APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                        - XIX -

     Walter Scott                                                                                                       STEM Publishing 

     VIZIUNI ALE HARULUI ÎN PARANTEZE  (continuare)

     MAREA MULȚIME DINTRE NAȚIUNI MÂNTUITĂ ȘI STRIGĂTUL LOR

     Apoc. 7:9 - "După acestea am văzut: și iată o mulțime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice națiune și seminții și popoare și limbi, stând înaintea tronului Mielului, îmbrăcați în haine albe, și cu ramuri de palmier în mâinile lor".

     Am remarcat deja că mulțimea în haine albe și purtătoare de ramuri de palmier vine din necazul cel mare și, deși binecuvântarea lor este strict milenară ca și caracter și timp, nu trebuie confundată cu o altă grupă de națiuni care vor fi mântuiți la începutul erei milenare, după încheierea necazului cel mare; de unde și poziția specială și binecuvântările caracteristice ale "mulțimii nenumărate" la care se face referire aici. Atât poziția, cât și binecuvântarea sunt în perfectă concordanță cu încercarea anterioară, din care au ieșit și în care mulți dintre frații lor, iudei și națiuni, au fost uciși. "Din orice națiune și seminție și popoare și limbi". Am întâlnit deja această împărțire împătrită a rasei umane (Apoc. 5:9). Este o formulare tehnică care exprimă universalitatea (vezi și Apoc. 11:9).

     Această mare mulțime, dincolo de orice numărătoare și, în acest sens, în contrast puternic cu numărul mai limitat și bine definit al lui Israel, este mărturisită de văzător ca "stând înaintea tronului și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, și cu ramuri de palmier în mâinile lor". Acești sfinți sunt pe pământ. "Stând înaintea tronului și înaintea Mielului" este, cu siguranță, o poziție de înaltă demnitate, dar tronurile sfinților cerești sunt "în jurul" tronului lui Dumnezeu (Apoc. 4:4) și al Mielului (Apoc. 5:6). În plus, ei sunt așezați pe ele (vezi și Apoc. 20:4). Nu se spune că acești sfinți de pe pământ au tronuri și cununi; cei cerești le au pe amândouă. În aceste privințe și în altele, ceata cerească a celor răscumpărați ocupă o poziție de demnitate mult mai înaltă decât "mulțimea nenumărată" care se află pe pământ înaintea tronului - o desemnare a forței morale.

     7.9.1 - "Îmbrăcați în haine albe"

     Ei au păzit drepturile și cerințele lui Dumnezeu împotriva unei lumi răzvrătite și apostate, în mijlocul unor împrejurări de tristețe și suferință fără egal (Marcu 13:19). Acum, Dumnezeu Își amintește și le răsplătește credincioșia, ei sunt "îmbrăcați în haine albe", haine ale dreptății (vezi Apoc. 19:8). "Ramurile de palmier" exprimă bucuria eliberării complete (Lev. 23:40 ; Ioan 12:13). Dumnezeu i-a condus în siguranță prin perioada cumplită de suferință hotărâtă, numită "necazul cel mare" (Apoc. 7:14), iar acum ei se bucură în triumful Dumnezeului lor. Palmierul este singurul copac numit în construcția templului milenar (Ez. 40:41); este numit în mod special în legătură cu sărbătoarea Corturilor, ultima și încheierea sărbătorii pline de bucurie a lui Israel (Lev. 23:40). Mulțimea în robe (sau mantii, n.t.) este singura ceată din Apocalipsa despre care se spune că are palmieri; cuvântul apare o singură dată în Apocalipsa.

     Apoc. 7:10 - "Și strigau cu glas tare, spunând: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe tron, și a Mielului!"

     Luptele și încercările lor s-au sfârșit. Tronul înaintea căruia stau este acum și pentru totdeauna puterea și siguranța lor. Nenumăratele mulțimi ale acestor mântuiți izbucnesc într-un strigăt puternic și unit. Care este încărcătura acestui strigăt intens și emoționant? Mântuirea, în sensul cel mai cuprinzător, este atribuită lui Dumnezeu și Mielului. Niciun membru al acelei oștiri mântuite nu tace. "Strigau cu glas tare". Harul suveran și-a făcut lucrarea sa puternică. A adunat din toate țările și limbile o mulțime de națiuni care depășește dincolo de orice calcul omenesc - fiecare și toți laolaltă "morți în păcate" - și i-a așezat mântuiți și binecuvântați înaintea tronului lui Dumnezeu. Cât de potrivit este, deci, ca triumful harului divin să fie celebrat cu măreție și urmărit până la sursă - Dumnezeu în suveranitatea divină, și până la Miel, expresia iubirii și a harului Său.

     RĂSPUNSUL OȘTIRII ÎNGEREȘTI

     Apoc. 7:11-12 - "Și toți îngerii stăteau în jurul tronului și al bătrânilor și al celor patru făpturi vii; și s-au prosternat înaintea tronului și s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: Amin! Binecuvântarea și gloria și înțelepciunea și mulțumirea și onoarea și puterea și tăria fie a Dumnezeului nostru, în vecii vecilor! Amin".

     Avem două scene cerești distincte în care tronul este imaginea centrală, aici și în capitolul 5:11-12). În ambele scene, îngerii alcătuiesc cercul exterior din jurul tronului. În aceste viziuni sublime avem doxologia oștirii îngerești exprimată printr-o închinare înșeptită. În prima scenă (Apoc. 5:11-12) Mielul este obiectul laudei; în a doua viziune (Apoc. 7:11-12) obiectul adorării este Dumnezeu. Poziția îngerilor, în ambele scene, este în jurul tronului, în timp ce bătrânii și făpturile vii alcătuiesc cercuri interioare. Ordinea în care sunt prezentați aceștia din urmă, adică bătrânii și făpturile vii, diferă în cele două scene. În prima viziune, bătrânii alcătuiesc cercul cel mai interior; în cea de-a doua, făpturile vii sunt cele mai apropiate de tron. Diferența este ușor de explicat. În prima, cel care este avut imediat în vedere este Mielul, iar cei mântuiți din cer (bătrânii) sunt adunați în mod natural în jurul Lui; în timp ce în cea de-a doua viziune, este avut în vedere Dumnezeu, stând pe tronul Său, simbolul suveranității universale. Lucrul acesta ar explica locul apropiat al făpturilor vii care reprezintă autoritatea executivă a tronului. Mulțimea națiunilor de pe pământ atribuie mântuirea "Dumnezeului nostru", dar El este și Dumnezeul îngerilor; de aceea, și ei, în locul lor din ceruri, spun "Dumnezeul nostru". La strigătul triumfător al celor răscumpărați, îngerii, care sunt la fel de numeroși ca oștirea celor răscumpărați de pe pământ, de care sunt atât de profund interesați, se prosternă și se închină, spunând, Amin. Cât de profundă poate fi închinarea lor se poate deduce din poziția lor, s-au prosternat înaintea tronului. La strigătul mulțimii se răspunde prin "Amin-ul" îngerilor. Termenii din doxologia angelică diferă în ordinea lor de cea conținută în capitolul 5. Acolo, ultimii doi termeni, glorie și binecuvântare", sunt primii numiți în capitolul nostru. Acolo este vorba despre "bogății", aici este vorba despre "mulțumirea" (*).

     (*) W. Kelly, FB Hooper, episcopul Ellicott și alții, în lucrările lor despre Apocalipsa, citează versetul 12 cu articolul hotărât la sfârșitul fiecărui substantiv, astfel: "Binecuvântarea, gloria, înțelepciunea, mulțumirea, onoarea, puterea și tăria". Un scriitor competent a spus: "Forța articolului este de a exprima fiecare calitate în cel mai înalt grad și excelență".

     Cele două grupuri mântuite de pe pământ din capitolul nostru sunt cei aleși din Israel și mulțimea dintre națiuni îmbrăcată în haine albe. Grupurile din cer sunt alcătuite din îngeri, bătrâni și făpturile vii. Niciunul din ultimele două nu participă la celebrarea laudei adusă de către îngeri. Aceasta se limitează la mulțimea dintre națiuni de pe pământ și la îngerii din cer. Obiectul special al întregului pasaj (v. 9-17) este relația mulțimii purtătoare de ramuri de palmier cu Dumnezeu și cu Mielul. Aceasta este, de fapt, greutatea strigătului lor, pe care îngerii și-l asumă pe deplin adăugând "Amin-ul" lor (*). Relația bătrânilor și a făpturilor vii cu Dumnezeu este dezvăluită în capitolele 4 și 5 și, prin urmare, în acele pasaje, închinarea lor este introdusă în mod potrivit, nu aici.

     (*)  Primul "Amin" este răspunsul la strigătul mulțimii mântuite. Al doilea "Amin" este o confirmare a adevărului propriei lor laude.

