa lumina sa straluceasca este de a sparge ulciorul. Si realizam ca, cu cat ulciorul este mai valoros, cu atat este mai putin probabil sa fie spart. Si cu cat realizam ca este un vas de pamant, in care tinem comoara, cu atat vom fi mai dispusi de a-l sparge, pentru ca comoara sa poata fi expusa. 
     Iubiti frati, cu totii cunoastem bine aceasta lectie, dar cat de putin o punem in practica. Lectia de a sparge cel mai bun lucru pe care il ai. Luarea vasului nostru, spargerea sinelui in toate formele si excelentele sale, sinele cu toata grija care i-a fost purtata, sinele care este iubit atat de mult. Acest sine a devenit acum destinatarul harului luminii divine. Dumnezeu a stralucit in inima, acum ce trebuie sa facem ? Este o chestiune intre lumina care a stralucit inauntru si vasul care contine lumina si care o poate impiedica sa straluceasca afara. Vasul a primit lumina. Aceasta este ceea ce a facut harul, si harul se manifesta printr-un vas spart.
     Atat timp cat nu exista lumina, nu ne miram ca pacatosul isi tine vasul de pamant ca fiind foarte drag. Omul nu vrea sa iroseasca ceea ce are. El se afla intr-o scena (lumea) unde se poate lauda de propria lui excelenta, de tot ceea ce are, de ce sa n-o faca ? Acum iata ca altceva a stralucit in inima. Excelenta cunoasterii lui Dumnezeu a stralucit, in puterea Duhului Sfant. Acest lucru ridica imediat intrebarea : care urmeaza sa fie expus ? Vasul va fi cel care trebuie expus sau gloria lui Dumnezeu ? Si astfel suntem pusi in fata dilemei daca vasul nostru trebuie sa fie sfaramat si gloria divina sa straluceasca prin noi. Ce putem face noi ? Gloria lui Dumnezeu umple sufletul nostru, cu tot sentimentul iubirii si harului Sau, cu tot ceea ce El ne-a dat in Hristos. Ce credem acum despre noi insine ? Daca suntem pe deplin constienti de har, nu putem cruta vasul punandu-l cu grija deoparte pentru a-l refolosi, ci trebuie sa sfarsim cu el si sa-l spargem astfel incat lumina sa straluceasca in afara. Acest lucru il va face credinta. Va sparge vasul de pamant, pentru ca excelenta puterii sa poata fi vazuta ca fiind a lui Dumnezeu si nu a noastra.
     Oh, acest "eu"; de ce poporul lui Dumnezeu nu are putere asupra lumii ? Acest nenorocit "eu". Am fost surprins, cu ceva timp in urma, citind capitolul sapte din Romani, sa vad de cate ori se vorbeste despre prima persoana, "eu", "mie", "meu" - de patruzeci de ori ! Cu siguranta ca era un vas deosebit pentru a impiedica lumina sa straluceasca. Nu vedem nicio lumina stralucind in capitolul sapte din Romani. "Eul" intuneca totul. Nu este nimic de facut, asa cum ne arata apostolul, decat sa ne socotim morti. Practic, acesta este finalul, spargerea vasului. Acum se va vedea ca excelenta puterii este a lui Dumnezeu.
     Ce eliberare aduce aceasta. Cine ar gandi ca ar putea infrunta un astfel de vrajmas cu propriile sale puteri ? Nu este de mirare ca scumpi copii ai lui Dumnezeu sunt apasati, chiar speriati de aceasta idee. Dar, avand incredere in Dumnezeu, vom intelege ca tot ceea ce El asteapta de la noi este sa fim vase sparte fara nicio putere. Ce inviorare atunci, ce mangaiere ! Iar cand vasul este spart, vom fi gata sa sunam din trambita.
     Apostolul, in capitolul 4 din 2 Corinteni, se foloseste in mod evident de aceasta istorie a lui Ghedeon. Am citat deja partea referitoare la lumina; restul capitolului este o ilustrare a modului in care ulciorul este spart, de circumstante exterioare. Mai intai vine estimarea credintei prin care eul este pus deoparte, si apoi toate evenimentele neprevazute, - necaz, persecutie, stramtorari, chiar moarte, - care nu sunt decat spargerea practica a ceea ce credinta a pus deja deoparte : puterea naturii vechi. In consecinta, credinciosul este condus in triumf, in Hristos. Pietrele, temnitele, anii lungi de captivitate servesc doar pentru a face sa straluceasca excelenta puterii lui Dumnezeu, o lumina pe care nicio incercare nu o poate intuneca.


