Prima epistolă către Corinteni
- XI -
Henri Rossier
11 Capitolul 11:17-34
Comparând epistola către Efeseni și cea către Coloseni cu epistola de care ne ocupăm, sunt uimit de ceea ce le deosebește. Este de la sine înțeles că, în niciuna din cele trei epistole, Duhul lui Dumnezeu nu separă Adunarea, ca trup, de Capul ei, ci epistola către Efeseni ne prezintă Capul și trupul, singurul om nou, Adunarea, plinătatea Celui care umple totul în toți ; în timp ce epistola către Coloseni ne vorbește de Capul trupului, iar epistola către Corinteni pune în lumină trupul Capului. Am văzut deja, în cap. 10, manifestarea trupului lui Hristos aici jos. După ce am arătat, la începutul cap. 11, ceea ce se potrivește pentru femeie, față de bărbat, ca tip a relațiilor Miresei cu Mirele ei, căci "Hristos este Capul oricărui bărbat" (v. 3), trecem, la v. 17, la funcționarea trupului, un subiect nou care continuă până la sfârșitul capitolului 14.
Când suntem strânși în adunare (veți regăsi aici trupul), cum ar trebui să se comporte aceasta (adunarea) ? Această chestiune este de-o importanță capitală pentru noi. Fără îndoială, nu mai suntem asemenea adunării din Corint care se aduna împreună în același loc, dar, atunci când am fi adunați doar doi sau trei în Numele Domnului, trebuie să manifestăm ordinea care se potrivește trupului lui Hristos aici jos. Intrând în mod direct în acest subiect, aflăm mai întâi ce este strângerea adunării : "Căci, mai întâi, când voi veniți împreună în adunare..."(v. 18). Există deci, în această lume, ceva de genul unei "strângeri a adunării", a trupului lui Hristos. Cercetând Cuvântul, găsim că orice "strângere a adunării" are o trăsătură comună : Domnul este personal și spiritual în mijlocul ei, și aceasta conferă acestei strângeri un caracter de binecuvântare pe care nu-l vor cunoaște niciodată creștinii adunați pentru o evanghelizare sau o predicare a Cuvântului. În plus față de acest caracter general, strângerea adunării are și unele particulare. Găsim, în primul rând, strângerea adunării pentru închinare, în care Cina, memorialul morții Domnului, este centrul. În al doilea rând, strângerea adunării pentru rugăciune, despre care nu se menționează aici, ci în Matei 18 ; și, în acest pasaj învățăm că strângerea adunării este posibilă chiar și când doi sau trei sunt adunați în jurul lui Isus ca centru al lor. În al treilea rând, strângerea adunării pentru zidire, așa cum cap. 14 din epistola noastră o descrie.
Abordând aici subiectul strângerii adunării, apostolul începe printr-o mustrare "Dar, poruncind aceasta nu vă laud - pentru că vă adunați nu spre mai bine, ci spre mai rău" (v. 17). La v. 2, el le-a zis : "Vă laud dar, că... țineți rânduielile așa cum vi le-am dat" ; dar cum le realizau ei în practică ? Primul aspect, menționat deja într-un mod general la cap. 1, dar semnalat aici în legătură cu strângerile adunării, a atins diviziunile care domneau între ei ; iar această mustrare este formulată de-o manieră mult mai serioasă. Când creștinii, strânși în adunare, fiind în măsură să manifeste astfel unitatea lor între ei și cu Hristos, îndrăzneau ei să fie divizați și să formeze secte ? Diviziunile lor, așa cum s-a întâmplat mai târziu, încă nu-i separase fizic unii de alții, ci, rămânând uniți în exterior, creștinii adunați nu se mai înțelegeau. Atunci când autoritatea apostolică nu a mai fost pentru a-i reține, și chiar, într-o anumită măsură, înainte ca slujba apostolului Ioan să fie încheiată, aceste diviziuni au adus schisme ; și, puțin câte puțin, Biserica s-a separat în nenumărate secte. Apostolul nu îi laudă pentru această dezordine, dimpotrivă ; dar a existat și există și astăzi, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, în Adunarea lui Hristos, oameni care, în loc de a le aproba, s-au ridicat cu tărie împotriva sectelor, iar Dumnezeu a spus despre acești oameni : "Ca să se arate între voi cei aprobați" (v. 19).