     ÎNTREBAREA ȘI RĂSPUNSUL BĂTRÂNULUI

     Apoc. 7:13-17 - "Și unul dintre bătrâni a răspuns, zicându-mi: Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt și de unde au venit? Și i-am răspuns: Domnul meu, tu știi. Și mi-a spus: Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare și ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în templul Său; și Acela care șade pe tron Își va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arșiță; pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori și-i va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor".

     Văzătorul  a rămas într-o uimire tăcută. A auzit strigătul de triumf al oștirii mântuite și a privit la bucuria lor, dar nu a participat personal la niciuna dintre acestea. "Unul dintre bătrâni a răspuns", nu la întrebarea rostită, ci la cea nerostită, din inima văzătorului. Bătrânii sunt caracterizați de cel mai înalt caracter de închinare și inteligență cu privire la gândurile și la căile lui Dumnezeu. Ei înșiși au fost mântuiți de pe pământ și, prin urmare, era potrivit ca unul dintre ei, și nu o ființă cerească fără păcat, să fie interpretul lui Ioan și, prin el, nouă, referitor la originea și istoria acestei remarcabile cete văzute pentru prima dată de către văzător. Ioan nu era nefamiliarizat cu slujba cerească a bătrânilor. Într-o viziune anterioară (Apoc. 5:4-5), unul dintre ei îl mângâiase și îl instruise. Prin urmare, cele două întrebări adresate lui Ioan exprimau ceea ce dorea el să știe: "Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt și de unde au venit?"

     Nu este lipsit de semnificație faptul că atenția este atrasă de trei ori asupra "hainelor albe" (v. 9, 13, 14). Acceptarea lor publică de către Dumnezeu, recunoașterea lor de către El în curăția perfectă a caracterului și a căilor, sunt mărturisite prin aceste haine (sau robe) de un alb pur (*).

     (*)  Un vechi teolog scoțian remarca cu privire la acest pasaj: "Cuvântul tradus prin "robă" semnifică în mod cuprinzător o robă de nuntă; și, întrucât atât acest cuvânt, cât și cel tradus prin "alb" sunt însoțiți de articol , aceasta conferă o forță și o frumusețe deosebită expresiei. Aluzia este la o robă de nuntă cu cel mai bogat și splendid aspect. Pentru a înțelege pe deplin sensul expresiei, aceasta ar trebui redată astfel: "Cine sunt aceștia îmbrăcați în cele mai bogate robe de nuntă, robe de cel mai pur alb?"

     NECAZUL CEL MARE

     7.14.1 - "Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare". 

     Respectabila noastră Versiune Autorizată este greșită aici. Se citește: "Aceștia sunt cei care au venit din necazul (nearticulat, n.t.) cel mare". Dar Versiunea Revizuită și alte traduceri dau, fără îndoială, sensul Duhului, "vin", nu "au venit", și "necazul" (articulat, n.t.), nu pur și simplu "necaz". (Așa este redat și în trad. rom.). Nu este înregistrarea unui act ce a avut loc în trecut, ci ei "vin" sau "ies". Este considerată o acțiune caracteristic prezentă. "Necazul" indică o perioadă definită și nu pur și simplu necazul în general de care au parte toți sfinții. "Necazul cel mare" (*) nu înseamnă necazurile generale care au afectat poporul lui Dumnezeu în toate veacurile. Introducerea articolului hotărât marchează specialitatea sa. Persecuțiile neroniene (**) și alte persecuții păgâne și papale au fost denumite în mod diferit "necazul cel mare" de către școala istorică a comentatorilor (cei care comentau textele biblice, n.t.). Mai frecvent, se crede că expresia se referă la necazurile generale ale vieții. Dar fiecare interpretare a Apocalipsei care are ca bază istoria și nu Cuvântul lui Dumnezeu este în mod neapărat confuză și incertă. Forța și importanța termenului trebuie căutate în Scriptură și nu în relatările istoriei umane. Interpretarea Cuvântului, precum și aplicarea lui la conștiință, este prerogativa exclusivă a Duhului Sfânt care l-a inspirat.

     (*)  "Din necazul, cel mare" - Alford.

     (**) "Primele zile ale creștinismului", p. 448 - Dean Farrar.

     "Necazul cel mare" este încă viitor. Acesta presupune că națiunea iudaică restabilită în Palestina în necredință pentru a servi scopurilor politice ale națiunilor, și va fi adusă acolo prin intervenția activă a unei mari puteri maritime (Isaia 18). Durata ceasului încercării care va veni, care în intensitatea lui va depăși toate necazurile trecute și ulterioare îndurate pe pământ (Marcu 13:19), este limitată la a doua jumătate a săptămânii profetice de șapte ani a lui Daniel (Daniel 9:27) împreună cu Matei 24:15) sau, mai corect vorbind, la 1260 de zile, adică 42 de luni a câte 30 de zile fiecare (*) (Apoc. 11:13 ; 13:5). Satan, aruncat din cer pe pământ, este instigatorul acestei izbucniri de furie și ură fără precedent împotriva martorilor lui Dumnezeu, iudei și națiuni (Apoc. 12:7-17). Principalii persecutori ai lui Satan vor fi "fiara", adică puterea imperială reînviată a Romei în persoana capului său , "cornul mic" (Daniel 7:7, 21 ; Apoc. 13:1-18); Antihristul, numit astfel doar în epistolele lui Ioan, aliatul și complicele fiarei (Apoc. 13:11-17); și împăratul de la miazănoapte, sau asirianul (Daniel 8:11 ; Isaia 10:24-34) (**). Primii doi vor fi agenți activi în persecutarea sfinților; cel din urmă va fi ostil, din punct de vedere politic, față de comunitatea iudaică restaurată, dar sfinții iudei vor trebui să sufere și ei ca parte integrantă a națiunii. "Necazul cel mare", deci, cuprinde atât pe națiuni, cât și pe iudei. Creștinătatea apostată va fi sfera largă care va ajunge sub judecata directă a lui Hristos în ziua viitoare, și sabia nu va fi scoasă din teacă până când păgânii nu vor simții și ei lovitura (1 Petru 4:17). Însă, în timp ce necazul îi va cuprinde pe iudei și pe națiuni, primii vor suferi cel mai mult (Ieremia 30:7). Ceata națiunilor din textul nostru vine din necazul cel mare. Aceștia au fost păstrați, în timp ce creștinătatea, și în special Iudeea, au fost scăldate în sângele sfinților lui Dumnezeu (***).

     (*)  "Necazul se termină înainte de venirea lui Hristos ca să domnească (Matei 24:29); și cred că se va încheia în mod practic prin vărsarea potirelor (Apoc. 16). Zvârcolindu-se sub aceste chinuri, atât fiara, cât și complicii ei nu vor mai fi în stare să-i mai persecute . Așa mi se pare mie.

     "Cele 1260 de zile de persecuție (Apoc. 11:3), sau 42 de luni, numărând câte 30 de zile pe lună, se vor încheia înainte de sfârșitul celor trei ani și jumătate. Le lipsește 17 zile din această ultimă perioadă, sau mai exact 17 zile și jumătate. Până la sfârșitul celor 42 de luni, puterea fiarei este de necontestat (Apoc. 13:5). A șaptea trâmbiță sună și taina lui Dumnezeu se sfârșește atunci. De acum înainte, El se va ocupa în mod direct de apostați, așa cum descriu potirele. Nu va mai fi nicio taină în privința aceasta."

     "Zilele vor fi scurtate, deoarece timpul puterii fiarei va fi scurtat cu zilele menționate mai sus, care vor rămâne din cei trei ani și jumătate ai săptămânii (Daniel 9:27). Scurtarea sau prelungirea zilelor, nu a unei zile, se referă la o perioadă de timp și nu la o zi naturală de douăzeci și patru de ore."

     "Indiciul pentru mine în toate acestea este diferența dintre 1260 de zile și trei ani și jumătate. Primul număr nu poate fi în niciun caz egal cu cel de-al doilea. La sfârșitul acestuia din urmă, Domnul vine să împărățească. La sfârșitul primului (1260 zile) sună trâmbița; și restul de zile dintre cele 1260 de zile și cei trei ani și jumătate lasă loc pentru vărsarea potirelor". - "Adevăr pentru zilele din urmă", nr. 4, p. 163, C.E.S. Vezi și articolul "Profeția celebră a celor șaptezeci de săptămâni".

     (**)  Vezi articolul "Principalii actori ai crizei care urmează să vină".