     8.3     Sunetul trambitei si strigatul biruintei

     Cred ca sunetul trambitei este legat in mod necesar de spargerea vasului. Poporul va suna din trambita marturiei, care este semnul categoric al biruintei lui Dumnezeu. Dar, prima necesitate, insotirea absoluta a unei marturii din trambita este un vas spart. Marturia si spargerea vasului merg impreuna. Dumnezeu nu vrea ca marturia trambitei sa fie insotita de intuneric. El vrea ca marturia sa fie insotita de lumina. El nu vrea doar vorbe, indiferent cat de puternice ar fi acestea, oricat de adevarate si clare ar fi acestea, indiferent de sunetul de biruinta al trambitei care poate fi in cuvinte. El vrea mai mult decat cuvintele. El vrea vasul spart, pentru ca lumina sa iasa in evidenta. Trambita si lumina, marturie si viata, ca la filipeni. "Ca sa fiti fara cusur si curati copii ai lui Dumnezeu fara vina in mijlocul unei generatii strambe si pervertite, in care straluciti ca niste luminatori in lume, tinand sus Cuvantul vietii" (Filip. 2:15, 16); aceasta este marturia trambitei, care insoteste lumina. Lumea nu poate suporta aceasta. Ea nu poate suporta cea mai slaba asociere cu poporul lui Dumnezeu care tine sus Cuvantul vietii, si care stralucesc ca niste lumini in lume.
     De aceea, vom vedea ca tot ce trebuia sa faca Ghedeon si tovarasii lui a fost pur si simplu sa iasa in evidenta cu indrazneala cu lumina lor si cu trambita rasunatoare. Ei au strigat : "Sabia Domnului si a lui Ghedeon!" si Madian s-a intors fiecare impotriva tovarasului sau si ostirea s-a risipit. Aceasta ostire puternica a fugit ca o turma de oi inspaimantate in fata puterii irezistibile a lui Dumnezeu. Si noi putem pune pe fuga ostirile straine (Evrei 11:34). Si noi putem fi intariti in slabiciune si viteji in lupta, daca invatam aceasta lectie in adancul sufletelor noastre. Fie ca aceasta sa fie o realitate practica pentru noi.
     Ajungem acum la ceea ce, din pacate, este prea comun, pe masura ce inaintam cu cartea noastra, si aceasta este cearta legata de biruinta, si intr-un anumit sens luand nastere din ea. Poporul se aduna pentru biruinta, asa cum vor face, ori de cate ori credinta individuala a deschis calea, si este o mangaiere sa credem ca acesta este motivul. La fel am vazut si in cazul lui Ehud; cand a sunat din trambita Israel s-a adunat la el. Dar mai intai trebuia sa-l omoare, de unul singur, pe imparatul Moabului. Deci aici, cand batalia a fost castigata, si dusmanul a fugit, restul lui Israel se aduna si se alatura in urmarire. De fapt, pentru a le arata ca nu doreste sa-si atribuie biruinta, Ghedeon trimite soli la Efraim, sa coboare si sa ia vadurile Iordanului, astfel incat sa poata nimici in intregime pe inamic.
     Acum intervine gelozia. Nu la cei care erau cu Ghedeon, ci la Efraim, care isi arata invidia fata de omul credintei. Ne amintim, inca din cartea Iosua, ca Efraim a inceput sa-si arate aceasta gelozie ca semintie. Iosua era din semintia lui Efraim. Desi, in calitate de conducator al intregului Israel, legatura lui cu semintia din care facea parte nu era una deosebita, totusi, fara indoiala, mandria lui Efraim a fost incurajata de aceasta situatie. Cand semintia si-a primit partea lor, ei au obiectat fata de aceasta. Motivul nemultumirii, spuneau ei, era ca ei erau un popor mare si partea primita nu era suficient de mare pentru ei. Aceasta este lectia pe care Efraim o ofera de-a lungul istoriei sale. El este un popor mare. Dar Ghedeon nu era un om mare, si vom descoperi ca un om care nu isi da seama, care nu simte ca este mare, nu va fi atras in conflict cu un popor mare.
     Raspunsul lui Iosua pentru Efraim la momentul la care ne-am referit a fost unul semnificativ : "Daca esti popor mare, suie-te la padure si taie-o pentru tine... Tu esti popor mare si ai putere mare... vei alunga pe canaaniti, desi au care de fier si desi sunt puternici" (Ios. 17:15-18), altfel spus : maretia ta sa se arate in munca, nu in lauda. Acesta a fost raspunsul pentru Efraim atunci; dar din acel moment, semintia lui Efraim a fost mereu geloasa cu privire la pozitia sa in natiunea lui Israel. Intotdeauna i-a invidiat pe cei care faceau ceva pentru Dumnezeu. Ii vedem in acest mod pe tot parcursul cartii Judecatori si in timpul lui David, pana cand gelozia si-a dat roadele potrivite in divizarea imparatiei.
     Cu siguranta, semintia primise, ca o parte valoroasa, promisiunea ca Efraim, cel mai tanar, va avea intaietate fata de Manase, care era mai in varsta. Asa ca parea destul de suparator sa vada initiativa luata de semintia mai slaba (Ghedeon era din semintia lui Manase, n.t.). Dar caile lui Dumnezeu sunt diferite de ale noastre si toata excelenta si mandria omului trebuie sa fie smerita. Intaietatea lui Efraim era o ilustrare a acestui lucru, in aceea ca el, cel mai tanar, a fost pus mai presus de fratele sau mai mare, la fel cum Ruben, intaiul nascut, scotand in evidenta suveranitatea lui Dumnezeu, care inalta pe cei smeriti si coboara pe cei care se inalta.
     Dar acum acest fapt fiind recunoscut, Efraim socoteste pozitia sa de intaietate ca pe un drept. Manase, pe de alta parte, raspunzand numelui sau, este imaginea celui care "uitand" trecutul, inainteaza prin energia unei credinte prezente.
     Daca ne uitam si mai profund, vom vedea lectia spirituala deosebita care trebuie invatata din invidia lui Efraim. El reprezinta pe copilul lui Dumnezeu care aduce roade. Am putea spune, in general, in ce privesc lucrarile. Dar lucrarile (sau faptele, n.t.) nu pot conduce niciodata, (adica nu au intaietate, n.t.), ele urmeaza. Iuda, care inseamna lauda, trebuie sa aiba intotdeauna conducerea - lauda bazata pe adevarul lui Dumnezeu si al Cuvantului Sau.
     Dar cat de usor este ca lucrarile sa para mai importante. Vedem disputa dintre Marta si Maria, atat de frecventa in Biserica astazi. Mai ales acolo unde credinta a slabit, lucrarile vor fi considerate primordiale si, astfel, inaltate din locul de slujire la cel de autoritate, pe care nu-l pot ocupa niciodata.
     Oriunde eul este pus inainte, exista gelozie, nemultumire si inutilitate. La Ghedeon vedem eul pus deoparte, in schimb la Efraim il vedem pus inainte, astfel incat ei s-au certat cu Ghedeon si l-au intrebat de ce nu au fost chemati sa lupte si sa doboare dusmanul de la inceput. Ghedeon ar fi putut foarte bine sa raspunda : "dusmanul este un dusman comun si a asuprit intreaga tara. De ce nu l-ati doborat ? De ce nu l-ati alungat ? Dumnezeu m-a chemat sa fac aceasta, iar eu am facut-o prin puterea Lui. Dar voi de ce nu ati facut-o in loc sa gasiti vina la cel care a facut-o ?"
     Cunoasteti ceva despre duhul nemultumirii, al invidiei si al geloziei, dragi prieteni ? Acest duh nu poate suporta sa vada ca Dumnezeu ii foloseste pe altii. Pavel nu a avut nicio particica din acesta. Cand Evanghelia era predicata, indiferent de cine, Pavel se putea bucura de acest lucru. Iar cand Hristos era predicat, chiar si din cearta, nu din sinceritate, el a putut totusi sa-I multumeasca lui Dumnezeu ca Hristos era cel care era predicat, pentru ca intr-un fel sau altul Dumnezeu avea sa fie glorificat (Filip. 1:12-20). Dar iata-l pe Efraim aici, care este gelos pentru ca Dumnezeu a folosit un instrument mai spiritual decat el. Gelozia este o dovada ca Dumnezeu nu ne poate folosi. Daca suntem gelosi pe altul, daca suntem invidiosi pe starea spirituala, pe puterea spirituala a altuia, este pur si simplu dovada ca Dumnezeu nu ne poate folosi. Nu am fi gelosi pe altul daca Dumnezeu ne-ar putea folosi; iar lucrul pe care gelozia ne invata in primul rand  este ca sa mergem cu fata la pamant inaintea lui Dumnezeu si sa-I spunem ca nu suntem un instrument credincios. Omul care isi invidiaza fratii ar trebui mai degraba sa se critice pe sine insusi. Aceasta ar fi trebuit sa invete Efraim, dar nu a facut-o.
     Cu toate acestea, il vedem pe Ghedeon vorbind cu ei in har, intr-un mod care arata ca si-a invatat lectia din partea lui Dumnezeu. Cat de bine este sa luam lectia pe care am invatat-o de la Dumnezeu si s-o aplicam in relatiile noastre cu fratii nostri. Ce lucru binecuvantat a fost ca Ghedeon s-a intdreptat spre ei si le-a spus : "Ce am facut eu in comparatie cu voi? Nu este mai buna strangerea boabelor ramase din Efraim decat culesul viei din Abiezer? Dumnezeu a dat in mainile voastre pe capeteniile Madianului, pe Oreb si pe Zeeb, si ce am putut face eu in comparatie cu voi?" (Jud. 8:2-3a). "Atunci duhul lor s-a potolit fata de el, cand a zis cuvantul acesta" (v. 3b). Acesta pare un mod destul de trist de a le calma mania - de a-i lauda; si totusi arata duhul lipsit de gelozie pe care l-a avut Ghedeon. El nu a luptat impotriva vrajmasului, ci doar, in slabiciunea lui, a proclamat puterea lui Dumnezeu; el insusi nu a facut nimic deosebit. El s-a dat deoparte. Efraim a luat vadurile Iordanului si i-a capturat pe  printi. Cu siguranta, in ochii lui Dumnezeu lucrarea lui Ghedeon a fost mult mai valoroasa decat cea a lui Efraim, dar in proprii lui ochi, lucrarea sa era mai  mica. Invatam o lectie frumoasa de la acest om deosebit pe care Dumnezeu l-a ridicat pentru poporul Sau - un om golit de sine.
     Lucrul acesta se pare ca nu a fost o lingusire din partea lui Ghedeon, el a crezut sincer. El a crezut cu sinceritate si a apreciat lucrarea lui Efraim la adevarata ei valoare. Nu spune nimic despre faptul ca el a luat initiativa. Putem presupune ca era atat de aproape de Dumnezeu ca a uitat atat de mult de sine incat nu L-a mai vazut decat pe Dumnezeu. Ce bine este cand eul este eclipsat!
     Nici nu este intelept sau corect sa depreciem lucrarea lui Efraim, Oreb si Zeeb - "Corbul" si Lupul" - printii lui Madian cazusera in mainile lui la vadurile Iordanului. Aceste nume sugereaza caracterul distructiv al acestei lumi al carei "print" nu cruta nimic. Dar roadele Duhului biruiesc ostirile acestei lumi precum si "stapanirile si puterile" care le conduc. Cand "faptele" se afla in adevaratul lor loc - la Iordan, raul mortii - atunci ele isi fac lucrarea in cel mai eficient mod.