De la acest reproș, apostolul trece la altul : Când ei se adunau împreună, aceasta nu era ca să mănânce Cina dominicală. În acel timp, ei lua Cina înainte sau după agapă, și se întâmpla că fiecare își aducea propria mâncare, în loc s-o așeze pe masă pentru ca toți să profite. Cei care acționau astfel păstrau mâncare doar pentru ei înșiși, și unii erau sătui și chiar beți, ceva considerat atunci atât de puțin dezonorant printre păgâni, în timp ce alții erau flămânzi. Dezordinile care au pătruns prin confuzia agapei cu Cina, au dat prilejul apostolului de a le separa, și de a le atribui fiecăreia locul său, după cum el spune la v. 33 și 34, și de a-i învăța ce este Cina Domnului, subiect care nu a fost revelat complet mai înainte prin scrierile celorlalți apostoli. De fapt, prin revelație, Pavel face cunoscut adevărul cu privire la această instituție și arată că el a primit direct de la Domnul ceea ce le-a comunicat (v. 23).
Cina nu are același aspect ca Masa Domnului (cap. 10), unde este manifestată unitatea trupului lui Hristos. Ea este un memorial. Dacă nu găsim masa decât acolo unde unitatea este pusă în lumină, la Cină nu este la fel. Ea este ceva cunoscut și întreținut, foarte imperfect și parțial, este adevărat, în creștinism. Pâinea și paharul sunt proclamate aici ca un memorial al morții lui Hristos, și putem să-I mulțumim lui Dumnezeu că este așa. Este adevărat că nu găsim în sistemele obișnuite ale creștinătății nicio intenție de a celebra Cina în comun ; căci, pentru a scuza pe cât posibil amestecul creștinilor cu lumea care L-a răstignit pe Mântuitorul, se afirmă că acesta este un act individual. Cu toate acestea, nu ne îndoim că sufletele evlavioase vor găsi aici o binecuvântare, amintindu-și de lucrarea împlinită pentru ele.
Vedem aici patru lucruri cu privire la Cină. Ea este, în primul rând, un memorial al Persoanei Domnului. El a repetat de două ori ucenicilor Săi, luând pâinea și paharul : "Faceți aceasta în amintirea Mea". Dacă participăm la această masă cu o inimă care nu este plină de El Însuși, nu vom răspunde decât într-o măsură mică la dorința Sa. În al doilea rând, această masă este un memorial al lucrării Sale : "Acest pahar, a spus El, este noul legământ în sângele Meu". Știm că, într-un timp viitor, un nou legământ va fi încheiat cu poporul Israel și nu cu noi, căci nu a fost încheiat niciodată un legământ vechi cu Biserica. Dar creștinii se bucură încă de acum de întreg beneficiu pe care, într-o zi viitoare, acest nou legământ îl va aduce lui Israel. Capitolul 8 din epistola către Evrei, care citează din profetul Ieremia, ne arată că acest legământ conține patru puncte. Primul este că "Acesta este legământul pe care îl voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: punând legile Mele în mintea lor, le voi scrie și pe inimile lor" (v. 10), ceva cu totul opus față de legământul legii care se adresa inimii naturale a poporului, și pe care acesta nu a putut niciodată să-l împlinească. Acest nou legământ nu va mai fi ca cel vechi, un legământ încheiat între două părți, ci va depinde în întregime de o singură parte, de Domnul care va lucra El Însuși în inimile lor. În ceea ce ne privește, această lucrare nu mai trebuie făcută, ea este făcută deja. - Iată al doilea punct : "Le voi fi Dumnezeu și ei Îmi vor fi popor". Relația lui Israel cu Domnul va fi