     (***)  Locația cetei a celor mântuiți dintre națiuni, atunci când mărturia lui Dumnezeu a ajuns la conștiința lor, nu trebuie limitată la limitele teritoriale ale creștinătății. Mărimea scenei descrise în versetul 9 sugerează o întindere care probabil acoperă întreaga lume a națiunilor. Cei care resping harul lui Dumnezeu - harul vestit acum pe deplin și liber - vor avea parte în timpul necazului de judecată (2 Tes. 2:10-12) și vor fi pedepsiți cu distrugere eternă la arătarea lui Hristos (2 Tes. 1:6-9). Prin urmare, acești apostați sunt împiedicați să ia parte la lucrarea harului - lucrare desfășurată pe scară largă și rapid (durata de timp este incertă) între Răpire și Arătare.

     Albul hainelor (sau robe) lor derivă în mod exclusiv din sângele Mielului

     

     Apoi avem poziția și statutul mulțimii celei mari. "De aceea sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu". Sângele vărsat al lui Hristos este singurul care dă dreptul oricui să stea înaintea tronului. "Acest har în care stăm" (Rom. 5:2) este un temei comun tuturor sfinților. Pronumele demonstrativ nu se referă la har în general, ci la acel har special al lui Dumnezeu, care a fost revelat în moartea și învierea Domnului.

     7.14.2 - "Au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. De aceea sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu". 

     Spălarea hainelor este una dintre acele expresii specifice Apocalipsei. Oricare ar fi fost  mărturia specială încredințată acestor națiuni (*), este evident că sângele Mielului era trăsătura sa măreață și distinctivă. Numai hainele lor puteau fi albite în sânge. Terenul pe care stăteau ei înaintea tronului lui Dumnezeu este unul comun tuturor sfinților din timp și din eternitate. Sângele Mielului, vărsat în scop divin de la întemeierea lumii, este singura, dar suficienta, bază pentru a ne înfățișa înaintea tronului lui Dumnezeu. "De aceea", sau din acest motiv, "sunt ei înaintea tronului", adică datorită sângelui. Sângele i-a făcut pe acești păcătoși sfinți; necazul i-a făcut suferinzi.

     (*)  Nu citim despre nicio mărturie depusă de ei.

     7.15.1 - "Și-I slujesc zi și noapte în templul Său"

     Am văzut originea istorică a acestei nenumărate cete mântuite (v. 9); victorioase și atribuind mântuirea lui Dumnezeu și Mielului (v. 9, 10). Apoi, atenția ne este atrasă asupra faptului că ei vin din necazul cel mare, în timp ce nu suferințele lor, ci sângele Mielului le dă capacitatea divină de a se înfățișa înaintea tronului lui Dumnezeu. Apoi avem slujirea lor neîncetată, ei "Îi slujesc zi și noapte în templul Său". O altă dovadă este oferită aici că acești sfinți sunt pe pământ, și nu în cer, căci, spune văzătorul într-o viziune ulterioară, "nu am văzut niciun templu în ea" (Apoc. 21:22). Ierusalimul de pe pământ va avea templul său, unul de proporții imense, în care iudeii și națiunile se vor închina și vor sluji în zilele milenare (Ez. 40-44 ; Isaia 56:5-7). Ei sunt văzuți aici ca o ceată de închinători, preoți ai lui Dumnezeu (*). 

     (*) "Ei nu sunt doar ca Israelul în curte (templului), sau ca națiunile în lume; ci ei ocupă o poziție preoțească în templul de pe pământ (sau din lume). Mulțimile milenare (din mileniu) sunt închinători, în timp ce aceștia de aici sunt preoți. Ca Ana, fiica lui Fanuel, chiar și în templul, ei au acces întotdeauna la tron" - "Sinopsisul cărților Bibliei", (JND) vol. 5, p. 603, ed. Morrish.

     7.15.2 - "Acela care șade pe tron Își va întinde cortul peste ei"

     Versiunea Autorizată spune "va locui printre ei"; o redare slabă și complet nepotrivită a gândului divin exprimat aici. Dumnezeu Și-a întins locașul (sau norul) Său peste cortul întâlnirii de altă dată, care a devenit astfel centrul și odihna miilor de israeliți. Acesta i-a acoperit în pustie. Două milioane și jumătate de oameni, imaginea oștire răscumpărate a lui Iehova, au fost adăpostiți de soarele arzător și de vânturile iernii de către imensul acoperământ pe care Dumnezeu l-a întins peste ei. Acesta a fost gloria și protecția națiunii. Nota de pe lateralul paginii din Versiunea Autorizată, pe bună dreptate, ne îndrumă către Isaia 4:5-6 : "Și Domnul va crea peste orice locuință a muntelui Sion și peste adunările lui un nor și un fum ziua, și strălucirea unei flăcări de foc noaptea; căci peste toată gloria va fi un acoperământ. Și ziua va fi o colibă pentru umbră împotriva căldurii și ca refugiu și ca loc de ascuns împotriva vijeliei și a ploii". În starea eternă, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii (Apoc. 21:3); în timpurile milenare, cortul lui Dumnezeu va fi peste ei (Apoc. 7:15). Ce sentiment de siguranță va simți mulțimea îmbrăcată în haine albe, în timp ce se va odihni sub cortul glorios întins peste ei, fiecare membru din această mare mulțime fiind în mod egal adăpostit, în mod egal protejat! Cortul lui Dumnezeu este întins peste ei, iar tronul, în toată puterea  și măreția lui, pentru ei!

     În continuare sunt prezentate binecuvântările speciale milenare ale națiunilor, atât negativ cât și pozitiv, și adaptate exact noii ordini a lucrurilor sub conducerea personală a lui Hristos. În enumerarea acestor binecuvântări pământești, nu se poate să nu se vadă cât de superioare sunt cele de care se bucură sfinții care sunt în cer. Gloria împreună cu Hristos în ceruri și binecuvântare sub Hristos pe pământul milenar sunt stări care fac diferența.

 

     7.16.1 - "Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arșiță".

      Acestea fac referire la zilele milenare (vezi Isaia 49:10). Prin aceste negativisme categorice (*), mulțimea mântuită dintre națiuni este asigurată că privațiunile vieții, foamea și setea, persecuția și necazul, soarele și arșița, nu vor vor mai fi niciodată soarta lor tristă. Nu va exista nicio revenire a relelor trecute. 

     (*)  "Nu mai" sau "Niciodată" este un mod de negare atât de des repetat în Apocalipsa (conf. Apoc. 18:22-23) încât este oarecum specific acestei cărți în ceea ce privește frecvența" - "Comentariu asupra Apocalipsei", p. 561 - Moses Stuart.

     7.17.1 - "Pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori și-i va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor".

     Mielul  "în mijlocul tronului"(*), exercitându-Și puterea și exprimându-Și în Sine Însuși măreția, va îngriji cu bunătate de orice nevoie. Nu o grijă angelică și providențială ca acum (Evrei 1:14), ci harul păstoresc al Mielului va fi atunci activ - îngrijind, păstrând și călăuzind pe fiecare și pe toți membrii mulțimii națiunilor mântuite. El "îi va duce la izvoarele apelor vieții", nu doar la canale sau râuri, ci la izvoarele vieții. Plinătatea și bucuria binecuvântării pământești vor fi partea lor, Mielul Însuși fiind Călăuza lor spre aceste izvoare de desfătare netulburate (vezi Isaia 12:3).

     (*) Vezi observațiile de la cap. 5:6.

     Cuvintele de încheiere sunt inegalabile prin combinația profunzimii și a tandreții lor: "Și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor", nu Mielul, să observăm, ci Dumnezeu, împotriva căruia ei și noi am păcătuit, El Însuși va îndepărta cauzele și ocaziile de întristare. Dacă El șterge orice lacrimă, ei nu vor mai plânge niciodată. "Mângâierea eternă" este partea fericită și sigură a întregului Său popor, ceresc și pământesc. Cuvintele din textul nostru sunt repetate verbal în Apocalipsa 21:4. Acolo se are în vedere starea eternă; aici este în discuție condiția milenară. Ambele pasaje se aplică oamenilor mântuiți de pe pământ, nu celor din cer.