     8.4     O alta incercare : dispretul si respingerea locuitorilor din Sucot si Penuiel

     Dar Manasitul nu poate zabovi, ci el inainteaza pentru a obtine o biruinta completa. El trece peste Iordan si urmareste ostirea care fuge, "obositi, totusi urmarind". Care este legatura dintre aceste doua cuvinte "a urmari" si "obositi" ? - "au fost intariti in slabiciune" (Ev. 11:34). Tocmai slabiciunea si neputinta omului il determina sa continue, caci Dumnezeu este cel care lucreaza in el. Ca unul dintre vechii viteji de pe vremea lui David (2 Sam. 23:10), a carui mana s-a lipit de sabie, Ghedeon a pierdut din vedere totul, in afara de Dumnezeu, si nu se va odihni deloc pana nu va nimici intreaga putere a vrajmasului.
     In slabiciune trupeasca, el cere hrana locuitorilor din Sucot si din Peniel. Ei erau israeliti si, prin urmare, cei care aveau parte de biruinta, dar oh! ce raspuns rusinos au dat oamenii din Sucot si Peniel. Ce contradictie cu numele lor. Madian, ne amintim, inseamna lumea si puterea ei, iar Sucot inseamna "corturi"; cuvant care face referire la pelerini; si, cu siguranta, oamenii care locuiau in corturi ar fi trebuit sa fie perfect dispusi sa ajute la nimicirea puterii lumii. Iar "Peniel" inseamna "fata lui Dumnezeu". Oamenii, care privesc fata lui Dumnezeu, vor fi cu siguranta gata sa dea tot ajutorul pentru a-i lua captivi pe imparatii Madianului, Zebah si Talmuna. Din nefericire, purtarea lor face de rusine numele lor ! Impreuna au raspuns : "Sunt acesti oameni in mainile tale, ca sa te ajutam".
     Ei isi bat joc de Ghedeon, si astfel vedem ca el nu a avut cuvinte blande pentru ei, asa cum a avut pentru barbatii din Efraim. Este un lucru foarte diferit. Efraim luase atitudine impotriva vrajmasului, in timp ce oamenii din Sucot au ramas in spate si erau intr-adevar de partea lui Madian. Nimeni nu poate fi neutru intr-o vreme cand sunt trasate granite intre Hristos si lume. "Cine nu este cu Mine este impotriva Mea", zice Domnul (Mt. 12:30). Prin urmare, acesti oamenii erau intr-adevar la fel de mult dusmanii lui Dumnezeu ca si Madian; chiar mai vrajmasi, pentru ca ei pretindeau ca sunt poporul lui Dumnezeu.
     Dar el merge mai departe fara ajutorul lor si Dumnezeu a dat in mainile lui toata ostirea lui Madian, si, de asemenea, pe Zebah si Talmuna, imparatii, si ii judeca.
     Lui Ghedeon ii revine onoarea de a nimici nu doar printii, ci si pe imparatii Madianului. Faptul ca erau doi imparati, sugereaza duplicitatea, varietatea care exista in lume si formele variate in care se prezinta Satan.
     Zebah, "jertfa", nu sugereaza nicidecum aici calea de apropiere de Dumnezeu, ci mai degraba acel "macel" fara mila pe care lumea se bucura sa-l faca poporului lui Dumnezeu, asa cum sugereaza si Talmuna, "umbra" sau "adapost refuzat". Acesta este si motivul pentru care ei, la randul lor, au fost pedepsiti fara mila : "pentru ca judecata va fi fara mila pentru cel care nu a aratat mila" (Iac. 2:13). Aceasta biruinta asupra lui Madian este luata ca exemplu pentru nimicirea finala a vrajmasilor lui Israel, atat in rugaciunea ramasitei care sufera (Ps. 83:9-12), cat si in implinirea profetiei lui Isaia (9:4).
     Dupa aceasta, Ghedeon se intoarce la aceia care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu, care marturiseau ca apartin lui Dumnezeu si totusi erau neutri intr-o zi ca aceea. El a luat spinii si maracinii pustiului si i-a pedepsit pe oamenii din Sucot. Maracinii si spinii vorbesc despre blestemul care a fost adus asupra acestei lumi din cauza pacatului omului.
     Cati din poporul lui Dumnezeu sunt batuti cu maracinii si spinii acestei vieti pentru ca sunt neutri in chestiunea dintre Hristos si lume. Ocupam noi un loc neutru intre Dumnezeu si lume ? In acest caz vom fi batuti cu spini pe spate. In aceasta situatie vom fi invatati de spini daca nu vrem sa fim invatati de Cuvantul lui Dumnezeu. Cate vieti nenorocite, cati pelerini care ar trebui sa locuiasca in corturile lor, in realitate trebuie sa fie invatati de spinii si maracinii vietii pe care i-au adus asupra lor. Ce mod amar de a invata in loc de a  bate graul si sa fii pregatit ca instrument al Domnului, sa inveti printr-o experienta trista si straina de Dumnezeu. Si astfel, acesti oameni, culeg rezultatul propriei lor nebunii in acest timp de neutralitate.
     Vrajmasul este astfel pe deplin nimicit, iar Ghedeon, cel care se coboara, a doborat lucrurile inalte care s-au inaltat impotriva cunostintei lui Hristos. El este un mare biruitor.  

joi, 10 noiembrie 2022

 


                                      Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                            - X -


     Samuel Ridout


     7     Ghedeon - Pregatirea instrumentelor (Jud. 6:1 la 7:14)

     7.2     Chemarea lui Ghedeon

     Dupa ce a dat o marturie corecta despre pacatul poporului, Dumnezeul nostru milostiv incepe acum sa intervina in favoarea lor. El ii va elibera din robia lui Madian, dar unde va gasi un instrument potrivit, unul care sa intruchipeze in sine insusi lectiile eliberarii si care va arata astfel cauzele robiei ?