restabilită (Osea 1:10) ; ea este deja stabilită pentru noi care putem să-L numim Dumnezeul nostru și Tatăl nostru. Cu privire la al treilea punct : "Nu vor mai învăță fiecare pe aproapele său și fiecare pe fratele său, spunând: Cunoaște-L pe Domnul ; pentru că toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei" (v. 11) ; noi avem această cunoștință a lui Dumnezeu prin faptul că am primit inimi noi și o relație nouă cu El, în timp ce Israel așteaptă încă legământul care i le va aduce. - Al patrulea punct este finalul : "Voi fi îndurător față de nedreptățile lor și nicidecum nu-Mi voi aduce aminte de păcatele lor și de nelegiuirile lor" (v. 12). Israel va fi mai târziu și pentru totdeauna eliberat de păcatele sale care vor fi îndepărtate din memoria lui Dumnezeu ; dar noi o putem spune încă de astăzi în virtutea lucrării lui Hristos, primită prin credință. - Noi avem deci acum tot ceea ce legământul cel nou va aduce lui Israel, fără ca pentru aceasta acest legământ să fie făcut cu noi. Aceste patru puncte constituie binecuvântările creștine ; de aceea paharul, simbolul sângelui lui Hristos, este numit paharul noului legământ.
Tocmai am văzut că Cina este, în primul rând, memorialul morții Domnului ; în al doilea rând, memorialul lucrării Sale. În al treilea rând, găsim aceasta : "Ori de câte ori mâncați pâinea aceasta și beți paharul vestiți moartea Domnului". Cina este deci o proclamare în mijlocul lumii a morții Domnului. Există în prezent ceva precum Adunarea lui Hristos adunată pentru a vesti acest fapt mare și pentru a-l face cunoscut. Ea nu are nevoie să-și ridice glasul ; însuși faptul că creștinii iau Cina toți împreună vestește lumii, indiferent dacă îi pasă sau nu, valoarea infinită a crucii lui Hristos.
Vedem, în al patrulea rând, în Cină, un lucru de la care nu ne putem distrage : "Până vine El". Noi așteptăm venirea Sa. Vestirea morții Sale va dura pe toată perioada absenței Sale și va înceta când El va veni. Atunci lumea, lăsată singură, va fi lipsită pentru totdeauna de ceea ce ea a disprețuit ; dar și atunci, cei care au vestit această moarte atât de slab, care au înțeles-o atât de puțin, o vor celebra împreună în gloria cerească, cu laude infinite, în jurul Mielului înjunghiat !
Cu privire la Cină, lucruri grave se petreceau printre corinteni. Mulți o luau în mod nevrednic. Este necesar să se înțeleagă seriozitatea unui astfel de act și, dacă cineva se împărtășește cu un Hristos mort pentru păcatele noastre, să nu mănânce și să bea fără a deosebi trupul, altfel bea și mănâncă o judecată împotriva lui însuși. Cât de serios este acest lucru ! Acest mod nevrednic de a lua Cina Domnului, nedeosebind-o de o masă obișnuită, a trebuit să aducă o judecată asupra copiilor lui Dumnezeu din Corint, judecată de care aveau parte în această lume, fiindcă ei nu mai erau expuși judecății eterne. Se găsea deci printre ei mulți slabi și bolnavi, iar un număr destul de mare au fost luați prin moarte. Acest păcat a fost pentru mulți "un păcat care duce la moarte", pentru care nu se mai puteau ruga. Acesta este, și pentru noi, un lucru solemn la care ar fi bine să luăm seama. Nu trebuie să uităm niciodată judecata de sine când luăm Cina, pentru ca Domnul să nu fie obligat să ne judece pentru lipsa noastră de evlavie și seriozitate, atunci când împlinim actul simbolic la care El ne-a invitat.