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                      - XVIII -

     Walter Scott                                                                                                    STEM Publishing

     VIZIUNI ALE HARULUI ÎN PARANTEZE

     VIZIUNILE DESPRE DOUĂ GRUPURI SEPARATE

     Acest capitol conține două viziuni separate. Prima se referă la Israel (versetele 1-8); a doua se referă la națiuni (versetele 9-17). Nu poate exista nicio îndoială că ambele sunt prezentate ca un fel de paranteză. Conținutul capitolului nostru nu face parte din evenimentele derulate sub peceți. Nu există o secvență istorică. În capitolul anterior am avut deschiderea succesivă a primelor șase peceți; apoi, în Apocalipsa 8, Mielul deschide a șaptea sau ultima pecete. Astfel, între a șasea și a șaptea, dar fără a face parte din niciuna, este introdus un episod profund interesant de binecuvântare pentru Israel și pentru națiuni. Cursul judecății este suspendat, iar vălul este dat la o parte pentru a fi martori la inima Dumnezeului nostru. În acele zile întunecate și rele nu este vorba numai de judecată. Nu trebuie să se presupună, totuși, că salvarea acestor grupuri din rândul lui Israel și al națiunilor are loc neapărat între a șasea și a șaptea pecete, cu atât mai puțin că locul lor public și binecuvântarea lor ar avea loc în acest interval. Capitolul nu ne prezintă date în acest sens. Pecetluirea lui Israel are loc în vederea poziției lor milenare, dar nu suntem informați când a avut loc pecetluirea. Viziunea mulțimii dintre națiuni salvate după ieșirea din necazul cel mare are în vedere deplina lor binecuvântare milenară pe pământ, căci este o scenă pământească (v. 16, 17). Dar nu ni se spune când a ajuns mărturia lui Dumnezeu la ei și i-a mântuit. Imediat după mutarea (răpirea) sfinților cerești (1 Tes. 4:15-17), Dumnezeu va lucra în har în mijlocul vechiului Său popor și printre națiuni, în general din afara părții apostate a lumii. Această mărturie va continua timp de câțiva ani, probabil pe parcursul, și poate chiar mai mult, a întregii săptămâni a 70-a a lui Daniel, o perioadă de șapte ani. Aici, (cap. 7), avem în viziune rezultatele acestei mărturii. Revelația acestor grupuri este o priveliște înviorătoare. Ea vine după ce puterea vrăjmașului a fost dezlănțuită împotriva sfinților lui Dumnezeu (Apoc. 6:9-11) și înainte de aplicarea unor judecăți și mai severe (Apoc. 8 și 16), dovedind într-un mod triumfător că nimic nu poate zădărnici scopurile lui Dumnezeu și nici împiedica lucrarea Duhului Său pe pământ. Cât de bun este Dumnezeu că ne-a dat acest capitol interesant între paranteze!

     JUDECATĂ RESTRÂNSĂ

     Apoc. 7:1 - "Și după aceasta, am văzut patru îngeri stând la cele patru colțuri ale pământului, ținând cele patru vânturi ale pământului, ca nici un vânt să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac".

     Expresia "după aceasta", repetată în versetul 9, marchează un nou început. Introduce secțiunea israelită a capitolului nostru, precum și viziunea mulțimii dintre națiuni purtătoare de ramuri de palmier. Folosirea intenționată a expresiei și repetarea ei ar fi trebuit să-i împiedice pe anumiți interpreți să confunde cele două grupuri. Acestea sunt separate și distincte atât în naționalitate, cât și în binecuvântare. Unul este din mijlocul lui Israel, celălalt dintre națiuni. Pământul milenar este scena în care sunt prezentate ambele. Dar este esențial, pentru înțelegerea capitolului, să se țină cont de faptul că timpul viziunii și momentul în care grupurile intră în binecuvântarea lor publică stabilită sunt foarte diferite.

     7.1.1 - "Patru îngeri stând la cele patru colțuri ale pământului, ținând cele patru vânturi ale pământului".

     Văzătorul exilat vede aici pământul ca o vastă câmpie întinsă, mărginită de cele patru puncte cardinale principale: nord, sud, est și vest. În aceste colțuri stă câte un înger pentru a avea control deplin asupra forțelor nimicitoare ale răului. Repetarea triplă a numărului "patru" marchează caracterul complet și universal al acțiunii. Nu vedem niciun motiv pentru a limita termenul "pământ" de aici la lumea romană. Vânturile nu trebuie să sufle până când nu este pecetluit un număr potrivit din Israel (v. 3, 4). Acum, cele două case ale lui Israel, Efraim și Iuda, sunt cuprinse în această lucrare. Domnul (Iehova) "va aduna pe cei alungați ai lui Israel și-i va strânge pe cei risipiți ai lui Iuda, din cele patru colțuri ale pământului" (Isaia 11:11-12). Astfel, atât profetul , cât și văzătorul se referă la întreaga întindere a pământului locuit și nu la limitele teritoriale ale lumii romane, fie ele trecute sau viitoare. Cu siguranță, versetul 9 se referă la rezultatul unei mărturii divine printre națiuni, care a depășit cu mult întinderea imperiului roman în oricare perioadă a istoriei sale. Deci, aici trebuie înțeles pământul în sensul său cel mai larg.

     Cei patru îngeri care țin în frâu (*), puteri spirituale nevăzute, dar reale, sunt înfățișați aici stăpânind forțele și instrumentele răului, "cele patru vânturi ale pământului" (**).

     (*)  Wordsworth, în lucrarea sa "Prelegeri despre Apocalipsa", p. 120, încearcă să arate că "cei patru îngeri care stau la cele patru colțuri ale pământului" sunt aceiași cu cei "legați la marele râu Eufrat" (Apoc. 9:14). Însă poziția universală a primilor în comparație sfera restrânsă a celor din al doilea caz ar interzice o astfel de interpretare. În plus, acțiunile și timpul diferă în esență. Wordsworth este unul dintre cei mai fanteziști și nesiguri interpreți.

(**)  Tulburările politice și de altă natură sunt exprimate prin termenul "vânturile pământului" (Daniel 7:2 ; Iov 1:19 ; Ier. 49:36). Trebuie făcută deosebire între "vânturile cerurilor" și "vânturile pământului". Prima expresie indică agenții providențiali folosiți de Dumnezeu pentru a-Și îndeplini scopurile, în timp ce a doua îndreaptă atenția asupra sferei vinovate a acestor judecăți și calamități, adică pământul. De asemenea, putem observa că cele două menționări ale "pământului" din text (v.1) nu are o aplicare limitată. A treia menționare a cuvântului îl limitează la partea civilizată a globului, spre deosebire de "mare", partea necivilizată (vezi și Apoc. 10:2).

     7.1.2 - "Ținând"

     Ținând strâns, cu o strânsoare fermă, sugerând că vânturile se luptau să se dezlănțuie. Cât de irezistibilă este strânsoarea Omnipotenței divine asupra puterilor și forțelor răului. Ele sunt înfrânate eficient până când planurile lui Dumnezeu sunt pregătite și gata de acțiune.

     Situația este una de un interes deosebit. Suntem pe cale să intrăm în necazuri și mai profunde. Punctul culminant al judecății de până acum a fost sub a șasea pecete, când toate guvernele, politice, sociale, supreme și subordonate, s-au prăbușit complet și a urmat o scenă de groază universală. Dar se profilează necazuri și mai profunde. Nu toți au fost uciși în martiriul de sub a cincea pecete (Apoc. 6:9-11), nici judecățile viitoare  și mai severe nu vor împiedica existența unei mărturii universale pentru Dumnezeu, așa cum o dovedesc în mod concludent viziunile mângâietoare din acest capitol. Prin urmare, calamitățile și necazurile universale, indicate de expresia "vânturile pământului", sunt ținute sub control pentru o vreme până când Dumnezeu ia măsuri pentru păstrarea unui număr complet al poporului Său Israel și a unei mulțimi nenumărate dintre națiuni.

     7.1.3 - "Ca niciun vânt să nu sufle pe pământ"

     "Pe pământ" se referă la scena unei guvernări stabile (Apoc. 10:2 ; Ps. 46:2) ; "nici pe mare", națiuni și popoare aflate în anarhie și confuzie (Daniel 7:2-3 ; Isaia 57:20) ; "nici peste vreun copac", puterea și mândria pământului (Daniel 4:10, 22 ; Ez. 31:3-9, 14-18).Motivul încetării judecății este enunțat în termeni preciși: "până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunțile lor" (v. 3).

     ÎNGERUL CU PECETEA LUI DUMNEZEU ȘI STRIGĂTUL SĂU

     Apoc. 7:2-3 - "Și am văzut un alt înger, urcând de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului celui viu; și a strigat cu glas tare celor patru îngeri, cărora li se dăduse să vatăme pământul și marea, spunând: Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunțile lor".

     Judecata atribuită vânturilor în versetul 1 este încredințată aici îngerilor. Primele simbolizează forțele răului politic și de altă natură. Prin cei din urmă trebuie înțeles puterile spirituale care conduc și guvernează aceste forțe ale răului, instrumentele judecății în versetul 1; puterile care le conduc în versetul 2.

     7.2.1 - "Un alt înger"

     Nu unul dintre cei patru și cu siguranță nu Hristos (*), așa cum au presupus unii în mod ciudat. Decizia "până îi vom pecetlui" ar fi o jignire la adresa demnității supreme a lui Hristos; la fel și cuvintele finale ale strigătului îngerului, "robii Dumnezeului nostru". Limbajul și duhul de exprimare din Ioan 20:17, "Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru", sunt păstrate în tot Noul Testament. Nu întâlnim niciodată expresiile "Dumnezeul nostru" și "Tatăl nostru" ca reprezentându-L pe Hristos și pe credincioși.