     7.2.1     Activitatea lui Ghedeon

     El si-a trimis solul la Ofra, din semintia lui Manase, la Ghedeon, fiul lui Ioas. Il gaseste batand graul in teasc, pentru a-l ascunde de madianiti.
     Amintindu-ne ca Madian reprezinta lumea, vedem imediat cat de potrivit este ca eliberatorul de aceasta sa aiba caracterul a ceea ce invinge lumea. Credinta noastra este cea care invinge lumea, dupa cum ni se spune (1 Ioan 5:4), si aceasta credinta se manifesta in caracterul sugerat de semintia lui Manase. Manase inseamna "uitare" (Gen. 41:51), este cel care alearga spre cer, "uitand cele care sunt in urma si intinzandu-se spre cele care sunt inainte", indepartand elementele incurcate ale lumii si avand inainte premiul chemarii de sus (Filip. 3:13-14). Principiul care va birui lumea, atunci, este acest duh nelumesc (de separare de lume, n.t.) care isi are sperantele si asteptarile in alta parte.
     Ofra inseamna "tarana", iar cel care realizeaza cu adevarat rusinea ca poporul lui Dumnezeu este supus lumii, va ramane in tarana. Asemenea lui Daniel, rusinat de dezonoarea adusa Numelui lui Dumnezeu, el isi va revarsa inima si se va smeri pentru o asemenea stare de lucruri. Semnul unui duh cu adevarat spiritual nu este critica fata de pacatele Bisericii marturisitoare, ci durerea si rusinea pentru o asemenea stare. Omul care judeca nu realizeaza pacatul comun si rusinea care au adus o asemenea ocara asupra marturiei adevarului lui Dumnezeu. Acestea nu pot fi niciodata folosite pentru a-i elibera pe sfinti din robia lor. Roma era plina de critici (sau "satiristi", n.t.), care luau in deradere viciile si nebuniile luxoasei capitale; dar tot dispretul lor a fost ineficient pentru a rupe o singura legatura, sau pentru a intoarce un singur suflet catre Dumnezeu. Motivul este evident : critica nu Il aduce pe Dumnezeu (sa-L faca sa intervina, n.t.) si nici nu plange. Daca vrem ca noi insine sa fim eliberati in mod individual de lume, trebuie sa locuim la Ofra, si aici, cel putin, putem primi mesajul care ii va ridica si pe altii. 
     Tatal sau era Ioas, "disperat", "fara speranta", fiul lui Abiezer, "tatal meu este un ajutor". Cel care nu mai are nicio speranta de ajutor, dandu-si seama de propria slabiciune, si care se intoarce catre Tatal, in care singur se afla ajutorul nostru. Nu putem refuza ajutorul si sugestiile pe care le dau astfel de nume, iubiti frati, pentru ca Scriptura este plina, dupa cum stim, de exemple care arata exact o asemenea utilizare a lor. Adesea ele sunt cheia care deschide un pasaj al Scripturii, care altfel ar fi fara sens pentru noi. 
     Activitatea lui Ghedeon este foarte sugestiva : el bate graul si il ascunde in teasc, fiind un loc sigur si putin probabil sa fie gasit de catre madianiti. Ceea ce ei distrug era hrana lui. Graul Il infatiseaza pe Hristos, hrana sufletului, asa cum ne este revelat in Scriptura, iar batutul vorbeste despre acel efort rabdator de a-L gasi ca hrana a noastra , in Cuvant. Teascul aminteste de "sangele strugurilor", si de sangele Sau care curata orice pacat. Acesta ar putea infatisa si crucea, care a fost ca un teasc pentru El, iar aceasta este un adapost eficient si o ascunzatoare pentru credinta de toata puterea lumii. Luandu-ne locul langa cruce, atunci niciun madianit nu va indrazni sa ne ia aceasta pozitie.
     Dar sa observam perseverenta credintei. Vrajmasul este pretutindeni prezent, dar el (Ghedeon, n.t.) trebuie sa aiba hrana lui. Aceasta este o necesitate absoluta, si fara permisiunea vreunui prieten sau a vrajmasului, el o primeste si o ascunde de cei care ar distruge-o cu bucurie. Israel a esuat, tara este asuprita de vrajmas, dar el trebuie sa aiba hrana pentru sufletul sau. Va fi oare dezamagit ? Toti sufereau de foame, dar Ghedeon nu, caci exista un impuls al credintei care nu o impiedica sa obtina ceea ce are nevoie.
     Sa ne oprim putin aici, fratilor, si sa ne gandim la acest om singuratic. El este foarte serios, nu se gandeste sa renunte, pentru ca ceea ce cauta este o necesitate absoluta pentru el. Cum este cu noi ? Este Hristos o necesitate pentru noi ? Trebuie sa-L avem ca hrana, indiferent cat de mari sunt obstacolele. Si stim noi ce inseamna sa folosim adapostul crucii, nu doar ca cea care ne-a asigurat mantuirea eterna, dar si ca cea care ne-a eliberat din aceasta lume rea actuala ? Aici nu vom fi deranjati in a ne obtine hrana noastra.


     7.2.2     Cuvintele ingerului catre Ghedeon

     Ingerul i se adreseaza intr-un mod izbitor : "Domnul este cu tine razboinic viteaz" (v. 12). La prima vedere, el ar putea parea orice, in afara de om viteaz. El se ascunde. Un om viteaz ar fi infruntat vrajmasul, conducand poporul impotriva lui, si alungandu-l din tara. Dar Dumnezeu nu vede asa cum vede omul. El vede curajul in acea hotarare de a obtine graul cu orice pret. El stie ca aceasta lucrare umila este o reflectare a dispozitiei inimii lui Ghedeon, poate fara sa-si dea seama.
     Cine sunt oamenii viteji ai lui Dumnezeu ? Unde ii putem gasi ? Nu neaparat in locurile publice, luptandu-se cu necredinciosii sau denuntand nebuniile zilei, cu siguranta nu in primul rand acolo. Daca vrem sa-i vedem pe oamenii puternici ai lui Dumnezeu, trebuie sa ne uitam in spate, in ascuns. Poate fi o mama, cu copii, si o munca care nu se termina niciodata. Ea poate fi tentata sa tina pasul cu restul lumii si in toata ademenirea aceea subtila care face roabe atatea mame. Exista munca necesara care trebuie facuta in fiecare zi si care apasa asupra ei in fiecare moment. Cat de puternica este ispita de a face o rugaciune grabita, si sa treaca ziua cu inima departe de Dumnezeu. Este de mirare ca apare "cearta" lui Madian ? Ca exista putina putere in a-i controla pe copii si nici una pentru a-i calauzi in caile lui Dumnezeu ?
     Dar vedem ca ea isi lasa treaba, isi ia Biblia si se retrage  pentru a petrece un timp linistit pentru citit si rugaciune. Ea sustine ca crucea lui Hristos i-a asigurat cel putin acest privilegiu si il pretinde ca fiind al ei. Dar am auzit pe o gospodina ocupata spunand : "nu stii cate am de facut". Ah, sora mea, daca nu ai un scop bine stabilit in inima de a primi hrana pentru sufletul tau, nu vei fi niciodata biruitoare.
     Iata omul de afaceri, care se va trezi cu o jumatate de ora mai devreme decat este necesar pentru afacerile sale, pentru a primi un cuvant de la Dumnezeu, inainte de a pleca sa aiba de-a face  cu lumea. El are nevoie de acest moment, chiar daca este in detrimentul unei mese sau al unei afaceri in derulare. El cauta mai intai, ca un lucru important, Imparatia lui Dumnezeu. Trebuie sa fie mai intai, mai intai, mai intai - nu doar sau neaparat ca timp, ci ca importanta.
     Poate zambim si spunem ca lucrul acesta este prea tare. Va spun sincer, fratilor, nu puteti fi Ghedeoni daca sufletul vostru nu raspunde la aceasta. Nu veti fi oameni puternici si viteji, nici nu veti elibera vreodata  un singur copil al lui Dumnezeu din lume, daca scopul inimii voastre nu este asa cum l-am descris. Este de mirare ca mama trebuie sa deplanga patrunderi constante ale lumii in familia ei, ca copiii ei se indreapta in mod natural spre lume si nu spre Hristos ? Nu, sa scriem cu litere de foc in inimile si in constiintele noastre - Hristos si Cuvantul Sau mai intai; orice altceva, chiar si viata, pe plan secundar. Cand va fi asa, il vom vede cat de curand pe Madian fugind.
     Lucrul acesta necesita curaj, mult mai mult decat entuziasmul discursului public. Daca ne indoim de aceasta, sa facem un test corect, si vom vedea cate obstacole vom intampina pentru pastrarea unui astfel de obicei. Daca suntem invingatori in ascuns, vom fi pregatiti pentru conflicte mai deschise si vom descoperi ca batalia a fost deja practic castigata. Dumnezeu ne poate saluta ca pe niste oameni puternici si viteji si ne poate folosi pentru a-i ajuta si pe altii. Intreb din nou, iubiti frati, cum este cu noi ?
     Ghedeon inseamna "a dobora", si il vom vedea in curand in actiune, dar aici vedem de unde isi trage numele. Il vedem pe el insusi doborat in ochii lui Dumnezeu. Cel care poate face lucrul acesta , poate face mai mult.
     Dar cat este de simplu. Nu suntem chemati sa facem lucruri marete, ci doar pentru a fi credinciosi in ceea ce priveste sanatatea sufletului nostru, de a-L dori pe Hristos mai presus decat orice altceva. Este posibil sa nu facem aceasta ? Si totusi cat de putini au curajul pentru acest lucru simplu. Sa revenim acum la Ghedeon.