     (*)  Îngerul-preot din Apoc. 8:3-5 și îngerul puternic din Apoc. 10:1-6, 8-10 par să se refere, fără îndoială, la Hristos. Termenii folosiți și acțiunile descrise în ambele pasaje (cap. 8 și 10) nu ar putea fi aplicate în mod corect vreunei ființe create, oricât de înaltă ar fi poziția ei.

     Îngerul la care se face referire în textul nostru este în mod evident o ființă spirituală deosebită, având o misiune înaltă la dispoziție. El se ridică de la est sau de la răsăritul soarelui, "având pecetea Dumnezeului celui viu" (*). Îngerul pecetluitor care se ridică de la răsăritul soarelui pentru ocrotirea și binecuvântarea lui Israel pare un vestitor al lui Mesia, care, ca Soare al Dreptății, va răsări cu vindecarea în aripile Sale (Mal. 4:2) și va străluci peste țară și peste oameni cu o splendoare de nespus. Primele roade ale binecuvântării naționale sunt vestite de către înger; recolta așteaptă descoperirea lui Hristos din cer.

    

     (*)  Pecetluirea în dispensația prezentă nu este un semn exterior precum aici. Este Duhul Sfânt dat de Dumnezeu pentru a locui în cel credincios (2 Cor. 1:21-22 ; Efes. 1:13). Dumnezeu (nu Hristos) pecetluiește; Duhul Sfânt Însuși, o Persoană, este pecetea.

     7.2.2 - "Pecetea Dumnezeului celui viu"

     Lucrul aceasta implică imunitate față de moarte, iar pecetea de pe frunte sugerează recunoaștere publică și deschisă a faptului că cei pecetluiți îi aparțin lui Dumnezeu. Nu ni se spune despre cum va fi această pecete.

     7.2.3 - "Robii Dumnezeului nostru"

     Titlul acesta este aplicat pentru cei pecetluiți din Israel. Ei au păstrat mărturia lui Dumnezeu prin încercări și greutăți; calea lor a fost marcată de conflicte și de slujire, de unde și potrivirea titlului de "robi".

     Pecetluirea nu este doar lucrarea îngerului; și alții sunt asociați la fericita lucrare de a păzi de judecată un număr complet din Israel, "până îi vom pecetlui". Există aici o demnitate a lucrării care nu se regăsește nici în pecetluirea consemnată de profetul captivității (Ez. 9:4), nici în cea a lui Iuda pe Muntele Sion (Apoc. 14:1). Îngerul care se ridică de la răsăritul soarelui este în concordanță cu misiunea înaltă pe care o are de îndeplinit. Slujba lui nu este una obișnuită și, prin urmare, împrejurările înconjurătoare vorbesc despre măreția lucrării.

     El a strigat "cu glas tare" către îngerii judecății: "Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii". Această poruncă puternică este ascultată și cei mântuiți din Israel sunt pecetluiți pentru binecuvântarea milenară.

     NUMĂRUL CELOR PECETLUIȚI

     Ceata celor dintre națiuni (v. 9) nu este numărată. Ceata israeliților, dimpotrivă, este calculată cu atenție, iar rezultatul este exprimat nu în numere aproximative, ci în termeni preciși, precum o sută patruzeci și patru de mii. Douăsprezece mii din fiecare dintre cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Numerele, fie individual (12), fie înmulțite (144), indică un număr complet și bine definit. Doisprezece este semnătura lui Israel și este folosit în mare parte în context iudaic. Administrația pământească, domnia, guvernarea par a fi valoarea morală a acestui număr (*). Numărul celor pecetluiți este, cu siguranță, simbolic și arată pur și simplu că Dumnezeu Și-a însușit un anumit număr, complet, dar limitat, din Israel pentru Sine.

     (*)  Cele douăsprezece ore ale zilei, douăsprezece ore ale nopții ne îndreaptă către soare și lună ca puteri conducătoare și guvernatoare ale zilei și ale nopții. Sunt douăsprezece seminții ale lui Israel și doisprezece apostoli în legătură cu guvernarea viitoare a lui Israel (Matei 19:28). Douăsprezece porți în sfântul Ierusalim (Apoc. 21:12). Israel era reprezentat în cele douăsprezece pietre prețioase de pe pieptarul marelui preot și în cele douăsprezece pâini ale punerii înainte pe masa sfântă (Exod 28 ; Lev. 24).

     PARTICULARITĂȚI

     În cele aproximativ optsprezece enumerări ale semințiilor din Scriptură, este dat întotdeauna numărul reprezentativ și complet doisprezece; dar, deoarece Iacov a avut treisprezece fii (*), unul sau altul este întotdeauna omis. În general Levi este omis de mai multe ori decât oricare altul. În enumerarea apocaliptică, Dan și Efraim sunt omiși. Ambele seminții erau remarcabile prin faptul că erau legate de idolatria din Israel, probabil acesta este motivul pentru ștergerea numelor lor de aici (Deut. 29:18-21). Dar, în cele din urmă, harul va triumfa, iar Dan este numit primul în viitoarea împărțire a țării între seminții (Ez. 48:2); dar, deși este numit primul, totuși este cel mai îndepărtat de templu, fiind situat în extremitatea nordică. În versiunea noastră engleză există trei seminții numite în fiecare verset, dar, în realitate, aranjamentul semințiilor, ca și al apostolilor (Matei 10:2-4), este în perechi. În primul rând, Iuda și Ruben, al patrulea și primul fiu al Leei, primul seminția împărătească, cel de-al doilea reprezentantul națiunii (Gen. 49:3). În al doilea rând, Gad și Așer, cei doi fii ai Zilpei, asociați în binecuvântările profetice ale zilelor din urmă (Gen. 49:19-20). În al treilea rând, Neftali și Manase, legați în enumerarea din Ezechiel 48:4. În al patrulea rând, Simeon și Levi, al doilea și al treilea fiu ai Leei, asociați în enumerarea profetică (Gen. 49:5-7), precum și în revelația Domnului despre Sine către Israelul mântuit (Zah. 12:13). În al cincilea rând, Isahar și Zabulon, al cincilea și al șaselea fiu al Leei, ambii sunt asociați în enumerarea profetică (Gen. 49:13-15) și în cea teritorială (Ezechiel 48) a semințiilor. În al șaselea (**), Iosif și Beniamin, cei doi fii ai Rahelei, soția iubită a patriarhului.

     (*)  Socotindu-i pe cei doi fii ai lui Iosif în locul tatălui lor, ca fiind ai lui Iacov.

     (**) Aici îl avem pe Iosif, nu pe Efraim; tatăl în locul fiului. Dar Efraim, în binecuvântare, are prioritate față de fratele său mai mare Manase și din nou harul strălucește (Gen. 48:8-20). 

     Trebuie menționat că în Versiunea Revizuită și în alte instrumente ajutătoare critice, cuvântul "pecetluit" este omis în denumirea fiecărei seminții, cu excepție la prima și la ultima. Astfel, "din seminția lui Iuda, douăsprezece mii pecetluiți" (v. 8) și "din seminția lui Beniamin, douăsprezece mii pecetluiți". Semințiile lui Iuda și Beniamin încep, respectiv încheie enumerarea. (La fel este și în Biblia română, n.t.). Caracteristicile acestor seminții (Gen. 8-12, 27) sunt centrate ambele pe Hristos.

     TREI CETE DE SFINȚI MILENIALI 

     Cele două cete ale lui Israel și ale națiunilor au fost văzute de către văzător în viziuni separate. Ceata aleasă din cele douăsprezece seminții (v. 4-8) nu este doar distinctă de cei aleși dintre națiuni (v. 9-17), ci este la fel de distinctă de cei 144 000 din Iuda care vor ieși din ororile acelui ceas viitor al încercării, și care stau pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14). Există două cete iudaice care au un număr asemănător - cele o sută patruzeci și patru de mii din tot Israelul (Apoc. 7), și cele o sută patruzeci și patru de mii doar din Iuda (Apoc. 14). Mulțimea națiunilor purtătoare de ramuri de palmier nu trebuie confundată nici cu Biserica, nici cu Israel. Mulțimea nenumărată văzută aici în viziune este rodul unei ample lucrări a harului începute imediat sau la scurt timp după mutarea sfinților cerești (1 Tesaloniceni 4) și continuată în timpul viitoarei săptămâni profetice de șapte ani (Matei 24:14). Această mărturie mondială, continuată activ între Răpire și Arătare, va fi recunoscută în mod evident de Dumnezeu.  Astfel, sub mâna cea bună și ocrotitoare a lui Dumnezeu, se oferă suficient timp pentru lucrarea puternică a harului, care, prin rezultatele bogate, ne amintesc de zilele ramurilor de palmier ale Cincizecimii. 

     De asemenea, putem observa o altă distincție interesantă între cele două cete de sfinți mileniali din capitolul nostru. Aleșii lui Israel sunt văzuți înainte de a intra în "timpul necazului lui Iacov", în timp ce mulțimea mântuită dintre națiuni este văzută aici după ce a ieșit din "marele necaz". 

   

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                      - XVII -

     Walter Scott                                                                                                         STEM Publishing

     A CINCEA PECETE - DIVIZIUNEA PECEȚILOR

     Apoc. 6:9-11 - "Și, când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor înjunghiați pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o; și strigau cu glas tare, spunând: Până când, Stăpâne, sfânt și adevărat, nu judeci și nu răzbuni sângele nostru asupra celor care locuiesc pe pământ? Și fiecăruia i s-a dat o haină albă; și li s-a spus să se mai odihnească puțin timp, până se va împlini și numărul celor împreună-robi cu ei și al frați lor, cei care urmau să fie uciși ca și ei".

     Primele patru peceți sunt, în linii mari, separate de celelalte trei, ca în majoritatea diviziunilor de câte șapte. Fiecare dintre cele patru este caracterizată de o făptură vie (*) și un cal, ambele dispărând la pecețile care urmează. Făpturile vii sunt în legătură cu guvernarea providențială a lumii; ele sunt puterile nevăzute din spatele actorilor și instrumentelor umane. Însă în pecețile care urmează, scena se întunecă, iar intervenția publică a lui Dumnezeu în problemele oamenilor este mai pronunțată. O pauză similară are loc în seria de câte șapte a judecăților venite prin trâmbițe și potire (pentru primele vezi Apoc. 8:13 ; pentru cele din urmă vezi Apoc. 16:10). Ultimele trei potire reflectă expresia deplină a mâniei lui Dumnezeu asupra creștinătății vinovate. 

     (*)  Fără îndoială, există o corespondență morală între caracteristicile făpturilor vii (Apoc. 4:7-8) și pecețile respective cu care aceste sunt în legătură în mod individual. Prima făptură vie și prima pecete, leul și cuceritorul imperial, este o corespondență ușor de observat. Astfel, între a patra făptură vie și a patra pecete, vulturul (vezi Matei 24:28, judecata) și marșul Morții, există o asemănare izbitoare.

     PRIMUL GRUP AL CETEI DE MARTIRI

     6.9.1 - "Am văzut sub altar sufletele celor înjunghiați" 

     Cât de schimbată este scena! Credincioșii sunt acum "sarea pământului" (Matei 5:13). Prezența lor pe pământ ferește încă aceste țări de apostazie, corupție și de judecata care va urma. Dar ei sunt și "lumina lumii" (v. 14). Mărturia lor despre harul lui Dumnezeu, oricât de imperfectă ar fi în plinătate și caracter, este totuși cea mai bună și mai înaltă binecuvântare a lumii. Dar când termenul răbdării lui Dumnezeu se va încheia și "sarea" și "lumina" vor fi îndepărtate, atunci corupția și întunericul moral vor caracteriza scena predată dreptei judecăți de răsplătire (Isaia 60:2). Prima pagină a judecății este înaintea noastră în primele patru peceți.

     Când locuința Duhului pe pământ, Biserica (1 Cor. 3:16), va fi destrămată (căci trebuie să fie prezentată de Hristos Lui Însuși în glorie, Efes. 5:27), atunci Duhul va lucra din cer pe pământ, înviind sufletele prin puterea Sa divină. Cei care vor fi primii convertiți și mântuiți, prin nicio acțiune omenească cunoscută (*), vor fi ținta unei ostilități active și crude din partea populațiilor necreștine de pe pământ. Este posibil, ca și în timpul persecuțiilor păgâne timpurii, ca viitoarea ceată de martori credincioși să fie considerată cauza calamităților naționale și, prin urmare, a izbucnirii aprige a persecuției înverșunate și crude. Aici, însă, este numit adevăratul și realul motiv al martirajului lor: "Înjunghiați pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o". Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când este vestit cu credință în pretențiile sale incisive asupra conștiinței omului, stârnește întotdeauna împotrivirea lumii, iar cei mai fideli exponenți ai săi în viață și mărturie publică trebuie să pecetluiască acea mărturie cu sângele lor. Domnul, în prezent, prin puterea Duhului Sfânt pe pământ, înfrânează patimile oamenilor, dar dacă prezența și puterea Duhului se retrag, vrăjmășia lumii față de Hristos și față de cei care sunt ai Lui va izbucni într-o persecuție aprigă și înverșunată, chiar până la moarte. "Mărturia pe care au dat-o" nu este despre harul lui Dumnezeu ca acum, ci despre pretențiile drepte ale lui Dumnezeu în stabilirea Împărăției Sale pe pământ. Răspunsul la aceste pretenții este sabia puterii în mâinile puterii apostate și persecutoare de atunci. Judecata este dezlănțuită asupra acestor sfinți aflați în suferință. Drepturile împărătești ale lui Hristos (Matei 24:14), care vor fi atunci subiectul mărturiei, vor fi călcate în picioare, iar martorii înjunghiați cu cruzime. Cuvântul preoțesc "înjunghiat" este folosit în conformitate cu caracterul special al acestor martori, probabil iudei. Se spune că grupul ulterior din timpul fiarei (Apoc. 13:7) este "ucis"  (Apoc. 6:11), un cuvânt mai general decât primul. Aici se face referire la altarul arderilor de tot, care se afla atât în curtea cortului, cât și în cea a templului. Acest altar de aramă, care simbolizează răbdarea judecății divine, este văzut și în Apoc. 11:1 ; 14:18 ; 16:7. Altarul de aur al mijlocirii apare de două ori în aceste scene apocaliptice (Apoc. 8, ultima parte a versetului 3 și Apoc. 9:13). "Altarul" din Apoc. 8:3 (prima parte) și v. 5 se referă la altarul de aramă.

     (*)  Această primă ceată de martori de pe pământ, după răpire, va străbate lumea romană predicând Evanghelia Împărăției. Rezultatul muncii lor este menționat în Matei 25:31-46. Înțelegem că acești primi predicatori vor fi în special iudei convertiți. "Aceștia sunt frații Mei", sunt frații iudei ai Domnului după trup (v. 40). 

     Sub altar, pe care fuseseră înjunghiați de mâna nemiloasă a persecutorului, sufletele lor strigă cu glas tare după răzbunare asupra vrăjmașii lor. Imaginile sunt preluate după tiparul iudaic, dar sunt totuși ușor de citit. Strigătul nu exprimă accente ale harului divin, ci ale dreptei judecăți. Apelul viitoarei rămășițe iudaice către Dumnezeul judecății este la fel de mult în acord cu gândul divin ca și cuvintele emoționante ale Domnului pe cruce : "Tată, iartă-i, pentru că ei nu știu ce fac" (Luca 23:34), sau ca rugăciunea primului martir creștin: "Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta" (Fapte 7:60). Schimbarea dispensației modifică caracterul relațiilor lui Dumnezeu cu lumea. Legea a fost principiul pe baza căruia Dumnezeu a lucrat în timpurile Vechiului Testament. Harul este platforma faptelor și căilor Sale prezente. Judecata, în relația cu cei răi și cu lucrătorii răi, caracterizează scurta criză viitoare înainte ca gloria să se arate pe pământ. Prin urmare, strigătul celor înjunghiați de sub altar este în deplină concordanță cu Psalmul 94 : "Dumnezeul răzbunărilor, Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, să se arate strălucirea Ta! Ridică-Te, judecător al pământului! Răsplătește celor mândri! Până când cei răi, Doamne, până când se vor bucura cei răi" (v. 1-3). Judecata păcatului de pe cruce este temelia pe care se odihnește în siguranță gloria noastră în cer. Judecata păcatului asupra celor răi de pe pământ este necesară pentru a-l curăța (pământul) de rău și a-l face potrivit ca locuință pentru poporul lui Dumnezeu. 

     Sufletele lor sunt văzute în viziune "sub altar". Pe altar ar exprima aducerea jertfei de ardere tot, dar "sub" altar, unde se varsă sângele jertfei pentru păcat (Lev. 4:7), semnifică încheierea jertfei. Martiriul sfinților nu avea loc atunci. Scena se încheiase deja. Nu sunt oferite detalii. Cruzimea asupritorului și suspinul martorului statornic pentru Isus și drepturile Sale imperiale nu sunt nici ele consemnate. Martirii nu sunt văzuți aici în viață, nici ca înviați, ci într-o stare separată (de așteptare), "sufletele celor înjunghiați".