     7.2.3     Incurajarea din partea Domnului

     Vom veda, asa cum se intampla intotdeauna, ca omul care cauta hrana pentru sine este cel mai profund preocupat de bunastarea intregului popor al lui Dumnezeu si de cinstirea Lui. "Ah, Domnul meu! Daca este Domnul cu noi, pentru ce au venit toate acestea asupra noastra? Si unde sunt minunile Sale, pe care ni le-au istorisit parintii nostri, zicand: Nu ne-a scos Domnul din Egipt?" (v. 13). El se intoarce, dupa cum vedem, asa cum au facut multi dintre sfintii Vechiului Testament, la rascumpararea din Egipt.
     Aceasta va fi cererea ramasitei in zilele asupririi natiunilor, chiar inainte de intemeierea Imparatiei Domnului nostru : "Ai adus o vita din Egipt; ai alungat natiunile si ai sadit-o" (Ps. 80:8). "Dumnezeule, am auzit cu urechile noastre, parintii nostri ne-au istorisit lucrarea pe care ai facut-o in zilele lor, in zilele de demult. Tu, cu mana Ta, ai alungat natiunile si i-ai sadit pe ei, ai lovit popoare si i-ai intins pe ei" (Ps. 44:1-2). Avand in vedere acele lucrari trecute, credinta pledeaza pentru starea ingrozitoare din prezent : "Dar Tu ne-ai respins si ne-ai facut de rusine si nu mai iesi cu ostirile noastre; ne-ai facut sa dam inapoi dinaintea vrajmasului si cei care ne urasc au jefuit pentru ei insisi" (Ps. 44:9-10). Cat de mult se aseamana aceasta cerere, exprimata dintr-o inima zdrobita a ramasitei viitoare, cu asuprirea lui Madian si cu credinta lui Ghedeon. Dumnezeul nostru nu va refuza niciodata sa raspunda la astfel de cereri, desi El trebuie sa lucreze foarte adanc in inima poporului, pentru a-i aduce la constienta propriului lor pacat.
     La fel este si cu cei care deplang starea de lucruri din Biserica astazi. Ei nu plang doar decaderea din ultimii ani. Ei nu vor plange ca lucrurile nu mai sunt asa cum erau acum douazeci sau cincizeci de ani. Ei vor compara starea actuala cu Cincizecimea. Cand Domnul i-a spus adunarii din Efes : "Aminteste-ti deci de unde ai cazut" (Apoc. 2:5), El ii aminteste de prima ei dragoste. Cat de miscator indeamna Dumnezeu Ierusalimul in acelasi mod : "Mi-aduc aminte de tine, de prietenia tineretii tale, de dragostea ta cand erai logodita" (Ier. 2:2). Adevarata plangere se intoarce pana la punctul in care Dumnezeu a intalnit sufletul, si luand acest punct ca standard, masoara starea actuala. Ah, fratilor, nu ne putem lauda niciodata, oricat de minunate au fost trezirile, cand ne amintim ce a fost Biserica in acele timpuri de inceput ale dragostei dintai. Cu siguranta, tristetea si rusinea sunt partea noastra.
     Este deci un astfel de om pe care Dumnezeu il poate folosi ca instrument al Sau pentru a-l elibera pe Israel. "Mergi cu aceasta putere a ta si vei salva pe Israel din mana lui Madian. Nu te-am trimis Eu?" (v. 14). Observati ca El nu-i da o putere noua, ci considera ca puterea pe care a aratat-o deja este suficienta pentru a salva pe Israel. Am vazut deja importanta acestui lucru, dar vreau sa atrag din nou atentia doar pentru a arata cum subliniaza Dumnezeu curajul unei credinte care isi obtine propria hrana cu orice risc. "Mergi cu aceasta putere a ta". 
     Dar Ghedeon, ca si Moise, si ca multi alti slujitori ai lui Dumnezeu, trebuie s-o sfarseasca cu sine insusi. El trebuia s-o sfarseasca cu smerenia lui, precum si cu mandria lui. Ghedeon fusese asigurat ca Domnul este cu el, si el intreaba : "Prin ce voi salva pe Israel?" (v. 15). Se are pe sine insusi in vedere, in tot acest timp. El vorbeste despre saracia familiei sale, de propria lui micime in casa tatalui sau. Dar ce legatura au acestea cu Dumnezeul cel viu ? Oare credea ca propria lui putere era cea care avea sa-l invinga pe Madian ? Ah, in tot acel timp el a uitat de lectiile propriei sale credinte.
     Dar Ghedeon nu este singurul in aceasta  situatie. Deseori intalnim oameni care, dupa ce se lauda cu maretia lor, sunt preocupati apoi cu micimea lor. Dar micul "eu" este o piedica la fel de mare ca si marele "eu". Pare foarte umil sa te depreciezi pe tine insuti, a ramane in plan secundar, dar exista adesea o mandrie foarte subtila care poarta aceasta haina a smereniei. Inaintea noastra nu trebuie sa fie nici "eul" bun, nici "eul" rau; atat "eul" slab, cat si cel puternic, trebuie respins in acelasi fel, pentru ca numai Dumnezeu sa aiba gloria.
     Cu ce har este mustrata aceasta putina mandrie umila din Ghedeon, care evident nu era atat de adanc inradacinata incat sa fie nevoie de mai mult decat un cuvant pentru a o indeparta. "Eu voi fi negresit cu tine si vei bate pe Madian ca pe un singur om" (v. 16). Pana la urma, vrajmasul este, prin credinta, doar unul singur. El este o multime care asupreste si inspaimanata, dar in momentul cand credinta lucreaza, nu exista decat un singur om, ca atunci cand David l-a intalnit pe urias (1 Sam. 17).