     

     Ei strigă cu glas tare "Până când?", strigătul binecunoscut al iudeului aflat în suferință în ceasul care va veni, în timpul unui necaz nemaiîntâlnit. Chinul și credința sunt exprimate în strigăt (Ps. 74:9-10 ; Ps. 79:5 ; Ps. 89:46 ; Ps. 94:3-4). Apelul este către Dumnezeu, ca "Conducător Suveran". Acesta este un titlu care implică autoritatea supremă și nu se găsește nicăieri altundeva în Apocalipsa. Sunt adăugate epitetele "sfânt" și "adevărat". Strigătul este către Cel care are dreptul și puterea de a răzbuna sângele vărsat cu atâta cruzime; către Cel care este sfânt în natura Sa și credincios Cuvântului și promisiunii Sale. Circumstanțele contemplate în timpul acestei peceți sunt similare cu cele menționate în Psalmul 79, doar că psalmistul mărturisește un moment ulterior și o zonă mai limitată. Răzbunarea este cerută "asupra celor care locuiesc pe pământ". Aici este indicată o clasă morală, căci în Apoc. 11:9 locuitorii pământului sunt menționați sub binecunoscuta enumerare : "popoare, seminții, limbi și națiuni"; apoi, în versetul următor, o clasă morală, cea mai vinovată dintre toate, este menționată ca fiind cei "care locuiesc pe pământ". Semnificația acestui termen se găsește în Filipeni 3:19. Strigătul de răzbunare se aude, dar răspunsul este amânat. Între timp, Domnul dă un semn de aprobare specială. Fiecare din cei martirizați este evidențiat pentru onoare și îndreptățire. "Fiecăruia i s-a dat o haină albă" (*).

     (*)  Nu "haine", ca în Versiunea Autorizată. Vezi și Versiunea Revizuită.

     Dacă acest verset ar fi singur, ar face imposibilă interpretarea lui. Creștinii sunt în legătură cu Tatăl, nu cu Conducătorul Suveran; ei se roagă pentru cei care se poartă cu răutate; nu cere răzbunare asupra lor. Pentru creștin, o astfel de cerere este imposibilă. Pentru cineva care a fost un iudeu martirizat, această cerere legală la răzbunare era absolut în concordanță cu legea sub care trăise și cu propriile sale Scripturi, iar Domnul, dând fiecăruia o haină albă, Își pecetluiește aprobarea asupra cererii lor. 

     Cât de bun și plin de har este Domnul nostru să exprime astfel, cu aprobarea Sa imediată, atitudinea dreaptă asumată de sfinții Săi martirizați. Dar sabia Domnului nu urma să fie scoasă încă. Nelegiuirea omului așteaptă o dezvoltare mai deplină a răului înainte ca mânia dreaptă și sfântă a Domnului să izbucnească în furia ei asupra celor necredincioși. Timpul răzbunării era măsurat printr-un "puțin timp". O altă ceată, numită aici "împreună-robi" și "frați", urma să umple rândurile nobilei armate de martiri. În aceste versete sunt menționate două cete separate de sfinți martirizați, cea anterioară înjunghiată în timpul celei de-a cincea pecete (*), și cea ucisă ulterior, într-o perioadă ulterioară, numită aici "puțin timp". Nu poate exista un răspuns complet la strigătul de "sub altar" până când acest al doilea contingent al grupului de martirizați nu este complet.

     (*)  Vezi Matei 24:9, care se sincronizează cu timpul și evenimentele la care se face referire aici.

     Trebuie să se țină cont în mod deosebit de faptul că nici martirii din Vechiul Testament, de la Abel, nici martirii creștini, de la Ștefan, nu sunt menționați aici. Cele două cete sunt cele care își pecetluiesc mărturia cu sângele lor după mutarea (răpirea) sfinților din epocile trecute și prezente la cer. Scurta criză care va veni va fi martora, în etapele sale inițiale și ulterioare, a unor izbucniri aprige de persecuție crudă împotriva celor care dau atunci mărturie pentru Dumnezeu. 

     PECETEA A ȘASEA - PRĂBUȘIRE COMPLETĂ A ORICĂREI AUTORITĂȚI GUVERNAMENTALE ȘI CIVILE

     Apoc. 6:12-17 - "Și am văzut când a deschis pecetea a șasea: și s-a făcut cutremur mare și soarele s-a făcut negru ca un sac de păr și luna s-a făcut toată ca sângele și stelele cerului au căzut pe pământ, cum își aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale târzii. Și cerul s-a îndepărtat ca o carte (carte mică, sul) făcută sul și toți munții și insulele s-au mutat din locurile lor. Și împărații pământului și cei mari și comandanții și cei bogați și cei puternici și orice rob și orice om liber s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților; și spuneau munților și stâncilor: Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui care șade pe tron și de mânia Mielului; pentru că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?"

     În timpul primei peceți am fost martori la o luptă înverșunată între lumină și întuneric. Conflictul dintre bine și rău nu cunoaște încetare. Dar Dumnezeu va triumfa la sfârșit. Răspunsul complet la apelul sfinților martirizați trebuie să aștepte completarea grupului de martirizați. O a doua izbucnire de furie împotriva martorilor lui Dumnezeu, condusă de Fiară și satelitul ei, Anticristul, este sugerată aici. Atunci va veni ceasul necazului cumplit. Atunci un Dumnezeu mânios va judeca pe prigonitorii cruzi ai poporului Său. "Este drept înaintea lui Dumnezeu să dea în schimb necaz celor care vă necăjesc" (2 Tes. 1:6). Dar, în timpul acestei peceți, Dumnezeu începe să Se ocupe de lume în mod judiciar, dând astfel o garanție a răspunsului complet care urmează să fie dat strigătului de sub altar.

     Scena descrisă aici este una îngrozitoare și impresionantă. Simbolurile folosite sunt puterile naturii. Întreaga structură a puterii civile și guvernamentale de pe pământ se destramă. Dezordinea domnește în mod categoric. Nu este vorba doar de prăbușirea unui anumit guvern, ci de subminarea totală a oricărei autorități guvernamentale, atât supreme, cât și dependente. Ideea generală prezentată de metafore este o răsturnare universală a oricărei autorități existente; o criză revoluționară de o asemenea amploare încât împărații și robii sunt îngroziți. Prăbușirea care va veni va implica într-o singură catastrofă generală tot ceea ce este considerat sigur și puternic pe pământ. Se va crea un imens haos civil, social și politic. Ce scenă îngrozitoare de contemplat! O lume fără justiție! Fără nici măcar o urmă de putere legitimă! Fără guvern! Fără autoritatea represiunii (poliție)! (*).

     (*)  În timpul unei conferințe creștine, un frate, referindu-se la acest subiect, a spus: "Cât de mult trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu că încă mai vedem poliție pe stradă!" (n.t.).

     6.12.1 - "Cutremur mare"

     Lucrul acesta indică o perturbare violentă a stării organizate a lucrurilor, o subminare completă a oricărei autorități existente. În timpul peceții a șaptea și ca pregătire pentru aplicarea unor pedepse și mai severe este menționat un cutremur (Apoc. 8:5), împreună cu alte semne, ca o prevestire publică a mâniei viitoare. Însă aici cutremurul este numit "mare", așa cum mărturisesc din plin efectele sale asupra oamenilor. În timpul celui de-al șaptelea potir (Apoc. 16:18) va exista o altă revoltă socială și politică care va depăși în efectul său ceea ce avem în textul nostru, o catastrofă cu un caracter atât de îngrozitor încât istoria nu oferă ceva asemănător. Trebuie ținut cont de faptul că pecețile dezvăluie o serie de necazuri consecutive și preliminare. "Cutremurul mare" nu anunță ziua Domnului. Există două grupuri de semne menționate de către Domnul în marele Său discurs profetic (Matei 24, 25). Primul grup se aplică perioadei dinaintea necazului cel mare și se contopesc de fapt cu starea de lucruri anterioară descrisă în Matei 24:6-14. "Cutremurul mare" din textul nostru nu anunță, așadar, judecata finală și nici nu este precursorul imediat al revenirii Domnului, orice ar spune oamenii în frica și în groaza lor (Apoc. 6:17). Însuși faptul că un cutremur și mai îngrozitor îl urmează pe cel din pasajul nostru ar trebui să clarifice problema (Apoc. 16:18). Starea de lucruri descrisă sub a șasea pecete va fi urmată de orori și mai îngrozitoare.

     6.12.2 - "Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr" (*).