     7.3     Semnele date lui Ghedeon si pregatirea lui inaintea luptei

     7.3.1     Domnul Se prezinta lui Ghedeon

     Avem acum raspunsul lui Ghedeon si cererea credintei sale pentru un semn de confirmare. El cere si primeste aceste semne de mai multe ori, si, fara indoiala, ele nu sunt doar o confirmare a raspunsului la cererea lui, ci in sine, ele poarta o lectie sugestiva potrivita nevoilor. Mai mult decat atat, Ghedeon vrea sa aduca un dar; el era un adorator. Prin urmare, el aduce jerfa familiara - un ied, o efa de faina si azime. Toate acestea vorbesc despre Hristos. Iedul, desi aici se pare ca este o jertfa de pace, (sau de multumire), ne duce cu gandul la pacat, pentru care a fost folosit cel mai des in slujba levitica. Astfel, el ne aminteste de Hristos, facut pacat pentru noi, dar si de Cel care este astfel acceptat in mod perfect inaintea lui Dumnezeu. Azimile si faina fina sunt asociate in mod adecvat cu iedul si ne amintesc de Persoana fara pata a lui Hristos,  asa cum a fost si lucrarea Lui. Totul este pus pe stanca, o alta imagine a lui Hristos, iar focul duce totul inaintea lui Dumnezeu. Astfel, am putea spune ca nu a adus nimic in afara de Hristos, pe care Dumnezeu Il accepta intotdeauna. Ce dar mai bun ar putea el, sau noi, sa dorim decat acesta ? Daca nu avem altceva decat pe Hristos, lucrarea Lui si Persoana Lui, putem fi siguri ca acceptarea Lui de catre Dumnezeu este cea mai mare asigurare si garantie ca vom fi "mai mult decat biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Rom. 8:37). Lumea nu a avut si nu va avea niciodata de-a face cu aceste lucruri pretioase. Ea nu poate sta niciodata in fata celui mai simplu suflet  care le are in realitatea lor divina ca baza si expresie a relatiei cu Dumnezeu. Aceste lucruri sunt, in acelasi timp, martorii separarii de lume, dar si a biruintei asupra lumii.
     Ghedeon nu pare sa-si dea seama ca a fost fata in fata cu Ingerul Domnului pana cand El a plecat. Apoi, el este coplesit de faptul solemn si se teme de consecinte. Dar harul il linisteste imediat, si a zidit acolo un altar Domnului, Iehova-Shalom, "Domnul pacii". In mijlocul tumultului care navalea in jurul lui, in ciuda luptelor teribile care urmau sa aiba loc in curand, era un loc unde totul era pace perfecta, o singura Persoana in care nu a exista niciun conflict, Domnul Insusi. Ne amintim de cuvintele Domnului nostru catre ucenici Sai : "In lume veti aveti necaz, dar indrazniti: Eu am invins lumea" (Ioan 16:33).
     Cat de frumos si linistitor sunt toate acestea in mijlocul ruinei si confuziei totale. "Cand da El liniste, cine o va tulbura?" (Iov 34:29). Ghedeon l-a gasit pe Dumnezeul pacii, si il vedem ca inchinatorul acceptat de El. El este astfel ascuns in taina prezentei lui Dumnezeu de mandria omului  si de cearta limbilor (Ps. 31:20). Adorarea este adevaratul remediu impotriva mondenitatii. Cele doua nu pot exista impreuna.


     7.3.2     Misiunea lui Ghedeon : sa darame altarul lui Baal 

     Dar aceasta nu este totul. Am vazut pregatirea instrumentului in privat, in ascuns. Acum scena se schimba si el are nevoie de toata credinta pe care o avea pentru pasul urmator. El va trebui sa darame altarul lui Baal, care era al tatalui sau, sa taie stalpul inchinat asherei, si sa aduca un taur pe altar Domnului. Pana la urma, lucrul acesta nu era decat extinderea naturala a inchinarii de care tocmai se bucurase. Dumnezeu nu Isi va imparti gloria cu Baal. Un altar sau altul trebuia daramat, Ghedeon trebuia sa-si justifice bine numele sau "cel care darama", si sa arate vigoarea credintei sale si realitatea ascultarii sale.
     Dar ce test de cercetare de inima trebuie sa treaca. El trebuie sa-L inalte pe Domnul in propria lui casa. Dupa ce propria sa relatie personala cu Dumnezeu a fost stabilita, am putea spune, dupa ce si-a castigat biruinta in privat, el trebuie sa stabileasca aceste relatii si in cercul casei sale. Se inchina si asculta de Dumnezeu in mod personal ? Atunci aceeasi ascultare trebuie revendicata pentru intregul cerc al responsabilitatilor sale. Putea sa fie el un eliberator pentru tot Israelul, in timp ce propria lui familie era in robie ? Avea sa ridice el un altar Domnului pentru tot Israelul iar cei mai apropiati si cei mai dragi ai sai sa se inchine inaintea lui Baal ? Cercul influentei divine se extinde din centru. Cat de multi sunt tentati sa inverseze aceasta ordine. S-ar putea sa fie gelosi pentru altarul lui Dumnezeu pentru tot Israelul, dar totusi nu l-au instalat niciodata in propriile lor case. Sa aplicam acest lucru foarte simplu pe altarul familiei, asa cum s-ar potrivi cel mai bine. Cum poate cineva sa se bucure de privilegiile altarului public, in deplinatatea lui, in timp ce ignora acest altar acasa ? Daca este timid sa citeasca Cuvantul lui Dumnezeu si sa se roage impreuna cu familia sa, cum se poate astepta la libertate si binecuvantare in rugaciunea publica ? Nu vreau sa ma limitez la acest lucru, dar aici, ca in multe alte lucruri, o singura chestiune arata starea generala.
     Dar nu este o chestiune usoara sa ridici altarul lui Dumnezeu pe ruinele altarului lui Baal. Multi dintre cei care L-au marturisit cu indrazneala pe Hristos in public, s-au ferit de a face acest lucru in casele lor. Dar acesta este testul. Acest lucru trebuie facut, altfel nu vor mai fi progrese.
     In mod natural, Ghedeon nu face aceasta in mod public. Nu pot sa spun ca a dat dovada de ceea ce am numi un curaj remarcabil. Asemenea lui Nicodim, care s-a ferit sa mearga la Domnul nostru in timpul zilei, si Ghedeon isi implineste sarcina grea sub acoperirea noptii. Vreau totusi sa observam un lucru. Indiferent daca este curajos sau nu, lucrarea este facuta si aceasta este punctul principal. Nu vreau sa ma opresc aici asupra detaliilor pe care, fara indoiala, Duhul lui Dumnezeu le-a pus inaintea constiintei de multe ori. Nu va intreb ce trebuie sa faceti, ci lasati aceasta chestiune in seama fiecarei constiinte in prezenta lui Dumnezeu.
     Ne putem imagina cu ce tremur a asteptat Ghedeon ziua urmatoare, sau cu ce calm, daca L-ar fi avut pe Dumnezeu pur si simplu inaintea lui. Oamenii cetatii s-au adunat si cer ca dezonoarea adusa lui Baal sa fie razbunata si, in mod firesc, apeleaza la tatal lui Ghedeon sa-l dea pe mana lor pe raufacator. Dar ei L-au scos pe Dumnezeu din socoteala lor, iar cel care tocmai fusese un adorator al falsului dumnezeu, este plin de dispret pentru un dumnezeu care nu-si poate pastra propria demnitate. "Apere-se Baal", a spus el, iar Ghedeon a castigat a doua biruinta. Dumnezeu este acum onorat in casa sa. A tremurat cineva si a ezitat sa faca vreun pas clar de credinta ? Sa invatam de la Ghedeon si sa prindem curaj. Atunci vom vedea cum toate consecintele de care ne temem nu se vor materializa. Tocmai cei de a caror pozitie ne temem vor aproba. Sau daca nu, ce se poate intampla ? Nu ne asteptam cu adevarat sa fim condamnati la moarte, dar sa presupunem ca ar fi chiar asa, ne este teama de ceea ce ne va duce in prezenta Domnului ?


     7.3.3     Duhul Domnului peste Ghedeon

     Relatarea trece acum de la scena privata la cea publica. O astfel de chestiune precum daramarea altarului lui Baal pare suficienta pentru a-i trezi pe madianiti. In orice caz, ei aduna o ostire imensa si iau pozitie. Ghedeon, de asemenea, vine inaintea lor si, dupa ce a fost credincios in cercul sau privat, poate acum sa trimita sa se sune din trambita in tot Israelul. Duhul lui Dumnezeu il imbraca pentru o lucrare speciala, si au raspuns oamenii din Abiezer, care nu cu mult timp in urma ii ceruse moartea, iar Manase, Aser si Zabulon se alatura steagului sau. Intr-adevar, atunci cand vrajmasul vine ca un potop, Duhul lui Dumnezeu ridica un steag impotriva lui. Cand o lucrare a lui Dumnezeu se produce intr-un suflet, altii il vor urma si vor dori ca si ei sa fie eliberati din robie. Daca Hristos este inaintea noastra, si numai Hristos, daca L-am urma cu credinciosie, vom descoperi ca El ne va folosi pe fiecare dupa masura noastra, pentru a fi de ajutor in marele conflict.
     Ghedeon cere si primeste acum doua semne de confirmare ca Dumnezeu il va salva pe Israel prin mainile lui. El pune lana in arie, si la cererea lui se umple de roua, in timp ce pamantul din jur este uscat. In noaptea urmatoare, se intampla invers, lana ramane uscata in timp ce ogorul din jur este umed. Astfel, Ghedeon intelege ca are de-a face cu Dumnezeu, si ca toata puterea este cu El. Ce incurajare trebuie sa fi fost pentru el, sa aiba, inca, o dovada clara si tangibila ca Dumnezeu era cu el. Indrazneala credintei, chiar si atunci cand pare ca are nevoie de semne de confirmare, nu Il ofenseaza niciodata pe Dumnezeul nostru plin de har. Cand i-a promis lui Avraam binecuvantare deplina, si ca va mosteni tara Canaanului, Avraam intreaba, "Cum voi cunoaste ca o voi stapani?" (Gen. 15:8). Este deranjat Dumnezeu ca cuvantul Sau nu este suficient ? Nu, dar El ofera minunata viziune de noapte a cuptorului si a tortei aprinse. "Puneti-Ma la incercare", zice El lui Israel (Mal. 3:10). "Cere pentru tine un semn de la Domnul Dumnezeul tau" i-a zis El imparatului Ahaz (Isaia 7:11).
     Dar, dupa cum am spus deja, aceste semne nu sunt simple minuni arbitrare. Ele sunt menite sa transmita o lectie, precum si sa confirme credinta, o lectie adecvata ocaziei si care merge mult mai adanc decat rezolvarea nevoii exterioare. Atunci ce trebuie sa invatam din acest semn dublu ?
     Roua era semnul familiar al favorii lui Dumnezeu, ea fiind principala sursa a fertilitatii pamantului, care ar fi devenit uscat si sterp fara ea. Isaac, rostind binecuvantarea pentru Iacov, foloseste aceasta imagine (Gen. 27:28). Moise a repetat aceasta in binecuvantarea sa finala adresata semintiilor lui Israel (Deut. 33:28). Ilie, vestind judecata lui Dumnezeu asupra pamantului, spune ca nu va cadea nici roua (1 Imp. 17:1). Profetul Hagai foloseste, de asemenea, aceasta imagine : "De aceea, deasupra (sau "din cauza") voastra, cerurile isi opresc roua si pamantul isi opreste rodul" (Hagai 1:10). Iar Oseea, descriind restaurarea natiunii cand Dumnezeu ii va binecuvanta din nou, zice "Voi fi ca roua pentru Israel; va inflori ca un crin si isi va intari radacinile ca Libanul" (Oseea 14:5). Acestea sunt cateva pasaje care arata cum a fost folosita aceasta asemanare.
     Stim ca orice inviorare, fie pentru Israel, fie pentru Biserica, este prin Duhul Sfant, si ca roua divina este influenta Sa binecuvantata care aduce inviorare si ajutor. Asa cum fara roua, pamantul ar inceta sa mai fie roditor, tot asa fara lucrarea nestingherita a Duhului nu pot exista roade. Rezultatul va fi sterilitatea.
     Valul de lana este luat de pe oaie, si pare sa sugereze indepartarea de la posesor a ceea ce ii apartine de drept. Este semnificativ ca in trei pasaje, unde se mentioneaza tunderea oilor, este asociat si raul. Pacatul lui Iuda cu Tamar are loc cand isi tundea oile (Gen. 28), batjocura lui Nabal la adresa lui David s-a intamplat in acelasi timp (1 Sam. 25), iar Absalom si-a ucis fratele intr-o situatie asemanatoare (2 Sam. 13). Profetul Ezechiel, vorbind despre pastorii falsi, spune : "Voi mancati grasimea si va imbracati cu lana; injunghiati pe cele ingrasate, dar turma n-o pasteti" (Ez. 34:3). Scriptura abunda cu ilustratii despre grija unui pastor pentru turma lui, dar este izbitor ca aceste cazuri de pacat si violenta sunt singurele ocazii in care se face referire la tunderea oilor.
     Si cum poporul a fost tuns de catre madianiti, am putea spune, pana ce n-a ramas decat un val de lana, adica o ramasita. Lucrul acesta trebuia sa-i faca sa priveasca la starea lor istorica. Dar cand ne gandim la istoria ulterioara a poporului, robia lor in Babilon, si imprastierea lor actuala, putem, intr-adevar, sa spunem ca sunt "o natiune imprastiata si pustiita" (Isaia 18:2).
     Aria este locul unde bobul este separat de pleava, sub copitele boului sau dintii instrumentului de treierat. Putem vedea aici curatirea poporului. De fapt, despre natiuni se vorbeste asa cel putin intr-un pasaj (Amos 1:3), cand ele insele vor fi curatite prin judecati asemanatoare. Cred ca avem dreptate cand spunem ca gandul sugerat aici este instrumentul lui Dumnezeu pentru pedeapsa.
     Cand Ghedeon cere ca sa fie roua pe valul de lana, lucrul acesta vorbeste despre binecuvantarea lui Dumnezeu pe care o da poporului Sau persecutat, nu doar in timpul acela, dar si in zilele de la urma, cand El va fi ca roua pentru Israel. Cand este roua pe pamant si nu pe lana, sugereaza binecuvantarea care a venit peste natiuni in timpul respingerii lui Israel. Am putea spune timpul actual.
     Dar daca El ofera sau refuza binecuvantarea, Dumnezeu Se manifesta pentru poporul Sau. Chiar pedepsele Sale sunt o garantie a indurarii viitoare. Insasi uscaciunea de acum a iudeilor, cand binecuvantarea a venit peste natiuni, este o dovada sigura ca Dumnezeu va interveni intr-o zi pentru iubitul Sau popor pamantesc. "In ce priveste Evanghelia, ei sunt vrajmasi, din cauza voastra; dar, in ce priveste alegerea, sunt preaiubiti, datorita parintilor" (Rom. 11:28).
     Nu putem sa vedem astfel toate caile lui Dumnezeu cu poporul Sau ? Credinta vede, atat in pedeapsa, cat si in binecuvantare, semnul eliberarii. De ce ar pedepsi El, daca nu pentru folosul nostru, ca sa fim partasi sfinteniei Lui ? Daca exista credinta care sa se apuce de El, oare nu ar putea ea sa primeasca ca semn chiar si uscaciunea poporului Domnului - un semn al unei ploi care se apropie ? Caci cine ne arata uscaciunea ? si daca El o arata, nu este aceasta o garantie a ajutorului de care avem atata nevoie ?