     Soarele simbolizează autoritatea supremă de guvernare (Ge. 37:9 ; Apoc. 12:1). "Negru ca un sac de păr" denotă puterea întunecată a lui Satan și indică autoritatea supremă a pământului (de care toți depindeau) aflată într-o stare de colaps total (Isaia 50:3 ; Ez. 7:18). Întunecarea corpurilor cerești este o calamitate cumplită în lumea fizică și de aici și relevanța imaginii de aici.

     (*)  Sacul de păr era făcut inițial din păr de cămilă (Matei 3:4) și era veșmântul obișnuit al profetului (Zah. 13:4). Dar era în mod deosebit haina de jale (Apoc. 11:3 ; 2 Sam. 3:31 etc.). În acest ultim sens trebuie privit aici.

     6.12.3 - "Luna s-a făcut toată ca sângele"

     Toată autoritatea derivată imediat din și dependentă de puterea supremă este reprezentată aici de "Luna toată"(*). Luna în domeniul natural este un corp ceresc secundar (satelit al pământului, n.t.) și simbolizează autoritatea derivată în domeniul moral. Este imaginea folosită pentru Israel ca dependent de Hristos, Soarele Dreptății (Cânt. 6:10 ; Ps. 81:3). "S-a făcut ca sângele". Prin această imagine este sugerată moartea morală și apostazia fiecărei autorități subordonate. "Sângele" este o imagine universală a morții (Apoc. 11:6 ; 19:2, 13).

(*)  Cuvântul "toată" este omis în Versiunea Autorizată, dar introdus în Versiunea Revizuită, precum și de Tregelles, Kelly și Darby; se găsește, de asemenea, în Codexul Sinaitic, Alexandrian și Vatican.

     Apoc. 6:13 - "Stelele cerului au căzut pe pământ, cum își aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale târzii". 

     Toate autoritățile inferioare, ca și conducători individuali, civili și ecleziastici, au căzut, din punct de vedere moral, din poziția lor înaltă. Dumnezeu și relația lor cu El au fost abandonate din punct de vedere moral. Smochinele târzii sau necoapte sunt cele ascunse sub frunze care nu se coc niciodată și care sunt aruncate iarna de un vânt puternic. Când vânturile de iarnă ale mâniei lui Dumnezeu mătură scena, atunci cei care nu au fost niciodată cu adevărat ai Lui, oricât de înaltă ar fi poziția lor, vor apostazia în mod deschis și vor abandona orice relație exterioară cu El (Isaia 34:4).

     6:14.1 - "Cerul s-a îndepărtat ca o carte făcută sul"

     Sistemele politice, civile și ecleziastice, constituția, legăturile și structura societății vor dispărea la fel de complet precum o carte sau un sul care nu pot fi citite atunci când sunt rulate (făcute sul). Îndepărtarea fizică a cerului (Apoc. 21:1) și a cerurilor (2 Pet. 3:10), cu siguranță nu locuința lui Dumnezeu, a sfinților și a îngerilor, este unul din cele mai impresionante evenimente consemnate în Cuvântul lui Dumnezeu. Însă încetarea completă a oricărei ordini guvernamentale, cerul moral, este unul dintre acele evenimente viitoare la care este cel mai îngrozitor de privit. Până acum am avut ruina tuturor autorităților, mari și mici, dar aici întregul sistem în care acestea au fost plasate se prăbușește.

     6.14.2 - "Toți munții și insulele s-au mutat din locurile lor"

     Muntele reprezintă un sistem de putere stabilă (Daniel 2:35 ; Ier. 51:25), o guvernare stabilă și puternică. Insulele erau considerate de iudei surse de bogăție, centre de comerț (Isaia 23:2 ; Ez. 27:3-15). Aici se face referire la îndepărtarea a tot ceea ce este considerat durabil și măreț, precum și a surselor de bogăție și comerț. 

     GROAZĂ UNIVERSALĂ

     Efectul acestei revolte puternice și universale în viața civilă și politică va fi o scenă de groază cumplită. În conformitate cu o caracteristică pronunțată a Apocalipsei, în care numărul șapte este folosit pe scară largă, sunt enumerate șapte clase de oameni și, ca de obicei, acestea sunt din nou împărțite în două grupuri de câte trei și patru. Primul este alcătuit din cei care guvernează: "împărații", cei mai înălțați și cu vază; "marii" sau prinții, vezi Versiunea Revizuită; și "chiliarhii" sau tribunii militari (*). Al doilea grup include clasa neoficială prezentată în perechi: "bogații" și "puternicii", "robii și oamenii liberi" (**).

     (*)  Chiliarhii sau tribunii erau cei care comandau o mie de oameni. În Marcu 6:21 citim despre Irod care a pregătit o masă celor mari ai săi și chiliarhilor sau ofițerilor militari și căpeteniilor Galileii, însă aceștia din urmă nu erau neapărat oficiali; probabil erau persoane deosebite cu o poziție privată.

     (**)  În Apoc. 13:16 și 19:18 ordinea este inversată  "liberi și robi".

     Apoc. 6:15 - Toți, și de sus și de jos, bogați și săraci, "s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților".

     Ce simbol viu al terorii! Frica de Domnul și gloria măreției Sale în puterea guvernamentală, așa cum sunt văzute în tulburarea universală a societății, îi vor lovi pe oameni cu o groază atât de cumplită, încât peșterile și stâncile munților (*) vor fi căutate cu nerăbdare ca adăposturi de mânia Lui și pentru a-i proteja de fața Lui. Este un ceas de frică mortală. În groaza lor, ei nu apelează la Dumnezeu, ci la munți și la stânci ca să cadă peste ei și să-i ascundă de fața "Celui care șade pe tron și de mânia Mielului". În temerile lor vinovate adaugă: "Pentru că a venit ziua ce mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?" Nu este așa. Judecăți mai grele se profilează, nori mai întunecați se adună înainte ca ultimul ceas de agonie concentrată, cunoscută ca "mânia Mielului", să aibă loc. Sub a șasea pecete, primii stropi ai furtunii viitoare a mâniei divine provoacă teroare și frică universală. Când furtuna va izbucnii de fapt la întoarcerea personală a Domnului, atunci, în loc să se teamă de mânia Lui, un dispreț îndrăzneț și arogant față de Miel va caracteriza scena (Apoc. 19:17-19) pe care Împăratul războinic o va stropi cu sânge.

     (*)  Această a doua și ulterioara referire la munți ar arăta în sine că cerul fizic, luna, stelele, munții, etc., nu trebuie privite ca obiecte reale, ci trebuie înțelese în mod simbolic. Cum ar putea ca fiecare munte să fie îndepărtat (v. 14) și totuși căutat ulterior ca adăpost (v. 15)? Vor fi schimbări fizice în ceruri și pe pământ la începutul (Zah. 14) și la sfârșitul domniei milenare (2 Pet. 3), dar timpul în care își are locul această pecete ar interzice orice altceva decât o semnificație morală și simbolică.

     Trebuie să fim extrem de atenți să nu permitem ca analiza detaliilor să slăbească în sufletele noastre efectul general al acestei descrieri uimitoare a evenimentelor viitoare și temerile oamenilor care decurg din aceasta. Chiar și un cititor superficial trebuie să se simtă profund impresionat de "măreția și perfecțiunea aproape inegalabilă" a scenei care urmează să se desfășoare, care este revelată în termeni atât de compleți și clari încât sensul lor nu poate fi înțeles greșit decât de către cei voit ignoranți. Analiza celei de-a șaptea pecete (*) trebuie amânată până la intrarea în studiul capitolului 8.

     (*)  Ne-am gândit să prezentăm un rezumat concis al aplicării istorice a peceților, dar după o analiză mai atentă, am decis să nu facem acest lucru. Suntem uimiți de conflictul de opinii dintre istorici. Abia dacă doi sunt de acord în interpretările lor, în timp ce datele atribuite unui eveniment sau altul sunt într-o confuzie fără speranță. Nu e de mirare că majoritatea creștinilor privesc studiul Apocalipsei cu o suspiciune greu de înlăturat. Principiul interpretării este în mod evident eronat. Dacă Apocalipsa trebuie interpretată prin lumina pe care o consemnează faptele istorice, atunci ea exclude în mod inevitabil de la studiul cărții un număr mare de oameni din poporul lui Dumnezeu, căci cum ar putea ei să studieze istoria? În plus, dacă cei care au făcut acest lucru și caută să interpreteze cartea pe acest principiu au opinii atât de diferite încât abia doi dacă sunt de acord, cât de lipsită de speranță este sarcina pentru ceilalți. Suntem convinși că principiul pe baza căruia se dorește interpretarea acestei cărți de către școala istorică este complet fals. Numai Duhul lui Dumnezeu este puterea prin care trebuie înțeleasă profeția, și nu faptele istorice. Apocalipsa, începând de la capitolul 4 se referă la viitor.