     7 .4     Selectia luptatorilor
 
     Acum trebuie sa-l vedem pe Ghedeon in legatura cu poporul. Aici este vorba  mai degraba despre pregatirea lor pentru slujba decat a sa. Intreaga ostire, de aproximativ treizeci si doua de mii, si-a asezat tabara langa un izvor cu nume potrivit, izvorul Harod, sau "Tremur". Fara indoiala, numele aceasta descria in mod adecvat starea celor mai multi, caci, cand Domnul l-a pus sa vesteasca prin tabara ca toti cei ce se temeau sa se intoarca acasa, douazeci si doua de mii s-au folosit de aceasta permisiune.
     Dumnezeu a prevazut intotdeauna acest lucru. In lege, El poruncise ca sa se faca acest anunt, pentru a evita ca teama celor fricosi sa semene panica printre ceilalti. Dar aici El are un alt motiv. Poporul era prea mult pentru a scoate clar in evidenta, ca nu puterea omeneasca, ci puterea divina era cea care a adus biruinta. Poporul era predispus sa se laude, si orice ocazie pentru a face acest lucru trebuia indepartata, altfel se lauda cu siguranta.
     Exista o dorinta subtila pentru numere la noi toti. De ce dorinta pentru statistici, numarul de convertiri, numarul de "membri", daca gandim ca puterea nu este in numere ? Dimpotriva, nu abunda Scriptura cu ilustratii contrare ? Numerele au fost de prea multe prilejul mandriei care merge inaintea caderii. Cand numarul ucenilor a crescut, a inceput murmurul. Departe de noi gandul sa refuzam numerele in sine. Trebuie sa ne bucuram pentru cei multi care primesc binecuvantarea, dar ochiul nostru nu trebuie sa fie asupra celor multi, ci asupra Domnului.
     Acest lucru este valabil intr-o zi de declin, cand Dumnezeu a ridicat o ramasita ca marturie despre adevarul Sau. Numerele, daca nu sunt cu adevarat clare - si as putea spune ca au fost testate asa cum au fost acestea - nu vor face decat sa faca marturia greoaie. Mai bine un grup mic, incercat si testat de Dumnezeu Insusi, decat unul mare si respectabil care impune respect in ochii lumii prin numarul sau. Dar lucrul acesta va fi mai clar pe masura ce mergem mai departe.
     Cei fricosi au plecat. Cat de umilitor sa ne gandim ca doua treimi dintre cei care s-au adunat la Ghedeon sunt prea fricosi pentru a continua. Ah, nu sunt multi in zilele noastre care cunosc calea marturiei si a luptei si nu au curajul sa mearga pe ea ? Ne temem de persecutie, ne temem de dispret, ne temem de ce va spune lumea. Apoi, din nefericire, nu suntem pregatiti ca sa fim folositi de Dumnezeu si va trebui sa stam deoparte.
     Dar oare ne dam seama de acest lucru si suntem gata sa-l recunoastem cu rusine inaintea lui Dumnezeu ? Nu este aceasta suficient pentru a ne incuraja sa ne bazam pe El pentru curaj ? Sa ne amintim ca Ghedeon se temea sa-si faca prima lui lucrare in timpul zilei. De ce sa nu mergem pe calea credintei chiar si cu tremur ? Este cu mult mai bine decat sa ne laudam. Dumnezeul nostru sa ne dea curajul ascultarii si, desi tremurand, sa mergem pe calea Lui.
     Dar mai trebuie aplicat un test mai dur. Dumnezeu zice : "Poporul este inca prea mult" (cap. 7:4). Ei vor fi dusi la apa si acolo vor fi incercati intr-un mod pe care nu-l inteleg. Este vorba de a vedea cum beau apa. Daca o iau in maini, lipaind-o precum cainii, sunt alesi. Doar trei sute o fac; restul celor zece mii ingenuncheaza ca sa bea.
     Testul pare unul simplu. Este necesar sa potolesti setea, dar nu trebuie sa fie o necesitate atat de absorbanta incat sa ocupe locul principal. Nevoile acestei vieti sunt evidente, dar sunt ele principale pentru noi ? Oare ne vom ridica din loc in loc sa trecem peste lucrurile acestei vieti, sau suntem absorbiti de ele ? Ah, fratilor, cati dintre noi putem rezista la aceasta incercare divina ? Cat de solemn este, de asemenea, sa ne amintim ca suntem testati fara sa ne dam seama. Daca am sti cand este aplicat testul, vom cauta sa ne comportam bine, dar Dumnezeu ne priveste cand ne gandim cel mai putin la aceasta, si ne alege sau ne respinge pentru misiunile de pericol si onoare.
     Aici nu este vorba de o chestiune de mantuire. Este o chestiune de slujire, de marturie. Poate Dumnezeu sa ne foloseasca ca instrumente pentru a elibera pe poporul Sau din robia lumii ? Cu siguranta El nu poate daca noi insine suntem legati partial de lume. Dar cat de ingrozitor este gandul ca nu suntem intr-o stare de slujire si ca Dumnezeu trebuie sa ne lase deoparte. Fie ca aceasta sa ne aduca la o cercetare de inima, pentru a vedea daca exista in noi o robie subtila a lumii sau un esec de a pune pe primul loc interesele lui Dumnezeu. Ca si aici, ceva nesemnificativ ne poate arata starea, un fel foarte simplu de a bea apa. Un singur lucru ne poate face sa raspundem la testul lui Dumnezeu, si anume o inima care este dispusa sa primeasca voia Lui. "Dar una fac", zice apostolul Pavel (Filip. 3:13).
     Iubiti frati, cum este cu noi ? Suntem dati deoparte ca nepotriviti pentru slujire, sau suntem vase sfintite si pregatite pentru folosul Stapanului ?
     Astfel ca micul grup de trei sute de oameni sunt cei onorati pentru a merge si a invinge puterea lui Madian. Fara indoiala, putini si dispretuiti, poate chiar si de catre multi dintre fratii lor, dar totusi ei sunt cei alesi. Nu ne-ar placea sa fim impreuna cu ei ? Ce am da pentru un loc impreuna cu cei trei sute ? Banii, cunostinta, influenta, nu pot cumpara un loc impreuna cu ei. Costa mai mult decat aurul, pretul este "eul" (sinele). A respinge "eul", a nu avea incredere in noi insine - acesta este singurul mod de a fi potriviti pentru folosul lui Hristos. Suntem noi oare dispusi sa fim folositi de El ? Este El mai important pentru noi decat toate celelalte lucruri din aceasta lume, mai important decat "eul" ? Sa invatam din calea lui Dumnezeu cu Ghedeon si a oamenilor sai  felul cum pregateste El vasele pentru slujire. Este aceeasi lectie pe care am avut-o si mai inainte, evidentiata de noi criterii - lectia fara putere si fara bunatate in noi insine. Hristos este totul, numai Hristos.


     7.5     Visul madianitului

     Dar mai ramane un  lucru de vazut chiar acum. Restul poate sa mai astepte. Vedem inca odata grija plina de rabdare a lui Dumnezeu care ii da odata in plus lui Ghedeon siguranta absoluta a biruintei inainte de a merge la lupta. Vom observa ca Ghedeon nu cere acest semn, dar se foloseste de el atunci cand ii este oferit de Dumnezeu. Este mai mult decat un semn, incepand cu limbajul figurativ, vrajmasul insusi da interpretarea, cu asigurarea biruintei complete. 
     Unul din ostirea lui Madian a avut un vis, iar lui Ghedeon i se permite sa-l auda relatandu-l semenului sau. Este de o simplitate aproape banala : o turta de paine de orz cade in tabara lui Madian si darama un cort. Tovarasul sau il interpreteaza intr-un limbaj simplu : "Aceasta nu este decat sabia lui Ghedeon, fiul lui Ioas, barbatul lui Israel : Dumnezeu a dat in mana lui pe Madian si toata tabara" (v. 14). Astfel, de pe buzele vrajmasului, el primeste asigurarea lui Dumnezeu cu privire la succesul luptei.
     Painea de orz este cea mai saraca dintre toate alimentele - ea este hrana saracilor. Ea sugera astfel saracia si slabiciunea - tocmai lectiile accentuate de-a lungul timpului. De asemenea, faptul ca o mancare si nu o sabie urma sa-l rastoarne pe Madian este semnificativ. Cand poporul lui Dumnezeu se hraneste cu Hristos, primeste o sabie impotriva vrajmasului. Dumnezeu poate folosi chiar si cunostintele noastre slabe despre Hristos ca pe cea mai eficienta arma. Baiatul avea doar cinci paini de orz, dar acestea erau suficiente in mana Domnului pentru a hrani multimea. Asa este intotdeauna. Vom invata noi aceasta lectie simpla ? Slabiciunea, neputinta, nimicnicia - in mainile lui Hristos va castiga biruinta impotriva intregii puteri a lumii. Domnul sa ne dea sa realizam mai mult despre aceasta in mod practic, pentru dragostea lui Hristos, Domnul nostru, si pentru binele Bisericii Sale. 
aze